Cartarea terenurilor degradate

Cartarea terenurilor degradate

De-a lungul timpului, au fost elaborate mai multe metode

de cartare a terenurilor degradate. Acestea diferă între ele prin
criteriile de lucru avute în vedere, prin unităţile taxonomice
utilizate, prin notaţiile utilizate etc.
Dintre metodele de cartare elaborate până în prezent,
interes teoretic şi practic prezintă mai cu seamă următoarele
trei meode şi anume:
- metoda de cartare după natura şi intensitatea degradării;
- metoda de cartare după unităţi şi tipuri staţionale;
- metoda de cartare staţională unitară.
 Metoda de cartare a terenurilor degradate în raport
cu natura şi intensitatea degradării

Cartarea terenurilor degradate după natura şi intensitatea

degradării este o metodă relativ veche, iar bazele ei au fost puse
în deceniul al patrulea din secolul trecut de către americanul H.
Bennett şi rusul S. Sobolev. În ţara noastră metoda a fost utilizată
pentru prima dată în anul 1946 de către Consiliul Naţional al
Cercetării Ştiinţifice de pe lângă Academia Română, care prin
Comisia pentru Studiul Pământului a întreprins din iniţiativa lui Gh.
Ionescu- Şişeşti şi G. Macovei cercetări expediţionare în bazinul
Buzăului şi pe dealurile Lipovei în Banat, ocazie cu care au
condus echipe de lucru şi trei ingineri silvici şi anume C. Chiriţă,
At. Haralamb şi M. Petcuţ.
Criteriile metodei în cauză sunt natura degradării şi
intensitatea acesteia, iar unităţile ei taxonomice sunt
unitatea de studiu şi clasa de terenuri degradate.
Unitatea de studiu (u.s) reprezintă o suprafaţă de teren
de cel puţin 0,50 ha, omogenă în cuprinsul ei sub
raportul naturii şi intensităţii degradării, iar clasa de
degradare reprezintă o grupare de unităţi identice sau
apropiate între ele şi care, ca urmare, pot avea acelaşi
mod de ameliorare.
Terenurile erodate, generate de eroziunea în suprafaţă, sunt
caracterizate (notate) prin cifre arabe de la 1 la 5, fiecare cifră
reprezentând un anumit grad de eroziune, stabilit prin compararea
solului din unitatea de studiu cu un profil martor, neafectat de
degradare situat în apropiere.
Prezenţa rigolelor şi şanţurilor de şiroire pe terenurile erodate se
marchează cu litera "ş" pusă după cifrele 1 - 5. Astfel, simbolul 5ş
arată că e vorba de un teren excesiv erodat cu şiroire, adică
brăzdat de rigole şi şanţuri de şiroire.
 Gradul Calificativul Semnificaţia eroziunii la ...
de eroziunii Soluri cu profil Soluri cu profil Soluri cu profil
eroziune A-A/C-C A-Bv(Bt)-C A-E-Bt-C
1 Eroziune slabă S-a erodat 0-25% S-a erodat 0-25% S-a pierdut 0-50%
din orizontul A din orizontul A din orizontul A
2 Eroziune S-a pierdut 25-50% S-a pierdut 25-50% S-a pierdut 50-100%
moderată din orizontul A din orizontul A din orizontul A
3 Eroziune S-a erodat 50- S-a pierdut 50- S-a pierdut parţial
puternică 100% din orizontul 100% din orizontul sau total orizontul E
A şi până la 50% A şi până la 100% sau E + EB
din orizontul A/C din orizontul AB
4 Eroziune foarte S-a spălat peste S-a erodat parţial S-a erodat parţial sau
puternică 50% din orizontul sau total orizontul total orizontul B, la
A/C , la zi fiind B, la zi fiind resturi zi fiind resturi de
resturi de orizont de orizont B şi orizont B şi insule de
A/C şi insule de insule de orizont C rocă mamă
orizont C
5 Eroziune Roca mamă la zi Roca mamă la zi Roca mamă la zi
excesivă
Terenurile alunecătoare sunt marcate cu cifra 6, dublată de litera v
dacă alunecarea este superficială (stratul afectat fiind sub 1 m
grosime) şi de litera w dacă alunecarea este profundă, antrenând
strate mai groase de 1m.
Prezenţa făgaşelor torenţiale pe suprafaţa unităţilor de studiu se
notează cu cifrele 7, 8 şi 9, dublate de litera v în cazul ogaşelor şi
de litera w în cazul ravenelor. Cifrele arată desimea făgaşelor
după cum urmează:
- cifra 7 arată prezenţa făgaşelor rare, situate la peste 30 m unul
de altul;
- cifra 8 arată prezenţa unor făgaşe dese, situate la 5 - 30 m unul
de altul;
- cifra 9 indică prezenţa unor făgaşe torenţiale foarte dese, situate
la mai puţin de 5 m unul de altul.
Depunerile de materiale se marchează prin semnul +,
pentru grosimi ale depozitului de până la 30 cm. Pentru
grosimi mai mari de 30 cm, semnul + este dublat de o
cifră multiplicatoare. Astfel, 2+ înseamnă un depozit de
materiale cu grosimea de până la 60 cm.
Stabilizarea temporară a proceselor de degradare este
marcată printr-o bară orizontală (-) pusă deasupra
cifrelor 1-9, iar stabilizarea definitivă a proceselor,
reflectată de înierbarea masivă a terenurilor şi de
resolificare, se marchează print-un accent circumflex (^)
pus deasupra aceloraşi cifre.
 Clasa de terenuri degradate
I. Degradare slabă
II. Degradare moderată
III. Degradare puternică
IV. Degradare foarte puternică
V. Degradare excesivă
Simbolurile unităţilor de studiu componente
1
2; 2+7
3; 3+7; 2+7v; 2+8; 6v
4; 4+7; 3+7v; 3+8; 2+8v
5; 3+8v; 6w; 9; 9v; 9w; 2+8w; 3+7w; 4+8; 4+7v; 4+7w

În prezent, metoda se recomandă în activitatea de inventariere a

terenurilor degradate, folosind o scară cu trei grade de eroziune
în suprafaţă, rezultate din gruparea gradelor 1 cu 2 şi 4 cu 5. În
proiectare, metoda se cere completată cu elemente de ordin
staţional sau înlocuită cu o altă metodă.
 Metoda de cartare a terenurilor
degradate după unităţi şi tipuri staţionale

Bazele cartării terenurilor degradate în raport cu condiţiile

staţionale au fost puse în ţara noastră de către pedologii
Constantin D. Chiriţă şi Gavrilă Ceuca, din cadrul fostului I.C.E.S.
Bucureşti (actualmente I.C.A.S.), care la începutul deceniului al
şaselea au conceput şi experimentat o metodă cu totul originală
de lucru pe care au denumit-o "metodă de cartare după unităţi şi
tipuri staţionale". Metoda a fost publicată la început (1953) în
Studii şi Cercetări ICES, vol. XIII, iar mai apoi (1955), în lucrarea
de sinteză Manualul inginerului forestier vol. I (80), devenind
cunoscută în lumea specialiştilor.
 Criteriile metodei se împart în criterii pedologice principale,
criterii pedologice secundare şi criterii geomorfologice, hidrologice
şi geologice, iar unităţile taxonomice sunt în număr de două şi
anume unitatea staţională şi tipul staţional.
Unitatea staţională reprezintă o porţiune de teren omogenă
în cuprinsul ei din punct de vedere staţional, adică al condiţiilor de
relief, de climă şi de sol, iar tipul staţional reprezintă o grupare de
unităţi staţionale asemănătoare, practic identice şi deci
echivalente ecologic.
Referitor la criteriile metodei, menţionăm că primele
criterii, respectiv criteriile pedologice principale,
sunt considerate de importanţă fundamentală
pentru vegetaţie. Acestea sunt grosimea stratului de
sol (Gr ), grosimea orizontului cu humus (H), textura
solului (T) şi umiditatea medie dominantă în
perioada de vegetaţie (U) şi ele reprezintă criterii de
caracterizare şi de clasificare (tipizare) a uniăţilor
staţionale.
Criteriile pedologice secundare sunt reprezentate prin conţinutul în
schelet al solului, conţinutul în humus al orizontului A, nivelul şi
intensitatea efervescenţei, pecum şi prezenţa sărurilor solubile şi ele sunt
criterii de completare pentru aprofundarea cunoaşterii terenurilor
cercetate. Tot criterii complementare sunt şi criteriile din grupa a treia
(criteriile geomorfologice, hidrologice şi geologice), reprezentate prin
unitatea de relief, panta, expoziţia, stabilitatea, înierbarea, drenajul şi
substratul litologic ale unităţilor de teren degradat.
Profunzimea solului:
I - soluri profunde şi foarte profunde, cu profil mai gros de 70 cm;
II - soluri mijlociu profunde, cu grosimea de 40 - 70 cm;
III - soluri superficiale, cu grosimea de 20 la 40 cm;
IV - soluri foarte superficiale, cu un profil mai subţire de 20 cm;
V - soluri răscolite de alunecări indiferent de grosime;
VI - roci descoperite fără strat de sol;
VII - depozite proluvionare şi aluvionare formate din sol (s), mâl
(m), nisip (n), pietriş (p), pietre (P), sau amestecuri între acestea.
Orizontul cu humus:
H3 - orizont cu humus mai gros de 25 cm;
H2 - orizont cu humus gros de 15-25 cm;
H1 - orizont cu humus gros de 5-15 cm;
H0 - orizont cu humus mai subţire de 5 cm sau lipsă.
Textura solului (T):
n - sol nisipos lipsit practic de argilă, care nu se poate modela;
u - sol uşor, nisipo-lutos şi luto-nisipos, care se poate modela atât sub
formă de sfere mici, cât şi de suluri subţiri, care crapă uşor şi care ţinute
de un capăt se rup;
m - sol mijlociu, lutos, modelabil sub formă de suluri subţiri, care ţinute
de un capăt nu se rup, dar care nu se pot îndoi sub formă de inel;
g - sol greu, luto-argilos şi argilos, modelabil în suluri şi panglici, care se
pot îndoi sub formă de inel fără să se rupă.
Umiditatea medie dominantă, au fost deosebite şase categorii de soluri
notate cu litera U dublată de câte un indice, după cum urmează:
U0 - sol practic uscat, care prin decopertare nu-şi schimbă culoarea;
U1 - sol uscat-reavăn sau reavăn-uscat, care prin decopertare, în
perioadele de secetă, îşi schimbă culoarea;
U2 - sol reavăn, care în perioadele de uscăciune dă senzaţia de rece;
U3 - sol jilav, care în perioadele uscate de vară umezeşte şi murdăreşte
mâna;
U4 - sol umed, care conţine aproape permanent multă apă, încât prin
strângere musteşte;
U5 (Ue) - sol ud, care conţine permanent un exces de apă, încât luat în
mână picură.
Terenurile cercetate pot fi caracterizate sintetic printr-o formulă de
caracterizare a cărei explicitare este foarte simplă.
De exemplu, formula III H1 m U2 arată un teren cu sol superficial, cu
orizont humifer gros de circa 10 centimetri, cu textură lutoasă şi cu un
grad dominant de umiditate reavăn.
 Metoda de cartare staţională unitară a
terenurile degradate (Metoda Ciortuz)

Metoda de cartare staţională unitară a terenurile degradate a

apărut din nevoia unificării modalităţilor de lucru cu caracter
staţional elaborate după anul 1960 şi bazele ei au fost puse în
cadrul Facultăţii de Silvicultură din Braşov, de către
Prof.dr.ing.Iosif CIORTUZ, în urma unor cercetări privind
geneza şi tipologia genetică a terenurilor degradate şi a unor
cercetări legate de instalarea vegetaţiei forestiere în condiţii
staţionale extreme.
Criteriile metodei staţionale unitare sunt următoarele:
- natura degradării şi respectiv categoria de teren degradat;
- poziţia fitoclimatică a locului;
- forma de teren degradat, dată de fizionomia terenului respectiv;
- tipul de sol şi caracteristica lui de bază.

Unităţile taxonomice ale metodei, legate direct de criteriile arătate,

sunt, în ordinea descrescătoare a sferei lor de cuprindere, următoarele:
clasa de staţiuni de terenuri degradate, seria zonală de staţiuni, subclasa
de staţiuni, grupa staţională, tipul staţional şi unitatea staţională de teren
degradat.Unitatea staţională este porţiunea concretă de teren degradat
omogenă din punctul de vedere al specificului ecologic şi al potenţialului
productiv, tipul staţional reprezintă o grupare de unităţi echivalente
ecologic, iar restul de unităţi sunt grupări de ordin superior stabilite în
raport cu cele patru criterii menţionate.
 Clasa de staţiuni Seria zonală de staţiuni
Simbol Semnificaţie Simbol Semnificaţie
I Terenuri erodate C Staţiuni din regiunea de
II Terenuri stâncoase câmpie (etajele Ss şi CF)
III Râpi şi taluzuri naturale
IV Depozite naturale de materiale deplasate D Staţiuni din regiunea de deal
V Terenuri fugitive (etajele FD1, FD2 şi FD3)
VI Terenuri nisipoase
VII Terenuri sărăturate M1 Staţiuni din regiunea de muncei
VIII Terenuri mlăştinoase (etajele FD4, FM1 şi FM2)
IX Terenuri turboase
X Terenuri excavate M2 Staţiuni din regiunea munţilor
XI Terenuri deranjate înalţi (etajele FM3 şi Sa)
XII Terenuri haldate
XIII Terenuri poluate
SCHEMA GENERALĂ DE CLASIFICARE
STAŢIONALĂ
A TERENURILOR DEGRADATE
 Clasa I. Terenuri erodate II. Terenuri III. Râpi şi taluzuri IV. Depozite V. Terenuri fugitive
(E) stâncoase (S) (R) naturale (D) (F)
Subclasa
1 2 1 2 1 2 1 2 1 2
Grupa a b a b a b a b a b a b a b a b a b a b
Seria
C E1 E5 E9 E13 - - - - R1 R5 - - D1 D5 - - F1 F5 - -
D E2 E6 E10 E14 S1 S4 S7 S10 R2 R6 R9 R12 D2 D6 D9 D12 F2 F6 F9 F12
M1 E3 E7 E11 E15 S2 S5 S8 S11 R3 R7 R10 R13 D3 D7 D10 D13 F3 F7 F10 F13
M2 E4 E8 E12 E16 S3 S6 S9 S12 R4 R8 R11 R14 D4 D8 D11 D14 F4 F8 F11 F14
 Clasa VI. Terenuri nisipoase VII. Sărături VIII. Terenuri IX. Mlaştini de
(N) (H) mlăştinoase (M) turbă (T)
Subclasa 1 2 1 2 1 2 1 2
Grupa a b a b a b a b a b a b a b a b

Seria
C N1 N3 N5 N7 H1 H3 H6 H7 M1 M5 M9 M12 T1 T5 - -
D N2 N4 N6 N8 H2 H4 H5 H8 M2 M6 M10 M13 T2 T6 - -
M1 - - - - - - - - M3 M7 M11 M14 T3 T7 T9 T11
M2 - - - - - - - - M4 M8 - - T4 T8 T10 T12
 Clasa X. Terenuri excavate XI. Terenuri XII.Terenuri haldate XIII.Terenuri poluate
(W) deranjate (X) (Y) (Z)
Subclasa 1 2 1 2 1 2 1 2
Grupa a b a b a b a b a b a b a b a b
Seria
C W1 W4 W7 W10 X1 X4 X7 X10 Y1 Y4 Y7 Y10 Z1 Z4 Z7 Z10
D W2 W5 W8 W11 X2 X5 X8 X11 Y2 Y5 Y8 Y11 Z2 Z5 Z8 Z11
M1 M2 W3 W6 W9 W12 X3 X6 X9 X12 Y3 Y6 Y9 Y12 Z3 Z6 Z9 Z12