Între mobilitate şi migraţie există o anumită ambiguitate semantică.

Migraţia
este considerată acea formă de mobilitate care modifică distribuţia spaţială a
unui teritoriu dat într-o manieră durabilă. Mobilitatea populației este mult mai
complexă, implicând nu numai deplasarea în spațiu ci și în plan social (mobilitatea
socială), profesional (mobilitatea profesională) etc. De aceea este preferabil să fie
utilizat termenul de mobilitate geografică (teritorială) a populației, termen care
se referă explicit la orice deplasare în spațiu.
În uzanțele internaționale, mobilitatea geografică a populației este de cele mai
multe ori înlocuită cu termenul migrație. Pentru O.N.U.de ex., migraţiile sunt acele
deplasări de populaţie care traversează o limită teritorială pentru a-şi stabili o
nouă reşedinţă. Referirea la teritoriu este cât se poate de explicit geografică. Din
aceste motive va fi folosit, după caz, termenul migrație sau mobilitate a populației
În literatura de specialitate, analiza mobilității georgafice (a migrațiilor)
presupune totdeauna calculul migraţiei nete, expresia unui bilanţ migratoriu,
componentă a bilanţului general al populaţiei:
BM = I-E, în care I exprimă intrările (sosirile) în sistemul populaţional iar
E ieşirile (plecările). Rezultanta este migrația netă (soldul migratoriu) care la nivel
local sau regional poate fi pozitiv sau negativ dar la nivel mondial este totdeauna
egal cu 0. Rata brută a migraţiei nete se poate exprima astfel: Mn = 2(I-
E)/n(P0+Pn), în care n este durata, P0 este populaţia iniţială şi Pn populaţia la
capătul duratei.
Mobilitatea este o trăsătură definitorie a populaţiei umane fiind unul dintre factorii
responsabili de formarea ekumenei, contribuind la formarea tipurilor rasiale, a
structurii etno-lingvistice a populaţiei sau modificând distribuţia spaţială a acesteia.
Mobilitatea este o axă fundamentală a funcţionalităţii şi dinamicii societăţii
contemporane fiind generată de o multitudine de cauze îmbinate în proporţii variabile.
Este influenţată de contradicţiile şi ambiguităţile raporturilor dintre societăţi şi
spaţiul în care trăiesc, produc şi se reproduc. Este doar o latură a unei mobilităţi mult
mai largi care antrenează fluxuri umane şi materiale (mărfuri, tehnici, capitaluri,
activităţi) la care se adaugă fluxurile informaţionale, foarte importante în prezent.
Această mobilitate multiformă, aflată într-o continuă evoluţie este indispensabilă
funcţionării eficiente a oricărei societăţi, închiderea în sine sau întreruperea fluxurilor
fiind imposibilă.
Mobilitatea umană presupune existenţa unui schimb de populaţie între două zone: de
plecare şi de primire. Numărul migranţilor schimbaţi între două zone este direct
proporţional cu produsul populaţiei acestora şi invers proporţional cu pătratul
distanţei care le separă. Diferenţele de potenţial economic pot perturba această
legitate ca şi corelaţia care există între densitatea populaţiei şi nivelul mobilităţii. În
perioada contemporană, zonele dens populate sunt mai atractive decât cele slab
populate, explicând tendinţa de concentrare a populaţiei umane. În trecut însă, situaţia
era inversă, zonele slab populate, cu un ridicat potenţial umanizabil deveneau atractive
până la momentul egalizării densităţii.
O altă regularitate observată postulează că în două zone cu o densitate similară
a populaţiei dar cu suprafeţe diferite, nivelul migraţiei interne sau reciproce este
proporţional cu extinderea teritoriului.
14.1. Cauzalitatea migraţiei (mobilității ) populaţiei
Multitudinea de motivaţii care conduc la deplasarea populaţiei în afara localității
de domiciulu/reședință pot fi grupate astfel :
A) cauzele economice, derivate din permanenta tendinţă a grupurilor umane sau a
indivizilor de a găsi condiţii mai bune de viaţă.
În trecut această tendinţă găsea un debuşeu în zonele libere, nepopulate sau
ocupate de populaţii aflate la un stadiu inferior de dezvoltare.
În ultimele secole s-a impus căutarea unor surse de materii prime (agricole sau
subsolice) şi mai ales tentaţia unor locuri de muncă mai bine remunerate şi a
accesului la facilităţile societăţii de consum de tip occidental.
Exemple ilustrative pentru aceste cauze economice pot fi găsite de-a lungul
întregii istorii a umanităţii:
-marile colonizări antice (cea feniciană, dictată de căutarea unor materii prime
indispensabile civilizaţiei bronzului; cea grecească, generată de suprapopularea
îngustelor cîmpii litorale ale Eladei, etc.);
-marile migraţii de la finele Antichităţii, care au împins în valuri succesive
populaţiile nomade în căutarea de păşuni pentru turmele lor;
Coloniile feniciene (sec.XI-IV a.Chr,
cu galben)și cele grecești (sec. VIII-
IV a.Chr., cu roșu). Stânga, sus, ariile
marcate de colonizarea greacă.
Marile migraţii de la finele Antichităţii în Europa (150-500 e.n.)
migraţia transoceanică din ultimele două secole etc. Există o strânsă legătură cu
tehnicile de deplasare, cele moderne permiţând extinderea ekumenei în arii
geografice cu condiţii naturale mai dificile dar bogate în resurse (generând adese
deplasări temporare ca în unele regiuni din vestul S.U.A., Alaska, regiunile aride
ale Australiei, Anzii chilieni etc.).
Emigraţia economică cuprinde în prezent o mare varietate de forme, fiind
integrată procesului de mondializare. Sărăcia, invocată în trecut drept cauză
principală a acestei emigraţii, este doar un factor secundar. Deplasarea în
străinătate presupune un minimum de educaţie, mijloace financiare şi relaţii.
Elitele sunt mai mobile decât majoritatea populaţiei (proporţional), insatisfacţiile
sale fiind mult mai pregnante. Exodul inteligenţei are o pronunţată conotaţie
economică. Tendinţa de creare a unei pieţe unice planetare determină
mondializarea fluxurilor umane, drenajul elitelor profesionale spre statele avansate
şi organizarea migraţiilor polarizate de către marile metropole integrate în sistemul
economic internaţional;
B) cauzele politice, foarte frecvente în trecut, constau în voinţa unor state cu
tendinţă imperialistă de a-şi asigura controlul teritoriilor periferice prin
colonizarea cu populaţie fidelă. Aşa a fost cazul statelor germane (Prusia, Austria)
care au colonizat masiv populaţii germane în C şi E Europei, ajungând majoritare
la E de Elba, în Prusia Orientală etc.
Colonizarea germană în estul Europei (sec. XIII-XIX) – Drang nach Osten
Şi Imperiul Roman a procedat la fel în Antichitate, în scopul asigurării controlului
vastului său spaţiu fiind transferaţi circa 3 mil. de romani la care se adăugau un
număr cel puţin dublu de cetăţeni de alte origini, în special din Orient şi din Spania
(inclusiv în Dacia).
La fel de frecventă a fost şi politica unor state expansioniste de a transfera
populaţia ocupată, considerată nesigură sau chiar periculoasă, spre alte regiuni în
care putea fi mai uşor controlată. Clasic este exemplul poporului evreu, transferat în
Antichitate în Egipt sau în Babilon. Un caz recent este acela al unor popoare din
Caucaz şi Crimeea, deportate în masă în Asia C de către sovietici (tătarii din
Crimeea, cecenii, inguşii,etc.), după ce în perioada ţaristă, mulţi dintre ei au fost
obligaţi să se refugieze în Imperiul Otoman (cerchezii și abhazii mai ales).
C)cauzele demografice, frecvente încă din vechime, s-au manifestat masiv în
perioada modernă şi în cea contemporană. Presiunea demografică, datorată de multe
ori gestionării iraţionale a spaţiului dar şi modificărilor climatice a fost responsabilă
parţial de mişcările unor populaţii din jurul Mediteranei pe parcursul Antichităţii,
inclusiv a grecilor. Existenţa unor regiuni subpopulate sau insuficient exploatate era
esenţială în acest proces. Astfel, în Europa, începând cu sec.al XVIII-lea s-a
manifestat o explozie demografică generată de revoluţia industrială având ca efect şi
amplificarea migraţiei spre regiunile slab populate ale Americii de N sau spre
regiunile urban-industriale care ofereau alternative la ocupaţia agricolă tradiţională;
 D) cauzele sociale datorate lipsei unor drepturi sau statutului inferior în care sunt
menţinute anumite grupuri. Clasic este cazul irlandezilor sub ocupaţia engleză, reduşi la
statutul de simpli muncitori agricoli. Astfel de situaţii sunt foarte frecvente în ţările în curs
de dezvoltare, combinate cu persecuţiile etnice sau religioase, mai ales acolo unde grupul
respectiv are şi o conotaţie socio-profesională (cazul unor populaţii cu spirit comercial –
chinezii în SE Asiei, unele populaţii din V Africii etc.);
E) cauze psiho-sociale, manifestate sub forma tendinţelor de regrupare a familiilor.
Iniţial acestea sunt declanşate de alte cauze, care împing la emigrare numai o parte a
familiei – membrii tineri mai ales, ulterior familia se consolidează cu ceilalţi membri. Este
aşa-numita emigraţie în etape, frecventă în ultimele decenii, având ca destinaţie predilectă
statele occidentale dezvoltate;
F) cauzele etnice sau religioase, frecvente dintotdeauna, se pot combina cu celelalte.
Oprimarea unor grupuri le obligă adesea să se replieze în regiunile în care libertăţile
individului sunt mai bine respectate sau există o atitudine tolerantă. Este cazul ruşilor
lipoveni (staroveri) obligaţi să plece din sudul Rusiei în sec. XVII-XVIII spre bazinul
Dunării Inferioare (Dobrogea şi Moldova) sau spre Extremul Orient. Statele Unite ale
Americii sunt, într-o anumită măsură, şi rezultatul oprimării religioase la care erau supuse
unele secte (neo)protestante în Europa (pelerinii, care au înfiinţat statul Massachussets,
presbiterienii, metodiştii, anabaptiştii, menonniţii etc.). O formă frecventă, mai subtilă, a
acestui tip de cauze o constituie și replierea unor minorități religioase sau etnice spre
spațiile în care sunt majoritare (sașii din Ardeal sau șvabii din Banat de ex. ;
G) cauzele educaţionale generate de atracţia exercitată de marile centre universitare.
Se formează astfel mari aglomerări de populaţie studențească (peste 300 000 studenţi
la Paris de ex.). Acest fenomen este evident în cazul unor oraşe mai mici cu profil
universitar din Germania, Marea Britanie, Suedia ș.a. (Heidelberg, Tübingen,
Freiburg, Oxford, Cambridge, Uppsala etc.);
H) cauzele sanitare, specifice epocii moderne, constau în deplasarea bolnavilor sau
mai ales a populaţiei vârstnice spre centre spitaliceşti localizate adesea în aşezări cu
funcţii balneo-climaterice, situate îndeosebi în zonele montane sau pe riviere. O
variantă este aşa numita migraţie de pensionare, foarte frecventă în ţările europene și
în America de N, foarte atractive fiind coastele mediteraneene, zona alpină, Florida,
California etc.;
I) cauzele culturale, cu caracter temporar, de tip turistic deseori, spre marile centre
ale festivalurilor muzicale, teatrale, cinematografice (Salzburg, Bayreuth sau Cannes
de ex.) sau spre centrele de pelerinaj, integrate mişcărilor turistice;
J) cauzele naturale, de factură climatică (cel mai adesea) şi telurică (vulcanism,
cutremure, tsunami) etc.. Acestea pot deteriora condiţiile de viaţă ale unor grupuri,
până la distrugerea parţială sau completă a habitatului. Astfel de cauze au determinat
în Pleistocen, pe parcursul perioadelor interglaciare, extinderea ekumenei, când
grupurile de vânători au migrat spre zonele arctice de unde se retrăgeau spre sud în
perioadele glaciare. Europa nordică a fost prima dată populată în decursul primului
interglaciar (Mindel-Riess) cunoscând mai multe astfel de cicluri.
Fenomenul de aridizare poate acţiona în sens negativ, prin reducerea ecumenei –
cazul zonelor tropicale ale Africii de N unde pe parcursul Antichităţii, Sahara oferea
încă păşuni întinse capabile să întreţină populaţii de păstori nomazi, obligaţi să se
retragă treptat, mai ales spre S, lăsând acest vast spaţiu practic nepopulat. Aproape
orice fenomen natural cu urmări grave în regiuni populate poate genera ample
mişcări de populaţie (tsunami, alunecări de teren, inundaţii catastrofale, uragane,
incendii de vegetației etc.). Un caz relativ recent este acela al ins.Montserrat din
arh.Antile, unde erupția vulcanului Soufrière în 1995 a obligat jumătate din populație
să se refugieze, situație care s-a perpeutat până în prezent (5 din cei 10 mii loc.).
Creșterea nivelului oceanului planetar ca urmare a încălzirii globale afectează deja
populația din state insulare ca Kiribati, Tuvalu, Maldive etc.
În concluzie mobilitatea poate lua astfel o mare varietate de forme de manifestare,
criteriile după care pot fi analizate fiind multiple. Poate fi avut în vedere în primul
rând criteriul temporal, al stabilităţii deplasării, deosebind astfel migraţiile definitive
de cele temporare, acestea din urmă divizate în funcţie de durată. Dacă cele mai
multe persoane nu migrează niciodată în decursul existenţei lor, altele dimpotrivă
participă la migraţii succesive (primare, de rangul doi etc.) care le conduc în locuri
diferite sau îi readuc în locul de origine, parcursul lor fiind astfel circular, ajungându-
se în cele din urmă la migraţii de retur. Un criteriu des utilizat în practica mondială
este cel spaţial, exprimat de frontierele care separă migraţiile interne de cele
internaţionale, acestea din urmă cu o dimensiune socială şi politică specifică.
 14.2.Clasificarea migraţiilor după criteriul temporal
14.2.1. Migraţiile definitive
Este o categorie de migraţii care presupune stabilizarea migrantului într-un alt loc
decât cel de origine, la nivelul unei generaţii sau ca etapă în migraţia succesivă. Sunt
generate de cauze economice mai ales şi se pot manifesta la distanţe variabile fiind
sensibile la procesul de mondializare. Se pot deosebi următoarele forme:
A) migraţiile de regrupare a unor populaţii în cadrul unor state naţionale sau
schimburile de populaţii efectuate între state ca efect al unor tratate (la finalul unor
războaie). Într-o formă specifică, acestea s-au manifestat de multă vreme, dar
strămutarea unor populaţii întregi ca efect al unor acorduri interstatale este recentă.
Un caz clasic l-au furnizat grecii (din regiunea oraşelor Istanbul şi Izmir sau de pe
ţărmul Mării Negre și din Capadochia), constrânşi să-şi părăsească locurile natale în
1923, repliindu-se spre Grecia actuală sau plecând peste ocean (circa 1,5-2 mil.). O
parte însemnată (300 000) au plecat spre fosta U.R.S.S. (inclusiv la Mariupol). În
contrapondere au plecat din Grecia circa 300 mii de musulmani (turci, greci islamizaţi,
etc.), deplasaţi în special spre Istanbul. Acest schimb de populaţii nu a avut un caracter
etnic exclusiv ci şi unul religios: mulţi dintre cei refugiaţi în Grecia fiind de fapt turci
ortodocşi (din Cappadochia).
Similar a fost şi schimbul efectuat între Bulgaria şi România în urma Tratatului de la
Craiova (7.09.1940), afectând 100 mii bulgari din N Dobrogei şi 150 mii de români
din Cadrilater (mai ales aromâni).
Această tendinţă de regrupare în cadrul unor frontiere recunoscute prin tratate este tot mai
frecventă, unul din ultimele exemple fiind cel furnizat de recunoaşterea independenţei
Eritreei (1993) care a generat o mişcare în ambele sensuri, o parte din administraţia
etiopiană, creştină în general, fiind retrasă odată cu alte populaţii fidele iar o parte din
populaţia musulmană, de etnie tigrină în special, au trecut pe teritoriul recunoscut oficial al
Eritreei, cu preţul unui conflict sângeros. Situații similare au fost generate de independența
Sudanului de Sud (2011) etc.;
B) comerţul cu sclavi, de veche tradiţie, nu numai în jurul bazinului mediteranean ci şi în
alte arii civilizate ale Globului. Cel mai notoriu a fost comerţul organizat de către europeni
după descoperirea Americii, în special odată cu dezvoltarea agriculturii de plantaţie (sec.
XVII-XVIII) care necesita o mare cantitate de forţă de muncă, greu de asigurat în unele
regiuni din jurul Mării Caraibilor, depopulate prin genocidul sistematic al populaţiei
indigene. Acest comerţ a stat la baza prosperităţii multor porturi atlantice (Bristol,
Portsmouth, Bordeaux, Nantes), principalii actori implicaţi fiind britanicii, olandezii şi
francezii. Astfel au fost repopulate Antilele, sudul S.U.A. sau nord-estul Braziliei;
C) migraţiile de cucerire, o formă chiar mai veche, la fel de frecventă și având ca efect
deplasarea în masă a unor populaţii, adesea la mare distanţă de locul de origine, din diverse
motive. Cazul cel mai cunoscut și mai documentat istoric este cel al marilor migraţii
declanşate în sec. III-IV e.n., când sub impulsul hunilor, populaţiile germanice au migrat
din regiunile nord-pontice sau baltice spre S Europei antrenând şi deplasarea slavilor.
Aceste migraţii pot schimba complet tabloul etnic al unor vaste regiuni prin asimilarea sau
refugierea populaţiei locale (frecvent în trecut în Europa, Asia Mică).
Schimburile de populaţii
din SE Europei, în special
dintre Grecia şi Turcia
între 1912-1923
D) infilitrările continui pe teritoriul altui stat sau grup etnic, au particularitatea că
nu se desfăşoară în masă ci în grupuri mici sau adesea individual. De multe ori,
acestea nu modifică imediat structura etnică a regiunii afectate, elementele
imigrate fiind asimilate. În situaţia depăşirii unui prag numeric, imigranţii pot
deveni majoritari sau chiar pot asimila populaţia autohtonă.
Migraţia slavilor în sec.VI-VII a fost mai degrabă de acest tip decât de cucerire,
deplasarea lor din aria de origine (spațiul dintre bazinul mijlociu al Niprului şi
Vistula), fiind lentă, pe parcursul multor secole, cu sporadice deplasări în masă,
împinşi de alte grupuri de multe ori, astfel explicându-se slavizarea treptată a
populaţiilor romanizate sau elenizate de la sudul Dunării. Aceste infiltrări au
continuat până în pragul epocii moderne, explicând rutenizarea unor regiuni de
populare tradiţional românească în sec. XIX (N Bucovinei şi al Maramureşului).
Un alt exemplu este acela al paştunilor (afganilor) originari din regiunea muntoasă
din SE Afganistanului de unde s-au infiltrat treptat în regiunile vecine de la N-NE,
domeniul unor populaţii sedentare (tadjici), proces transformat în politică de stat
după 1950 când au fost colonizaţi şi în regiunile din N, populate tradiţional de
uzbeci şi turkmeni.
E) migraţiile de retragere a populaţiei locale din faţa înaintării unor grupuri
migratoare sunt foarte frecvente, fiind responsabile de formarea unor relicte etno-
lingvistice sau confesionale.
 Replierea se efectua, cel mai adeseori, în arii izolate, greu accesibile (văile munţilor
înalţi, regiuni mlăştinoase sau deşertice), fiind urmată de tentative de revenire în
perioadele de acalmie (aşa-numitele mişcări metanastatice, caracteristice în
Pen.Balcanică, în Caucaz sau Asia C.).
14.2.2.Migraţiile temporare
La fel de frecvent, omul se poate deplasa temporar în diverse scopuri. În perioada
modernă foarte caracteristice au devenit migraţiile pentru muncă sau studii.
A.Migraţiile alternante
Pot fi punctul de plecare al unei deplasări definitive şi prezintă o mare varietate, în
funcţie de motivaţia migrantului, structura grupului migrator etc. Se impun câteva
forme, tot mai frecvente în perioada contemporană :
a) navetismul, mişcare de tip pendulatoriu permisă de evoluţia mijloacelor de transport.
Amploarea maximă este înregistrată în marile aglomeraţii urbane, existând o relaţie
direct proporţională cu dimensiunea acestora. Pentru ca astfel de mişcări să se poată
desfăşura este necesară o reţea de transport bine organizată, cu o frecvenţă
satisfăcătoare, capabilă să reducă la minimum pierderea de timp dar şi existenţa unei
oferte excedentare de locuri de muncă. De regulă, limita maximă a timpului de parcurs
nu depăşeşte două ore, distanţa fiind determinată de performanţele tehnice ale
mijloacelor de transport. Navetismul se dezvoltă şi în jurul oraşelor mai mici dar
dinamice, care necesită forţă de muncă necalificată, mai ales dacă sunt înconjurate de
arii rurale excedentare în forţă de muncă.
Navetismul cuprinde două serii de
mişcări, în ambele sensuri:
-mişcările centripete, spre centrul
polarizator, frecvent în cazul marilor
aglomeraţii urbane cu activităţi
economice foarte dezvoltate,
concentrate în zona centrală sau în
zonele industriale periferice. Acest flux
antrenează personal cu calificări foarte
diferite, capacitatea de absorbţie a
metropolei fiind foarte mare;
-mişcările centrifuge, spre ariile
periurbane, cu o intensitate mai redusă
de obicei şi cu un caracter terţiar,
antrenând populaţie cu calificare
superioară, absentă sau slab
reprezentată în aceste arii. Este mai
difuz în spaţiu, fiind vizibil şi în cazul
unor mici centre de polarizare locală.
 Deplasările cotidiene
(navetismul) în Ile de
France și aria vecină
(Normandia, Picardia,
Touraine), antrenează în
total circa 9 milioane de
persoane.

Champ : actifs ayant un emploi.

Lecture : 187 100 actifs occupés de la 3e couronne vont travailler en Ile-de-France et représentent
3,4 % des emplois franciliens.
Source : Insee, recensement de la population 2006
Un perimetru metropolitan care se extinde tot mai mult, prin migraţii cotidiene pentru muncă este și
cel care are în centru Greater London, antrenând zilnic peste 10 milioane persoane
Source : M. Appert. Adaptation : Hachette Education (manuel de première STG, 2006)
Aceste mişcări cotidiene pot conduce la constituirea unor categorii socio-profesionale
distincte, ambigui, muncitorii ocupându-se în afara orelor de program şi cu agricultura
(muncitori-țărani, fenomen aflat în restrângere ).
Amploarea maximă a navetismului caracterizează perioadele de avânt economic –
cazul Germaniei postbelice, atunci când reconstrucţia a necesitat un maximum de forţă
de muncă, suplinită parţial cu imigranţi. Marile aglomeraţii urbane sunt sediul unor
puternice mişcări navetiste locale, de la periferie spre centru, mai rar invers – de ex.
circa 5,2 mil. la Paris (Ile de France), deci 2/5 din populaţia aglomeraţiei, mişcări
favorizate de existenţa unei reţele de transport rapid între centru şi suburbii. La noi în
ţară, nivelul maxim al navetismului a caracterizat anii ’70-’80, când în oraşe s-a
construit masiv atât în domeniul industrial cât şi în cel edilitar. În acel timp Bucureştii
atrăgeau zilnic circa 100 000 persoane emiţând alţi 18 000 spre regiunile limitrofe.
Restructurarea activităţilor industriale şi diminuarea construcţiilor civile au făcut ca
acest flux să scadă treptat după 1990, devenind nesemnificativ, abia în ultimii ani
înregistrându-se o revigorare, predilect dinspre județul Ilfov spre capitală.
Exurbanizarea activităţilor economice este de natură să relanseze într-o anumită
măsură aceste fluxuri în noul context al tendinţei unor categorii de populaţie de a se
stabili la periferia marilor aglomeraţii. Mişcările navetiste cu cea mai mare amploare
au devenit cele din ariile megalopolitane – NE S.U.A., SE Japoniei, unde acestea se
desfăşoară ierarhic dinspre oraşele mai mici spre cele mai mari, utilizând inclusiv
transportul aerian – de la New York la Washington și invers de ex.;
b) migraţiile săptămânale, similare celor cotidiene, având tot caracter pendulatoriu şi
fiind dictate de multe ori de un motiv similar (muncă, studiu) se disting prin distanţa mai
mare, de multe ori spre regiuni mai izolate, cu o infrastructură de transport mai precară.
Semnificativă este şi ponderea forţei de muncă slab calificate (construcţii, agricultură,
industria extractivă), dar există şi cazuri în care cei antrenaţi deservesc unele instalaţii
situate în zone cu acces dificil (zona arctică, zone montane înalte, zone deșertice, insule
izolate, staţii meteorologice, faruri etc.):
c) migraţiile periodice, de regulă sezoniere, cu o perioadă mai lungă de alternanţă.
Dirijate spre activităţi agricole, silvice, depind de ciclicitatea anuală a perioadelor
vegetative. De ex. în America de N. sunt frecvente echipele specializate de muncitori
agricoli utilizaţi în recoltarea cerealelor (chicanos), care se deplasează progresiv spre N
pe măsura maturizării recoltei (în iunie în S dar în septembrie mai spre N, în Canada).
Aceste mişcări au un caracter tot mai net internaţional, de obicei dinspre statele mai
slab dezvoltate economic spre cele cu o agricultură modernă, specializată (din Europa de
E spre Europa de S şi de V, sau în Africa, dinspre statele saheliene - Mali, Burkina Fasso
spre cele costiere, cu plantaţii vaste (C. d’Ivoire).
Un caz celebru altădată era cel al muncitorilor agricoli italieni care plecau din S Italiei
spre Argentina în timpul iernii, profitând de complementaritatea celor două emisfere
(golondrinas), înlocuiţi acum cu muncitori sezonieri din Bolivia, Peru sau Paraguay.
d) O altă formă este aceea a migraţiilor la termen, pentru diverse perioade, de la câteva
luni la cîţiva ani (diplomaţi de carieră, militari, specialişti în domeniul tehnic, lucrători
Fluxurile migraţiei periodice pentru muncă în Africa de Vest, la finele
epocii coloniale
Recompunerea spaţială a circuitelor migratorii din Africa Occidentală
(schéma de synthèse réalisé par Nelly ROBIN, CEPED (IRD), 2009
 B.Nomadismul şi transhumanţa
În trecut foarte frecvente, aceste două forme de migraţie temporară au un caracter mai
complex, supuse în prezent unei presiuni care le limitează spaţiul de desfăşurare.
a) Nomadismul este determinat de condiţiile naturale mai puţin prielnice organizării
unei economii agricole stabile şi cu o productivitate ridicată sau de specificul unor
civilizaţii marcate de menţinerea unor tehnici agricole rudimentare. A fost foarte
răspândit la populaţiile pastorale din regiunile aride temperate sau tropicale (tuaregii
din Sahara, beduinii din Orientul Apropiat şi NE Africii, maassaii din E Africii,
mongolii din Asia C., etc.). Multe popoare nomade au fost sedentarizate forţat (kazahii
în fosta U.R.S.S.) sau prin politici sistematice de creare a unor condiţii mai evoluate de
existenţă (în reg. G. Persic, prin dezvoltarea agriculturii irigate sau utilizarea forţei de
muncă masculine în extracţia petrolului). Sedentarizarea nu este totdeauna completă,
modul de viaţă nomad fiind greu de dizlocuit, multe dintre populaţiile afectate
practicând comerţul ambulant şi contrabanda, păstrând ceva din vechiul mod de viaţă.
Procesul de sedentarizare este mai facil acolo unde nomadismul este de dată mai
recentă sau unde există resurse complementare (bahtiarii sau qaşqaii din Iran de ex.).
Nomadismul poate fi întâlnit şi la comunităţile de culegători sau vânători din
regiunea tropicală umedă, supuse de asemenea sedentarizării.
Nomadismul constituie un mod de viaţă foarte rigid, comunităţile care-l practică
păstrându-l chiar şi atunci când condiţiile naturale şi sociale impun traiul sedentar
(cazul ţiganilor).
Ariile tradiţionale de transhumanţă în Sudul Europei
Seminomadismul este o variantă care presupune alternanţa mişcărilor cu o perioadă
mai lungă de stabilitate într-o anumită regiune. În general, seminomadismul se
manifestă în condiţii climatice mai puţin restrictive, populaţiile aferente formând un
fel de interfaţă între populaţiile sedentare şi cele tipic nomade.
b)Transhumanţa, se deosebeşte total de nomadism fiind vorba de o deplasare
parţială a unor categorii de populaţie (bărbaţii tineri) în scop pastoral, adesea la
distanţă mare, cazul păstorilor din zona Sibiului care ajungeau până la Volga sau al
aromânilor din Balcani, situaţii similare fiind întâlnite în trecut în tot bazinul
mediteraneean.
Populaţiile antrenate în astfel de mişcări dispun de aşezări stabile, la care revin
sistematic şi în care o parte din populaţie locuieşte permanent, practicând agricultura
sau activităţile meşteşugăreşti. Regula generală este pendularea între regiunile înalte
cu păşuni de vară şi zonele mai joase cu climat mai blând pentru iernat (cazul
litoralului dobrogean la noi altădată).
Restrânsă masiv în Europa, transhumanţa mai este prezentă izolat în SV Asiei
(Afganistan, Iran, Turcia) unde pendularea între zonele înalte (yaylîk în turceşte şi
ardşir în persană) şi zonele mai joase (kîşlak în turceşte şi garmşir în persană)
constituie modul de viaţă al multor comunităţi care combină agricultura irigată din
zonele piemontane cu activităţile pastorale.
Apropiate de transhumanţă şi mai frecvente astăzi sunt pendulările pastorale locale
la mici distanţe (în Carpaţii Orientali).
 14.3.Clasificarea migraţiilor după criteriul cauzal
Mobilitatea populaţiei poate fi diferenţiată şi în funcţie de motivaţia deplasării.
Acest criteriu deosebeşte trei categorii de migraţii, fiecare cu un impact specific
asupra mediului de primire şi cu particularităţi proprii referitoare la dimensiunea
fluxurilor, structura socio-demografică a acestora etc.
A) Migraţiile spontane, foarte vechi, dar amplificate în perioada contemporană,
în contextul liberei circulaţii a persoanelor şi a creşterii securităţii individuale.
Aceste migraţii reprezintă, la nivel local, regional sau internaţional, o redistribuire
complementară a forţei de muncă în funcţie de excedentele sau deficitele acesteia,
de diferenţele de venituri dintre diversele regiuni sau state etc.
Este o supapă de siguranţă pentru eliminarea presiunii demografice care poate să
apară într-un anumit context într-o regiune oarecare. Au la bază opţiunea
individuală, dar prin amploarea lor creează imaginea unor mişcări de masă, cum
sunt cele generate de exodul rural;
B) Migraţiile organizate, au de asemenea o istorie veche, fiind iniţiate de stat,
prin reprezentanţii săi direcţi sau prin intermediari de tipul unor organizaţii sau
întreprinderi particulare cu atribuţii în domeniul recrutării forţei de muncă (în
prezent). Aceste migraţii au la bază acordul persoanelor deplasate care, pentru a fi
determinate să migreze, sunt adesea stimulate material.
Cele mai tipice sunt colonizările care urmăresc popularea (repopularea) unor teritorii
ale căror resurse naturale sunt insuficient valorificate, dar de multe ori a mascat şi
stabilirea unor populaţii fidele la marginile unor imperii din trecut (şvabii în Banat de
ex.). Tipice au fost colonizările din Lumea Nouă unde acest proces continuă încă prin
implantările organizate de statul brazilian în Amazonia. Adesea, după colonizare se
pot manifesta şi migraţii spontane. Un exemplu recent de colonizare este şi cel iniţiat
în Indonezia („transmigraţie”, după 1950), destinat să descongestioneze ins. Jawa,
Madura şi Bali, prin valorificarea potenţialului nevalorificat din marile ins. slab
populate – Kalimantan, Noua Guinee (Irianul de Vest). Au fost deplasaţi astfel peste
10 mil.locuitori (aprox. 5 % din populaţia totală a epocii).
Un caracter organizat îl au şi deplasările generate de muncile agricole sau de
caracterul sezonier al unor activităţi precum cele din industria zahărului, de importanţă
locală şi având caracter temporar.
C)Migraţiile forţate se desfăşoară fără consimţământul migranţilor, prin constrângere
directă sau indirectă şi cu caracter definitiv.
Clasic a fost comerţul cu sclavi negri din Africa de Vest (sec.XVI-XVIII), care a
continuat de fapt comerţul similar mult mai vechi efectuat de arabi.
Deportările constituie o altă categorie, practicată până recent de unele regimuri
totalitare.Cauzele acestora erau fie politice fie sociale. Deţinuţi de drept comun au
demarat procesul populării europene a Australiei, Guyanei franceze sau unor regiuni
din Siberia şi Extremul Orient rusesc.
Un alt caz notoriu este cel al deplasării forţate a populaţiei apte de muncă în timpul unor
conflicte militare sau sub regimuri totalitare (sub Reichul nazist sau în perioada stalinistă).
În regimurile de tip sovietic, clienţii predilecţi ai deportărilor au fost intelectualii, ţăranii
înstăriţi, practicanţii unor profesiuni liberale, preoţii, disidenţii etc.
Regrupările (schimburile de populaţii), cu caracter definitiv, în urma unor tratate sau
reglementări politice aşa cum s-a întîmplat între Turcia şi statele balcanice pe măsură ce
acestea au dobândit independenţa. Cel mai masiv flux de acest tip a fost cel creat de
partajarea coloniei britanice India în 1947 (14-15 mil.persoane s-au regrupat în Pakistan
sau Bangladesh – musulmanii, sau în India actuală - hinduşii, generând numeroase masacre
şi resentimente care marchează încă, actualul conflict din Caşmir). Un alt exemplu a fost şi
expulzarea germanilor după retrasarea frontierelor postbelice (8 mil. de germani din Prusia
Orientală, Pomerania şi Silezia; 1,5 mil. germani din Sudeţi) etc. Concomitent, 1,5 mil.
polonezi au fost forţaţi să plece din V Ucrainei şi Bielorusiei. Și fosta Iugoslavie a impus
plecarea masivă a italienilor din Istria și Dalmația, circa 200-250 mii persoane, orașe
predominant italiene ca Pola sau Zadar schimbându-și complet structura etnică.
Refugierile din diverse motive, frecvente astăzi în statele în curs de dezvoltare (O.N.U.
dispune de un organism special de supraveghere -Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi
înfiinţat în 1951). Cel mai adesea sunt generate de conflictele militare sau de persecuţiile
religioase şi etnice.
Se ajunge în unele cazuri la situaţii în care refugiaţii sunt mai numeroşi decât cei rămaşi pe
teritoriul ancestral (palestinienii, al căror număr total depăşeşte probabil 10 mil. dintre care
5 mil. sunt refugiaţi în alte state arabe; creștinii asirieni din Orientul Apropiat etc.).
Refugierile nu implică numai deplasarea dintr-un stat în altul ci şi deplasări interne, în state
supuse unor conflicte locale (900 mii de columbieni sunt constrânşi să se aglomereze în
bidonville-uri sau în tabere de refugiaţi pentru a scăpa de luptele dintre forţele guvernamentale şi
gherilele de orientare marxistă; 800 mii refugiaţi interni în fosta Iugoslavie, în Sri Lanka 600
mii, în Sierra Leone peste 500 mii etc. Situația actuală din Ucraina este chiar mai dramatică, pe
lângă cei 6,4 milioane cetățeni refugiați în alte state – 1,9 mil.s-au reîntors conf.UNHCR, alți 7
milioane s-au refugiat în interiorul țării, practic 1/3 din populația totală fiind afectată. În Siria
situația a fost și mai gravă, din cei 22,5 mil.locuitori dinainte de conflict, 5,5 plecând în alte state
iar 6 mil.în alte regiuni ale țării.
Refugierile sunt foarte frecvente în Africa, devenind aproape incontrolabile şi greu de estimat,
unele state fiind foarte afectate – Somalia, Ruanda, Sierra Leone, Liberia etc.
Majoritatea statelor din Africa subsahariană sunt atinse de acest fenomen direct sau indirect, prin
găzduirea refugiaţilor. Masele de oameni dislocate în această regiune sunt de ordinul zecilor de
milioane de persoane.
Nici Asia nu este ocolită de astfel de mişcări, amplificate de masa imensă a populaţiei, cel mai
cunoscut caz fiind cel al Afganistanului, unde au fost deplasate circa 5-6 mil. persoane, mai ales
spre Pakistan, repatriate în mare parte în ultimii ani. Şi din Irak, după invazia americană din
2003, s-a manifestat un amplu flux migratoriu dirijat spre Europa, Australia sau ţările vecine.
Efect similar a produs şi “primăvară arabă”, în Siria, Yemen, Tunisia, Libia sau Egipt.
Între refugiu și expulzare limitele nu sunt totdeauna clare. De ex., un caz controversat este
acela al turcilor din Bulgaria, instigați periodic de autorități să plece în Turcia, ultima oară între
între 1985-1989 (370 mii expulzaţi dintr-un total de 848 mii). Bulgaria continuă de fapt o
”tradiție” consacrată, frecventă în trecut în Imperiul Țarist, continuată apoi de URSS.
Expulzarea unor comunităţi indezirabile constituie o practică frecventă chiar şi în statele
europene dezvoltate (cazul Franţei e cel mai cunoscut, prin acţiunile în forţă asupra imigranţilor
ilegali, în special ţigani din estul Europei în anii 1990-2000). Și fostul președinte american,
Donald Trump invoca o astfel de posibilitate în cazul imigranților ilegali (în special latino-
americani).
Numărul total al refugiaților aflați în evidența ONU este în creștere rapidă : 24 mil.în 2005, 44
mil.în 2010 și 65,3 mil.în 2015 sau 82,4 mil. în 2022 (conform rapoartelor HCR). Dintre aceștia,
statut oficial de refugiat sau azilant au 31 mil., restul fiind deplasați intern sau fără a fi luați în
evidența HCR. Cea mai mare parte a refugiaților luați în evidență provin din patru state (2022):
Ucraina 5 mil., Siria – 5 mil., Afganistan – 3 mil.și Somalia – peste 1 mil. Țările care găzduiesc
cei mai mulți refugiați monitorizați de HCR sunt: Turcia – 2,5 mil.; Polonia (2,5 mil.), Pakistan -
1,6 mil.; Liban -1.1 mil., Iran -1 mil., Etiopia -0.75 mil.; Iordania -0.7 mil. etc.
 Contrar percepţiei publice din statele dezvoltate, peste 80% din refugiaţi sunt înregistraţi în
statele în curs de dezvoltare unde sunt obligați să trăiască în tabere ale căror condiții sunt de cele
mai multe ori sub limita decenței. Nivelul maxim al acestor mișcări s-a manifestat în perioada
postbelică la începutul anilor’90, când s-au suprapus mai multe conflicte majore (invazia
irakiană a Kuweitului, dezmembrarea Iugoslaviei, războaiele civile din Ruanda, Somalia, Sudan,
Etiopia etc.). În ultimul deceniu s-au impus prin amploarea mișcărilor Siria, Venezuela și
Ucraina. Cea mai mare parte a refugiaților nu sunt monitorizați (28 mil. în 2007, 44 mil.în 2015,
cf.Sadako Ogata, înalt comisar ONU cu problemele refugiaților. Aceasta explică şi creşterea
rapidă a numărului lor între 2005-2015, datorată în mare parte unei mai bune înregistrări.
 14.4.Clasificarea migraţiilor după criteriul administrativ
Teritoriul pe care se desfăşoară migraţiile este divizat între numeroase entităţi statale,
regionale, locale încît există o diferenţă netă între migraţiile interne şi cele
internaţionale.
Trebuie remarcat că un rol important îl are dimensiunea teritoriului aflat sub
jurisdicţia unui stat. În statele de mari dimensiuni, migraţiile interne sunt similare
migraţiilor internaţionale. În această categorie intră şi migraţiile transfrontaliere, tot
mai intense între statele cu frontiere permisive, deschise.
13.4.1.Migraţiile interne
Desfăşurate în interiorul graniţelor unui stat, au o importanţă deosebită în statele de
mari dimensiuni (S.U.A., Federaţia Rusă, R.P.Chineză). În ultimele două secole aceste
mişcări s-au efectuat de obicei dinspre regiunile agricole dens populate spre
aglomerările urban-industriale (exodul rural).
Efectul principal al exodului rural constă în reducerea continuă a populaţiei rurale
(depopulare) şi implicit în creşterea populaţiei urbane (urbanizare, metropolizare).
Cauza principală este de sorginte economică, generată de diferenţele de venituri dintre
sat şi oraş dar şi nivelul dotării social-edilitare care avantajează regiunile urbanizate.
Exodul rural a condus la depopularea completă a unor aşezări rurale, în special a celor
izolate sau sărace în resurse, fenomen caracteristic în special în Europa unde în
extremis s-a ajuns la reinstalarea vegetaţiei naturale secundare (Masivul Central
Francez, Ţara Galilor, N. Scoţiei etc.) .
Cele mai afectate de exodul rural au fost statele din V Europei, în care acest proces s-
a desfăşurat în cicluri succesive începând cu secolul al XVIII-lea. În E continentului s-
a declanşat mai tardiv, după 1900, dar a fost mai brutal, pe parcursul câtorva decenii
spaţiile rurale fiind efectiv stoarse de forţele lor vitale. Consecinţele acestui exod au
fost atenuate în statele dezvoltate, într-o anumită măsură, de procesul de
„contraurbanizare”, inversare a ritmurilor creşterii populaţiei în favoarea mediului
rural, în contextul delocalizării activităţilor economice, al dezvoltării turismului şi
comunicaţiilor. De aceasta au beneficiat însă doar acele arii rurale aflate în
proximitatea aglomeraţiilor urbane, situate în lungul căilor de comunicaţii sau
dispunând de un potenţial turistic deosebit.
Problematica exodului rural este mult mai complexă datorită desfăşurării sale în timp
şi a cauzalităţii multiple. În ultimele decenii, acest proces a luat o amploare fără
precedent în statele în curs de dezvoltare (mai ales în China, Brazilia etc., state aflate
în avânt economic).
Migraţiile interne nu se desfăşoară exclusiv între sat şi oraş. În statele dezvoltate,
tipice au devenit şi migraţiile interurbane, de regulă ierarhizate, dispre oraşele mai
mici spre cele tot mai mari care oferă posibilităţi mai largi de afirmare. Tot în aceste
state au luat o amploare maximă migraţiile inverse, dinspre oraş spre ariile rurale
(contraurbanizarea, periurbanizarea), fenomen care este deja sensibil și în E Europei şi
se prefigurează ca o formă majoră de migraţii interne la nivel global având rolul de a
descongestiona aglomeraţiile urbane, de a reechilibra distribuţia populaţiei.
Pot exista şi migraţii rural-rural acolo unde mai sunt încă rezerve de terenuri
agricole, fertile (cazurile invocate anterior în Brazilia sau Indonezia). Colonizarea
stepelor Kazahstanului în perioada sovietică (mobilitate devenită internaţională după
divizarea imperiului), poate fi inclusă în aceeaşi categorie.
14.4.2.Migraţiile internaţionale
Se desfăşoară la nivel interstatal şi sunt mai greu de înregistrat statistic, mai ales în
contextul mondializării, pentru că în afara migraţiei legale, există o puternică migraţie
clandestină (în S.U.A. numărul imigranţilor clandestini este de 6-8 mil., proveniţi din
Mexic – los chicanos-, America Centrală şi Antile mai ales).
Desfăşurate la distanţe foarte mari, aceste mişcări pun probleme complexe din punct
de vedere economic şi psiho-social, efortul de adaptare al migrantului fiind mult mai
mare.
Diferenţele de standard de viaţă şi de comportament dintre migrant şi localnic pot
crea situaţii conflictuale, reacţii de respingere sub forma unor mişcări xenofobe.
Au un rol semnificativ în redistribuirea veniturilor la nivel global, prin transferul
financiar sau de diverse bunuri dinspre statele de primire spre cele de plecare. Aceasta
explică unele contradicţii între nivelul de dezvoltare economică a unor state sau
regiuni şi nivelul lor de trai (caz tipic în Europa este acela al R. Moldova care, deşi
este considerată cel mai slab dezvoltat stat din Europa, dispune de un nivel de trai
apropiat de cel al altor state din SE Europei – Ucraina sau statele din SV
Pen.Balcanice).
Migrația mexicană ilegală în S.U.A. (2009-2013)