Agenti Si Modelarea Bazata Pe Agenti in Economie

CAPITOLUL 1
AGENŢI ŞI SISTEME MULTIAGENT
Agenţii şi sistemele multiagent reprezintă o nouă modalitate de analiză,

modelare şi implementare a sistemelor complexe. Viziunea bazată pe agenţi
oferă astăzi o gamă largă de instrumente, tehnici şi paradigme cu un uriaş
potenţial de a îmbunătăţi modul în care oamenii concep şi utilizează tehnologia
informaţională. Agenţii sunt şi vor fi utilizaţi tot mai mult într-o mare
varietate de aplicaţii, mergând de la sisteme de dimensiuni mici, cum ar fi
filtrele personalizate pentru e-mail sau agenţii pentru cumpărături (shopbot) şi
până la sisteme mari, deosebit de complexe, cum sunt organizaţiile şi sistemele
economice virtuale. La o primă vedere, ar putea apărea că aceste tipuri de
sisteme sunt extrem de diferite şi că nu au nimic în comun unele cu altele. Dar,
în toate aceste cazuri, poate fi utilizat conceptul de agent şi metodele care derivă
din acesta. Este remarcabil cât de mare este varietatea de aplicaţii ce poate fi
caracterizată în termenii teoriei agenţilor şi sistemelor multiagent.
Datorită gradului mare de interes şi nivelului ridicat de activitate din
acest domeniu, la început teoriile şi metodele referitoare la agenţi pot apărea
haotice şi incoerente. Ne propunem ca, în acest capitol, să introducem o mai
mare coerenţă şi ordine, fără a dezvolta prea mult acest domeniu
multidisciplinar deosebit de vast.
1.1 Introducere la Capitolul 1
Înainte de a trece la descrierea unor aplicaţii economice ale

acestei teorii, să definim ce se înţelege prin termeni ca ,,agent”, ,,sistem
bazat pe agenţi” sau ,,sistem multiagent”. Există astăzi o literatură deosebit
de bogată din acest domeniu, care conţine o mulţime de definiţii date
acestor concepte cheie, fără să se manifeste, totuşi, o încercare de
unificare a diferitelor sensuri. Desigur că acest lucru nu constituie un
AGENŢI şi MODELAREA BAZATĂ pe AGENŢI în ECONOMIE
obstacol în progresul rapid, atât teoretic cât şi în ce priveşte aplicaţiile

practice ale domeniului, dar noile cunoştinţe acumulate, noile
paradigme introduse necesită, din timp în timp, reevaluarea termenilor
cheie prin reluarea efortului de redefinire a conceptelor, astfel încât să
putem înţelege mai bine implicaţiile şi interdependenţele fiecărui
termen în parte.
Acest lucru îl vom face şi noi în continuare, pornind de la o
bibliografie cuprinzătoare. Mai întâi vom încerca să răspundem la
întrebarea esenţială: ,,Ce este un agent ?” Odată introdus conceptul de
bază de agent, putem merge mai departe pentru a defini sistemul bazat
pe agenţi. Acesta, desigur, este un sistem în care elementul principal
este cel de agent. În principiu, un sistem bazat pe agenţi ar putea fi
conceptualizat în termenii specifici agenţilor, dar implementat fără ca
structurile sale să includă vreo referire la agenţi. Este cazul multor
aplicaţii practice actuale care, deşi se subsumează teoriilor referitoare la
agenţi, nu menţionează acest lucru în mod explicit. Desigur că o astfel
de abordare este mai puţin productivă, astfel că ne vom aştepta ca
sistemele proiectate ca sisteme bazate pe agenţi să fie şi implementate în
continuare ţinând cont de conceptul de agent.
În continuare, în acest capitol, vom introduce sistemele
multiagent, formate din mai mulţi agenţi interconectaţi. Sistemele
multiagent reprezintă mijlocul ideal de a aborda probleme care au mai
multe metode de rezolvare, mai multe modalităţi de structurare şi/sau
mai multe entităţi care le rezolvă (ca în cazul sistemelor distribuite).
Astfel de sisteme au, deci, avantajul natural al rezolvării distribuite şi
concurente a problemelor dar, în acelaşi timp, au şi avantajul
suplimentar al reprezentării modalităţilor complexe de interacţiune.
Tipurile principale de interacţiuni cum sunt cooperarea (lucrul
împreună pentru atingerea unui scop comun), coordonarea (organizarea
activităţii de rezolvare a problemelor astfel încât interacţiunile
dăunătoare sunt eliminate iar cele favorabile sunt utilizate) şi negocierea
(ajungerea la un acord care este acceptabil pentru toate părţile
Capitolul 1 – Agenţi şi sisteme multiagent
implicate) reprezintă aspecte esenţiale ale utilizării în practică a

metodelor bazate pe agenţi.
În ultima parte a acestui capitol vom introduce conceptul de
sistem multiagent inteligent, concept care este fundamental în abordarea
conducerii sistemelor şi proceselor economice din perspectiva agenţilor
şi modelării-bazate-pe-agenţi. Inteligenţa unor astfel de sisteme este
legată mai mult de capacitatea lor comună de a învăţa şi a se adapta la
cerinţele mediului, deşi nu este exclus ca, în curând, să vorbim despre
agenţi care au convingeri proprii sau despre agenţi emoţionali, deci care
sunt capabili să exprime emoţii şi sentimente umane.
Vom introduce conceptul de inteligenţă colectivă pentru a
descrie un sistem multiagent în care nu există o structură centralizată de
comunicare sau control şi care are capacitatea de a învăţa şi a se adapta
continuu, în raport cu percepţia sa asupra mediului, dar şi a
interdependenţelor interne dintre agenţi.
Sistemele multiagent cu inteligenţă colectivă sunt considerate
astăzi ca fiind tipul de sisteme care se va impune tot mai mult în
aplicaţiile practice ale viitorului. Biroul inteligent, casa inteligentă,
întreprinderea inteligentă etc. tind să iasă din sfera proiectării şi să
devină, într-un viitor previzibil, realităţi obişnuite.
1.2 Ce este un agent ?
Conceptul de agent a devenit, în anii 90 ai secolului XX şi în

primii ani ai secolului XXI, un concept central în câteva dintre
disciplinele ştiinţifice cu o dezvoltare de-a dreptul explozivă. Inteligenţa
artificială (IA) şi subdomeniul acesteia, inteligenţa artificială distribuită,
ştiinţele complexităţii sistemelor, cibernetica de ordinul trei, ştiinţa
calculatoarelor, economia computaţională ş.a. fac apel din ce în ce mai
frecvent la conceptul de agent şi la metodele derivate din acesta. Se
vorbeşte deja despre o teorie a agenţilor şi a sistemelor multiagent ca un
domeniu relativ autonom al IA, deşi există şi alte discipline care

revendică acest lucru.
Fără să existe încă o unitate de vederi în ceea ce priveşte
definirea agenţilor, cercetările în această direcţie avansează atât de rapid
încât se poate spune că se conturează deja o concepţie unitară şi
unificată asupra agenţilor, astfel încât ei să poată fi deja obiect de
standardizare internaţională.
În continuare, vom trece în revistă câteva definiţii date agenţilor,
vom introduce principalele proprietăţi ale acestora şi vom arăta
impactul pe care utilizarea acestui concept îl are asupra diferitelor
discipline ştiinţifice, tehnici şi metodologii care sunt astăzi utilizate în
diferite ştiinţe.
1.2.1 Definiţii de bază
Deşi noţiunea de agent a devenit centrală în cele mai diferite

domenii ştiinţifice, există diferenţe mari între sensurile date acestui
concept precum şi diferitelor utilizări ale sale în aceste domenii.
În dicţionare, agentul este definit ca ,,cineva care, sau prin care se
exercită putere sau produce un efect” 1 . Totuşi, o astfel de definiţie este
prea generală pentru a putea fi considerată operaţională; cel puţin ea
indică faptul că agentul exercită o acţiune, schimbă ceva în mediul
înconjurător. Mai precis, Shardlow arată că ,,Agenţii fac lucruri, ei
acţionează: de aceea ei se numesc agenţi” [Shardlow, 1990].
Agenţii au deci un rol activ, iniţiind acţiuni prin care este afectat
mediul lor mai degrabă decât ca ei să fie afectaţi de acest mediu. Doi
termeni pot fi utilizaţi pentru a descrie această acţiune a agenţilor:
autonomia şi raţionalitatea aş cum afirmă Wooldridge şi Jennings (1995).
Autonomia presupune, în general, că un agent funcţionează fără
intervenţia directă a omului sau a altor agenţi. Raţionalitatea presupune
1
The Concise Oxford Dictionary, of Current English, (7 th edition), Oxford University
Press, 1988
că agenţii iniţiază orice acţiune în scopul maximizării performanţei lor

în raport cu o funcţie de evaluare.
Totuşi, acţiunea raţională autonomă, aşa cum este definită, este
un criteriu prea general pentru agenţi, ceea ce face ca în această
categorie să se regăsească o clasă prea largă de obiecte. De exemplu,
conform acestei definiţii, şi un tranzistor care, în esenţă, reprezintă un
dispozitiv electronic simplu, poate fi considerat ca fiind agent.
Poate mai multă precizie în acest domeniu este introdusă de
definiţia dată de Jennings, Sycara şi Wooldridge (1998) pentru care ,,un
agent este un sistem de calcul situat într-un anumit mediu, care este
capabil de acţiune autonomă flexibilă pentru a realiza obiectivele sale
proiectate” [Jenings, Sykara, Woldridge, 1998, p.8].
Se observă că se folosesc trei concepte cheie pentru a defini un
agent: poziţionarea în raport cu mediul, autonomia şi flexibilitatea.
Poziţionarea, în acest context, înseamnă că agentul primeşte inputuri de
la mediul său şi că el poate executa acţiuni care schimbă acest mediu
într-un anumit fel. Astfel, Internetul reprezintă un mediu în care poate fi
situat un astfel de agent dar, tot aşa de bine, acest mediu poate fi şi
realitatea fizică. Poziţionarea reprezintă o proprietate fundamentală a
agenţilor, care-i deosebesc de alte sisteme, de exemplu de sistemele
expert. Acestea din urmă nu interacţionează direct cu mediul, primind
informaţia şi cunoştinţele prin intermediul inginerului de cunoştinţe,
care este un om. În acest mod, sistemul expert nu acţionează direct
asupra mediului, ci prin intermediul factorului uman.
Autonomia este înţeleasă aici ca absenţa intervenţiei umane sau a
altor agenţi, deci un agent îşi poate controla complet propriile acţiuni şi
starea sa internă. Uneori autonomia este înţeleasă, într-un sens mai
strict, ca şi capacitatea pe care o are agentul de a învăţa din propria sa
experienţă (de exemplu în [Russell, Norvig, 1995]).
Flexibilitatea presupune, în esenţă, că agentul este: responsiv (deci
percepe mediul şi răspunde la timp la schimbările ce apar în el); proactiv
(adică acţiunile sale nu reprezintă simple reacţii la mediu, ci este capabil
să exercite un comportament orientat către un anumit scop şi să iniţieze
acţiuni care îl apropie de aceste scopuri); şi social (deci agentul este

capabil să interacţioneze cu alţi agenţi artificiali sau umani pentru a-şi
rezolva propriile probleme şi a-i ajuta pe alţii în activităţile lor).
J. Ferber (1995) detaliază şi mai mult lucrurile, el spunând, în
esenţă, că agenţii sunt entităţi reale (fizice) sau virtuale care:
• Acţionează într-un mediu specificat;
• Comunică cu alţi agenţi;
• Urmează un set de tendinţe, reprezentând obiective sau
optimizează o funcţie;
• Dispun de resurse;
• Percep mediul înconjurător până la o anumită limită;
• Reprezintă intern mediul înconjurător (unii agenţi doar
reacţionează);
• Oferă cunoaştere şi servicii;
• Se autoreproduc (opţional);
• Satisfac obiective bine definite, ţinând cont de resurse,
cunoştinţe, percepţie, reprezentare şi stimuli.
Desigur că o astfel de definiţie este prea cuprinzătoare pentru a
putea separa mai bine agenţii de alte tipuri de sisteme. S-a observat
astfel că, aplicând o astfel de definiţie, putem încorpora în categoria
agenţilor şi muşuroaielor de furnici, roiurile de albine sau bancurile de
peşti.
Poate că acest lucru nu este însă departe de adevăr.
Recent, agenţii au fost definiţi extrem de sintetic, dar cuprinzător
într-un raport pentru Agentlink, comunitatea europeană a oamenilor de
ştiinţă din acest domeniu de către Luck, M., ş.a. (2001) La întrebarea ,,Ce
este un agent ?” se răspunde: ,,Agenţii pot fi definiţi ca fiind entităţi
computaţionale rezolvitoare de probleme, autonome, capabile să
execute operaţii în medii dinamice şi deschise” [Luck, Mcbumey, Preist,
2001, pag. 9]. Dacă prima parte a acestei definiţii este compatibilă cu
celelalte definiţii discutate mai sus, a doua parte a ei arată că interesul s-
a deplasat de la sistemele de calcul individuale, staţionare, privite mai
mult ca instrumente capabile să-l ajute pe om în activităţile sale, către
situaţia în care puterea acestor sisteme de calcul este utilizată pentru a

acţiona în medii distribuite, impredictibile, deschise şi dinamice. În
astfel de medii, sisteme eterogene (oameni, maşini, ecosisteme ş.a.)
trebuie să interacţioneze, să depăşească limitele organizaţionale sau
naturale şi să funcţioneze eficient, în condiţiile unor situaţii-problemă
care se modifică rapid şi dramatic, pentru a-şi realiza scopurile proprii
sau anumite obiective comune.
Sintetizând conţinutul diferitelor definiţii date agenţilor în
literatură, se poate spune că se întâlnesc astăzi două mari tipuri de astfel
de definiţii: definiţii în sens larg şi, respectiv, definiţii în sens restrâns.
Noţiunea de agent în sens larg este utilizată pentru un sistem
(entitate) computaţional cu următoarele proprietăţi:
• autonomie: agentul operează fără intervenţia directă a oamenilor
sau a altor sisteme şi are un anumit tip de control asupra acţiunilor
(activităţilor) proprii şi stării interne;
• reactivitate: agentul percepe mediul înconjurător (care poate fi
realitatea fizică, un utilizator prin intermediul unui interfeţe grafice, o
mulţime de alţi agenţi, Internet sau Intranet, o combinaţie a acestora
ş.a.) şi răspunde de o anumită manieră la schimbările continue şi
neanticipate care au loc în mediu;
• proactivitate: agentul nu reacţionează doar ca răspuns la
schimbările din mediul înconjurător; el este capabil să aibă
comportamente orientate către atingerea unor scopuri, având în acest
sens iniţiativă proprie;
• abilitate socială: agentul interacţionează cu alţi agenţi (şi posibil
oameni) utilizând un anumit limbaj de comunicare, care este înţeles de
toţi ceilalţi agenţi (sau oameni).
Uneori, conceptul de agent are un înţeles mai restrâns şi mai
specific. De exemplu, când noţiunea de agent se utilizează în IA,
tehnologia software sau în procesele de control distribuit, acestuia i se
asociază, pe lângă proprietăţile generale introduse mai sus, şi alte
proprietăţi care nu se regăsesc şi la ceilalţi agenţi.
Astfel de atribute, caracteristice agentului în sens restrâns, pot fi

următoarele:
• mobilitatea: agentul are abilitatea de a se deplasa într-o reţea (de
exemplu pe WWW);
• capabilitatea: agentul nu comunică informaţii false;
• bunăvoinţa: agentul nu are scopuri conflictuale în raport cu alţi
agenţi şi execută întotdeauna ceea ce i se cere;
• inteligenţa: agentul acţionează asemănător, în unele privinţe, cu
o fiinţă inteligentă.
În ceea ce priveşte ultima caracteristică, cea de inteligenţă, ea
presupune înzestrarea unui agent cu calităţi cum ar fi: cunoaşterea,
convingerea, intenţia, obligaţia, emotivitatea ş.a. Asupra agenţilor
inteligenţi vom reveni pe larg într-un paragraf ulterior.
1.2.2 Exemple simple de agenţi în economie
Desigur că oricâte definiţii s-ar da şi oricât ar fi acestea de

complete, ele nu pot suplini prezentarea unor exemple concrete de
agenţi. Ne vom referi, în aceste exemple, atât la agenţi umani cât şi la
agenţi artificiali pentru a arăta faptul că teoria agenţilor şi sistemelor
multiagent poate fi extinsă nu numai la sisteme de calcul, ci la orice
entitate care execută anumite activităţi ce implică efectuarea anumitor
procese computaţionale.
a) Agenţi în procesul de creditare
Vom considera, mai întâi, o aplicaţie bancară în care mai mulţi

agenţi sunt utilizaţi pentru a îndeplini anumite roluri în procesul de
acordare a unui credit pentru o mică afacere. Avem un proces distribuit,
fiecare participant la procesul de aprobare a creditului putând fi
considerat un agent autonom. La acest proces participă o bancă, o
sucursală a acestei bănci, un ofiţer de credite şi un client care solicită
creditul. Participanţii la acest proces pot fi geografic separaţi unii de

alţii, dar comunică între ei printr-o reţea (de exemplu prin e-mail sau
Internet). Clientul, de regulă, se adresează unei sucursale a băncii care
se află în zona sa de interes (acolo unde îşi dezvoltă afacerea); prin
aceasta, procesul de aprobare a creditului este iniţiat.
Clientul lucrează cu un ofiţer de credite de la nivelul sucursalei.
Acesta colectează informaţiile financiare şi non-financiare despre client
şi creează un dosar de creditare. Dosarul complet este transmis
directorului sucursalei bancare pentru o aprobare preliminară, după
care dosarul de creditare este trimis la centrala băncii pentru analiză şi
decizie. Dacă creditul este aprobat de centrală, directorul sucursalei
trimite înapoi ofiţerului de credite dosarul de creditare pentru
definitivarea acestuia. După încheierea contractului de creditare,
clientul primeşte împrumutul şi procesul se termină.
Toţi participanţii la acest proces de aprobare a creditului pot fi
consideraţi agenţi. Unii dintre ei aparţin de bancă (ofiţerul de credite,
directorul sucursalei, centrala băncii), alţii însă nu (clientul). Între ei are
loc un proces continuu de informare, comunicare şi negociere. La
nivelul centralei băncii are loc şi un proces de supraveghere şi evaluare
a riscului acordării creditului.
Toate aceste procese se pot realiza cu ajutorul agenţilor. Un
Agent de Documentare a Creditului (ADC) este capabil să culeagă şi să
analizeze documentele care sunt necesare în dosarul de creditare, atât la
nivelul sucursalei cât şi a centralei bancare. Mai departe, agenţii de la
nivelul centralei şi sucursalei pot utiliza aceste informaţii pentru a lua
decizii privind cererea de creditare.
Acest exemplu arată că mulţi dintre paşii necesari în procesul de
aprobare a unui credit pot fi făcuţi automat utilizând o colecţie de
agenţi. Fluxul de informaţii din interiorul băncii ca şi cu clienţii va fi
redus la strictul necesar, reducând astfel costurile şi crescând viteza de
reacţie a băncii la cererea de aprobare a unui credit.
b) Agenţi de tip asistent personal
În aplicaţiile din domeniul producţiei, educaţiei, cercetării

ştiinţifice, marketingului ş.a., este posibil să se utilizeze agenţi pentru a
executa diferite funcţii ale unui sistem desktop (de căutare şi afişare a
rezultatelor). Astfel de agenţi, numiţi asistenţi personali ajută pe
oamenii implicaţi în activităţi decizionale sau de cercetare să elimine
munca rutinieră de căutare şi sistematizare a informaţiei necesare
adoptării diferitelor decizii. De exemplu, un asistent personal specializat
în căutarea pe Internet poate reuni patru agenţi diferiţi, fiecare fiind
orientat către realizarea unei sarcini specifice, necesară pentru a crea o
aplicaţie inteligentă. Astfel, un agent de interfaţă va gestiona toate
interacţiunile cu utilizatorul uman, un agent de monitorizare va urmări
site-urile de interes de pe Internet şi-l va informa pe utilizator (prin
intermediul agentului de interfaţă) când apar noi informaţii pe unul
dintre aceste site-uri. Un agent de domeniu va acumula cunoştinţele din
domeniul de interes pentru utilizator. Un agent de căutare/evaluare este
specializat în localizarea şi evaluarea informaţiei şi cunoştinţelor de pe
Internet şi în determinarea gradului în care acestea satisfac nevoile
utilizatorului.
c) Agenţi pentru cumpărături (shopbot)
Acest exemplu arată cum agenţi, proiectaţi pentru a fi experţi în

domeniile lor (interfaţă, ingineria cunoştinţelor, căutare etc.) pot fi
utilizaţi împreună pentru a realiza funcţii complexe necesare într-un
sistem de nivel superior, asistentul personal.
Agenţii nu sunt utilizaţi, de regulă, individual, ci în sisteme
incluzând mai mulţi agenţi diferiţi care interacţionează la acţiunile
celorlalţi agenţi sau la cererile mediului. Acestea sunt numite sisteme
bazate pe agenţi şi ne vom referi la ele mai târziu.
1.2.3 Tipologia agenţilor
Să introducem, în continuare, tipurile principale de agenţi care

pot să apară în astfel de aplicaţii bazate pe agenţi. Tipologia agenţilor
este, în prezent, destul de ramificată, utilizându-se criterii diferite cum
ar fi: proprietăţile agenţilor, funcţiile realizate, numărul de agenţi de
diferite tipuri încorporaţi ş.a.
În raport cu proprietăţile pe care le au agenţii, distingem

[Brodshaw, 1997]:
- agenţi autonomi: agenţi proactivi, orientaţi către un scop şi
acţionând conform acestuia, fără să fie necesară intervenţia
utilizatorului, confirmarea şi acordul acestuia;
- agenţi adaptivi: agenţi care se adaptează dinamic şi învaţă despre
şi din mediul lor înconjurător. Deci aceşti agenţi se adaptează la
incertitudine şi schimbare;
- agenţi reactivi: agenţi care sunt activaţi de evenimente şi
senzitivi la conjunctura din domeniul realităţii înconjurătoare. Aceşti
agenţi sunt capabili să simtă şi să acţioneze;
- agenţi mobili: agenţi care se deplasează unde este nevoie, posibil
urmând un itinerar. Deplasarea se poate face într-un spaţiu real sau
virtual;
- agenţi interactivi: agenţi care interacţionează cu oamenii, alţi
agenţi, sisteme legale şi surse informaţionale;
- agenţi cooperativi: agenţi care îşi coordonează acţiunile şi
negociază pentru a atinge obiective comune;
- agenţi sociali: agenţi care colaborează cu alţi agenţi şi/sau
oameni pentru a atinge scopuri comune;
- agenţi cu personalitate: agenţi având caracteristici de
personalitate umane cum ar fi emoţii, intenţii, convingeri, răspunderi
ş.a.;
- agenţi inteligenţi: agenţi care încorporează caracteristici ce

definesc inteligenţa umană cum sunt introspecţia, învăţarea, adaptarea,
ş.a.
După funcţiile realizate agenţii se pot clasifica în:

- agenţi informaţionali: agenţi care colectează informaţie din surse
multiple eterogene şi trimit informaţie către surse multiple;
- agenţi interfaţă utilizator: agenţi care comunică cu oamenii
utilizând diferite tipuri de interfeţe, inclusiv limbajul natural;
- agenţi reactivi (actori): agenţi care execută anumite operaţii în
mod autonom şi în timp real ca urmare a apariţiei anumitor evenimente
sau mesaje în mediul înconjurător;
- agenţi mediatori: agenţi care mijlocesc alocarea resurselor de
orice fel între oameni şi/sau alte categorii de agenţi.
Clasificările referitoare la agenţi sunt mult mai numeroase, dar
considerăm că cele două clasificări introduse mai sus satisfac,
deocamdată, cerinţele din lucrare.
1.3 Sisteme bazate pe agenţi
Prin sistem bazat pe agenţi (SBA) se înţelege un sistem de calcul în

care elementul cheie îl reprezintă agentul. În principiu, un astfel de
sistem poate fi proiectat în funcţie de agenţi, dar implementat fără ca
structurile sale să corespundă într-un fel agenţilor. Acest lucru este
similar software-ului orientat obiect, în care este posibil să se proiecteze
un program în funcţie de obiecte, dar acesta să fie realizat fără utilizarea
unui mediu de programare orientat obiect.
Desigur că o astfel de abordare nu este cea mai de dorit, atât în
cazul sistemelor bazate pe agenţi cât şi în cel al software-ului orientat
obiect.
Un SBA este deci un sistem care poate conţine unul sau mai
mulţi agenţi. Pot exista sisteme care conţin un singur agent şi sisteme cu
mai mulţi agenţi. Există aplicaţii practice în care un singur agent este
suficient. Astfel, sistemele asistent personal, în cadrul cărora agentul

acţionează ca un expert, ajutând un utilizator să execute pe calculator
anumite operaţii, reprezintǎ astfel de sisteme. Totuşi, sistemele
multiagent în care sistemul bazat pe agenţi este proiectat şi
implementat ca un sistem care conţine mai mulţi agenţi interactivi este
considerat ca fiind mai general şi mai interesant din punct de vedere
practic, dar şi mai greu de realizat.
Sistemele multiagent reprezintă sisteme bazate pe agenţi care
sunt apte să reprezinte probleme care au multiple metode de rezolvare a
problemelor, perspective multiple şi/sau entităţi rezolvitoare de
probleme multiple. Deci ele au avantajele sistemelor distribuite şi
concurente de rezolvare a problemelor, dar mai au şi avantajul
suplimentar al modalităţilor sofisticate de interacţiune.
Tipurile principale de interacţiune ce pot fi găsite în sistemele
multiagent includ: cooperarea, coordonarea şi negocierea.
Mai întâi vom descrie sistemele bazate pe agenţi care conţin un
singur agent autonom, după care ne vom referi, în general, la sistemele
multiagent.
1.3.1 Sisteme cu agenţi autonomi
Sistemele care încorporează un singur agent autonom se poate

spune că reprezintă puntea de legătură între sistemele expert şi sistemele
multiagent. Desigur că sistemele bazate pe agenţi nu au apărut pe un loc
gol. Principala contribuţie la dezvoltarea lor, după cum am mai spus, o
are inteligenţa artificială. În esenţă, inteligenţa artificială îşi propune să
realizeze sisteme artificiale inteligente care, dacă acţionează într-un
anumit mediu, pot fi considerate agenţi. În ciuda faptului că agenţii
reprezintă astfel de sisteme artificiale, până la mijlocul anilor 80 ai
secolului trecut aceştia au fost foarte puţin studiaţi în mod direct.
Cauza acestei rămâneri în urmă trebuie căutată în tendinţa care
s-a manifestat în domeniul cercetărilor de a aborda în mod separat
diferitele componente al comportamentului inteligent, cum ar fi
învăţarea, raţionamentul, rezolvarea problemelor, recunoaşterea

formelor şi a vorbirii etc. Deşi s-au făcut progrese însemnate în fiecare
din aceste domenii, sinteza lor pentru a crea un agent inteligent integrat
nu s-a realizat. În acea perioadă, singurul domeniu în care se făceau
progrese şi care era strâns conectat cu sistemele bazate pe agenţi era
planificarea inteligentă: acesta încerca să răspundă la întrebarea ce
trebuie făcut, deci ce acţiune trebuie întreprinsă, atunci când mediul
înconjurător are o anumită stare. În esenţă, un sistem bazat pe agenţi
este exact un sistem care execută acţiuni într-un anumit mediu, deci nu
este surprinzător faptul că inteligenţa artificială în general şi
planificarea inteligentă în particular joacă un rol atât de important în
studiul agenţilor.
Planificarea inteligentă, ca domeniu de cercetare din cadrul
inteligenţei artificiale, îşi are originile în programul GPS (General
Problem Solver) al lui Newell şi Simon şi în sistemul de planificare
STRIPS, apărut în 1971 şi dezvoltat ulterior (vezi pentru o prezentare
istoricǎ a dezvoltǎrii IA lucrarea lui Rusell şi Norvig (1995)).
De regulă, un program de planificare inteligentă cuprindea
următoarele componente:
- un model simbolic al mediului înconjurător, reprezentat, de
regulă, printr-un număr limitat de propoziţii din logica predicatelor de
ordinul întâi;
- o specificare simbolică a acţiunilor disponibile, reprezentate sub
forma (condiţie, acţiune);
- un algoritm de planificare, ce avea inputul format din
reprezentarea mediului, specificaţii ale acţiunilor şi o reprezentare a
stării dorite şi care producea ca output un plan, ce specifică acţiunile ce
trebuiau întreprinse pentru a atinge scopul.
La baza sistemelor de planificare inteligentă stăteau însă principii
logice care, după cum a arătat D. Chapman (1992), “conduceau la
situaţii de indecidabilitate” [Chapman, 1992, p. 23]. De aceea, apariţia
agenţilor, care pot răspunde la schimbările din mediul lor înconjurător
în timp real, reprezintă tocmai încercarea de a depăşi impasul în care

ajunseseră sistemele de planificare inteligentă.
A. Newell, într-o celebrǎ lucrare apǎrutǎ în 1990, a fost cel care a
arătat necesitatea unificării cunoştinţelor obţinute în diferitele domenii
ale inteligenţei artificiale şi “elaborării unor sisteme care să ţină seama
de schimbarea continuă a mediului înconjurător” [Newell, 1990]. Acest
lucru necesită schimbarea a însăşi elementelor de bază ale
raţionamentului din cadrul sistemelor respective. Aşa au apărut
sistemele bazate pe cunoaştere, din care se poate spune, fără a greşi prea
mult, că fac parte şi sistemele bazate pe agenţi.
Depăşirea etapei în care raţionamentele din sistemele de
inteligenţă artificială se bazau pe logica simbolică a dus la un progres
rapid în anii 90 către aşa numita inteligenţă comportamentală, în care,
conform lui R. Brooks (1991), inteligenţa este produsul interacţiunii
dintre un agent şi mediul său. În plus, Brooks afirmă faptul că
“comportamentul inteligent emerge din interacţiunea dintre
comportamente mai simple, dar diferite între ele” [Brooks, 1991, p.
1419]. Aceste comportamente interacţionează între ele în moduri
diferite. De exemplu, un comportament poate decurge din outputul
altui comportament. Aceste comportamente sunt organizate în ierarhii
multinivel, în care la nivele de bază se află comportamente mai puţin
abstracte (de exemplu, ocolirea unui obstacol în cazul agenţilor fizici de
tip robot) şi la nivele superioare se află comportamente din ce în ce mai
abstracte.
La sfârşitul anilor 90 mulţi cercetători au ajuns totuşi la concluzia
că astfel de arhitecturi pentru sistemele bazate pe agenţi nu ar fi
adecvate. Drept urmare, au fost propuse arhitecturi hibride, care să
încorporeze atât proprietăţile metodei de organizare bazată pe
raţionamentul logic, cât şi ale celei bazate pe comportamentul reactiv la
mediu. Astfel de arhitecturi erau organizate fie vertical (astfel încât doar
un singur nivel să aibă acces la senzorii şi efectorii agentului), fie
orizontal (astfel ca toate nivelele să aibă acces la senzorii de intrare şi la
acţiunea de ieşire a agentului). În figura 1.1 sunt reprezentate aceste

două tipuri de arhitecturi.
Nivel n
Input M Output M
(percepţie) (acţiune)
Nivel 2
Nivel 1
Input Output
(percepţie) (acţiune)
a) Ierarhie orizontală b) Ierarhie verticală
Figura 1.1
Se observă că nivelele sunt aranjate într-o ierarhie, fiecare nivel

din ierarhie operând cu informaţii despre mediu la diferite nivele de
abstractizare. Multe arhitecturi consideră ca fiind suficiente trei nivele.
Astfel, la nivelul cel mai de jos din ierarhie se află un agent ,,reactiv”,
care ia decizii privind acţiunile ce le va întreprinde doar pe baza
inputului asigurat de senzori. Nivelul din mijloc acţionează ca un agent
al cunoaşterii, generalizând comportamentele relevate de primul nivel şi
folosind reprezentări simbolice. Al treilea nivel al arhitecturii, cel
superior, tinde să opereze cu aspecte sociale ale mediului şi de aceea se
numeşte agentul cunoaşterii sociale sau meta-agent. Aici găsim
reprezentări despre ceilalţi agenţi – scopurile acestora, convingerile,
comportamente posibile ş.a.
Pentru a produce comportamentul global al agentului, aceste
nivele interacţionează între ele; modul specific de interacţiune depinde
de arhitectură. În unele cazuri, fiecare nivel produce el însuşi sugestii
privind acţiunea pe care o va executa. În acest caz, medierea dintre
aceste nivele astfel încât să se asigure un comportament general şi
consistent al agentului devine ea însăşi o problemă. Deseori, medierea

este realizată de un subsistem de control care determină care nivel ar
trebui să aibă controlul general al agentului. Acest subsistem de control
poate fi el însuşi un agent, numit şi agent mediator, ale cărui intrări sunt
informaţii privind stările nivelelor controlate, iar ieşiri sunt acţiuni care
asigură consistenţa şi coerenţa de comportament a agentului.
O ultimă tendinţă în proiectarea arhitecturilor agenţilor este cea
care porneşte de la agenţii care au raţionamente practice. Aceştia sunt
acei agenţi a căror arhitectură este inspirată din modalitatea practică de
gândire a oamenilor. Prin raţionament practic se înţelege un mod
pragmatic de a decide şi acţiona. Teoriile despre raţionamentul practic
fac, de regulă, referire la o psihologie a populaţiei, în care
comportamentul este înţeles ca un rezultat al atitudinilor, cum ar fi
credinţele, dorinţele, intenţiile ş.a.m.d. Comportamentul uman poate fi
privit ca apărând din interacţiunile dintre aceste atitudini.
Arhitecturile raţionamentului practic sunt modelate ţinând cont
de aceste interacţiuni. Modelele de acest tip se numesc modele BDI
(Belief–Desire–Intention) [Georgeoff, Kinny, (1997)]. Agenţii BDI sunt
caracterizaţi de o anumită ,,stare mentală” care specifică valorile
atribuite celor trei componente: convingeri, dorinţe şi intenţii. Foarte
general, convingerile corespund informaţiei pe care agentul o are despre
mediul său înconjurător. Dorinţele reprezintă opţiuni disponibile
agentului – diferite stări posibile ale afacerilor pe care agentul le poate
alege şi pentru care ar trebui să aloce resurse. În sfârşit, intenţiile
reprezintă stări ale afacerilor pe care agentul le-a ales şi cărora le-a
alocat resurse.
Funcţionarea unui agent BDI include actualizarea repetată a
convingerilor utilizând informaţia despre mediu, decizia privind
opţiunile care sunt disponibile, filtrarea acestor opţiuni pentru a
determina noi intenţii şi acţiunea pe baza acestor intenţii. Astăzi,
arhitecturile BDI sunt cele mai utilizate în proiectarea sistemelor bazate
pe agenţi.
1.3.2 Agenţii şi mediul
Agenţii există şi funcţionează într-un anumit mediu. Poate în nici

un tip de sistem, mediul nu joacă un rol atât de important ca în cazul
agenţilor.
Agenţii percep mediul prin senzori şi acţionează asupra lui prin
efectori (figura 1.2).
percepţie
(senzori)
Mediu Agent
acţiune
(efectori)
Figura 1.2
Am văzut că o proprietate fundamentală a agenţilor este

autonomia. Totuşi, autonomia nu trebuie înţeleasă în mod absolut.
Practic, agenţii nu pot fi nici total autonomi de influenţe externe şi nici
complet dependenţi de acestea. Ei întotdeauna depind într-o anumită
măsură de factorii externi.
Un mediu reprezintă, în esenţă, condiţiile în care există şi
funcţionează un agent. Astfel spus, mediul defineşte proprietăţile lumii
în care agenţii se află. Un mediu constă, deci, nu numai din toate
entităţile aflate în jur, dar şi din acele principii, legi şi procese în care
agenţii există şi interacţionează. Proiectarea şi implementarea agenţilor

necesită luarea în considerare a acestor factori.
Un exemplu tipic de agent situat într-un mediu este muşuroiul
de furnici. Furnicile interacţionează una cu cealaltă prin intermediul
feromonilor pe care ele îl depozitează în mediu şi acesta le ghidează
acţiunile. Numeroase interacţiuni individuale conduc la dezvoltarea
emergentă a drumurilor urmate de furnici prin mediu. Totuşi, mediul
este mai mult decât un canal de comunicare. Agenţii depind atât de
suportul fizic, tangibil, cât şi de ceilalţi agenţi. Două aspecte sunt deci
critice pentru mediile agenţilor: cel fizic şi cel comunicaţional.
Mediul fizic defineşte acele principii şi procese care guvernează
şi susţin o populaţie de entităţi (agenţi). De exemplu, pentru agenţii
biologici (animale şi plante), ne referim la mediul lor fizic ca la o nişă
ecologică. În ce priveşte agenţii artificiali, aceştia pot avea diferite
cerinţe pentru a supravieţui (funcţiona), dar au nevoie de un mediu fizic
(similar nişei ecologice) pentru a exista.
Din definiţia dată mediului fizic se observă că elementele
fundamentale ce îl definesc sunt principiile şi procesele. Principiile sunt
legile naturii ce exprimă adevărurile fundamentale care sunt esenţiale în
lumea care ne înconjoară. Pentru agenţi, principiile mediului fizic se pot
introduce sub forma unor legi, reguli, restricţii şi politici care
guvernează şi susţin existenţa fizică a agenţilor. După (Weiss, 1999) şi
(Russell, Norvig, 1995), caracteristicile de bază pentru un mediu fizic se
pot referi la:
• accesibilitate: în ce măsură mediul este cunoscut de către agent?
Un mediu se spune accesibil dacă agentul poate să aibă acces la starea
mediului relevantă pentru alegerea acţiunii următoare.
• determinism: în ce măsură agentul poate să prezică evenimente
din mediu? Mediul este determinist când următoarea stare a acestuia
poate fi determinată din starea curentă şi din acţiunile alese de agenţi.
• diversitate: cât de omogene sau de eterogene sunt entităţile din
mediu?
• controlabilitate: în ce măsură agentul poate modifica mediul său?
• volatilitate: cât de mult poate mediul să se schimbe în timp ce

agentul alege o acţiune următoare?
• temporalitate: este timpul divizat într-o manieră bine definită?
De exemplu, acţiunile agentului se desfăşoară continuu sau discret în
timp?
• localizare: are agentul o locaţie distinctă în mediu care poate sau
nu poate să fie aceeaşi ca locaţia altor agenţi cu care el împarte mediu.
Sau, toţi agenţii virtuali sunt colocatari? Cum se exprimă coordonatele
care localizează agentul (sistem de coordonate, distanţe metrice,
poziţionare relativă) ?
Procesele reprezintă cea de-a doua caracteristică esenţială a
mediului. După (Parunak, 1996), un mediu se poate exprima sub forma:
Mediu = < Staree, Procese >
unde Staree reprezintă o mulţime de valori care definesc complet

mediul. Structura, domeniile de valori şi variabilitatea acestor valori nu
sunt restricţionate în această definiţie, fapt ce face ca să apară foarte
multe diferenţe între diferitele tipuri de medii. Procese reprezintă o
acţiune executată autonom care schimbă starea mediului, Staree.
Executată autonom înseamnă că procesul de desfăşoară fără să fie
invocat de o entitate exterioară.
Cel mai important fapt în definiţia de mai sus dată mediului este
că mediul însuşi este activ, el având propriul său proces care schimbă
starea sa – ce include agenţii şi obiectele din cadrul mediului –
independent de acţiunile în care sunt implicaţi aceşti agenţi.
Diferite medii fizice vor fi necesare pentru agenţi de tipuri
diferite şi reciproc. În cazul agenţilor artificiali, mediul fizic este de cele
mai multe ori mediul informaţional, care poate include mijloace de
transmisie, stocare şi prelucrare a informaţiei, mijloace de detecţie şi
orientare în spaţiu ş.a.
Pentru a susţine această structură variată de mijloace tehnologice
de procesare a informaţiei se utilizează platforme de prelucrare comune.
O platformă reprezintă baza pe care aplicaţiile conţinând agenţi se

realizează şi care conţine toate cerinţele de mediu specifice ale agenţilor.
FIPA (Federaţia Internaţională a Agenţilor Fizici) a elaborat un
standard, ,,Agent Platform” (FIPA, 1998) care defineşte o arhitectură
abstractă pentru dezvoltarea aplicaţiilor sistemelor bazate pe agenţi.
În figura 1.3 se reprezintă această platformă.
Execuţia şi monitorizarea acţiunilor agenţilor

Sistemul de
• Funcţii de bază • Căutare
Management
• Identificare • Mobilitate
al Agentului
• Evidenţă
• Înregistrare
Securitatea transferului de mesaje şi obiecte

Managerul de • Protocoale de securitate
Securitate al • Codificarea datelor
Platformei • Semnătură digitală
• Salvarea datelor
Asigurarea funcţiilor de comunicare de bază

Canalul de • Protocoale de comunicare
Comunicaţii • Formate de documente
al Platformei • Modalităţi de comunicare
• Siguranţa comunicării
Figura 1.3
Mediul fizic este un loc populat, deci poate conţine şi alţi agenţi.
De aceea, atunci când se defineşte o aplicaţie, trebuie specificat dacă
luăm sau nu alte entităţi, dacă mediul este deschis (deci pot intra în
viitor alţi agenţi) sau închis. Populaţia mediului reprezintă totalitatea
entităţilor luate în considerare.
Dacă în medii cu un singur agent, agenţii sunt priviţi ca entităţi
independente, în medii cu mai mulţi agenţi, aceştia devin entităţi
interdependente. Dacă în primul caz, agentul poate să acţioneze singur, în
al doilea caz el trebuie să comunice cu ceilalţi agenţi. Apare, astfel,

conceptul de mediu comunicaţional. Acesta conţine, în primul rând,
principiile şi procesele care guvernează şi susţin schimbul de idei,
cunoştinţe, informaţii şi date. De asemenea, el conţine acele funcţii şi
structuri care sunt utilizate pentru a asigura comunicarea cu ceilalţi
agenţi, cum ar fi roluri, grupuri şi protocoale de interacţiune dintre
roluri şi grupuri.
Mediul comunicaţional se poate atunci defini ca acele principii,
procese şi structuri care asigură o infrastructură pentru ca agenţii să
schimbe informaţii.
În esenţă, comunicarea presupune transmiterea informaţiei de la
o entitate la alta. Acest transfer de informaţie poate îmbrăca forme
foarte simple (comunicare prin semne, de exemplu), până la forme
extrem de complexe (de exemplu, comunicarea într-un proces de
negociere).
Comunicarea se presupune că are loc doar dacă starea internă a
agentului care a primit mesajul se schimbă. Altfel vorbim de transmitere
de informaţie. O modalitate de a determina dacă comunicarea a avut loc
este deci să se ia în considerare rezultatul interacţiunii dintre doi agenţi.
În figura 1.4 sunt reprezentate diferite situaţii care pot apărea în
comunicare. Se observă că avem cinci posibilităţi, dintre care cea mai
complexă este situaţia e) în care cei doi agenţi interacţionează.
Interacţiunea dintre doi agenţi presupune, deci, comunicarea
bidirecţională dintre aceştia, altfel spus transmiterea de informaţie de la
unul la celălalt şi invers, informaţie care modifică starea internă a
fiecărui agent în parte. Activităţile are sunt realizate de fiecare agent în
procesul de comunicare se specificǎ în protocoalele de comunicare.
În sistemele bazate pe agenţi, comunicarea şi interacţiunea pot fi
utilizate împreună. Acest lucru necesită introducerea, pe lângă
protocoalele de comunicare, şi a protocoalelor de interacţiune. Luarea în
considerare a interacţiunilor dintre agenţi duce la necesitatea
introducerii conceptului de mediu social.
Agent Agent a) Doi agenţi nu au activitate de

1 2 comunicare
Agent Agent b) Un agent transmite celuilalt, dar nu

1 2 comunică
Agent Agent c) Un agent comunică cu celălalt agent dar

1 2 nu interacţionează
d) Un agent comunică cu celălalt agent;

Agent Agent celălalt agent transmite un răspuns, dar
1 2 nu comunică sau interacţionează
Agent Agent e) Doi agenţi interacţionează

1 2
Figura 1.4
Un mediu social este un mediu comunicaţional în care agenţii

interacţionează într-o manieră coordonată.
Rezultă deci că mediul social este inclus în mediul
comunicaţional. Nu toate comunicaţiile dintre agenţi sunt sociale, dar
activitatea socială a agenţilor necesită comunicarea dintre aceştia.
Mediul social este definit de coordonare, cooperare şi competiţie. În
figura 1.5 se reprezintă raporturile dintre aceste concepte.
Mediul social este caracterizat de principii şi procese, ca şi

celelalte medii, dar şi de conţinut, care îl diferenţiază de mediul fizic şi
mediul comunicaţional.
Corelaţia dintre conceptele

mediului social
Comunicare şi
Interacţiune
MEDIUL SOCIAL
Coordonare
Cooperare
şi
Competiţie
Cunoaştere
Figura 1.5
Principiile mediului social sunt reprezentate de norme, obiceiuri,

valori, obligaţii, dependenţe ş.a. Acestea sunt incluse într-o serie de
reglementări care caracterizează mediul social şi anume:
• Limbajul de comunicare: agenţii comunică pentru a înţelege şi a
se face înţeleşi. Mediile sociale bazate pe agenţi trebuie să definească
principiile sintactice, semantice şi pragmatice ale limbajului de
comunicare. În plus, trebuie definite tipurile de mesaje care vor fi
utilizate (de exemplu, aserţiuni, lanţuri de aserţiuni, replici, cereri de
comunicări) şi antologia acestora. Deja au fost create limbaje de
comunicare de tip agent cum ar fi FIPA ACL sau KQML.
• Protocoale de interacţiune: un protocol de interacţiune între
agenţi descrie o modalitate de comunicare ca o secvenţă acceptată de
mesaje între entităţi şi restricţiile privind conţinutul acestor mesaje.
• Strategii de coordonare: agenţii comunică pentru a-şi atinge
scopurile proprii şi scopurile grupului social la care ei iau parte.
Cooperarea, competiţia, planificarea şi negocierea sunt principii comune

utilizate pentru a executa activităţi într-un mediu distribuit.
• Politici sociale: regulile care impun un comportament social
acceptabil. Ele includ reguli implicite şi explicite de comportament,
raportul dintre influenţă şi putere etc.
• Cultura: o mulţime de valori, credinţe, dorinţe, intenţii, reguli
morale care determină caracteristicile de mai sus (cultura afectează
limbajul, protocolul de interacţiune, politicile sociale).
Procesele mediului social se referă la condiţiile care determină ca
agenţii să interacţioneze în mod productiv. În particular, acestea se
referă la:
• Managementul interacţiunii: gestiunea interacţiunilor dintre
entităţi pentru a asigura că ele aparţin protocolului de interacţiuni
dintre agenţi care a fost ales. Apartenenţa la acest protocol poate fi
asigurată de agenţii participanţi la interacţiuni fără ca mediul să fie
implicat.
• Prelucrarea limbajului: limbajul de comunicare poate fi analizat
corect, el poate fi analizat corect dar să nu fie adecvat (de exemplu este
contradictoriu), sau este corect dar neadecvat cu contextul agentului.
• Servicii de coordonare: care pot fi servicii de evidenţă ce
localizează agentul prin metode de tip pagini albe (pentru agentul
individual), pagini galbene (pentru colectivităţi de agenţi) şi pagini
verzi (servicii oferite), precum şi servicii de mediere ce acţionează prin
intermediul unui agent mediator.
Pentru mediul social, spre deosebire de celelalte medii ale
agenţilor, este important şi conţinutul acestuia.
Conţinutul mediului social se referă la:
- unităţile sociale (grupurile) la care agenţii aderă;
- rolurile jucate de aceştia în interacţiunile sociale;
- toţi ceilalţi membri care joacă roluri în acele unităţi sociale.
Fiecare unitate socială (grup) reprezintă o mulţime de agenţi
asociaţi care au un interes sau un scop comun. Un grup poate fi vid
dacă nu există agenţi participanţi; el poate conţine un singur agent sau

poate să aibă agenţi multipli.
Un rol este o reprezentare abstractă a unei funcţii, serviciu sau
identitate a unui agent în cadrul unui grup.
Pentru grupurile cu un singur agent definirea rolurilor este
destul de simplă; reprezentarea rolurilor în sistemele cu agenţi multipli
(sisteme multiagent) devine însă extrem de complicată, necesitând
abordarea distinctă în cadrul teoriei agenţilor a unor astfel de sisteme.
1.4 Sisteme multiagent (SMA)
Sistemele multiagent diferă de sistemele cu un singur agent prin

aceea că includ mai mulţi agenţi, fiecare dintre aceştia putând executa
acţiuni autonome şi urmărind scopuri proprii.
Un SMA poate fi definit deci ca o reţea slab cuplată de rezolvitori
de probleme care lucrează împreună pentru a rezolva probleme care
depăşesc capacităţile individuale sau cunoştinţele fiecărui rezolvitor
(Durfee, Lesser, 1989).
Aceşti rezolvitori de probleme care reprezintă agenţi în sensul
definit mai sus, sunt autonomi şi pot fi diferiţi unul de celălalt.
Principalele caracteristici ale SMA sunt următoarele:
- fiecare agent are informaţie incompletă sau capacitate redusă
de a rezolva problema, deci ei sunt limitaţi în raport cu complexitatea
acestei probleme;
- nu există un sistem de control global;
- datele disponibile sunt descentralizate (distribuite); şi
- calculul este asincron.
Pe lângă cerinţele impuse sistemelor bazate pe agenţi, în cazul
SMA apar noi cerinţe privind proiectarea şi implementarea acestora.
Astfel, un SMA trebuie să aibă o funcţionare robustă şi eficientă, să fie
capabil să conlucreze cu sisteme existente şi să aibă capacitatea de a
rezolva probleme în cazul în care datele, expertiza sau controlul sunt
distribuite. Datorită acestor cerinţe, SMA ridică dificultăţi deosebite atât

în proiectare şi implementare cât şi în funcţionare.
Pentru a discerne mai bine natura acestor probleme, vom trece în
revistă câteva dintre acestea aşa cum sunt ele prezentate în literatură
(vezi Bond, Gasser, 1988, Weiss, 2000).
1) Cum formulăm, descriem, descompunem şi alocăm
problemele ce trebuie rezolvate şi sintetizăm rezultatele între un grup
de agenţi?
2) Cum facem pe agenţi să comunice şi interacţioneze între ei ?
Ce limbaje de comunicare şi protocoale utilizăm? Ce şi când comunică
agenţii între ei ?
3) Cum asigurăm ca agenţii să acţioneze coerent în luarea
deciziilor sau îndeplinirea acţiunilor, ţinând cont de efectele distribuite
ale deciziilor locale şi de evitarea interacţiunilor dăunătoare?
4) Cum facem ca agenţii individuali să reprezinte şi să raţioneze
despre acţiunile, planurile şi cunoaşterea celorlalţi agenţi pentru a se
coordona cu aceştia?
5) Cum recunoaştem şi reconciliem punctele de vedere diferite
dintre agenţi şi intenţiile de acţiuni conflictuale dintre aceştia pentru a
coordona acţiunile lor?
6) Cum realizăm efectiv echilibrul dintre calculul local şi
comunicare? Mai general, cum se face alocarea resurselor limitate în
cadrul sistemului?
7) Cum se evită sau se rezolvă comportamente generale ale
sistemului nedorite, cum ar fi cel haotic sau oscilant ?
8) Cum se realizează practic SMA? Ce platforme de proiectare şi
metodologii de dezvoltare sunt cele mai adecvate?
Evident că răspunsurile la aceste întrebări sunt încă incomplete
în prezent. Domeniul de cercetare al SMA este în plină expansiune şi
vor trece încă mulţi ani până când vom reuşi să avem răspunsuri
complete şi corecte la toate aceste întrebări. Se pare însă că SMA
inteligente se apropie cel mai mult de forma optimă a SMA în raport cu
criteriile de mai sus. De aceea, vom insista mai mult asupra realizărilor
din acest domeniu.
1.4.1 Sisteme multiagent inteligente
În 1980 un grup de cercetători de la MIT s-a reunit pentru a

discuta aspectele privind rezolvarea inteligentă a problemelor utilizând
sisteme ce conţin mai mulţi rezolvitori. O concluzie majoră a fost că
astfel de sisteme nu trebuie să aibă nici o arhitectură paralelă, ca în cazul
procesării distribuite pe diferite maşini, dar nici o arhitectură
centralizată strict, în care să se controleze toate fazele rezolvării
problemei. Ei au propus o arhitectură în care rezolvitorii de probleme
inteligenţi pot să se coordoneze eficient în rezolvarea problemelor.
Această concluzie are, în perspectiva progreselor realizate de
atunci, o importanţă excepţională, punându-şi practic amprenta asupra
întregii dezvoltări a SMA inteligente. Ca şi în cazul sistemelor bazate pe
agenţi, vom trece în revistă câteva dintre etapele parcurse, tipurile de
arhitecturi şi principalele realizări în domeniul SMA inteligente.
1.4.2 Primele sisteme inteligente
Printre primele sisteme realizate din perspectiva celor de mai sus

se numără sistemele de rezolvare a problemelor cu actori (Agha, Hewitt,
1987, 1988). Actorii sunt componente autonome, interactive ale unui
sistem de calcul care comunică între ei prin mesaje asincrone. Funcţiile
de bază ale unui actor sunt:
- creează: crearea unui actor pornind de la o descriere de
comportament şi o mulţime de parametrii, posibil incluzând actori
existenţi;
- trimite: trimiterea unui mesaj către un actor;
- devine: schimbarea stării locale a unui actor.
Sistemele cu actori reprezintă o modalitate naturală de a efectua

calcule concurente. Totuşi, astfel de sisteme, în raport cu alte tipuri de
sisteme inteligente propuse, s-au dovedit mai puţin coerente.
Granularitatea de nivel redus a actorilor a pus problema privind
realizarea unor comunităţi mai largi de actori şi atingerea unor
performanţe mai ridicate în realizarea scopurilor generale folosind doar
cunoştinţele locale ale agenţilor. Pentru depăşirea acestor deficienţe,
Hewitt, principalul susţinător al acestor tipuri de sisteme cu actori, a
propus o arhitectură deschisă care poate include noi caracteristici ale
actorilor şi noi actori în cazul problemelor de dimensiuni mari.
O altă direcţie de cercetare a fost cea legată de alocarea flexibilă a
sarcinilor între rezolvitori de probleme multipli (numiţi noduri). Astfel,
Davis şi Smith propun, încǎ din 1983, Contract Net Protocol, în care
agenţii pot juca dinamic două roluri: manager şi contractor. Dacă se dă o
problemă ce trebuie rezolvată, un agent determină mai întâi dacă ea
poate fi descompusă în subprobleme ce pot fi rezolvate în paralel
(concurent). Se utilizează Contract Net Protocol pentru a anunţa
transferul acestor subprobleme către noduri şi a primi de la aceste
noduri informaţii privind modalităţile pe care le pot folosi pentru a
rezolva subproblemele. Un nod care primeşte un anunţ relativ la o
subproblemă trimite înapoi un anunţ indicând, deci, cât de bine crede el
că va rezolva acea subproblemă. Contractorul colectează aceste anunţuri
şi distribuie subproblemele către cele mai bune noduri. La baza
Contract Net Protocol se află o metodă de coordonare pentru alocarea
problemelor, care printr-o o alocare dinamică, permite agenţilor să
liciteze pentru mai multe subprobleme în acelaşi timp şi asigură un
echilibru al încărcării acestora cu subprobleme (agenţii ocupaţi nu este
necesar să liciteze). Limitele sistemului erau legate de imposibilitatea de
a detecta şi rezolva conflicte, de faptul că agenţii nu erau informaţi
atunci când nu primeau subprobleme, agenţii nu puteau refuza
subproblemele alocate şi nu exista o preempţiune în executarea
sarcinilor (agenţii care mai rezolvaseră anumite tipuri de probleme
puteau primi alte tipuri, chiar dacă sistemul conţinea probleme din
primul tip).
Acest tip de abordare este important deoarece el stă la baza
cercetărilor actuale privind mecanismele de piaţă şi utilizarea acestora
în coordonarea SMA (Sandholm, Lesser, 1996).
1.4.3 Cooperare şi interacţiune în SMA inteligente
O problemă fundamentală în SMA este cea a cooperării dintre

agenţi, care pot eventual fi eterogeni, în vederea atingerii unor obiective
comune. Dacă, în cazul sistemelor cu un singur agent, prin planificare se
putea construi o secvenţă de acţiuni pornind doar de la scopuri, resurse
şi restricţii de mediu, în cazul SMA planificarea necesită luarea în
considerare a rolului celorlalte activităţi ale agenţilor în alegerea de
către un agent anumit a strategiei sale de acţiune.
În sistemele iniţiale, în care grupuri de agenţi urmăreau scopuri
comune, interacţiunile dintre agenţi erau determinate prin strategii de
cooperare construite pentru a îmbunătăţi performanţa lor colectivă.
Rezultă de aici necesitatea planificării complete înainte de acţiune.
Pentru a produce un plan coerent, agenţii trebuiau să recunoască
interacţiunile dintre subscopuri şi fie să le elimine, fie să le rezolve.
Într-o arhitectură propusă de Georgeff, această problemă se
rezolvă prin includerea unui agent sincronizator care recunoaşte şi
rezolvă astfel de interacţiuni. Ceilalţi agenţi trimit sincronizatorului
planurile lor; acesta examinează planurile pentru regimurile critice în
care, de exemplu disponibilul de resurse poate determina agenţii să nu
le îndeplinească. Agentul sincronizator inserează mesaje de sincronizare
care funcţionează ca nişte semafoare pentru a asigura excluderea
mutuală şi a evita astfel coliziunea dintre agenţi în îndeplinirea
planurilor acestora.
O altă modalitate de abordare a interdependenţelor dintre
subprobleme este Modelul Corect Funcţional (FA/C) [Duffee, Lesser,
1991]. În FA/C, nu este necesar ca agenţii să cunoască toate informaţiile
locale pentru a rezolva subproblemele lor, ci acţionează asincron şi

schimbă rezultatele parţiale obţinute.
Începând cu FA/C, o serie de alte arhitecturi distribuite pentru
coordonarea agenţilor au fost dezvoltate, folosind un meta-nivel static cu
informaţii privind organizarea generală a problemei ce trebuie rezolvată
şi un meta-nivel dinamic, numit Planificator Global Parţial (PGP) [Duffee,
1988]. PGP este o modalitate flexibilă de coordonare care nu presupune
o distribuţie iniţială dată a subproblemelor, expertizei şi a resurselor, ci
permite nodurilor să se coordoneze ele însele dinamic. Interacţiunile
dintre agenţi iau acum forma comunicării planurilor şi scopurilor având
un anumit nivel de abstractizare. Aceste interacţiuni permit unui agent
care le primeşte să-şi elaboreze aşteptări privind comportamentul viitor
al agentului care a trimis comunicarea, deci îmbunătăţeşte
predictibilitatea agenţilor şi coerenţa sistemului. Deoarece agenţii sunt
cooperativi, agentul primitor utilizează informaţia primită pentru a
ajusta propriul său plan local, astfel încât scopurile comune sunt atinse.
Totuşi, înainte de utilizarea PGP, agenţii trebuie să conţină anumite
cunoştinţe privind modul şi momentul utilizării PGP. Decker şi Lesser,
1995 au proiectat un PGP generic, numit TAEMS pentru comunicare în
timp real şi meta-control, care evită necesitatea de a face o planificare
detaliată la toate nodurile posibile.
O altă modalitate de abordare a cooperării în SMA s-a orientat
către conceptul de ,,echipă de lucru” (Cohen, Levesque, 1991).
Aplicabilă mai ales în mediu dinamic, metoda presupune că agenţii
dintr-un SMA formează o echipă care poate greşi sau care poate avea
noi oportunităţi în îndeplinirea sarcinilor stabilite. Fiecare membru al
echipei este monitorizat în privinţa performanţei şi echipa se
reorganizează în funcţie de situaţia curentă.
Arhitectura bazată pe intenţii comune [Levesque, Cohen, 1990]
este o modalitate de a extinde cooperarea bazată pe echipa de lucru. Ea
face apel la o stare mentală a echipei, denumită o intenţie comună prin
care o echipă intenţionează să întreprindă o acţiune comună dacă
membrii echipei sunt obligaţi să ia parte la o acţiune comună a echipei,
chiar dacă ei cred individual că nu ar trebui să facă acest lucru. O

obligaţie comună este definită ca un scop comun persistent al SMA.
Pentru a intra într-o obligaţie comună, toţi membrii echipei
trebuie să-şi declare convingerile individuale şi celelalte obligaţii. Acest
lucru este făcut printr-un schimb de informaţii reciproce. Protocolul de
obligaţii sincronizează echipa, astfel că toţi membrii ei intră simultan
într-o acţiune comună obligatorie pentru realizarea unei sarcini a
echipei.
În plus, toţi membrii echipei trebuie să confirme participarea la
un scop obligatoriu comun, ei putând refuza dacă li se propun mai
multe scopuri.
În acest ultim caz, se impune ca agenţii să negocieze la care scop
comun participă fiecare.
1.4.4 Negocierea şi învăţarea în SMA inteligente
Dacă agenţii dintr-un SMA inteligent sunt autointeresaţi (deci

urmăresc şi scopuri proprii) atunci accentul cade pe negociere.
Negocierea este o metodă de coordonare şi rezolvare a conflictelor între
agenţi. Astfel de conflicte pot să apară în planificarea activităţilor şi
sarcinilor, în rezolvarea problemelor de alocare a resurselor critice,
rezolvarea inconsistenţei dintre sarcini şi activităţi în determinarea
structurii organizatorice etc. Negocierea este necesară în procesul de
comunicare a schimbării planurilor, alocării sarcinilor sau în rezolvarea
centralizată a încălcării restricţiilor.
Principalele caracteristici ale unui proces de negociere într-un
SMA sunt (Jenning, Sycara, Wooldridge, 1998):
a) prezenţa unei anumite forme de conflict care trebuie să fie
rezolvat într-o manieră descentralizată;
b) existenţa în SMA a unor agenţi autointeresaţi (care au şi
scopuri proprii) sau egoişti (care au numai scopuri proprii);
c) raţionalitate mărginită; deci agenţii au posibilitatea de a lua
decizii raţionale independent dar în anumite limite;
d) informaţie incompletă;
e) comunicare între agenţi;
Sycara (1990) şi Rosenschein, Zorkin, (1994) au fost primii care au
studiat negocierea între agenţi autointeresaţi din SMA. Metoda lui
Rosenschein se bazează pe teoria jocurilor. Fiecare agent are asociată o
funcţie de utilitate. Valorile acestei funcţii sunt reprezentate într-o
matrice de plăţi care este cunoscută de ambii agenţi incluşi în negociere.
Fiecare agent apreciază şi o lege alternativă care-i va maximiza
utilitatea. Deşi metoda bazată pe teoria jocurilor este simplă şi elegantă,
ea are ipoteze restrictive foarte puternice care fac ca ea să poată fi cu
greu aplicată situaţiilor practice. Negocierile din lumea reală au loc în
condiţii de incertitudine parţială sau completă, includ criterii multiple
care nu pot fi sintetizate doar de o funcţie de utilitate iar utilităţile
agenţilor nu sunt cunoscute, deci agenţii nu sunt omniscienţi
(atoatecunoscători).
Metoda propusă de Sycara este inspirată din domeniul
negocierilor salariale. Se consideră trei agenţi (un sindicat, o companie şi
un mediator). Ei fac propuneri şi contrapropuneri pe care le transmit
fiecare celorlalte două părţi implicate. Negocierea se referă la multiple
aspecte cum ar fi salarii, pensii, bonusuri, subcontractare ş.a. Modelul
utilităţii multidimensionale al fiecărui agent este cunoscut doar de către
acesta. Agenţii îşi schimbă treptat convingerile în cadrul negocierii până
când se ajunge la un acord acceptat de toate părţile. Metoda de
modificare se numeşte argumentare persuasivă (Sycara, 1990) şi stă la baza
multor SMA care includ procese de negociere. Ulterior metoda
argumentării a încorporat şi tehnici de învăţare bazate pe cazuri, ceea ce
a scurtat considerabil durata procesului de negociere în sine.
Rolul timpului în procesul de negociere a fost abordat pe larg de
Kraus (2001). Utilizând un mecanism de negociere distribuit, agenţii din
cadrul unui SMA negociază şi pot ajunge la acorduri eficiente fără
întârzieri. Viteza de negociere este importantă în comerţul electronic,
caz în care acest proces se desfăşoară în condiţii de informaţie
incompletă, termene limită stabilite şi posibile valori ale contractelor
încheiate. De aceea, unele sisteme de negociere prevăd penalităţi pentru

încălcări de termene sau contracte.
Un alt aspect important în negocierea dintre agenţii auto-
interesaţi este abilitatea de a-şi adapta comportamentul la circumstanţe
schimbătoare (Stone, Veloso, 1998). Acest aspect este legat de procesul
de învăţare. Învăţarea în SMA inteligente este dificil de abordat datorită
faptului că pe măsură ce ceilalţi agenţi învaţă, mediul înconjurător al
agentului se schimbă. În plus, acţiunile celorlalţi agenţi pot fi
neobservabile, astfel că agentul care învaţă poate face erori mari în
privinţa tipurilor noi de comportamente pe care le va întâlni.
Hu şi Wellman (1998) au introdus conceptul de echilibru
conjectural, definit ca situaţia în care toate aşteptările agenţilor privind
comportamentele celorlalţi agenţi se realizează şi fiecare agent răspunde
optimal la aşteptările sale. În SMA de acest tip, fiecare agent
construieşte un model al răspunsurilor celorlalţi agenţi la modificările
sale de comportament ca urmare a învăţării.
Într-un model de negociere recent, denumit modelul bazarului,
învăţarea se face prin interacţiunile dintre agenţi, deci este un proces
care se desfăşoară continuu, pe măsură ce SMA funcţionează. Studiul
acestui model de negociere şi învăţare a arătat în esenţă că:
a) când toţi agenţii învaţă, utilitatea întregului sistem este
aproape de optim şi utilităţile agenţilor individuali sunt similare;
b) când nici un agent nu învaţă utilităţile agenţilor individuali
sunt aproape egale dar utilitatea întregului sistem este foarte scăzută;
c) când doar un agent învaţă, utilitatea individuală a acestuia
creşte, dar utilitatea individuală a celorlalţi agenţi ca şi utilitatea
întregului sistem descresc [Zeng, Sycara, 1998].
CAPITOLUL 2
APLICAŢII ALE SISTEMELOR MULTIAGENT

ÎN ECONOMIE
Teoria şi metodele bazate pe agenţi constituie astăzi un domeniu

în plină dezvoltare nu numai din perspectivă teoretică, dar şi a
aplicaţiilor practice. Dacă, iniţial, sistemele bazate pe agenţi erau
aplicate în domenii cum ar fi: producţia, controlul proceselor, sisteme de
telecomunicaţii, controlul traficului aerian, managementul
transporturilor şi al traficului rutier, filtrarea şi culegerea de informaţii,
comerţul electronic, managementul afacerilor, asistenţa medicală ş.a.,
astăzi tot mai multe domenii noi de aplicaţii sunt abordate în vederea
introducerii sistemelor multiagent.
Mai mult, treptat au fost perfecţionate nu numai sistemele ca
atare dar şi metodologiile, tehnicile şi instrumentele utilizate în vederea
realizării şi implementării lor în domenii practice. Filozofia şi
metodologiile bazate pe agenţi au un impact extraordinar nu numai
asupra inteligenţei artificiale şi aplicaţiilor acesteia dar şi asupra altor
ştiinţe şi domenii de aplicare ale acestora.
Luck, M.s.a. (2001) arată că influenţele şi aplicaţiile agenţilor şi
metodelor bazate pe agenţi ar putea fi clasificate în trei domenii
principale:
I) Sisteme şi metode de proiectare a sistemelor computaţionale
distribuite complexe;
II) Sursă de tehnologii pentru dezvoltarea sistemelor virtuale;
III) Modele ale sistemelor complexe reale.
În continuare, vom trece în revistă câteva dintre aplicaţiile cele
mai cunoscute ale agenţilor şi sistemelor multiagent în domeniul
economic, accentuând mai ales asupra sistemelor aflate în exploatare şi

care sunt comercializabile.
2.2 Sisteme multiagent industriale şi comerciale
Aplicaţiile industriale ale sistemelor bazate pe agenţi au fost

printre cele dintâi dezvoltate şi astăzi există o mare varietate de astfel de
sisteme. Datorită acestui lucru este foarte greu ca aplicaţiile să fie
clasificate sau ordonate după alt criteriu decât cel al domeniului în care
se aplică. Vom prezenta în continuare câteva dintre aceste sisteme ce au
fost implementate în industrie şi comerţ, specificând la fiecare domeniu
şi alte aplicaţii ce pot fi găsite în literatură.
2.2.1 Aplicaţii industriale
Acesta este domeniul cu cele mai multe sisteme în funcţiune, aria

acoperită mergând de la procese de planificare şi control a producţiei
până la logistică şi managementul transporturilor.
Sistemele care sunt astăzi aplicate în producţie pot fi, la rândul
lor, clasificate în funcţie de domeniul în care sunt realizate aplicaţiile
respective în trei categorii [Parunak, 1990]:
A) Integrarea întreprinderii şi managementul lanţurilor ofertei;
B) Planificarea, programarea şi controlul producţiei;
C) Sisteme de management holonice.
A) Integrarea întreprinderii şi managementul lanţurilor ofertei
Integrarea întreprinderii presupune că fiecare componentă a

organizaţiei are acces la informaţia relevantă necesară îndeplinirii
sarcinilor sale şi acţiunile sale vor fi alese în funcţie de un criteriu care să
determine optimizarea atingerii scopurilor organizaţiei. Lanţul ofertei
pentru o întreprindere este o reţea de ofertanţi, fabrici, depozite, centre
Capitolul 2 - Aplicaţii ale sistemelor multiagent în economie
de distribuţie şi centre de desfacere prin care materiile prime sunt

achiziţionate, transformate în produse şi livrate clienţilor.
Îmbunătăţirea integrării şi a managementului lanţului ofertei
sunt elemente cheie în creşterea poziţiei competitive şi profitabilităţii
unei întreprinderi.
În consecinţă, întreprinderile au adoptat tot mai frecvent
modalităţi de integrare a activităţilor lor cu cele ale furnizorilor,
clienţilor şi partenerilor în cadrul unor reţele din ce în ce mai extinse de
lanţuri ale ofertei.
Sistemele bazate pe agenţi reprezintă o modalitate naturală de a
realiza în mod optim cerinţele legate de integrarea întreprinderii în
astfel de lanţuri ale ofertei. În tabelul 2.1 sunt date câteva dintre
sistemele proiectate şi/sau implementate în acest domeniu.
Unul dintre cele mai avansate sisteme de acest gen, aflat în
prezent la a treia generaţie este MetaMorph, dezvoltat de către
Maturana, Shen şi Norrie (1999).
Tabelul 2.1
Denumire Domeniu Autori / Caracteristici

Anul
ABMA Integrarea Budenske ş.a. Arhitectură cu agenţi
întreprinderii 1998 mediatori
ADE Managementul Mehra şi Utilizează delegarea
lanţului ofertei Nissen, sarcinilor între agenţi
1998
AIMS Producţie Park ş.a. Utilizează conectarea
agilă 1993 pe Internet
ATP Producţie Nist, Prototip format din
agilă 1998 frame-uri
CIIMPLEX Integrarea Peng ş.a. Agenţi service
întreprinderii 1998 (Name Server,
Facilitator Agent)
CLAIM Integrarea Malkoun şi Metodologie pentru
întreprinderii Kandall, integrarea
1997 întreprinderii
utilizând agenţi
IA Framework Integrarea Pan şi Un număr mare de
întreprinderii Tanenbaum, asistenţi
1991 computerizaţi
denumiţi Agenţi
Inteligenţi
IAO Producţie Kwok şi Un sistem obiect
Inteligentă Norrie, bazat pe reguli
1994 pentru dezvoltarea
soft-ware-ului
inteligent
IDCSS Inginerie Klein, Sistem care combină
Concurentă 1995 tehnologii de
coordonare existente
ISCM Managementul Fox, Shell de construire a
lanţului 1993 Agenţilor (ABS);
Ofertei Limbaj de
coordonare (COOL)
agenţi funcţionali
KRAFT Transformarea şi Gray, Mediatori
reutilizarea 1998 ca brokeri de
cunoştinţelor cunoştinţe
Madefast Inginerie Cutkosky, Utilizează Internetul
colaborativă 1996
MadeSMART Inginerie Jha, Agenţi wrapperi
colaborativă 1998 pentru încapsularea
sistemelor existente
Metamorph I Producţie Maturana, Arhitectură cu agenţi
Inteligentă Norrie, mediatori
1996
Metamorph II Producţie Shen ş.a., Arhitectură hibridă;
Inteligentă; 1998 Mediatori ca sisteme
Managementul coordonatoare
lanţului ofertei
Studiu de caz 2.1: Sistemul MetaMorph
i) MetaMorph I are o arhitectură de sistem multiagent orientată

către producţia inteligentă.
Denumirea vine de la faptul că arhitectura îşi poate schimba
forma, structura şi activitatea pentru a se adapta dinamic la sarcini
emergente şi modificări ale mediului.
Agenţii inteligenţi din cadrul arhitecturii sunt conectaţi prin
agenţi mediatori care îndeplinesc rolul de coordonatori pentru a
promova cooperarea şi învăţarea. Agenţii mediatori permit asociaţii
între ceilalţi agenţi din sistem fără interferarea cu deciziile de la nivelele
inferioare atunci când apar situaţii critice.
Agenţii mediatori pot să-şi extindă funcţiile de coordonare
pentru a realiza comportamente de mediere ce se întind de la politici de
nivel superior şi până la descompunerea deciziilor operative în sarcini.
Acest lucru se realizează prin utilizarea a două tipuri diferite de
mecanisme de coordonare: mecanismul de brokeraj şi mecanismul de
recrutare pentru a determina agenţii implicaţi în realizarea fiecărei
decizii şi a stabili subsisteme formate din agenţi inteligenţi care rezolvă
respectivele probleme decizionale.
Mecanismul de brokeraj constă din primirea unei cereri de mesaj
de la un agent inteligent, înţelegerea cererii, găsirea receptorilor
potriviţi pentru mesaj şi transmiterea mesajului unui grup selectat de
agenţi. Mecanismul de recrutare constituie un grup de mecanisme de
brokeraj deoarece utilizează acest tip de mecanism pentru a combina
agenţi. Totuşi, odată ce agenţii potriviţi pentru a rezolva problema
decizională au fost găsiţi, aceşti agenţi vor fi legaţi direct. Agentul
mediator părăseşte scena pentru a lăsa agenţii inteligenţi să comunice
singuri întrei ei.
În figura 2.1 se reprezintă cele două mecanisme şi rezultatul
aplicării lor.
Agent Agent Agent
Mediator Mediator
Agent Agent Agent Agent Agent Agent
Mecanism de Mecanism de
brokeraj recrutare
Figura 2.1
Cele două mecanisme generează două tipuri relevante de

subsisteme de colaborare. Primul corespunde unui subgrup de
colaborare indirectă, deoarece agentul inteligent care a trimis mesajul
nu este necesar să cunoască informaţii despre existenţa altor agenţi cu
care colaborează temporar. Al doilea tip este un subgrup de colaborare
directă, deoarece agentul inteligent este informat despre prezenţa şi
localizarea fizică a agenţilor cu care colaborează pentru a continua cu o
comunicare directă cu aceştia.
O activitate obişnuită a agenţilor mediatori care se întâlneşte în
ambele tipuri de colaborare este interpretarea mesajelor primite de la
agenţii inteligenţi, descompunerea activităţilor şi determinarea
momentului executării fiecărei subactivităţi. Aceste funcţii fac ca agenţii
mediatori să fie elemente foarte importante în atingerea obiectivului de
integrare a agenţilor inteligenţi care pot fi diferiţi între ei.
Astfel de arhitecturi de sisteme multiagent care includ agenţi
inteligenţi diferiţi, numite şi arhitecturi federate, necesită un efort
substanţial pentru a susţine interoperabilitatea agenţilor inteligenţi prin
utilizarea agenţilor mediatori.
În MetaMorph I, agenţii mediatori au fost utilizaţi într-un sistem

suport de decizie distribuită pentru a coordona activităţile din cadrul
sistemului multiagent.
Coordonarea implică, în acest caz, trei faze principale:
(1) obţinerea subactivităţilor;
(2) crearea de comunităţi virtuale de agenţi (clustere de
coordonare);
(3) execuţia proceselor impuse de activităţi.
Aceste faze sunt dezvoltate în cadrul unor clustere formate de
agenţi mediatori distribuiţi prin încorporarea în cadrul acestora a
agenţilor inteligenţi reprezentând dispozitivele fizice necesare executării
activităţilor respective. Clusterele de coordonare sunt formate de agenţii
mediatori care, apoi, pot să determine şi să încorporeze în cadrul
acestora şi alţi agenţi inteligenţi care pot contribui la realizarea
activităţilor.
ii) MetaMorph II a fost proiectat începând cu 1997, plecând de la

MetaMorph I, care a fost integrat cu un sistem denumit ABCDE (Agent-
Based Concurrent Design Environment), dezvoltat de acelaşi grup de
cercetători care a realizat prima variantă a MetaMorph [Maturana, Shen
şi Norrie]. Integrarea s-a realizat utilizând o metodă bazată pe agenţi,
printr-un Agent Mediator de Proiect.
Obiectivul principal al lui MetaMorph II este integrarea
activităţilor de proiectare, planificare, programare, simulare, execuţie,
asigurare materială şi marketing într-un mediu deschis inteligent
distribuit. Arhitectura sistemului multiagent obţinut este hibridă,
sistemul fiind întâi organizat la nivel superior prin agenţi mediatori,
reprezentând subsistemele: Marketing, Proiectare, Planificare şi
Programare, Execuţie şi Asigurare materială (vezi figura 2.2).
Fiecare subsistem este conectat (integrat) la sistem printr-un
mediator special. Fiecare subsistem reprezintă un sistem bazat pe
agenţi. Agenţii dintr-un subsistem pot fi consideraţi autonomi la nivelul
subsistemului respectiv. Unii dintre ei pot să comunice direct cu alte
subsisteme sau cu agenţi din alte subsisteme.
Agenţii mediatori din cadrul fiecărui subsistem sunt

coordonatori ai unor agenţi mediatori de nivel inferior. Astfel,
Mediatorul Resurselor coordonează Mediatorii Maşinilor, Mediatorii
Uneltelor şi Mediatorii Muncitorilor. Un agent maşină poate, de
asemenea, să comunice cu un Mediator al muncitorilor, un Mediator al
uneltelor şi cu agenţi ai uneltelor.
În figura 2.3 este reprezentată structura sistemului multiagent de
la acest nivel.
Mediator
Resurse
Mediator Mediator
Maşină Unelte
Mediator
Muncitori
m1 m2 mp u1 u2 L ur
L
agenţi w3 agenţi unelte
w1 w2
maşină L
agenţi muncitori
Figura 2.3
MetaMorph II aduce multiple îmbunătăţiri variantei sale iniţiale

şi reprezintă, în raport cu alte sisteme bazate pe agenţi, un avans
important. Astfel, el reuşeşte o extensie pe multiple planuri,
corespunzând diferitelor subsisteme ale unei întreprinderi, asigurând:
1) Integrarea dintre proiectare şi producţie: subsisteme

inteligente de proiectare sunt integrate cu ajutorul unor Mediatori de
proiectare care servesc drept coordonatori ai acestor subsisteme şi
asigură interfaţa cu întregul sistem. La MetaMorph II pot fi
interconectate simultan mai multe sisteme de proiectare, fiecare dintre
acestea putând reprezenta un sistem bazat pe agenţi sau un alt tip de
astfel de sistem:
2) Extensia către marketing: s-au incorporat mai multe interfeţe
uşor de utilizat pentru specialiştii în marketing şi consumatorii finali cu
ajutorul cărora se pot cere informaţii privind produsele (performanţă,
preţ, perioada de producţie etc.), se poate alege un produs, se pot cere
modificări ale caracteristicilor unui produs şi trimite informaţii feedback
către întreprindere. Interfeţele sunt realizate ca agenţi de interfaţă şi pot
fi distribuite în magazine, depozite, supermarket-uri ş.a.
3) Integrarea dintre asigurarea materială şi sistemul de
management: un Mediator de Materiale coordonează un subsistem care
evidenţiază mişcarea materialelor, oferta de materiale, stocurile
existente etc.
4) Îmbunătăţirea sistemului de simulare: Mediatorii de simulare
realizează simulări şi prognoze ale producţiei. Fiecare mediator de acest
tip corespunde unui Mediator de resurse şi deci unei linii de producţie.
5) Extensia controlului execuţiei: Mediatorii de execuţie
coordonează funcţionarea maşinilor, transportul semifabricatelor şi
activitatea muncitorilor. Fiecare linie de producţie este dotată cu un
astfel de mediator.
MetaMorph II poate fi implementat în medii de producţie
omogene sau eterogene necesitând o reţea de staţii de lucru şi
microcalculatoare. În literatură [Ferber, 1999] se prezintă un caz al
implementării sale la o fabrică de mobilă. Dacă un client doreşte să
cumpere o garnitură de mobilă, el se poate adresa unui magazin care
este echipat cu o interfaţă cu sistemul MetaMorph II. Clientul poate
utiliza interfaţa grafică în 3-D a Mediatorului de marketing pentru a vedea
mobila din diferite unghiuri şi având diferite culori. El poate naviga pe
interfaţa respectivă pentru a o compara cu alte garnituri de mobilă.
Clientul poate să ceară informaţii privind performanţa, preţul, durata

de producţie a garniturii de mobilă şi poate aduce modificări la
dimensiuni, culori, finisaje, primind de fiecare dată informaţii
actualizate privind preţul şi timpul de execuţie.
Sistemul MetaMorph II răspunde imediat la întrebările clientului
utilizând cunoştinţele şi informaţiile existente în sistemul său de date şi
cunoştinţe. Dacă o informaţie nu este găsită, sistemul va începe o
procedură de planificare a producţiei pentru a obţine timpul de execuţie
şi un preţ estimat pentru acel produs special, trimiţând apoi un mesaj
Mediatorului de marketing ce răspunde la cererile clientului.
Dacă clientul nu este satisfăcut cu durata de fabricaţie, el poate
cere o dată de livrare anumită pentru un produs special. MetalMorph II
va primi această cerere şi va începe o procedură de replanificare prin
negocierea cu alte produse în curs de fabricaţie, pentru a încerca să
găsească o soluţie posibilă de respectare a datei de livrare cerută de
client, trimiţând apoi Mediatorului de marketing un răspuns pozitiv sau
negativ şi un preţ estimat pentru această comandă specială.
În tot acest timp, MetaMorph II asigură gestiunea integrată şi
controlul tuturor proceselor de producţie – aprovizionare – desfacere
care se desfăşoară în întreprinderea de mobilă.
Sistemul MetaMorph II a fost implementat utilizând Visual
WorksTM. Comunicarea dintre agenţii mediatori a fost realizată
utilizând protocolul TCP/IP iar mesajele intermediatori au fost scrise în
limbajul KQML.
Versiunea funcţională a lui MetaMorph II constă în prezent din
patru mediatori: Mediatorul de întreprindere, Mediatorul de proiectare,
Mediatorul de resurse şi Mediatorul de marketing. Mediatorul de
întreprindere este considerat ca centrul administrativ al întreprinderii.
Ceilalţi mediatori sunt coordonaţi de către acesta. Mediatorul de
integrare este utilizat pentru a integra un sistem de proiectare
funcţional. Mediatorul de resurse coordonează subsistemele de
programare a producţiei iar Mediatorul de marketing este utilizat
pentru a integra serviciile pentru client în cadrul sistemului.
B) Planificarea, programarea şi controlul producţiei
Planificarea este procesul de alegere şi ordonare a unor activităţi

astfel încât să se atingă unul sau mai multe scopuri şi să se satisfacă o
mulţime de restricţii. Programarea este procesul de alegere dintre
planurile alternative şi de asignare a resurselor şi duratelor de timp
pentru mulţimea de activităţi din planul ales. Aceste asignări trebuie să
satisfacă anumite reguli sau restricţii care reflectă raporturile temporale
ce există între activităţi şi limitele de capacitate care se impun în
utilizarea anumitor resurse.
Planificarea, dar mai ales programarea producţiei sunt probleme
dificil de rezolvat utilizând chiar şi calculatoarele actuale, deoarece ele
se desfăşoară în medii dinamice deschise. În cadrul sistemelor de
producţie rareori se întâmplă ca activităţile să se desfăşoare conform
unui plan sau program. Activităţile sunt, în general, dinamice. Sistemul
poate necesita anumite activităţi care nu au fost anticipate sau poate
omite anumite sarcini şi activităţi (de exemplu, dacă anumite
semifabricate sunt deja în stoc). Resursele disponibile pentru realizarea
activităţilor se pot modifica, anumite resurse pot să devină indisponibile
şi alte resurse să trebuiască să fie introduse. De asemenea, timpul de
execuţie a activităţilor poate să se modifice ş.a.
Datorită suprapunerii acestor aspecte, naturii lor dinamice şi
interesului practic deosebit pe care îl prezintă planificarea şi
programarea producţiei pentru rezolvarea acestor probleme s-au
propus o multitudine de metode: euristice, de programare cu restricţii,
simulare, algoritmi genetici, reţele neuronale ş.a.
Sistemele bazate pe agenţi au fost şi ele utilizate încă de la
începutul anilor 90 ai secolului trecut, deşi câteva încercări timide în
această direcţie au fost raportate încă din 1983.
În tabelul 2.2 sunt incluse câteva dintre cele mai reprezentative
sisteme bazate pe agenţi utilizate în planificarea, programarea şi
controlul producţiei.
Tabelul 2.2
Denumire Domeniu Autori Caracteristici

AARIA Programarea şi Parunak ş.a. Utilizează agenţi autonomi
controlul 1998 pentru a reprezenta entităţi,
producţiei procese şi operaţii
ABACUS Programarea Mc Eleney, Utilizează agenţi funcţionali de
producţiei 1998 tip BDI
AMACOIA Proiectarea, Sprumont şi Utilizează simularea pentru
liniilor fle- Muller, căutarea în spaţiul soluţiilor
xibile de 1996
asamblare
AMC Programarea Goldsmith, Utilizează agenţi fizici;
producţiei Interrante, agenţi părţi şi agenţi maşină
1998
CAMPS Planificarea şi Miyashita,
programarea 1998
producţiei
DAS Programarea Burke şi Arhitectură ierarhică cu agenţi
producţiei Prosser reprezentând resurse, grupe de
1991 resurse şi un proces de
programare generală
MAPP Planificare Hayer, Coordonarea arhitecturilor
de proces 1998 secvenţială şi black-board
MASCADA Programarea Parunak, Ontologie divizată şi o
Şi controlul 1993 mulţime de module cu agenţi
producţiei fizici
Sensible Programarea Barber ş.a. Implementează obiecte
Agents producţiei 1998 CORBA prin intermediul unui
mediu ILU
YAMS Programarea Parunak, Cea mai veche aplicaţie în
Şi controlul 1987 domeniu
producţiei
Studiu de caz 2.2: Sistemul AARIA (1998)
Sistemul bazat pe agenţi AARIA (Autonomous Agents for Rock

Island Arsenal) a fost dezvoltat de H.V.D. Parunak de la ERIM CEC şi
A.D. Baker şi S.J. Clark de la Universitatea din Cincinati. El reprezintă în
literatură unul dintre sistemele cele mai discutate şi apreciate pentru
performanţele sale [Parunak, Baker, Clark, 1998].
O întreprindere este caracterizată de costul bunurilor produse,
de calitatea acestora şi de durata producţiei raportată la nevoile
clienţilor. Activitatea de programare şi control constă în disponibilizarea
de resurse pentru a putea produce bunuri de înaltă calitate cât mai ieftin
posibil şi când doreşte clientul. Pornind de aici sunt mai departe
determinate decizii privind maşinile ce vor fi utilizate, pentru care
produse, în ce ordine vor fi realizate produsele, când vor începe noile
operaţii, care va fi nivelul stocurilor care vor fi asigurate şi când se vor
desfăşura operaţiile de reparaţii şi întreţinere a maşinilor.
Un sistem care să rezolve aceste probleme ce sunt, evident,
interdependenţe ar trebui să asigure colaborarea dintre patru grupuri:
• clienţii, care formează legăturile descendente ale fluxului de
produse;
• furnizorii, care formează legăturile ascendente ale fluxului de
produse;
• operatorii şi muncitorii care fac sistemul să funcţioneze;
• managementul producţiei, care este responsabil pentru
proiectarea, instalarea, modificarea şi menţinerea în funcţiune a
întreprinderii.
Fiecare dintre aceste grupuri este conectat cu celelalte prin
interacţiuni specifice. Astfel, interacţiunea client-furnizor este rezumată
în tabelul 2.3. O comandă a unui client reprezintă un punct într-un
spaţiu cu cel puţin cinci dimensiuni. Aceste dimensiuni interacţionează
în două moduri. Uneori dimensiunile unei singure comenzi
interacţionează (ca de exemplu dependenţa dintre cantitate şi preţ).
Comenzi diferite ordonate în serie pot, de asemenea, să interacţioneze
una cu alta (de exemplu, timpul de livrare al uneia nu poate fi respectat

decât dacă se amână o altă livrare).
Tabelul 2.3
Dimensiunea Definiţie Sursa de vaguitate
Identitatea Ce doreşte Clientul cere o maşină roşie, dar ar

produsului clientul? putea fi mulţumit şi cu altă culoare
Cantitate Cât de multe Clientul vrea 15 bucăţi, dar ar

produse doreşte putea cumpăra şi 20 dacă obţine o
clientul? scădere de preţ
Preţ Cât de mult este În anumite situaţii, preţul exact nu
el dispus să este cunoscut până când produsul
plătească? este livrat
Timp de Cât de mult timp Întârzieri în livrare nu sunt
livrare va aştepta neobişnuite. Astfel, un client care
produsul? doreşte 100 de produse luni, poate
să accepte 10 luni şi 90 vinerea
următoare
Timp de Cât de mult timp Un client cu o comandă care a
informare va aştepta aceste învăţat că pentru o negociere este
răspunsuri necesar o săptămână poate fi
înainte de a mulţumit cu informaţii oferite de
comanda? un catalog de produse
După identificarea interacţiunilor dintre grupuri care trebuie

păstrate în cadrul sistemului care va fi proiectat, se determină factorii ce
influenţează aceste interacţiuni. Aceşti factori sunt în principal legaţi de
modalităţile interne de organizare şi conducere a întreprinderii. Astfel,
se definesc procesele generice care determină pe parcursul funcţionării
întreprinderii modificări ale interacţiunilor.
Aceste procese interne sunt:

a) Schimbarea frecventă: Cel mai constant lucru în sistemele de
producţie moderne este că nimic nu este constant. Materiile prime şi
materialele utilizate, tehnologiile de producţie şi produsele care trebuie
realizate se schimbă din ce în ce mai frecvent. Un sistem care se poate
organiza el însuşi pentru a răspunde la schimbarea frecventă va fi mai
bun decât unul care va necesita o schimbare explicită şi acomodarea la
aceasta;
b) Funcţionalitatea ERP: Paradigma actuală din programarea
producţiei este dominată de o metodă larg utilizată, denumită ERP
(Entreprise Resource Planning) care realizează un program de producţie
plecând de la necesarul de materiale pentru fiecare produs. În cele mai
multe firme care fac programarea producţiei, ERP se află în spatele
celorlalte funcţii, funcţionalitatea ERP însemnând de fapt că aceste
funcţii sunt definite şi detaliate plecând de la ERP.
c) Modalităţi de control diferite ale întreprinderii: Nici o operaţie din
ciclul de producţie nu poate fi executată înainte ca inputurile şi
resursele necesare să fie asigurate. O operaţie poate fi, totuşi, întârziată
din cauza cererii (Demand) slabe pentru produs sau datorită faptului că
executarea sa imediată ar încălca obligaţiile existente (Commitement).
De exemplu, Demand poate fi limitat permiţând unui proces să se
desfăşoare doar când există spaţiu în buffer-ul său de ieşire (echivalent
cu existenţa cererii clienţilor), în timp ce Commitement este, de regulă,
realizat prin anumite predicţii privind operaţiile ce vor fi executate.
d) Metamorfoză: Orice sistem care îndeplineşte anumite scopuri
trebuie să fie capabil să reprezinte entităţile aşa cum sunt ele în prezent
dar şi cum vor deveni în viitor. Acest lucru cere ca sistemul să se
metamorfozeze în decursul timpului. De exemplu, o comandă devine
eventual un produs. Informaţia din sistem trebuie să arate, la început, ce
ar fi necesar pentru a produce, ca apoi, dacă comanda nu este anulată,
să crească gradul de descriere a acţiunilor care trebuie întreprinse
pentru a produce. Când produsul este deja realizat, informaţia se
transformă în condiţii de livrare, stoc existent, plata produsului,
acceptarea sau neacceptarea lui de către client.
e) Prezentarea internă / externă uniformă: Orice sistem de producţie

trebuie să aibă interfaţă atât cu clienţii cât şi cu furnizorii. AARIA are o
astfel de interfaţă uniformă cu ambele grupuri. Având o astfel de
interfaţă, sistemul poate fi dimensionat mult mai uşor. Se poate crea o
fabrică ce utilizează un număr mai mic de maşini sau un număr larg de
maşini. Sistemul poate să creeze dinamic o întreprindere virtuală, având
maşinile localizate în diferite locuri şi aparţinând la proprietari diferiţi.
Un alt avantaj al interfeţei uniforme este faptul că sistemul poate
să prelucreze informaţiile externe asincrone într-un mod care este
transparent pentru funcţionarea sistemului şi utilizând mecanisme de
interacţiune care sunt aplicate şi informaţiilor interne. Filozofia de bază
a arhitecturii sistemului AARIA porneşte de la o caracteristică generală
a gândirii umane: oamenii împart realitatea în lucruri şi evenimente care
includ aceste lucruri. Evenimentele care acţionează asupra lucrurilor se
exprimă prin redarea substantivelor în diferite relaţii semantice cu un
verb. Substantivele reprezintă clase de agenţi. Au fost introduse
următoarele clase de agenţi:
• Proces Unitar: o parte a procesului de producţie care nu mai
poate fi în continuare divizată. O instanţiere în spaţiu şi timp a unui
Proces Unitar constituie o Operaţie;
• Resursă: mijloacele prin care se realizează o Operaţie
(instanţierea unui Proces Unitar), incluzând maşini, materiale, energie,
dispozitive de fixare, măsurare, programe informatice şi documentare.
Resursele sunt caracterizate prin programe de mentenanţă,
disponibilitate şi costul utilizării. Toate celelalte aspecte care sunt
necesare pentru a realiza un Proces Unitar sunt modelate tot ca Resurse.
• Manager: individul responsabil pentru Operaţie. Într-o
întreprindere automatizată acesta este managerul de instalaţie.
• Parte: inputurile (Materiale) şi outputurile (Produsele) unui
Proces Unitar. Pot exista mai multe outputuri şi inputuri. Între Procesele
Unitare, Părţile constau din operaţii de deplasare a materialelor, de
stocare a lor ş.a. care se reprezintă ca Buffere.
• Client: Beneficiarul activităţii de producţie, reprezentând o

singură comandă sau decizie de cumpărare.
• Furnizor: o altă varietate de Beneficiar, cel de la care materialele
de intrare sunt cumpărate.
Procesul de producţie dinamic reprezintă mişcarea Părţilor
printr-o reţea de Procese Unitare şi Buffere. Fiecare Proces Unitar atrage
unul sau mai multe Părţi Input (Materiale) din Bufferele conţinând
Resurse de tipurile necesare şi angajează aceste Resurse pentru a
produce Părţi Output (Produse) care merg în Bufferele corespunzătoare
tipurilor de produse realizate. Managerul supraveghează toate entităţile
şi intervine în activitatea lor când este necesar. Programarea producţiei
presupune determinarea fluxului de Resurse angajate şi Părţi ce trec
prin diferite Procese Unitare de la Furnizor la Client.
În figura 2.4 se reprezintă aceste relaţii între clasele de agenţi
introduse.
Pentru a permite schimbarea frecventă şi metamorfoza, care
asigură caracterul dinamic al arhitecturii, sistemul AARIA utilizează
agenţi persistenţi, al căror comportament nu se schimbă în timp, şi agenţi
tranzienţi, care reprezintă interacţiunile dintre agenţii persistenţi.
Cei trei agenţi persistenţi care interacţionează pentru a genera
agenţii tranzienţi sunt: Părţile, Resursele şi Procesele Unitare.
Interacţiunile dintre agenţii persistenţi sunt modelate de patru agenţi
tranzienţi: Angajări, Materiale, Produse şi Operaţii.
Un agent persistent de tip Parte nu este o parte fizică (ce se
schimbă considerabil pe măsură ce este prelucrată) ci reprezentarea
unui tip particular de parte care menţine informaţia despre acel tip,
stocul existent, istoria producţiei acelei părţi şi, pe baza acestei istorii,
prognoza viitoarei capacităţi de producţie. Acest agent se va numi
Broker de Parte.
Un agent persistent de tip Resursă (sau Broker de Resursă)
reprezintă o resursă fizică individuală şi menţine istoria şi programul
consumului din acea resursă.
Axa
fluxului Manager
de resurse
Resurse Prelucrarea Resurse Prelucrarea

Materiele Resurselor Materiele Resurselor
Buffer Proces Buffer Proces

Unitar Unitar
Părţi Output
FURNIZOR
Părţi Input
Părţi Input
Buffer Buffer
CLIENT
Proces Proces
Unitar Unitar
Buffer Proces Buffer Proces

Unitar Unitar
Axa fluxului
de Părţi
Figura 2.4
Un agent persistent de tip Proces Unitar (Broker de Proces

Unitar) cunoaşte ce Părţi şi Resurse sunt necesare pentru a executa un
anumit proces unitar având o anumită ieşire Parte. El este însărcinat cu
distribuirea inputurilor şi resurselor necesare executării unui proces
unitar.
Între aceşti trei agenţi persistenţi (Brokerul de Parte, Brokerul de
Resursă şi Brokerul de Proces Unitar) există interacţiuni care sunt
modelate ca aceşti tranzienţi: Angajări, Materiale, Produse şi Operaţii.
Primii trei modelează interacţiunile dintre Brokerul de Proces Unitar şi
orice alt agent, în timp ce Operaţia surprinde aspectul tranzient al însuşi

Procesului Unitar.
Fiecare agent tranzient are un ciclu de viaţă constând din şase
faze: Iniţiere; Actualizare; Confirmare; Disponibilizare; Activare şi Arhivare.
În cadrul fiecărei faze se realizează anumite funcţii asupra agenţilor
persistenţi, aducându-i pe aceştia din starea de aşteptare (Stand-by)
până în starea de stocare a informaţiei pentru a realiza un istoric al
activităţii lor (Arhivare).
După parcurgerea acestor faze, agentul tranzient se dezactivează,
apărând alţi agenţi tranzienţi care modelează noile interacţiuni dintre
agenţii persistenţi.
O tranzacţie începe de regulă cu o cerere din partea unui client.
Dar şi agenţii pot iniţia tranzacţii. Clientul trimite o cerere de produs
sub forma unei Iniţieri. Aceasta conţine doar Identitatea produsului,
Cantitatea şi Timpul de livrare, posibil ca şi acestea să fie imprecise.
Când cererea iniţială este trimisă, AARIA dă clientului un prim răspuns,
propunându-i o licitaţie. Dacă Clientul acceptă licitaţia, AARIA
declanşează tranzacţia care va determina Termenul de livrare final şi
preţul produsului cerut.
C) Sisteme de producţie holonice
Conceptul de sistem holonic a apărut în 1994. Holon combină

cuvântul ,,holos” (întreg) şi particula ,,on” (parte). O definiţie a unui
sistem de producţie holonic este ,,un bloc autonom şi cooperativ
constituient al unui sistem de producţie care transformă, transportă,
stochează şi / sau validează informaţie şi obiecte fizice” [Van Leeuwen,
Norrie, 1997].
O holarhie defineşte ,,un sistem de holoni care cooperează pentru
a atinge un scop sau obiectiv” [Van Leeuwen, Norrie, 1997]. În sfârşit,
un Sistem de Producţie Holonic (SPH) este ,,o holarhie” care integrează
întregul şir de activităţi de producţie începând cu evidenţierea
comenzilor, prin proiectare, producţie şi marketing pentru a realiza
întreprinderea agilă” [Van Leeuwen, Norrie, 1997].
Un SPH este deci un sistem de producţie în care subsistemele

cheie cum ar fi materiile prime, maşinile, produsele, părţile acestora ş.a.,
au proprietăţi autonome şi cooperative. Într-un SPH, fiecare activitate a
unui holon este determinată prin cooperare cu alţi holoni. Un holon
poate fi parte a unui alt holon.
Holonii sunt deci entităţi computaţionale inteligente autonome
care cooperează pentru a prelucra informaţia şi a dirija procese fizice
care au loc într-un sistem de producţie. Ei pot fi utilizaţi pentru a lua
decizii care nu sunt în timp real, cum ar fi cea de interfaţă cu furnizorii
sau de legare a staţiilor de lucru în cadrul reconfigurării unui sistem
destinat realizării unui nou produs.
Aceste funcţii sunt realizate prin cooperarea dintre componentele
software ale holonilor.
Holonii pot fi utilizaţi şi în conducerea şi controlul în timp real al
proceselor de producţie, cum ar fi reacţia la evenimente şi prelucrarea
datelor provenind de la senzorii unor puncte de lucru pe o linie de
producţie. Acest lucru este posibil prin modalitatea specifică în care este
proiectată arhitectura unui SPH care conţine blocuri funcţionale ce
acţionează independent pentru realizarea unei anumite funcţii dar îşi
coordonează activitatea cu cea a altor holoni.
Mai mult, holonii pot în mod selectiv să prezerve cunoştinţele
sau tehnicile, să se deplaseze într-o nouă locaţie şi să facă sinteza
activităţii proprii.
SPH sunt caracterizate şi de deschidere, în sensul că holonii pot fi
adăugaţi la un nou sistem, îşi pot modifica rolul şi pot să părăsească
sistemul. Mai mult, interacţiunile lor cu alţi holoni se pot schimba
dinamic atunci când apar erori sau disfuncţii.
Recent au fost descrise în literatură mai multe sisteme holonice
care sunt integrate cu sisteme multiagent, [Fletcher, Brennan, 2002].
Sistemul PROSA, (Product Sustainability Assessment) propus de Von
Brussel, constă din patru tipuri de sisteme bazate pe agenţi: producţie,
resurse, comenzi şi staff. Aceşti holoni sunt structuraţi utilizând
concepte orientate obiect cum ar fi specializarea şi agregarea. Agenţii
staff asistă pe ceilalţi agenţi pentru a achiziţiona şi utiliza cunoştinţe

expert.
Sistemele holonice sunt deci modalităţi de integrare optimă a
sistemelor multiagent şi blocurilor funcţionale în arhitecturi care pot
susţine o mare varietate de tipuri de interacţiuni din cadrul sistemelor
de producţie reale.
2.2.2 Agenţi comerciali
E-comerţul a schimbat radical modul în care companiile

distribuie produsele şi serviciile lor către clienţi. El ajută companiile să-
şi extindă pieţele şi să reducă drastic costurile. De asemenea, comerţul
prin Internet prezintă multiple beneficii pentru clienţi, dintre care
scăderea preţurilor şi accesul la diferite pieţe nu sunt cele mai puţin
importante. Dar aceste beneficii sunt însoţite deseori de apariţia unor
noi costuri legate de timpul necesar pentru a selecta informaţia
transmisă de nenumărate site-uri ale vânzătorilor şi de cel de învăţare a
modalităţilor de a elabora şi transmite comenzi. Aceste lucruri sunt
dificile deoarece tipul, cantitatea şi organizarea informaţiei diferă de la
un vânzător la altul (aceştia având fiecare site-ul său diferit de al
celorlalţi). Clienţii nu au posibilitatea de a efectua schimbări în preţuri,
condiţii de calitate, condiţii de livrare ş.a., oricât de frecvent ar vizita
site-urile respective.
În aceste condiţii, o soluţie o constituie sistemele comerciale
inteligente bazate pe agenţi. În mod obişnuit, un cumpărător on-line (de
exemplu, de pe Internet) poate să adopte un număr de strategii când
caută un produs. Cea mai obişnuită metodă este să viziteze diferitele
site-uri ale vânzătorilor; cumpărătorul examinează sau caută un anumit
produs. Această metodă simplă are anumite deficienţe. Mai întâi, din
cauza existenţei unor site-uri diferite, utilizatorul are nevoie de timp
pentru a găsi un anumit produs nou. Apoi, având de-a face cu site-uri
diferite, clientul trebuie să facă faţă unor informaţii diferite pe care
trebuie să le înţeleagă. În al treilea rând, o astfel de metodă este
favorabilă doar pentru vânzătorii mari care au suficienţi bani să
construiască şi să menţină astfel de site-uri, ceea ce reduce concurenţa

dintre vânzători, cu efecte negative asupra eficienţei pieţelor.
O altă soluţie o constituie sistemele de recomandare care sunt
capabile să asiste utilizatorii în găsirea documentelor relevante într-un
context dat. Aceste sisteme de recomandare pot reduce dimensiunile
pieţei şi pot introduce erori deoarece obţinerea unui număr suficient de
informaţii despre fiecare vânzător şi controlul veridicităţii surselor de
informaţii sunt foarte dificile.
O altă alternativă o reprezintă căutarea automată şi generalizată
cu ajutorul agenţilor mobili. Aceştia se deplasează între site-urile
vânzătorilor pentru a culege informaţia privind preţurile şi alte
caracteristici ale produselor şi serviciilor. Ei compară această informaţie
şi prezintă utilizatorilor produsele şi serviciile cu cele mai bune preţuri.
În tabelul 2.4 sunt prezentaţi câţiva dintre cei mai cunoscuţi
agenţi comerciali.
Tabelul 2.4
Denumire Autori Descriere
Bargain B. Krulwich, Ajută utilizatorul să compare preţurile CD-
Finder 1996 urilor cu muzică din magazinele Internet
Persona Determină profile de preferinţe ale
Logic utilizatorilor şi identifică produsele având
caracteristici importante care satisfac
preferinţele respective AOL (America
OnLine) a achiziţionat acest soft şi l-a
inclus în motoarele sale de căutare.
Ringo U. Sistem de recomandare pentru produse
Shardonand, destinate petrecerii timpului liber.
P. Maes Utilizează opţiunile utilizatorului pentru a
1995 învăţa şi filtra apoi produsele căutate pe
Internet. Este tehnica ce stă la baza marilor
companii de vânzări pe Internet cum ar fi
Amazon
Shop Bot R.B. Examinează site-urile de e-comerţ şi
Doorenbos, interpretează rezultatele pentru a identifica

O. Etzioni, articolele cu preţurile cele mai scăzute
D.S. Weld,
1997
Tete@Tete R. Maes, Integrează brokerajul de produs, de
R.H. Guttman, comercializare şi negociere
A. Moukas,
1999
Sistemele comerciale inteligente pot îmbunătăţi mult

accesibilitatea şi beneficiile consumatorilor creând pieţe personalizate.
Un exemplu de sistem bazat pe agenţi comercial inteligent este
IntelliShopper, realizat de F. Menczer, W. N. Street şi A. E. Monge în
2001. În prezent, astfel de sisteme se aflǎ într-o puternicǎ expansiune.
CAPITOLUL 3
METODOLOGII PENTRU PROIECTAREA

ŞI DEZVOLTAREA SMA
Metodologiile pentru realizarea şi dezvoltarea SMA au căpătat,

în ultimii ani, o importanţă deosebită datorită extinderii aplicaţiilor
acestor sisteme în tot mai multe arii şi domenii de activitate. Dacă,
iniţial, fiecare echipă de cercetare îşi dezvolta propria metodologie,
astăzi metodologiile orientate agent (MOA) sunt ele însele subiect de
cercetare în vederea realizării unor metodologii tot mai performante
care să asiste implementarea aplicaţiilor SMA în toate fazele ciclului lor
de viaţă.
În continuare, vom trece în revistă cele mai utilizate metodologii
orientate agent. Aceste metodologii pot fi clasificate în raport cu
anumite criterii, fiecare clasă având avantaje şi dezavantaje de care
trebuie să se ţină cont atunci când se aplică o metodă în practică. Vom
da apoi câteva dintre metodele de proiectare şi implementare cele mai
cunoscute.
3.2 Metodologia orientată agent versus metodologia

orientată obiect
În domeniul metodologiilor de realizare a SMA, discuţiile care se

poartă în prezent privesc necesitatea realizării unor MOA, în condiţiile
în care deja metodologia orientată obiect (MOO) este suficient de
dezvoltată pentru a putea fi extinsă şi la sistemele bazate pe agenţi.
Pornind de aici, adepţii dezvoltării unui MOA au analizat atât

asemănările cât şi deosebirile dintre aceasta şi MOO pentru a justifica
necesitatea apariţiei unor metodologii diferite. După cum arată Shoham,
1997 , agenţii pot fi consideraţi obiecte active, deci obiecte cu o stare
mentală. Ambele paradigme utilizează mesaje pentru a comunica şi pot
utiliza agregarea în definirea arhitecturii. Diferenţa principală este tipul
restrâns de mesaje din metodologia orientată obiect şi modul în care
este definită o stare în agenţii bazaţi pe BDI.
3.3 Analiza şi proiectarea orientată agent
Burmeister propune o metodologie în care defineşte trei modele

de analiză a unui sistem bazat pe agenţi: modelul agentului, care conţine
agenţii şi structura lor internă (dorinţe, convingeri, scopuri, …); modelul
organizaţional, care descrie relaţiile dintre agenţi (dependenţe şi roluri în
organizaţie); şi modelul cooperării, care descrie interacţiunile dintre
agenţi.
Procesul de realizare a unui sistem înseamnă parcurgerea a trei
paşi, fiecare pas însemnând dezvoltarea fiecărui model, adică:
Pasul 1: Modelul Agent – agenţii şi mediul lor sunt identificaţi şi
li se asociază atribute incluzând convingeri, motivaţii, planuri şi
obligaţii;
Pasul 2: Modelul Organizaţional – se identifică rolurile fiecărui
agent şi se utilizează o diagramă pentru a reprezenta ierarhia şi relaţiile
dintre agenţi;
Pasul 3: Modelul de Cooperare – cooperarea şi agenţii care
cooperează sunt identificaţi şi tipurile de mesaje schimbate şi
protocolurile utilizate sunt analizate.
În [Georgeff, D., Kinny, D., 1997] sunt definite două nivele
principale (extern şi intern) pentru modelarea agenţilor BDI.
Nivelul extern constă în descompunerea sistemului în agenţi şi
definirea interacţiunilor dintre aceştia. Se realizează astfel două modele:
Capitolul 3 - Metodologii pentru proiectarea şi dezvoltarea SMA
modelul agent, care descrie relaţiile ierarhice dintre agenţi şi modelul

interacţiunilor, care descrie responsabilităţile, serviciile şi interacţiunile
dintre agenţi şi sistemele externe.
Nivelul intern constă în modelarea fiecărui agent BDI cu ajutorul
a trei modele: modelul convingerilor, care descrie convingerile despre
mediu; modelul scopurilor, care descrie scopurile şi evenimentele la care
un agent poate să reacţioneze; şi modelul planului, care descrie planurile
pe care un agent le poate utiliza pentru a atinge scopurile sale.
Procesul de dezvoltare a sistemului bazat pe agenţi la nivel
extern începe cu identificarea rolurilor (funcţional, organizaţional etc.) şi
a agenţilor asociaţi acestora, aranjarea agenţilor în clase ordonate
ierarhic şi asocierea de responsabilităţi fiecărui rol şi agent astfel
identificaţi. Pentru realizarea responsabilităţilor respective se stabilesc
serviciile ce trebuie îndeplinite de agenţi. Apoi se identifică
interacţiunile necesare pentru fiecare serviciu şi conţinutul
comunicărilor din cadrul interacţiunilor respective. În final, informaţia
este colectată într-un model de instanţiere a agentului.
Dezvoltarea nivelului intern începe cu analiza diferitelor mijloace
(planuri) de atingere a unui scop. Planurile pentru a răspunde la un
eveniment sau a atinge un scop sunt reprezentate grafic prin diagrame,
existând şi situaţia de a îndeplini un plan în mod eronat. În final,
convingerile agenţilor privind mediul înconjurător, sunt modelate şi
asociate cu planurile de răspuns la evenimente şi de realizate a
scopurilor.
Metodologia MASB (Multi – Agent – Scenaria – Based Method) a
fost dezvoltată de B. Moulin, M. Brassard şi L. Cloutier începând din
1994. Ea cuprinde două faze principale: analiza şi proiectarea. În faza de
analiză sunt realizate următoarele activităţi:
- Descrierea scenariului: utilizând un limbaj natural se identifică
rolurile principale jucate atât de agenţii umani cât şi de cei artificiali,
obiectele din mediu şi scenariile tipice;
- Descrierea rolului funcţional: descrierea rolurilor agenţilor
utilizând diagrame de comportament care reprezintă procesele,
informaţia relevantă şi interacţiunile dintre agenţi;
- Modelarea conceptuală: modelarea datelor şi cunoştinţelor

utilizate de agenţi utilizând diagrame entitate – relaţii (sau diagrame
orientate obiect) şi diagrame ale ciclului de viaţă a entităţilor;
- Modelarea interacţiunii sistem – utilizator: simularea şi
definirea diferitelor interfeţe posibile ale interacţiunii om – maşină
pentru diferite scenarii.
Faza de proiectare constă în următoarele activităţi:
- Descrierea arhitecturii SMA: selectarea scenariului ce va fi
implementat şi a rolurilor ce le vor juca agenţii în aceste scenarii;
- Modelarea obiect: obiectele din mediu sunt modelate, se
definesc ierarhiile, atributele şi procedurile prin care sistemul are acces
la ele;
- Modelarea agent: specificarea elementelor definite la modelarea
conceptuală ca structuri încorporate agenţilor. Reprezentarea grafică a
proceselor decizionale ale unui agent, luând în considerare convingerile,
planurile, scopurile şi interacţiunile;
- Modelarea comunicării între agenţi: modele de conversaţie şi
protocoale de transmitere a comunicărilor sunt realizate şi validate;
- Validarea generală a proiectului de sistem: simularea
funcţionării sistemului proiectat.
3.4 Metodologii bazate pe ingineria cunoştinţelor
Ingineria cunoştinţelor constituie o metodologie frecvent

utilizată în dezvoltarea SMA datorită faptului că agenţii au caracteristici
cognitive cum ar fi învăţarea, de exemplu. Multe dintre metodele SMA
inteligente s-au dezvoltat tocmai pornind de la abordarea lor în cadrul
ingineriei cunoştinţelor.
Câteva metodologii ale ingineriei cunoştinţelor au fost adaptate
pentru modelarea sistemelor multiagent. Astfel, CommonKADS, un
standard european în acest domeniu a fost transformat în CoMoMAS
[Iglesias, C.A., M. Garijo, 1998], iar o extensie a acestuia, MAS –
Common KADS, este frecvent utilizată pentru descrierea protocoalelor

SMA.
CoMoMAS înseamnă dezvoltarea următoarelor modele ale
sistemului multiagent:
- Modelul Agent: constituie modelul principal care defineşte
arhitectura şi cunoştinţele sistemului, care sunt clasificate în cunoştinţe
reactive, cognitive, de control, cooperare şi sociale;
- Modelul Expertiză: descrie competenţele reactive şi cognitive
ale agentului. El face distincţia între cunoaştere reactivă, rezolvarea
problemelor şi sarcină. Cunoaşterea la nivelul sarcinii conţine
descompunerea acestora pe activităţi. Cunoaşterea de tip rezolvarea
problemelor descrie metodele de rezolvare a problemelor şi strategiile
de alegere a acestora. Cunoaşterea reactivă descrie procedurile de
răspuns la stimulii din mediu;
- Modelul Cooperare: descrie cooperarea dintre agenţi utilizând
metode de rezolvare a conflictelor şi cunoaşterea cooperativă
(primitivele comunicării şi terminologia protocoalelor şi interacţiunii);
- Modelul Sistem: defineşte aspectele organizaţionale ale
societăţii agentului împreună cu aspecte arhitecturale;
- Modelul Proiect: colectează modelele anterioare pentru a le face
operaţionale şi defineşte cerinţele de implementare.
MAS-CommonKADS a fost dezvoltat ca o extensie a precedentei
metodologii, la care au fost adăugate elemente din metodologiile
orientate obiect şi protocoale de coordonare şi comunicare.
Metodologia conţine o fază de conceptualizare şi o fază de
proiectare. În faza de conceptualizare se obţine o primă descriere a
sistemului din punctul de vedere al utilizatorului. În acest scop, pot fi
utilizate metode orientate obiect.
În faza de proiectare sunt definite următoarele modele:
- Modelul Agent: descrie principalele caracteristici ale agenţilor,
incluzând capacitatea de raţionare, îndemânarea (senzori / efectori),
servicii, scopuri etc. Pentru identificarea agenţilor sunt utilizate mai
multe tehnici cum ar fi analiza actorilor în faza de conceptualizare,
analiza sintactică a formulării problemei, aplicarea metodelor euristice,

reutilizarea unor componente (agenţi) dezvoltaţi în prealabil etc.;
- Modelul Sarcinilor: descrie sarcinile (scopurile) urmărite de
agenţi şi face descompunerea acestora utilizând diagrame şi şabloane
textuale;
- Modelul Expertiză: descrie cunoştinţele necesare agentului
pentru a-şi realiza sarcinile. Structurarea cunoştinţelor se face cu o
metodă KADS care distinge între cunoştinţele referitoare la domeniu,
sarcină, inferenţa şi rezolvarea problemelor. Se face distincţie între
metode de rezolvare a problemelor autonome şi metode de rezolvare a
problemelor cooperative;
- Modelul Coordonării: descrie conversaţiile dintre agenţi, deci
interacţiunile, protocoalele şi performanţele cerute. Dezvoltarea
modelului, se face în două direcţii. Prima direcţie este identificarea
conversaţiilor şi interacţiunilor iar a doua este îmbunătăţirea acestor
conversaţii cu protocoale mai flexibile care se referă la identificarea
grupurilor şi coaliţiilor. Interacţiunile sunt modelate utilizând tehnici de
descriere formală cum ar fi MSC (Message Sequence Charts) şi SDL
(Specification and Description Language);
- Modelul Organizaţiei: descrie organizaţia în care SMA va fi
introdus şi organizarea societăţii de agenţi (agenţiei). Descrierea
agenţiei utilizează o extensie a OMT şi descrie ierarhia agenţilor,
relaţiile dintre agenţi şi mediu şi structura societăţii de agenţi.
- Modelul Comunicaţional: detaliază interacţiunile agent –
utilizator şi factorii umani pentru dezvoltarea interfeţe utilizator;
- Modelul Proiect: colectează modelele anterioare şi le împarte în
trei submodele: proiectarea aplicaţiei – compunerea sau descompunerea
agenţilor pe baza criteriilor pragmatice şi alegerea celei mai potrivite
arhitecturi pentru fiecare agent; proiectarea arhitecturii – reprezentarea
celor mai relevante aspecte ale reţelei de agenţi; şi proiectarea platformei –
selectarea platformei pentru dezvoltarea agentului pentru fiecare
arhitectură de agent în parte.
Această metodologie este aplicată în proiecte de mare dificultate
şi în dezvoltarea instrumentelor hibride multiagent.
3.5 Metode bazate pe expertiza dezvoltărilor de SMA
Dezvoltatorii de SMA şi-au conceput, la început, propriile lor

metodologii şi doar de curând această preocupare a devenit oarecum
autonomă. Multe dintre metodologiile aplicate cu succes au continuat să
fie dezvoltate de iniţiatorii lor, constituind astăzi metodologii de sine
stătătoare. Vom aminti câteva dintre aceste metodologii care sunt mai
cunoscute.
3.5.1 Metoda ARCHON
ARCHON este orientată către dezvoltarea de SMA şi combină o

etapă de analiză cu o etapă de proiectare.
Analiza combină metoda top-down, care identifică scopurile
sistemului, principalele sarcini şi descompunerea lor cu metoda bottom-
up, care recombină sisteme preexistente în condiţii restrictive introduse
de metoda top-down.
Proiectarea este subîmpărţită în proiectarea comunităţii de agenţi
şi proiectarea agenţilor. Proiectarea comunităţii de agenţi defineşte
granularitatea agenţilor şi rolul fiecărui agent. Apoi se realizează
interfeţele utilizator. În final, sunt listate mesajele transmise între agenţi.
Proiectarea agenţilor înseamnă determinarea conţinutului intern
al fiecărui agent (planuri, reguli etc.).
3.5.2 Metoda MADE
MADE este o metodologie de dezvoltare rapidă a unui sistem

multiagent incluzând cinci etape: Identificare, Conceptualizare,
Decompoziţie (pentru identificarea agenţilor, Formalizare,
Implementare şi Testare.
3.5.3 Metoda AWIC
Metoda AWIC propune o metodologie de proiectare integrată a

SMA. La fiecare ciclu, sunt dezvoltate cinci modele, un agent este
adăugat sistemului multiagent şi întregul sistem este testat.
Modelele dezvoltate în cadrul fiecărui ciclu AWIC sunt:
- A: Modelul agent. Dezvoltarea modelului constă în
identificarea agenţilor activi ai problemei, specificarea sarcinilor lor, a
senzorilor şi actuatorilor, a abilităţilor de cunoaştere a mediului şi de
planificare. Apoi este elaborată o arhitectură potrivită pentru fiecare
agent.
- W: Modelul lumii. Acest model reprezintă mediul în care
agenţii operează, detaliind legile ce guvernează mediul şi minimizează
coordonarea dintre agenţi şi testând dacă sarcinile agenţilor este posibil
să fie îndeplinite în acest mediu.
- I: Modelul interoperabilităţii. Acest model arată cum mediul
reflectă acţiunile agenţilor şi cum agenţii percep mediul.
- C: Modelul coordonării. Acest model specifică protocoalele şi
mesajele schimbate între agenţi şi studiază posibilitatea reunirii
planurilor şi structurării sociale.
CAPITOLUL 4
MODELAREA-BAZATĂ-PE-AGENŢI (MBA)
Dezvoltarea teoriei şi aplicaţiilor sistemelor multiagent a

determinat în ultimii ani o adevărată revoluţie în modelarea sistemelor
complexe. Cele mai multe dintre sistemele care sunt abordate în vederea
modelării în economie şi ştiinţele sociale sunt sisteme dinamice
complexe. Stilul de modelare frecvent utilizat pentru aceste sisteme era,
înainte de apariţia teoriei agenţilor şi sistemelor multiagent, cel bazat pe
ecuaţii. Acesta decurge, în mod firesc, din metodele de modelare
utilizate începând încă din secolul XVIII în fizică şi care au fost, treptat,
extinse la alte discipline, inclusiv economie.
Totuşi, modelele bazate pe ecuaţii sunt dependente de
disciplinele care stau la baza lor. Astfel, un model cu ecuaţii diferenţiate
va fi limitat ca valoare de reprezentare a unui fenomen de metodele de
rezolvare existente, de ipotezele şi condiţiile care trebuie formulate
pentru a rezolva ecuaţiile etc.
Acest lucru a făcut ca modelarea matematică a sistemelor
complexe (înţelegând prin aceasta teoria şi metodele de modelare bazate
pe ecuaţii) să ajungă la un adevărat impas. Sistemele care trebuie
modelate sunt prea complexe ca să poată fi abordate cu astfel de
modele, mai ales dacă această abordare este făcută în scopuri practice,
de exemplu pentru conducerea sistemului respectiv.
Modelarea-bazată-pe-agenţi constituie o modalitate alternativă
de abordare a sistemelor complexe. Ea nu este opusă stilului de
modelare bazat pe ecuaţii; din contră, în anumite cazuri ele pot fi
utilizate împreună pentru a reprezenta şi înţelege mai bine implicaţiile
asupra evoluţiei sistemelor reale.
În continuare vom arăta originile modelării-bazate-pe-agenţi,

vom prezenta caracteristicile sistemelor complexe care impun o astfel de
abordare a modelării şi vom introduce diferite modalităţi de realizare şi
simulare a modelelor-baza-pe-agenţi.
În final vom prezenta câteva aplicaţii economice ale modelării-
bazate-pe-agenţi
4.2 Originile modelării-bazate-pe-agenţi
În mod paradoxal, modelarea-bazată-pe-agenţi (MBA) nu s-a

dezvoltat după ce a apărut teoria agenţilor şi sistemelor multiagent. Se
poate spune că MBA a apărut cu circa un deceniu înainte de teoria
agenţilor într-un alt domeniu ştiinţific, este drept înrudit cu teoria
agenţilor. Acest domeniu poartă numele de A-life şi el încearcă să
dezvolte teorii şi modele privind evoluţia organismelor sperând că în
acest mod să se pătrundă mai adânc în cunoaşterea naturii vieţii
organice şi vor fi înţelese mai bine procesele aflate la originea vieţii.
Termenul de „A-life” a fost introdus de Cristopher Langton care a
organizat prima conferinţă dedicată acestei discipline ştiinţifice în 1987.
Totuşi, studiile în domeniul A-life au fost iniţiate de fondatorul
teoriei automatelor, John von Neumann şi de matematicianul polonez
Stanislav Ulam, părintele automatelor celulare încă de la sfârşitul anilor
50 ai secolului trecut. Intenţia lor era să aplice teoria formală a
automatelor celulare în studii privind creşterea, reproducerea şi
dezvoltarea fiinţelor vii. Automatele celulare s-au dovedit utile în
reprezentarea unor procese fizice, biologice, economice, constituind
astăzi un domeniu ştiinţific în plină dezvoltare.
Von Neumann şi Ulam au arătat că, utilizând câteva reguli
destul de simple, este posibil ca o configuraţie de celule să revină la
configuraţia iniţială, ceea ce înseamnă că ele s-au „reprodus”.
Automatele celulare apar sub forma unor latice de celule, fiecare dintre
acestea fiind caracterizată de valori specifice care pot fi schimbate în
Capitolul 4 - Modelarea-bazată-pe-agenţi
raport cu regulile iniţial stabilite. O nouă valoare a celulei este

determinată pe baza valorii curente şi a valorilor celulelor învecinate.
Astfel de latice de celule pot fi asociate unor organisme care se nasc, se
reproduc şi mor.
Cr. Langton a utilizat lucrările lui von Neumann ca punct de
plecare pentru a realiza un sistem A-life ce poate fi simulat pe
calculator. În 1979 el a proiectat şi simulat un „organism” care avea
proprietăţi similare organismelor vii. Această „creatură” se reproducea
singură într-un mod care, cu fiecare generaţie nou apărută, ducea mai
departe proprietăţile stabilite iniţial ale organismului, dar avea şi noi
proprietăţi, apărute prin mutaţii şi încrucişări.
Thomas Schelling a fost primul economist care a aplicat noile
metode ale A-life în studiul sistemelor [59]. El a creat o economie
virtuală utilizând pentru aceasta o tablă de şah şi monede de diferite
valori care se puteau mişca pe această tablă reprezentând anumite
reguli simple. Aplicând regulile respective a constatat că preferinţe
foarte slabe pentru a locui şi lucra într-o anumită parte a mesei de şah
conduc, după multiple iteraţii, la diferenţe foarte mari între localizarea
monedelor (segregare).
Biologul Tim Ray se pare că a fost primul ce a utilizat termenul
de „agent” în sensul său actual. El a studiat programe care se puteau
autocopia în memoria calculatorului, aceste programe având ca durată
de viaţă finită. Programele erau lăsate să ruleze mult timp şi ele se
angajau în activităţi echivalente cu competiţia, frauda şi reproducerea.
Când agenţii-programe realizau copii ale lor în memoria calculatorului,
se schimba în mod aleator o linie de cod. Astfel, se introduceau mutaţii,
unele dintre acestea fiind distructive şi provocând „moartea”
programului, dar altele făceau ca un program-agent să-şi îndeplinească
mai bine rolul, în sensul că ele aveau nevoie de mai puţine instrucţiuni
şi erau capabile să se autocopieze mai rapid, mai sigur şi să ruleze mai
repede. Programele-agenţi mai scurte se reproduceau mai repede şi,
foarte curând, ele îi înlăturau pe „competitorii” lor mai lenţi.
După 1990, prin lucrările lui Arthur et. al. [2], S. Kaufman, R.
Axelrod [3], ş.a. conceptele de agent şi MBA au început să fie dezvoltate
în direcţia modelării sistemelor complexe, a căror structură este
compusă din entităţi/agenţi care cooperează în vederea realizării unui
scop comun.
4.3 Caracteristicile principale ale MBA
În MBA, un sistem este modelat ca o colecţie de entităţi

decizionale autonome, denumite agenţi. Fiecare agent, în mod
individual, îşi evaluează situaţia şi ia decizii pe baza unei mulţimi de
reguli. Agenţii pot să execute diferite activităţi asemănătoare sistemelor
pe care le reprezintă, de exemplu să producă, să consume sau să vândă.
Interacţiunile repetitive bazate pe competiţia dintre agenţi reprezintă o
caracteristică principală a MBA, care foloseşte puterea calculatoarelor
pentru a explora dinamica sistemelor reale utilizând proprietăţi
structurale şi comportamentale.
La cel mai de jos nivel, un MBA constă dintr-un sistem de agenţi
şi relaţii dintre aceştia. Chiar şi un MBA simplu poate avea un
comportament complex, ceea ce oferă informaţii valoroase privind
sistemul din lumea reală pe care îl reprezintă. În plus, agenţii sunt
capabili să evolueze, permiţând apariţia unor comportamente
emergente neaşteptate. MBA mai sofisticate pot să încorporeze reţele
neuronale, algoritmi genetici sau tehnici de învăţare pentru a permite o
adaptare şi învăţare mai realiste.
Realizarea MBA constă, în esenţă, în a descrie un sistem din
perspectiva unităţilor sale constitutive. Din acest unghi de vedere, şi un
model bazat pe ecuaţii poate deveni MBA dacă fiecare ecuaţie descrie
dinamica unei unităţi constitutive a sistemului şi interdependenţele cu
celelalte unităţi.
Un sinonim al MBA ar fi modelarea microscopică, ca o
alternativă la modelarea macroscopică; dacă modelarea microscopică se
referă la elementele unui sistem, la structura şi interacţiunile dintre

aceste elemente, modelarea macroscopică se referă la relaţii şi
comportamente de ansamblu ale sistemului, fără să facă referire în nici
un fel la subsisteme sau părţi componente ale acestuia.
Din această cauză, MBA nu trebuie privită ca o alternativă la
modelarea bazată pe ecuaţii. Tehnicile de modelare de mai sus pot fi
utile sau mai puţin utile, în funcţie de obiectul modelării şi de scopul pe
care îl urmăresc modelele realizate. Mai important este să se stabilească
unde şi când se utilizează MBA.
Una dintre caracteristicile care conferă valoare MBA este
uşurinţa implementării; MBA sunt mult mai uşor de rezolvat utilizând
un calculator. Datorită faptului că tehnica de calcul este uşor de utilizat,
s-ar putea crede că şi MBA este uşor de însuşit. Dar, deşi MBA este
simplă din punct de vedere tehnic, ea este foarte dificilă din punct de
vedere conceptual.
De aceea, este deosebit de important să se reliefeze beneficiile pe
care la obţine un utilizator al MBA în raport cu alte tehnici de modelare,
pentru a putea decide în cunoştinţă de cauză asupra metodei de
modelare utilizate. Aceste beneficii pot fi sintetizate în trei direcţii:
(1) MBA surprinde fenomene emergente;
(2) MBA constituie o descriere naturală a sistemului modelat;
(3) MBA este flexibilă.
Să dezvoltăm, în continuare, aceste trei avantaje ale MBA.
(1) MBA surprinde fenomene emergente
Fenomenele emergente decurg, în genere, din interacţiunile

dintre entităţile individuale. Prin definiţie, ele nu pot să fie reduse la
părţile sistemului: întregul reprezintă mai mult decât suma părţilor
datorită interacţiunilor dintre părţi. Un fenomen emergent poate avea
proprietăţi care sunt diferite de proprietăţile părţilor componente. De
exemplu, un blocaj al traficului rutier, care rezultă din comportamentul
şi interacţiunile dintre vehiculele individuale aflate în trafic, poate să se

deplaseze în direcţia opusă mişcării autovehiculelor care l-a cauzat.
Această caracteristică a fenomenelor emergente le face destul de
dificil de înţeles şi previzionat: fenomenele emergente pot fi
contraintuitive.
MBA constituie, prin însăşi natura sa, metoda cea mai potrivită
de modelare a fenomenelor emergente. În MBA, prin modelarea şi
simularea comportamentului unităţilor componente ale sistemului
(agenţilor) şi a interacţiunilor dintre aceştia, se surprinde emergenţa pe
măsură ce simularea se desfăşoară. Trebuie spus, totuşi, că procesul de
simulare trebuie să dureze un anumit timp pentru ca procesul emergent
să devină evident.
Nenumărate exemple au arătat că, în sistemele multiagent, reguli
foarte simple pot conduce la fenomene emergente. Modelul de
segregare al lui Schelling (1978) a demonstrat că acest lucru este valabil
şi pentru sistemele economice. Toate aceste exemple arată faptul că
reguli individuale simple, pe care le respectă agenţii, pot conduce la un
comportament de grup coerent, şi că orice mică schimbare în aceste
reguli poate să aibă un impact major asupra comportamentului
întregului grup. Intuiţia, în aceste cazuri, constituie un mijloc inutil de a
previziona rezultatele ce se obţin, începând de la un anumit nivel de
complexitate.
Comportamentul colectiv al unui grup constituie un fenomen
emergent. Utilizând un MBA în care fiecare persoană este modelată ca
un agent autonom urmând un set de reguli, se poate determina
comportamentul colectiv emergent.
Utilizarea MBA pentru a determina potenţiale fenomene
emergente necesită, totuşi, luarea în considerare a anumitor proprietăţi
ale sistemelor reale modelate, fără de care rezultatele modelării pot să
nu fie suficient de concludente. Astfel, se recomandă MBA în cazurile în
care:
- Comportamentul individual al agenţilor este neliniar şi poate fi
caracterizat prin intergrupuri, reguli de tip „dacă–atunci”, sau
interacţiuni neliniare. Descrierea discontinuităţilor în comportamentul

individual este foarte dificilă în cazul modelării bazate pe ecuaţii.
- Comportamentul individual include memorie, dependenţă
temporală şi histerezis, comportament non-markovian, sau corelaţii
temporale, inclusiv învăţare şi adaptare.
- Interacţiunile dintre agenţi sunt eterogene şi pot genera efecte
de reţea. Modelarea bazată pe ecuaţii presupune de regulă,
omogenitatea tipurilor de conexiuni, dar tipologia reţelei de interacţiuni
poate conduce la abateri semnificative de la comportamentul agregat
prevăzut.
- Mediile nu sunt valabile. Ecuaţiile diferenţiale agregate,
utilizate în modelarea bazată pe ecuaţii, tind să elimine fluctuaţiile, în
timp ce MBA, în anumite condiţii, amplifică aceste fluctuaţii: un sistem
real poate fi considerat stabil pentru perturbaţii mici dar în mod sigur
este instabil pentru perturbaţii mari.
Deoarece MBA generează fenomenele emergente pornind de la
unităţile componente ale sistemului şi utilizând interdependenţele
dintre acestea, ea poate constitui o modalitate de explicare a unor astfel
de fenomene. De aici decurge una dintre cele mai importante obiective
pe care ş-i le-a propus MBA: redefinirea a însăşi modelului de explicare
a proceselor şi fenomenelor respective. În [27], Epstein şi Axtell, 1996 se
arată: „[MBA] poate schimba modelul în care noi gândim explicaţia în
ştiinţele sociale. Ce constituie o explicaţie a unui fenomen social? Poate
într-o zi oamenii vor interpreta întrebarea, „Poţi să explici aceasta?”
prin „Poţi să realizezi aceasta?”
Desigur că MBA este doar la începutul dezvoltării sale ca o nouă
metodă de explicare şi realizare a fenomenelor emergente. Dar
deosebirea fundamentală faţă de modelarea bazată pe ecuaţii care
producea soluţii analitice, este că MBA produce fenomene emergente ce
nu pot fi, în nici un caz, deduse din astfel de soluţii.
(2) MBA constituie o descriere naturală a unui sistem
În cele mai multe cazuri, MBA este cel mai natural mod de a
descrie şi simula un sistem compus din entităţi care pot avea
comportamente diferite. De exemplu, este mai natural să se descrie cum
cumpărătorii se deplasează într-un supermarket decât să se încerce
obţinerea unei ecuaţii care descrie dinamica densităţii cumpărătorilor
de-a lungul unei zile. Deoarece ecuaţiile de dinamică a densităţii sunt
rezultatul comportamentului individual al cumpărătorilor, metoda
MBA va permite studierea proprietăţilor individuale, dar şi a celor
colective ale cumpărătorilor. MBA permite utilizarea completă a datelor
disponibile privind cumpărătorii: atât sondajele de opinie cât şi
înregistrările privind alegerile făcute de cumpărători, relativ uşor de
făcut, permit crearea unui agent virtual înzestrat cu un coş de
cumpărături apropiat ca structură de cel real şi care are un
comportament asemănător cu comportamentul cumpărătorului real.
Acesta este mai apropiat de realitate decât soluţia unei ecuaţii de
dinamică a densităţii cumpărătorilor, care constituie un coş sintetic de
cumpărături calculat ca o medie a datelor privind cumpărăturile
întreprinse de vizitatorii unui supermarket de-a lungul unei zile.
La fel, atunci când modelăm o firmă, diferenţa dintre procesele
de afaceri şi activităţile întreprinse de angajaţii firmei constituie un alt
exemplu de abordare mai naturală de către MBA. Un proces de afaceri
este o abstracţie, un proces ideal pe care mulţi dintre agenţii firmei şi
chiar dintre managerii ei, le este foarte dificil să-l explice. Cu atât mai
mult, acest proces este greu de sintetizat în ecuaţii.
MBA priveşte însă firma nu din punctul de vedere al proceselor
agregate de afaceri, ci al activităţilor pe care angajaţii acesteia le
întreprind. Desigur că ambele modalităţi pot fi utile. Modelarea bazată
pe ecuaţii a proceselor de afaceri ale firmei poate oferi o perspectivă
globală asupra acesteia. Dar, când este vorba de a calibra, valida şi
rezolva modelul intervin dificultăţi foarte mari. Soluţia analitică a unui
model de dinamică a proceselor de afaceri se referă la o situaţie ideală,
de multe ori irepetabilă, şi de aceea greu de acceptat de către managerii

firmei.
În schimb, MBA oferă soluţii uşor de interpretat şi acceptat de
către manageri, deoarece ele descriu chiar activităţile întreprinse de
aceştia în cadrul ciclurilor de afaceri.
Condiţiile de bază pe care trebuie să le îndeplinească un MBA
pentru ca el să constituie o modalitate mai naturală de descriere a unui
sistem real sunt următoarele:
- Comportamentul indivizilor să nu poată fi în mod clar definit
prin măsuri agregate de tipul ritmurilor şi ratelor.
- Comportamentul individual să fie complex. În principiu, orice
proces poate fi descris cu ajutorul ecuaţiilor dar complexitatea ecuaţiilor
diferenţiale creşte exponenţial în raport cu complexitatea
comportamentului individual. În acest mod, abordarea cu modelele
bazate pe ecuaţii a acestui comportament devine imposibilă.
- Activităţile să fie un mod mai natural de a descrie sistemul
decât procesele.
- Validarea şi calibrarea modelului de către experţi este foarte
importantă. MBA constituie cel mai adecvat mod de a descrie ce se
întâmplă în lumea reală şi experţii pot în acest caz, să se „conecteze” la
model şi au sentimentul de „apartenenţă” la lumea reală.
- Comportamentul agenţilor să fie stohastic sau haotic. Un
comportament determinist poate fi uşor surprins cu modele bazate pe
ecuaţii. În schimb, dacă în sistemele reale există surse de perturbaţii sau
dacă sunt realizate condiţiile de apariţie ale haosului, modelele
ecuaţionale devin foarte complexe iar soluţiile acestora fie sunt
arbitrare, fie nu pot fi realizabile. De aceea, MBA devine un mod mai
natural de a aborda astfel de comportamente.
(3) MBA este flexibilă
Flexibilitatea MBA poate fi descrisă din multe puncte de vedere.

De exemplu, este mult mai uşor de a adăuga mai mulţi agenţi la
modelul de bază. MBA constituie, de asemenea, o modalitate naturală

de creştere treptată a complexităţii agenţilor în ce priveşte tipurile de
comportamente, gradul de raţionalitate, posibilitatea de a învăţa şi a
evalua precum şi a regulilor de interacţiune. În modelarea bazată pe
ecuaţii astfel de lucruri erau greu de realizat, dacă nu imposibile. O altă
dimensiune a flexibilităţii MBA este abilitatea de a schimba nivelele de
descriere şi agregare: se poate trece uşor de la agenţii agregaţi la
subgrupuri de agenţi şi până la un singur agent, aceste nivele de
descriere diferite existând în acelaşi model. O astfel de facilitate este
necesară atunci când nivelul potrivit de descriere sau complexitate nu
este în prealabil cunoscut sau când se doreşte o abordare din ce în ce
mai detaliată a unui sistem real.
4.4 Platforme şi metode pentru MBA
MBA are o relaţie simbiotică cu dezvoltarea tehnologiei de

calcul. Orice model de acest tip poate fi rezolvat utilizând calculatorul,
uneori chiar supercalculatoare. Cu cât s-a dezvoltat tehnologia
informatică, cu atât au apărut software mai multe şi mai perfecţionate,
disponibile şi testate de mai multe echipe de cercetare.
Cele mai timpurii modele de acest tip au fost dezvoltate pe
calculatoare mainframe sau chiar, cum este deja amintitul model al lui
Schelling, pe o tablă de şah. Începând cu anii ’90, cele mai multe modele
au fost elaborate utilizând limbaje de programare convenţionale cum ar
fi C++, JAVA sau SMALLTALK. S-a ajuns la lipsa unui consens general
privind cel mai bun limbaj de programare ce poate fi utilizat în scopul
rezolvării MBA.
Într-un articol se arată că nici un limbaj de acest fel nu a fost
utilizat mai mult de 18 ori în perioada 1998-1999 pentru a rezolva un
model-bazat-pe-agenţi. S-au luat în considerare, pe lângă limbajele
amintite mai sus, TURBOPASCAL, SQPC, SOAR, Z, DYNAMO ş.a.
Dezavantajul utilizării unui astfel de limbaj este acela că de

fiecare dată trebuie implementaţi algoritmii de bază, bibliotecile grafice
sunt adesea absente din aceste limbaje şi programul obţinut este
accesibil doar celor care cunosc bine limbajul respectiv.
Următoarea etapă în dezvoltarea modelării-bazate-pe-agenţi a
fost apariţia unor biblioteci standardizate. Astfel, sistemul REPAST
reprezintă o mulţime de biblioteci de programe scrise în JAVA care
permit construirea mediului de simulare, crearea de agenţi, colectarea
datelor ce decurg din simulare şi construirea de interfeţe grafice sau
statistice. Structura acestei biblioteci este asemănătoare cu cea a
SWARM, una dintre primele biblioteci de modelare bazată-pe-agenţi şi
foarte utilizată în prezent.
O altă bibliotecă similară este ASCAPE, dezvoltat de o echipǎ din
cadrul Brokings Institution. Ea derivă din programele dezvoltate de
Epstein şi Axtell în lucrarea „Growing Artificial Societies”, care
generalizează o mare varietate de modele şi le dezvoltă pentru a putea
surprinde aspecte cât mai diversificate de MBA.
Astfel de biblioteci prezintă marele avantaj că pun la dispoziţia
utilizatorilor modele deja prefabricate, dar au şi anumite limite. Ele cer
ca utilizatorii să aibă cunoştinţe despre limbajul de programare în care
au fost elaborate. Astfel, ASCAPE şi REPAST au fost scrise în JAVA.
Deşi MBA sunt destul de uşor de programat, realizarea modelelor
utilizând alte metode poate fi îngreunată de cerinţa de a realiza
compatibilitatea cu modelele existente în biblioteci.
Utilizându-se limbajul de programare SMALLTALK au fost
realizate sisteme care permit construirea unor modele foarte simple
utilizând „programarea vizuală” a agenţilor într-un mediu în care
blocurile componente ale modelului pot fi uşor asamblate. Cele mai
cunoscute sisteme de acest tip sunt STARLOGO şi AGENTSHEETS.
Totuşi, pentru a asigura uşurinţa utilizării lor, în aceste sisteme s-au
făcut compromisuri legate de funcţionalitatea lor. Astfel, în
AGENTSHEETS, este greu să creezi agenţi care interacţionează direct cu
alţi agenţi (deci agenţii nu sunt identificaţi individual). În aceste condiţii
nu pot fi introduşi noi agenţi în model iar rezultatele obţinute se referă

întotdeauna la colectivitatea de agenţi (agenţie) şi nu la comportamentul
individual al fiecărui agent.
Tot prin utilizarea limbajului SMALLTALK s-au dezvoltat în
Europa mai multe sisteme cum ar fi SDML, CORMAS, DESIRE, unele
dinte ele mai puternice decât STARLOGO sau AGENTSHEETS. Din
nefericire, ele necesită utilizarea unei interfeţe complexe care poate fi
utilizată cu dificultate în procesul de modelare.
Toate aceste instrumente şi tehnici sunt realizate în scopul
asistenţei în procesul de construirea a modelelor-bazate-pe-agenţi.
Facilităţile oferite se referă la toate fazele modelării: construirea,
evaluarea, testarea, calibrarea şi simularea. De mare importanţă sunt
vizualizarea şi culegerea de date statistice. Tehnicile şi platformele de
modelare dezvoltate nu pot, încă, oferi date privind rezultatele
comparative ale iteraţiilor multiple sau de analiză statistică a
rezultatelor unui număr mare de experimente cu modelul.
Un sistem de modelare ideal, cum este el definit în literatură,
necesită un minimum de învăţare, este complet flexibil şi va putea fi
reluat pe orice tip de calculator. Puterea sistemelor de MBA a crescut
foarte mult, putând fi astăzi rulate programe cu peste un milion de
agenţi, faţă de sub 100 acum zece ani. Desigur că ideal ar fi ca acest
număr să nu constituie o limită, putându-se trece astfel la modelarea
organizaţiilor mari, a economiilor naţionale sau chiar a economiei
mondiale.
4.5 Bazele modelării sistemelor multiagent
Sistemele multiagent pot fi considerate ca reprezentând un

ansamblu de concepte şi tehnologiile aferente acestora cu ajutorul
cărora se studiază moduri complexe de interacţiune dintre mai mulţi
agenţi. Deci, fiecărei componente a unui sistem real, denumită agent, îi
corespunde un program software independent cu ajutorul căruia se
modelează comportamentul acestuia şi relaţiile sale cu mediul

înconjurător. In acest fel, comportamentelor foarte variate ale sistemelor
şi subsistemelor din realitate le corespund programe eterogene,
funcţionând independent unele de altele, dar a căror interacţiune şi
comunicare surprind tocmai complexitatea lumii reale.
În literatură se consideră patru categorii de factori care au avut o
contribuţie determinantă apariţia şi dezvoltarea rapidă a acestui
domeniu începând cu anii 90 ai secolului XX.
Prima categorie grupează factorii care privesc de limitele
inteligenţei artificiale clasice, în ceea ce priveşte structurarea şi
organizarea cunoştinţelor. Dificultatea şi timpul imens necesar regăsirii
informaţiei în volume mari de cunoştinţe a orientat cercetarea din
domeniu spre ceea ce s-a denumit la început sisteme multiexpert şi mai
târziu sisteme de inteligenţă artifiucială distribuite. Ele au arătat treptat
că problema cooperării şi interconectării între mai multe baze de
cunoştinţe disjuncte devine esenţială pentru încercarea de a depăşi
limitelor sistemelor clasice de căutare din inteligenţa artificială.
A doua categorie de factori s-a structurat în jurul modelării şi
simulării comportamentului lumii vii sau, cum s-a denumit mai târziu A-
life. Rezultatele cercetărilor din acest domeniu au arătat în mod evident
că cea mai adecvată metodă de modelare a unui ecosistem se bazează pe
asocierea fiecărei componente cu câte o entitate informatică,
comportamentul de ansamblu fiind obţinut ca urmare a interacţiunii
dintre comportamentele subsistemelor componente. Numai printr-o
astfel de abordare se poate descrie satisfăcător complexitatea sistemelor
din lumea vie.
Cea de-a treia categorie de factori ce au condus la apariţia şi
dezvoltarea sistemelor multiagent au reprezentat-o progresele rapide din
domeniul roboticii. Astăzi este unanim acceptat faptul că o mulţime de
roboţi mici, dispunând de capacităţi decizionale elementare şi de o
inteligenţă redusă, rivalizează ca performanţă cu un singur robot extrem
de inteligent, care poate avea capacităţi deosebite, dar este deosebit de
dificil de construit şi condus sub aspect comportamental. Acest lucru a
demonstrat că este mai eficient să construieşti mai multe elemente care

acţionează independent cărora să le asiguri o cooperare în vederea
realizării unui obiectiv comun, decât să construieşti un singur robot,
ultrasofisticat, dar care evident că nu poate să răspundă unei varietăţi
infinite de situaţii, întâlnite în lumea reală.
A patra clasă de factori stimulatori apariţiei sistemelor
multiagent, ţine chiar de domeniul informaticii, mai precis de
deyvoltarea teoriei sistemelor informatice distribuite. Ele au apărut ca o
necesitate de a face posibile cooperări între software-uri dintre cele mai
heterogene, aflate în diverse noduri ale unei reţele de interconexiuni
informatice. Ideea centrală rămâne aceeaşi: este mai eficient să se
descompună un obiectiv major în mai multe subobiective pe care să le
încredinţezi spre rezolvare unui nivel decizional adecvat. Se poate astfel
simplifica descrierea şi simularea sistemelor deschise şi complexe, al
căror comportament este greu de anticipat şi simulat deoarece poate fi
emergent. Avantajele acestui mod de a rezolva problemele se
materializează într-o adaptare continuă a sistemului la modificările
mediului în care evoluează şi într-o performanţă ridicată.
Din punct de vedere tehnic, sistemele multiagent sunt abordate
ca extensii ale programării orientate obiect, obiectele fiind acum agenţi
activi, independenţi, capabili să interacţioneze, şi care iau decizii
proprii fără a mai le propune spre avizare subiectului uman. Agentul şi
sistemul multiagent devine astfel un sprijin indispensabil pentru om, în
contextul volumului mare de lucrări şi de prelucrări informatice, aflat
evident într-o continuă creştere.
4.5.1 Formalizarea relaţiei obiect - agent
După cum rezultă din literatură, modelarea sistemelor

multiagent are la bază teoria programării orientate obiect, mai precis ea
poate fi considerată la o primă privire o extensie a acesteia. Totuşi,
diferenţa esenţială constă în aceea că, în timp ce obiectul execută sarcini
solicitate din exterior, neputând să refuze comenzile, un agent are
obiective şi sarcini proprii de lucru, ia decizii individual şi dispune de o

autonomie extinsă.
Interacţiunile cu exteriorul ale sistemului multiagent, după cum
se observă din figura 4.1, sunt mult mai complexe, nereducându-se doar
la tratarea unor cereri.
Obiective
Metode
Servicii
Cerere
Acte de limbaj
Raspuns
Acte de limbaj
Obiect Agent
Figura 4.1
Un agent poate fi aşadar considerat ca obiect care are capacităţi

extinse. În timp ce la programarea orientată obiect sarcina comunicării
dintre obiecte este rezolvată de programator, sistemul multiagent poate
dispune de un "limbaj" de comunicare articulat, materializat într-un
protocol de comunicaţii.
Reciproc, un obiect poate fi considerat un agent degenerat, deci
care poate fi redus la un simplu program software executant, cu care nu
se poate comunica decât în termeni imperativi şi reduşi ca varietate. Se
poate modela un agent şi chiar un sistem multiagent în interacţiunea sa
cu mediul înconjurător ca fiind un sistem adaptiv complex compus în
esenţă din două subsisteme dinamice complexe, interdependenţa dintre
acestea efectuându-se prin intermediul credinţelor, percepţiilor şi

intenţiilor pe care agentul le are relativ la lumea înconjurătoare şi al
acţiunilor prin care el poate să modifice această lume.
Să considerăm că un sistem cu un singur agent poate fi descris de
un cuplu <a,w>, unde a este agentul şi w este mediul, fiecare având
modelul propriu de descriere cunoscut. Astfel, agentul poate fi descris
de un quintuplu a = <Pa, Pera, Fa, Infa, Sa> , în care: Pa - reprezintă
funcţia de percepţie a agentului; Pera - mulţimea de stimuli şi senzaţii pe
care un agent le poate sesiza; Fa - funcţia de comportament a agentului,
prin care se descrie starea agentului pe baza percepţiilor şi a stărilor
anterioare; Infa - funcţia de acţiune a agentului, adică funcţia prin care
acesta îşi exercită influenţele asupra evoluţiei lumii înconjurătoare; Sa -
mulţimea stărilor interne ale agentului, în timp ce mediul înconjurător
poate fi descris ca fiind w = <E, Γ, Σ, R> în care: E - spaţiul în care
evoluează agentul; Γ - ansamblul influenţelor produse de un agent cu
consecinţe în modificarea evoluţiei lumii; Σ - mulţimea stărilor
agentului; R - legea de evoluţie a lumii;
Între agent şi mediul înconjurător se stalilesc conexiunile:
Pa : Σ → Pera ;
Fa : Sa x Pera → Sa; Infla : Sa → Γ şi R : Σ x Γ → Σ .
Aceste funcţii satisfac următoarele ecuaţii care descriu dinamica
agentului în interacţiune cu mediu:
sa (t + 1) = Fa ( sa (t ), Pa (τ (t )))
τ (t + 1) = R(τ (t ), Inf a ( sa (t )))
unde sa este un element din Sa şi τ un element din Σ.

Într-un sistem multiagent diferitele acţiuni ale agenţilor care se
află în componenţa acestuia sau în mediul înconjurător se combină prin
intermediul unui operator de combinare (∏), care, pornind de la
rezultatele acţiunii agenţilor, le combină de manieră simplă (cumulări,
sume vectoriale, medii etc.).
Atunci un sistem multiagent poate fi definit ca tripletul

<A,w,Π>, unde:
A - mulţimea agenţilor, având deci drept elemente a ;
W - mediul înconjurător având drept elemente w;
Π - operator de combinare a acţiunilor agenţilor.
Dinamica sistemului multiagent poate fi descrisă un sistem de n + 1
ecuaţii cu diferenţe finite:
s1 (t + 1) = F1 ( s1 (t ), P1 (τ (t )))
L
s n (t + 1) = Fn ( s (t ), Pn (τ (t )))
τ (t + 1) = R (τ (t ), Π (inf l i ( s i (t )))
i
În plus, se poate introduce pentru fiecare agent o funcţie de

satisfacţie (fitness) , funcţie care asociază o valoare dintr-un spaţiu al
satisfacţiei (în cazul cel mai simplu acesta poate fi mulţimea { FALSE,
TRUE} ), valori booleene sau coeficienţi de satisfacţie, aparţinând de
regulă intervalului [0,1]. Acest lucru dă posibilitatea evaluării unor
funcţii de optim local (maximizare sau minimizare), pentru fiecare stare
a agentului, funcţie pe care o notăm cu μa (s). În acest cadru este posibil
să definim problemele sistemelor multiagent într-un mod formal.
Există două clase mari de probleme formale. Prima, numită de
regulă "rezolvarea distribuită a problemelor", presupune în plus că există şi
o funcţie de satisfacţie globală ( sau, prin analogie, o funcţie de cost
global) H(τ), definită pe mulţimea stărilor lumii (elementele mulţimii Σ
din definiţia lui w) care poate fi maximizată (sau minimizată, în cazul
costurilor). Rezolvarea distribuită a problemei sistemelor multiagent,
cunoscând dinamica unui mediu w, operatorul de combinare a
influenţelor, Π, numărul n de agenţi care sunt funcţie doar de percepţia
Pi şi generatori de influenţe Infi , ca şi funcţia de satisfacţie globală a
sistemului, H(τ), constă în determinarea mulţimii de componente ale
agenţilor, adică a funcţiilor Fi, astfel încât să se maximizeze sau

minimizeze funcţia de satisfacţie globală, H(τ(t)).
În general, este imposibil să rezolvăm direct sistemul de ecuaţii
de dinamică descriind evoluţia sistemului multiagent, sau să enumerăm
mulţimea tuturor stărilor admisibile, în scopul aproximării măcar a
acestor funcţii.
Din acest motiv, vom face ipoteza că se doreşte maximizezarea
nu a unei funcţii de satisfacţie globală, definită pe mulţimea de stări ale
mediului înconjurător, ci a unor funcţii de satisfacţie locală, fiecare
dintre ele fiind proprie unui agent, obţinând astfel ceea ce se numeşte în
general problema multiagent în sens strict.
Rezolvarea probleme multiagent în sens strict, în condiţiile în
care se cunosc dinamica mediulului înconjurător, w, operatorul de
combinare a influenţelor, Π, numărul n de operaţii cu funcţiile
individuale de percepţie Πi şi generatoare de influenţe Infi, ca şi
valoarea funcţiilor lor de satisfacţie individuale μi pe mulţimea A a
agenţilor de care suntem interesaţi, constă în identificarea mulţimii
funcţiilor Fi care maximizează M ( Aφ ) = ∑ μ ( s (t )) .
i∈ Aφ
i i
Şi în acest caz, dificultatea care apare constă în faptul că nu se

poate rezolva direct sistemul de ecuaţii care descrie dinamica sistemului
multiagent. Ipoteza autonomiei în acţiune a agentului face ca un
comportament individual de tip agent, adică funcţia de comportament
Fi să depindă nu numai de percepţia şi starea internă a acestuia, cum se
întâmplă la sistemele obişnuite de optimizare, ci şi de funcţia de
satisfacţie μi(t).
Acest lucru presupune în esenţă că sistemele multiagent sunt
dirijate (orientate) prin scopuri (purposive systems) sau dirijate prin
satisfacţie (satisfaction drives systems); lor corespunzându-le entităţi
informatice (programe software) care încearcă să-şi realizeze propriile
obiective.
4.5.2 Conceperea unui sistem multiagent
Conceperea unui sistem multiagent poate fi acum definită ca

fiind procesul de proiectare în care se rezolvă următoarele probleme:
1°) Care este forma funcţiei Fi sau, altfel spus, care este
arhitectura agentului, ştiind că comportamentul său, Va depinde de
această funcţie. Se poate introduce o concepţie generală care să permită
legarea comportamentului de aceste satisfacţii? Vom denumi această
problemă ca fiind problema agentului şi a relaţiei acestuia cu mediul
înconjurător.
2°) Care sunt tipurile de interacţiune, adică succesiunea de

influenţe reciproce care permite mai multor agenţi să-şi optimizeze
fiecare în parte satisfacţie. Această problemă revine la cea a coordonării
acţiunilor agenţilor, la cooperare şi interacţiunea dintre agenţi. De aceea,
ea se mai numeşte problema interacţiunilor agenţilor.
3°) Cum poate fi făcut să evolueze comportamentul agenţilor

astfel încât ei să înveţe din experienţa trecută şi care sunt consecinţele
asupra comportamentului colectiv al sistemului multiagent care
decurge din aceasta. Problema aceasta se mai numeşte şi problema
adaptării şi învăţării în sistemele multiagent (inteligenţei agenţilor) .
4°) Cum se realizează practic astfel de sisteme, ce programe

software sunt necesare, ce limbaje se pot folosi pentru a descrie agenţii
şi sistemele multiagent. Aceasta este numită problema proiectării şi
realizării sistemelor multiagent.
Vom aborda pe rând cele mai importante aspecte pe care le
includ fiecare dintre aceste probleme, încercând să arătăm care sunt cele
mai frecvente soluţii utilizate în sistemele multiagent realizate în
practică.
4.5.2.1 Modelarea agentului şi a relaţiei lui cu lumea

înconjurătoare
Diferitele discuţii privind agenţii din cadrul structurii sistemelor

multiagent se poartă pe de o parte asupra arhitecturii fiecărui agent şi a
structurii interne a acestuia, iar pe de altă parte asupra ansamblului de
mijloace prin care el îşi asigură viabilitate şi îşi poate creşte satisfacţia.
Este vorba evident de temele esenţiale, deoarece realizarea unui
sistem multiagent trece în mod necesar prin descrierea arhitecturii şi
funcţionalităţii fiecărui agent, precum şi a metodelor şi mijloacelor de
care aceştia dispun pentru îndeplinirea sarcinilor lor. Pe acest nivel
apare interesul asupra elementelor cognitive, a căror organizare permite
obţinerea unui comportament adaptiv. În afara agenţilor simpli,
reactivi, orice agent are la un moment dat o "stare mentală" care este
rezultatul propriei sale istorii şi a percepţiei sale asupra lumii şi a
interacţiunilor cu lumea şi cu ceilalţi agenţi. Aceste stări mentale sunt
deosebit de complexe şi depind de un număr mare de elemente, a căror
combinare permite o explicaţie din interior asupra comportamentului
unui agent.
Elementele cognitive reprezintă pentru stările mentale ale
agenţilor ceea ce corpusculii elementari sunt pentru corpurile din fizică:
ele reprezintă comportamente de bază a căror combinare permite
exprimarea stării mentale a unui agent şi ale căror legi de interacţiune
servesc la descrierea evoluţiei viitoare a unui agent şi a stărilor sale
mentale ulterioare. Elementele cognitive determină ansamblul
aspectelor activităţilor interne ale unui agent: percepţia şi execuţia unei
acţiuni, credinţe, dorinţe şi intenţii, metode, planuri, sarcini etc.
Formalizarea acestor categorii se face utilizând logică modală
temporală. Lucrările privitoare la agenţii inteligenţi se înscriu în această
temă, principalele rezultate aparţinând americanilor Cohen şi Levesque,
1991, Shoham, 1997 şi australienilor Georgeff şi Kinny, 1997, precum şi
lui Jennings, Sykara şi Wooldridge, 1998. Metodele utilizate de ei
constau, în principal, în formalizarea stărilor mentale ale unui agent

(credinţe, dorinţe, intenţii) pe baza unui formalism logic conţinând
aspecte temporale şi modele. Ele se concretizează apoi în modele de
arhitectură ale sistemelor multiagent inteligente sau, cel puţin, raţionale.
Şcoala agenţilor inteligenţi, în ciuda interesului cercetărilor şi
importanţei rezultatelor, tinde să minimalizeze, totuşi, ceea ce conferă
originalitate sistemelor multiagenţi, adică interacţiunea şi cooperarea.
Accentul cade în aceste teorii pe agent, dând adesea impresia că aceştia
sunt izolaţi unii de alţii, cooperarea nefiind luată în considerare decât
într-o manieră întâmplătoare.
4.5.2.2 Formele de interacţiune ale unui sistem multiagent
Pentru un agent a interacţiona cu un alt agent constituie atât

sursa puterii sale cât şi originea problemelor sale; aceasta deoarece
cooperând, el poate spera să obţină o satisfacţie mai mare decât dacă ar
reacţiona izolat; de asemenea, datorită multitudinii interacţiunilor cu
alţi agenţi din cadrul sistemului multiagent sau din afara acestuia, el
trebuie să şi le coordoneze şi să rezolve eventualele conflicte. Modelarea
problemei interacţiunii dintre agenţi constă, pe de o parte, în a avea
mijloacele atât pentru a descrie mecanisme elementare de interacţiune
între agenţi cât şi de a analiza şi concepe diferite forme de interacţiune
pe care agenţii le pot practica pentru a-şi fixa scopurile, a-şi îndeplini
sarcinile şi pentru a-şi atinge ţelurile. Agenţii trebuie să fie capabili să-şi
transmită între ei informaţii prin intermediul comunicării, imprimând
astfel un comportament specific altor agenţi.
Comunicarea este deci o formă de acţiune particulară care, în loc
să se răsfrângă asupra mediului, tinde să modifice starea mentală a
destinatarului. Spre exemplu, cerând altui agent să execute o sarcină, se
urmăreşte să se provoace acestuia intenţia de a îndeplini acea sarcină şi
a opta pentru realizarea unui obiectiv, fără ca agentul care comunică să
realizeze el însuşi sarcina.
Există două forme ale comunicării:
1) Comunicări intenţionale, care pun în contact agenţi cognitivi

pe calea transmiterii mesajelor; această formă de comunicare fiind
utilizată mai ales în sistemele multiagent cu o structură de reţea.
2) Comunicări reactive, care iau forma de semnale transmise
între agenţii reactivi, comunicare întâlnită mai ales în lumea roboţilor şi
în simularea organizaţiilor .
Comunicările intenţionale sunt mai degrabă studiate prin prisma
actelor de limbaj; iniţiată prin lucrările lui Austin, Scarle şi Van der
Veken privitoare la natura limbajului, teoria actelor de limbaj descrie
aspectul pragmatic al comunicării în termenii stărilor mentale ale
emiţătorului şi destinatarului actului de limbaj.
Această teorie a fost reluată şi formalizată de Cohen şi Levesque,
1991, ea stând la baza numeroaselor protocoale de comunicare între
agenţi din cadrul sistemelor multiagent. În cadrul acestei teorii, fiecare
tip de mesaj repreyintă o forţă ce poate fi formalizată într-un limbaj
modelator în termenii stărilor mentale ale emiţătorului şi receptorului.
Spre exemplu, un mesaj de tip "cerere" care constă în faptul că un agent
s (sursă) cere unui agent r (receptor) să îndeplinească acţiunea, poate fi
formalizat astfel:
Cerere (s,r,a) → Scop (s,φ) ∧ Crede (s,[a → φ ∧ Serviabil (r,s) ∧
Capabil (r,a) ∧ Primitor (r,a ) Cerere (s,r,a)) → Intenţie (r,a)] ) ceea ce ar
putea fi tradus astfel: să trimiţi o cerere de acţiune revine la a spune că o
ai printre scopurile tale şi să crezi că un alt agent este atât de serviabil
încât să-ţi primească cererea şi să aibă efectiv intenţia să îndeplinească
acest act şi, în sfârşit, că realizând această acţiune să fie satisfăcut.
Dezvoltarea unui standard de comunicaţii de nivel înalt numit KQML
(Knowledge Query and Manipulation Language) bazat pe acte de limbaj
ce permit agenţilor cognitivi să coopereze a simplificat foarte mult
procesul de comunicare şi interacţiune dintre agenţi. O critică ce poate fi
adusă limbajului KQML este aceea că nu ia în considerare aspectele
executorii; este vorba de fapt de o specificaţie de nivel înalt ce indică
doar care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de o realizare efectivă a
unui act de comunicare.
Un comitet de studiu FIPA a propus un sistem de reguli care

trebuie respectate atunci când este elaborat un protocol de comunicare
[FIPA, 2001].
Agentul X Agentul Y
DX DY
Y nu vrea să facă A Y vrea să facă
X vrea să Cere să facă (A) bine A
facă A
X nu poate să Refuză să facă (A)

facă A
XR1
Acceptă să facă (A)
YR
Succes Eşuează să facă (A)
XR2
Imposibil să facă A
Notificare sfârşit (A)
Terminat
FX1 FX2
FY
Eşec Satisfacţie
Figura 4.2 Un proces de comunicaţie modelat printr-o reţea PETRI
O formalizare de tip reţea Petri ca cea prezentată în figura 4.2 ar

permite descrierea realizării unei comunicări, precum şi a capacităţilor
de validare şi verificare în cursul şi după actul de comunicare, ea luând
în considerare acceptul sau refuzul cererii, un eventual insucces în

realizare, precum şi o notificare finală privind modul de realizare şi
gradul de satisfacţie realizat.
4.5.2.3 Colaborarea, coordonarea şi cooperarea
Colaborarea, coordonarea şi cooperarea acţiunilor reprezintă

forme diferite de interacţiune dintre agenţi în cadrul unui sistem
multiagent.
Colaborarea stabileşte maniera de repartizare a unei sarcini între
mai mulţi agenţi, fiind posibil să se utilizeze aici tehnici specializate sau
distribuite.
Coordonarea realizează maniera în care acţiunile pentru
îndeplinirea diferitelor sarcini pot fi organizate în timp şi spaţiu pentru
a realiza obiectivele. Deoarece apar frecvent diferite complicaţii, se pune
şi problema de a putea să le limităm efectele. Tehnicile de negociere
servesc aici la a satisface părţile implicate, stabilind compromisuri ce
permit depăşirea naturii conflictului.
Cooperarea este forma generală de interacţiune cea mai studiată
în studiul sistemelor multiagent. Într-o manieră simplă, ea poate fi
redusă la a determina cine ce face, când şi cu ce mijloace, în ce mod şi cu
cine. Ea constă în rezolvarea unor subprobleme, prin repartizarea de
sarcini, coordonarea acţiunilor şi rezolvarea conflictelor ce pot să apară.
Realizarea sistemelor de repartizare a sarcinilor şi de coordonare
prin mediere (folosirea unor agenţi mediatori, în vederea aplanării
conflictelor), se poate face utilizând şi mecanisme de piaţă. Si aici
trebuie parcursă etapa de stabilire a protocoalelor de conversaţie, care
pot face obiectul unei reprezentări şi validări ca în Figura 4.3.
Analiza sistemelor de interacţiune se puteau realiza, de
asemenea, pe baza planificării distribuite şi a coordonării acţiunilor.
Aceste tehnici, care pot fi atât de natură cognitivă cât şi reactivă, au fost
îndelung perfecţionate. Primele lucrări în acest domeniu, iniţiate de
Duffee şi Lesser, 1991, Decker şi Lesser, 1995 şi Decker, 1996 şi care
erau bazate pe modelul de planificare globală (PGP = Partial Global

Planning) au fost urmate de altele bazate pe planuri sau folosirea
reţelelor PETRI recursive pentru definirea protocoalelor de planificare
distribuită.
Mediator
Cerere (T,A) CerereF(T,A)
Acceptare C(T,E) E
A AcceptareF(T,E)
Cerere F(T,A)
B Refuz F(T,D)
Clienţi
Furnizori
Figura 4.3 Exemplu de repartiţie a sarcinilor prin mediere
În ceea ce priveşte tehnicile reactive acestea au fost mai mult

aplicate la coordonarea mişcărilor în grupurile de roboţi.
4.5.2.4 Adaptarea şi învăţarea în sistemele multiagent
Probleme încă noi în teoria sistemelor multiagent, învăţarea şi

adaptarea s-au dezvoltat considerabil în ultimii ani, devenind domenii
de sine stătătoare. Importanţa acestei teme va creşte evident în
următorii ani, adaptarea făcând parte dintre caracteristicile esenţiale ale
sistemelor multiagent.
Există mai multe forme de învăţare în sistemele multiagent. Dacă
agenţii sunt cooperativi se distinge învăţarea colectivă, în care agenţii îşi
comunică între ei rezultatele, şi învăţarea individuală, care este folosită
pentru modelarea evoluţiei unei organizaţii în care agenţii învaţă
individual sau separat; există, de asemenea, şi agenţi care formează
grupuri aflate în competiţie şi care tind să îşi depăşească adversarii prin
învăţare colectivă.
Aplicabilitatea metodelor de adaptare şi învăţare este foarte
extinsă: de la probleme de urmărire (în care un ansamblu de prădători
încearcă să încolţească o pradă) sau de la dilema prizonierului, până la
organizarea unei grupe de roboţi, repartizarea unui ansamblu de
resurse într-o economie, gestiunea traficului urban etc.
Tehnicile utilizate fac apel la metode numerice aplicate la
învăţare şi la sisteme de clasificare şi algoritmi genetici.
4.5.2.5 Realizarea şi implementarea unui sistem multiagent
Problemele care se pun în această ultimă etapă se referă la

realizarea efectivă a unui sistem multiagent şi are în vedere, în
principal, tehnici din domeniul sistemelor inteligente distribuite, a
limbajelor concurente ca şi limbajul actorilor.
De exemplu, arhitectura în straturi (Figura 4.4) utilizată frecvent
în cazul proiectării sistemelor multiagent cu funcţionare în reţea
cuprinde patru niveluri.
Nivelul 0 corespunde mulţimii resurselor disponibile aflate la
baza mecanismelor de comunicare (SOCKET UNIX, protocoale TCP/IP
sau http), cât şi mecanismelor de execuţie paralelă. Peste acest strat se

poate integra un sistem multiagent propriu-zis.
C
Agenţi Agenţi Agenţi
asistenţi comerciali aplicaţie
Grupe şi gestiunea grupelor

Protocoale şi sisteme de comunicare de nivel înalt
Agenţi de Agenţi Agenţi de Agenţi

legătură administratori securitate juridici
Micro nucleu Micro nucleu Micro nucleu Micro nucleu

nativ nativ nativ CORBA
Limbaje de programare şi comunicare de nivel scăzut: JAVA Alte limbaje de

programare
Figura 4.4 Arhitectura unui sistem multiagent cu funcţionare în reţea
Nivelul 1 devine nivelul de bază al sistemului multiagent şi

cuprinde primitivele de comunicare la distanţă între agenţi (primitive
de tip KQML), servere de nume, ce permit agenţilor să intre din sau să
iasă din sistem ( proceduri chech-in check-out), cât şi motoarele ce
implementează ciclul de bază al funcţionării unui agent. Acest ciclu
corespunde unui proces în buclă de tip percepţie-deliberare-acţiune.
Nivelul 2 corespunde mulţimii mecanismelor generice care sunt

create de un sistem multiagent (spre deosebire de altele care existau).
Acesta este nivelul fundamental, asupra căruia se concentrează toate
cercetările descrise anterior: definirea protocoalelor generice de
cooperare, coordonare şi negociere, descrierea agenţilor administratori
şi de interconectare, ca şi a broker-ilor ce pun în legătură pe acei agenţi
care cer servicii cu cei care oferă servicii; descrierea de limbaj,
comportamente etc.
Nivelul 3 conţine aplicaţiile specifice, pe domenii particulare
pentru care a fost elaborat sistemul multiagent (întreprinderea virtuală,
comerţ electronic, distribuţia produselor etc.).
Arhitectura „black-board”, utilizată în cazul unor astfel de
sisteme, a fost una dintre cele mai utilizate de agenţii cognitivi simbolici
şi a generat o literatură abundentă. Deşi iniţiată în cadrul inteligenţei
artificiale tradiţionale, arhitectura "black-board" s-a dovedit rapid a fi
una suplă şi puternică, capabilă să implementeze mecanisme de
prelucrare şi calcul specific sistemelor multiagent.
Modulul "black-board" se bazează pe un decupaj de module
independente, care nu comunică direct nici o informaţie, dar care
interacţionează indirect, partajându-şi informaţiile. Aceste module,
numite şi surse de cunoaştere, operează pe un spaţiu ce conţine toate
elementele necesare rezolvării unei probleme.
Arhitectura de tip black-board cuprinde în esenţă 3 subsisteme:
- sursele de cunoştinţe;
- baza partajată (tabloul propriu-zis) ce include stările parţiale din
cursul rezolvării unei probleme, ipotezele şi rezultatele intermediare şi
toate informaţiile pe care le schimbă modulul;
- mecanismul de control care gestionează conflictele de acces între
module, acestea intervenind într-o manieră oportunistă, adică fără să
fie declanşate efectiv printr-un sistem de control centralizat.
Datorită mecanismelor control foarte centralizate şi lipsei de
memorie locală pentru localizarea informaţiilor, acest sistem nu pare
potrivit acum ca o arhitectură cu valoare practică pentru realizarea de
sisteme inteligente şi deci pentru implementarea structurii interne a

agenţilor din cadrul sistemelor multiagent. Să remarcă totuşi numărul
destul de mare de sisteme multiagent implementate în această manieră
în SUA şi Franţa.
Totuşi arhitectura black-board prezintă numeroase avantaje între
care pe primul loc se află remarcabila supleţe în descrierea modulelor şi
a mecanismelor lor de funcţionare. Principalul inconvenient se
datorează relativei ineficacităţi cauzată de tipul controlului folosit. Din
această cauză, acest tip de arhitectură este extrem de util în faza de
prototip al realizării, sau atunci când timpii de răspuns ai agenţilor nu
reprezintă o restricţie importantă în funcţionarea sistemului multiagent.
Chiar şi în acest ultim caz, s-a putut demonstra că atunci când sunt
necesare răspunsuri în timp real, gestiunea atentă a controlului permite
accelerarea substanţială a funcţionării, permiţând luarea unor decizii
adecvate chiar şi în cazul unor sarcini urgente.
4.6 Aplicaţii ale MBA
Fenomenele emergente abundă în lumea reală. S-a înţeles treptat

că astfel de fenomene sunt dificil de previzionat şi chiar contraintiutive.
În domeniul economic, principalele domenii de interes pot fi clasificate
în patru grupe:
1. Fluxuri: fluxul de cumpărători din magazine, transport,
evaluare;
2. Pieţe: piaţa acţiunilor, agenţi software şi shopbot, simulare
strategică a funcţionării mecanismelor de piaţă;
3. Organizaţii: proiectarea organizaţiilor virtuale; riscul
operaţional; interdependenţe (reţele) organizaţionale;
4. Procese de difuzie: difuzia inovaţiilor, dinamica adaptivă.
Să prezentăm, din cadrul fiecărei grupe, principalele modele şi

aplicaţii realizate utilizând MBA.
4.6.1 Fluxuri
O aplicaţie a MBA cu un mare impact economic o reprezintă

simularea comportamentului clienţilor dintr-un supermarket.
Comportamentele colective generate de miile de cumpărători pot fi
extrem de complexe, ca şi modul în care aceşti cumpărători
interacţionează. De exemplu, timpul de aşteptare în faţa unui stand cu
mărfuri depinde de alegerile făcute de ceilalţi cumpărători. Drumul ales
pentru a vizita diferite standuri depinde de coşul de mărfuri dorit, dar
şi de fluxul pe care se deplasează ceilalţi clienţi etc.
Un astfel de model a fost dezvoltat de Bilge, Venables şi Conti
pentru un supermarket din Londra denumit Sainsbury. Modelul
realizat, SIMSTORE, conţine agenţi software, fiecare dintre aceştia
având propria sa listă de cumpărături. Ei îşi aleg propria cale printr-un
magazin virtual alegând bunurile aflate pe rafturi şi punându-le în
propriile coşuri. În această acţiune, agenţii respectă următorul principiu
al vecinătăţii celei mai apropiate: „Oriunde eşti acum, mergi la locaţia
cea mai apropiată unde se află un articol de pe lista ta proprie de
cumpărături”.
Utilizând această regulă simplă, SIMSTORE generează
drumurile alese de clienţi, după care calculează densitatea clienţilor pe
fiecare locaţie din magazin.
Este de asemenea, posibilă conectarea tuturor punctelor utilizate
să spunem de 30% dintre clienţi pentru a reprezenta cea mai frecvent
aleasă cale în cadrul supermarketului. Un algoritm de optimizare poate
apoi interveni pentru a realoca diferitele bunuri astfel încât să fie
minimizată sau maximizată lungimea drumului ales de cei mai mulţi
dintre clienţi. Cumpărătorii, desigur, nu doresc să piardă timpul, astfel
că ei preferă cel mai scurt drum. Dar managementul magazinului ar
dori ca ei să treacă prin aproape toate raioanele astfel încât să
impulsioneze cumpărăturile. Astfel, apare o tensiune dinamică între
drumurile minime şi maxime.
SIMSTORE ajută conducerea magazinului în realocarea

produselor şi raioanelor, în reducerea stocurilor şi scurtarea timpului în
care produsele ajung pe raioane şi rafturi.
Un alt MBA a fost realizat pentru lanţul de magazine Macy’s . Ei
şi-au pus întrebarea: „Cum putem şti când avem numărul potrivit de
vânzători pe un etaj ?” Tehnicile clasice de vânzare recomandă
determinarea volumului de vânzări pe oră şi utilizarea lui pentru a
aloca vânzătorii, astfel că numărul de vânzători pe etaj depinde de
viteza de vânzare prevăzută pentru o anumită zi.
Dar aici intervin interacţiunile reale dintre indivizi şi nu
vânzările medii. Prin MBA construit, Macy’s are posibilitatea de a
vizualiza datele obţinute privind vânzările înregistrate pe fiecare etaj şi
a repartiza optim vânzătorii. Agenţii din model reprezintă pe aceşti
vânzători, dar şi pe casieri, supraveghetori, alţi angajaţi aflaţi în
interacţiune. În loc de a face estimaţii privind volumul mediu al
vânzărilor, modelul creează un magazin virtual a cărui structură
(rafturi, raioane, poziţia caselor, porţi de intrare şi ieşire ş.a.) precum şi
număr de angajaţi repartizaţi pot fi modificate. Se urmăreşte apoi cum
aceste schimbări influenţează starea unui număr cât mai mare de agenţi.
Se poate astfel numărul de clienţi serviţi în cel mai eficient mod (de
exemplu minimizând costurile cu angajaţii sau minimizând timpul de
aşteptare al clienţilor la fiecare etaj).
Prin aplicarea acestui model în lanţul de magazine Macy’s s-au
obţinut rezultate neaşteptat de bune atât în ce priveşte costurile cu
angajaţii dar şi ale descoperirii unor fenomene care în alt mod nu ar fi
fost posibil de reliefat. Astfel, s-a descoperit importanţa pe care o are
proximitatea dintre produse (atât în ce priveşte plasarea fizică a lor cât
şi a produselor de brand în vecinătatea altor produse) pentru
impulsionarea cumpărărilor.
O aplicaţie deosebit de interesantă a MBA o reprezintă
managementul traficului. Acesta reprezintă pentru marile oraşe,
aglomerările urbane sau platformele industriale o adevărată problemă.
Timpul pierdut de oameni şi maşini, de exemplu, într-un mare oraş în
perioadele de aglomeraţie (intrarea sau ieşirea de la slujbă, perioade de

sărbători etc.) este imens. În plus, aglomerarea duce la creşterea
poluării, stres pentru participanţii la trafic, consum suplimentar de
carburanţi ş.a.
În scopul rezolvării problemelor legate de managementul
traficului într-o aglomerare urbană a fost elaborat modelul TRANSIMS
în cadrul Laboratoarelor Naţionale Los Alamos din SUA. Acesta este un
pachet de MBA care permite simularea mişcării vehiculelor individuale
într-o reţea de transport regională şi estimează poluarea aerului
generată de aceasta. Informaţia privind mişcarea vehiculelor este
obţinută din statistici şi observaţii zilnice privind deplasarea
vehiculelor, precum şi din anchete privind rutele zilnice pe care oameni
reali le negociază de-a lungul unei zile întregi, folosind diferitele
posibilităţi de transport pe care le au (maşina proprie, transport în
comun cu autobuze, metrou, tren etc.).
Modelul TRANSIMS creează o regiune metropolitană virtuală cu
o reprezentare completă a indivizilor din regiune, a activităţilor lor şi a
infrastructurii de transport. Rutele de transport sunt planificate pentru a
satisface cerinţele individuale d-a lungul unei zile (mersul la slujbă,
ieşirea la cumpărături, ieşirea la activităţi recreative ş.a.).
TRANSIMS simulează mişcarea indivizilor în cadrul reţelei de
transport. Interacţiunile dintre vehiculele individuale produce o
dinamică realistă a traficului plecând de la care se pot estima nivelele de
poluare ce vor fi atinse şi aprecia performanţa generală a sistemului de
transport.
Spre deosebire de alte modele ale sistemului de transport care
plecau de la date privind originea, destinaţia, rutele aşteptarea şi forme
de transport utilizate pentru a obţine rutele care necesitau un timp
minim, de exemplu, TRANSIMS consideră indivizii ca fiind agenţi ce
desfăşoară anumite activităţi zilnice şi călătoresc pentru a le realiza.
Fiecare agent îşi construieşte un plan de transport în acest scop,
independent de ceilalţi agenţi. TANSIMS încearcă să determine
interacţiunea dintre diferite subsisteme de transport astfel încât
planurile agenţilor să poată fi realizate şi întregul sistem de transport să

funcţioneze fără blocaje. De exemplu, când o călătorie devine prea
lungă, agenţii caută alte rute, trec de la automobil la autobuz sau
metrou, pleacă mai devreme sau mai târziu sau chiar renunţă la
anumite activităţi planificate. De asemenea, deoarece TRANSIMS
evaluează activităţi de transport individuale – locuri, rute, modalităţi de
transport alese precum şi modul în care fiecare agent îşi execută planul
de transport – se pot determina atât măsurile de îmbunătăţire ale
traficului şi a siguranţei acestuia, cât şi efectele pe care acest sistem le
are asupra altor sisteme.
Modelul TRANSIMS a fost aplicat experimental pentru a simula
activitatea de transport într-o regiune industrială din Dallas / Forht
Worth şi dintr-o regiune metropolitană din Portland, Oregon, SUA.
Ambele experimente au fost deosebit de reuşite, beneficiile obţinute
fiind: o mai bună şi eficientă planificare a infrastructurii de transport,
reducerea timpului mediu de ajungere la slujbă de la 20-30 minute, la
10-12 minute, scăderea semnificativă a emisiilor de gaze poluante,
prevederea din timp a fenomenelor emergente care pot să apară
(ambuteiaje, blocaje ale traficului ş.a.) pentru a putea lua măsurile
necesare activităţii lor.
Astăzi TRANSIMS este utilizat în majoritatea aglomerărilor
urbane şi industriale din SUA cu rezultate foarte bune.
4.6.2 Pieţe
Dinamica pieţelor este rezultatul interacţiunii dintre o mulţime

de agenţi, fiecare având comportamente diferite. Acest lucru conduce la
fenomene emergente care pot fi descoperite utilizând MBA. Începând cu
lucrările de pionerat ale lui Arthur ş.a. , 1997, MBA au fost tot mai mult
utilizate în simularea funcţionării pieţelor reale.
O astfel de aplicaţie a fost realizată de către Grupul Bios pentru
NASDAQ (Naţional Association of Security Dealers Automated
Qudation) din SUA.
În 1997, piaţa NASDAQ a implementat o serie de schimbări,

aparent mici: reducerea mărimii minime a cotaţiei de la 1/8 la 1/16.
NASDAQ trebuie să analizeze foarte atent orice măsură regulatoare pe
care o ia pentru a evita răspunsul negativ al investitorilor ce se poate
transforma în panică.
Pentru a evalua impactul pe care îl va avea reducerea mărimii
staţiei, s-a utilizat un MBA ce simulează comportamentul participanţilor
la piaţă în diferite condiţii. Modelul permite testarea şi predicţia
efectelor diferitelor strategii, observă comportamentul agenţilor ca
răspuns la schimbări şi monitorizează evoluţia de ansamblu a pieţei
financiare ca urmare a noilor măsuri de reglementare introduse mai
rapid decât pe piaţa reală, fără riscurile pe care le implică testarea pe
piaţa reală ?
În modelul realizat pentru NASDAQ agenţii sunt reglementatorii
pieţei şi investitorii (investitori instituţionali, fonduri de pensii,
investitori obişnuiţi şi investitori ocazionali). Ei cumpără şi vând acţiuni
utilizând diferite strategii. Accesul agenţilor la informaţia despre preţul
şi volumul de acţiuni este aproximativ acelaşi ca pe piaţa reală şi
comportamentul lor poate trece de la strategii foarte simple la strategii
de învăţare complicate.
Reţelele neuronale, metode de învăţare sofisticate şi alte tehnici
ale inteligenţei artificiale au fost utilizate pentru a genera strategiile
agenţilor. Acest element creativ încorporat în MBA este foarte
important deoarece reglementatorii NASDAQ sunt interesaţi în mod
special de strategiile ce nu au fost încă descoperite de investitori pe
piaţa reală, astfel încât să poată lua măsuri de reglementare a pieţei care
să facă cât mai puţin posibile abuzurile diferiţilor jucători.
Rularea modelului a produs câteva rezultate neaşteptate. Mai
precis, simularea a arătat că reducerea mărimii cotaţiei minime poate să
reducă capacitatea pieţei de a forma preţul, conducând la o creştere a
ecartului dintre preţul ofertei şi preţul cererii. Acest ecart crescut ca
răspuns la reducerea mărimii dimensiunii cotaţiei este contraintuitivă.
Iniţial s-a crezut că implementarea unei astfel de măsuri va duce la o un
ecart mai mic, micşorând discrepanţa dintre preţurile ofertei şi cererii.

Măsura s-a dovedit, totuşi, eficientă şi bine venită întrucât o mai mare
granularitate a preţului promovează competiţia între vânzătorii şi
cumpărătorii, care pot negocia în termeni mai precişi, ducând la
reducerea ecartului dintre preţul cererii şi preţul ofertei, cu consecinţe
favorabile pentru investitori. O astfel de măsură ar fi fost dificil de testat
empiric; complexitatea comportamentului pe piaţă ar fi făcut imposibilă
izolarea cauzei şi a efectului. Fără o simulare pe baza MBA,
reglementatorii pieţei s-ar fi confruntat cu o argumentare teoretică care
ar fi fost bazată mai mult pe consecinţe intuite decât pe fapte reale.
Pieţele financiare nu sunt singurele care beneficiază de o mai
bună înţelegere prin utilizarea MBA. De exemplu, licitaţiile pot să se
desfăşoare utilizând MBA. Astfel, dubla licitaţie electronică utilizând
agenţi inteligenţi are astăzi multiple aplicaţii. eBay utilizează agenţi
inteligenţi pentru a da posibilitatea clienţilor săi să automatizeze
procesul de licitaţie. Proiectarea de agenţi inteligenţi care au proprietăţi
dorite va duce la apariţia unui mediu cu totul nou în care vor fi făcute
tranzacţiile economice. Shopboţii şi agenţii Internet care caută automat
informaţie privind preţul şi calitatea bunurilor şi serviciilor sunt, deja,
un lucru cu care ne obişnuim. Cu cât ponderea comerţului electronic va
creşte, cu atât apar agenţi mai sofisticaţi, capabili să realizeze nu numai
căutarea unor produse care sunt dorite de consumatori, dar să şi intre în
contact cu alţi agenţi, să negocieze preţuri şi cantităţi, să stabilească
termene şi condiţii de livrare etc. Datorită lor se va modifica
fundamental însuşi comportamentul pe piaţă al consumatorilor şi
firmelor.
Kephart ş.a. de la IBM au analizat impactul potenţial al
shopboţilor pe piaţă simulând cu un MBA o economie bazată numai pe
astfel de agenţi, care încorporează deci agenţi software reprezentând
cumpărători şi vânzători. În particular, ei au examinat economii formate
din agenţi în care: (i) costurile căutării produselor sunt neliniare; (ii) o
anumită parte din populaţia de cumpărători nu face uz de mecanisme
de căutare; (iii) shopboţii sunt motivaţi economic, evaluându-şi preţul
strategic al serviciilor informaţionale realizate astfel încât să maximizeze

propriul lor profit. În aceste condiţii, ei au găsit că pieţele pot căpăta o
varietate de comportamente dinamice neobservate anterior, incluzând
cicluri limită complexe şi coexistenţa unor strategii de căutare ale
cumpărătorilor multiple. Un shopbot poate schimba cumpărătorii
pentru un preţ al informaţiei mai mare şi poate manipula pieţele în
propriul său avantaj, care uneori nu este benefic pentru cumpărători şi
vînzători.
Aceleaşi tehnici de MBA care sunt utilizate pentru studierea
pieţelor financiare sau a comportamentului colectiv al shopboţilor pot fi
aplicate în situaţia în care mai mulţi agenţi sunt angajaţi în jocuri
economice. Axelrod, 1997 a studiat cu ajutorul MBA anumite situaţii
reale în care agenţii formează coaliţii în cadrul unui joc economic. S-a
creat, astfel, o „teorie a jocurilor fără teorie”, eliminându-se restricţiile
severe care sunt impuse atunci când se lucrează cu un model din teoria
jocurilor.
În particular, orice situaţie de conflict şi coaliţie din economie
poate fi abordată utilizând MBA despre care acelaşi Axelrod crede că
reprezintă singura metodă cu ajutorul căreia astfel de probleme pot fi
rezolvate.
Recent, o echipă de la Icosystem Corporation, USA a simulat
piaţa serviciilor de provider Internet utilizând un MBA. Agenţii utilizaţi
sunt atât companiile care ofertă astfel de serviciu cât şi clienţii lor.
Fiecare companie reprezintă un agent şi fiecare client un alt agent.
Oferta de astfel de serviciu Internet se confruntă cu nevoile şi aşteptările
clienţilor. Clienţii iau decizii (de a apela la aceste servicii, a renunţa la
ele sau de a se muta la alt provider). În funcţie de raportul dintre
profilul lor şi cel al companiilor de servicii Internet. Unul dintre
atributele acestor companii, printre altele, este cât de mult taxează
serviciile lor lunare. Companiile care nu încasează suficienţi bani sunt
eliminate conform unei dinamici „evoluţioniste”; acelea care au succes
produc companii de servicii Internet care urmează aceeaşi politică de
afaceri şi deci este necesar să-şi perfecţioneze propriul model de afaceri.
MBA elaborat şi simulat a evidenţiat două aspecte: (i) Cel mai

bun model de afaceri pentru companiile de servicii Internet este cel fără
taxe lunare în care se încasează bani din reclame comerciale; şi (ii)
modelele de afaceri ale companiilor de servicii Internet sunt foarte
instabile; aproape toate companiile îşi modifică modelul de afaceri în
decursul simulării. Aceste două proprietăţi decurg din interacţiunea
dintre companii pe piaţa de servicii Internet. Deoarece aceste companii
învaţă şi evoluează continuu, ar fi fost extrem de dificil de obţinut
aceleaşi rezultate utilizând alte tipuri de medode simulare.
4.6.3 Organizaţii
Un alt domeniu bine reprezentat în MBA este simularea

organizaţiilor complexe. Modelarea comportamentelor colective
emergente din organizaţii sau din părţi ale acestora într-un anumit
context sau la un anumit nivel de descriere reprezintă una dintre
primele aplicaţii ale MBA, iniţiată de preocupările lui Longton şi
Schelling. Dar, în timp, modelarea şi simularea organizaţiilor a devenit
subiect central de interes atât pentru sociologi, specialişti în ştiinţele
comportamentului, dar şi pentru economiştii şi specialiştii în inteligenţă
artificială.
Dacă ne referim la preocupările economiştilor, una dintre cele
mai bune ilustrări ale acestora o constituie un model bazat-pe-agenţi al
riscului operaţional în instituţiile financiare,
Riscul operaţional apare din posibilitatea ca sistemele
informaţionale să fie inadecvate, din lipsa controlului intern, datorită
fraudelor sau altor catastrofe neaşteptate care produc pierderi
neprevăzute. Conform Comitetului de la Basel, riscul operaţional într-o
bancă include defecţiuni în controlul intern şi guvernanţa corporativă
care conduc la pierderi financiare prin eroare, fraudă sau nerealizarea la
timp sau corect a atribuţiilor sau determină compromiterea în orice fel a
intereselor băncii, de exemplu de către angajaţii sau managerii acesteia
ce îşi exercită atribuţiile într-o manieră riscantă sau neetică.
Riscul operaţional a determinat, în timp, falimentul unei întregi

serii de bănci renumite. Deşi multe bănci au dezvoltat tehnici şi metode
sofisticate de a preveni riscul de piaţă sau riscul de creditare, ele sunt
încă într-o fază incipientă de dezvoltare a metodelor de măsurare a
riscului operaţional. Spre deosebire de riscul de creditare, de exemplu,
factorii care determină riscul operaţional sunt de natură internă şi
deocamdată nu există modalităţi de a conecta factorii de risc individual
cu mărimea şi frecvenţa defecţiunilor operaţionale apărute în activitatea
unei bănci. Cazurile de faliment bancar înregistrate anterior sunt destul
de puţin relevante deoarece nu sunt frecvente şi multe bănci fac un
secret din datele istorice privind propriile pierderi operaţionale şi din
cauzele acestora. Incertitudinea privind importanţa pe care o au diferiţi
factori apare şi din absenţa unei relaţii directe între factorii de risc de
regulă identificaţi (măsuraţi prin ratingurile interne şi controlul
exercitat de managementul băncii) şi mărimea şi frecvenţa cazurilor de
pierdere. Datorită acestor caracteristici, riscul operaţional este foarte
dificil de identificat şi măsurat.
Dacă privim însă din perspectiva MBA, aceste dificultăţi pot fi
evitate. În aceste tipuri de modele există posibilitatea surprinderii
efectelor neliniare pe care le au interacţiunile dintre entităţi precum şi
evenimentele în cascadă. De asemenea, se poate opera cu date puţine.
Date generate artificial pot fi utilizate pentru a surprinde efectele unor
evenimente rare. Pe baza acestor idei, Corporaţiile Bios şi Ernst &
Young au constituit un MBA pentru a măsura riscul operaţional la
banca Societé Générale Asset Management (SGAM). A fost realizat un
model de simulare a activităţii bancare, plecând de la un model al
proceselor de afaceri. Pe baza acestuia s-au identificat agenţii bancari şi
activitatea lor a fost modelată atât independent cât şi în interacţiune cu a
altor agenţi ca şi cum factorii de risc ar putea avea impact asupra
activităţii lor.
Factorii de risc au fost conectaţi cu profitul băncii şi cu pierderile
ce ar putea apărea în prezenţa lor. Pentru aceasta au fost utilizate canale
destul de complicate, de exemplu influenţa pe care o au un ordin de
plată al unui client tratat greşit în back-office-ul băncii. Apoi a fost

modelat mediul înconjurător al băncii-pieţe, clienţi, reglementări ale
Băncii Centrale ş.a.
Rulând modelul în condiţiile oferite de simularea mediului
înconjurător s-au generat posibilele distribuţii artificiale ale câştigurilor,
utilizate mai departe pentru a estima pierderile potenţiale şi
probabilităţile de apariţie a acestora. De exemplu, s-a putut calcula
„câştigul la risc” care reprezintă, beneficiul minim (înainte de
impozitare) ce se poate obţine într-un an în bancă cu un coeficient de
încredere de 95%.
Beneficiile obţinute de bancă prin utilizarea MBA sunt foarte
mari, aceasta putând lua decizii privind reducerea riscului operaţional
şi mai ales, elimina posibilii factori interni care declanşează de multe ori
reacţii în lanţ ce determină pierderi sau chiar falimentul băncii.
MBA este o metodă foarte adecvată nu numai pentru a măsura
riscul operaţional dar şi pentru a modela riscul în general. Aceasta
deoarece riscul este o proprietate a actorilor şi nu a organizaţiei: riscul
are impact asupra activităţii oamenilor, nu a proceselor. De exemplu,
este mai natural să spui că cineva de la contabilitate a făcut o greşeală
decât să afirmi că procesul evidenţei contabile a fost influenţat de o
eroare în subprocesul de contabilizare a cheltuielilor. MBA vor
revoluţiona metodele de gestiune a riscurilor deoarece ele constituie o
îmbinare dintre metodele de evaluare şi modelele orientate către proces.
Rezolvarea unui MBA, fiind mult mai simplă şi mai explicită, va
determina obţinerea unor rezultate ce pot fi direct interpretate de către
utilizatori.
Un MBA elaborat deja pentru o organizaţie va putea fi, în
continuare, utilizat şi în alte scopuri, de exemplu în proiectarea unor
organizaţii mai performante sau în testarea unor schimbări dorite în
scopul de a vedea cum se modifică performanţele obţinute de
organizaţie în cazul apariţiei unor astfel de schimbări.
CAPITOLUL 5
ÎNTREPRINDEREA VIRTUALĂ
ŞI SISTEMELE MULTIAGENT
Complexitatea interacţiunilor dintre variabilele care influenţează

procesele de fabricaţie şi comerciale a crescut dramatic în ultimii zece
ani. Creşterea globalizării firmelor concurente şi internaţionalizarea
pieţelor, puternic condiţionate de factorii mediului social, reprezintă
principala tendinţă care se observă astăzi în evoluţia economiilor
dezvoltate.
Cererea de bunuri şi servicii a cunoscut o diversificare
considerabilă, devenind din ce în ce mai mult greu de prevăzut, în timp
ce pe pieţele bunurilor şi serviciilor se cer produse şi servicii de calitate
din ce în ce mai bună. Pieţele sunt condiţionate, în principal, de
consumatori care cer din partea întreprinderilor îmbunătăţirea
serviciilor, inovaţii tehnologice şi de proiectare, calitate superioară, pe
lângă o evaluare foarte bună a preţurilor produselor.
Creşterea competitivităţii întreprinderii implică astfel aspecte
organizaţionale şi resurse umane la orice nivel de responsabilitate. Este
acordată o mare importanţă calităţii, pornindu-se de la proiectarea
produsului, sistemul productiv, logistică, organizare şi sfârşind cu
serviciile care însoţesc produsul, uneori o perioadă lungă din existenţa
acestuia.
Un efort general este orientat spre reorganizarea întregii
întreprinderi, de la proiectare la procesele productive, de la
managementul consumatorului la managementul producătorului.
Această activitate de reorganizare, foarte complexă şi vastă datorită
numărului mare de factori care influenţează procesele din cadrul
întreprinderii, nu se poate face fără o abordare metodologică, susţinută
de instrumente inovatoare. În cadrul acestei abordări, însăşi concepţia

despre întreprindere şi rolul său suferă mutaţii importante.
Întreprinderea poate fi privită, din această perspectivă, ca un

sistem foarte complex, caracterizat de un număr mare de activităţi,
produse, actori, resurse, adesea distribuite în toată lumea, ce necesită
sisteme diferite şi complexe de comunicare şi care sunt condiţionate de
evenimente frecvente, imprevizibile şi perturbatoare. Metodologiile şi
instrumentele utilizate trebuie să permită o analiză obiectivă şi precisă,
pentru a detecta deficienţele şi a valida îmbunătăţirile tehnologice, a
determina soluţiile organizatorice şi de planificare alternativă cele mai
bune din punctul de vedere al costurilor, timpului şi calităţii; aceleaşi
instrumente trebuie să susţină managementul monitorizat şi în timp util
al proceselor care se desfăşoară în interiorul întreprinderii dar şi în
raporturile acesteia cu piaţa şi cu mediul.
Una dintre modalităţile care pot fi utilizate în acest efort de
reorganizare a întreprinderii, în vederea satisfacerii criteriilor de
eficienţă amintite, o reprezintă întreprinderea virtuală. Întreprinderea
virtuală este o entitate aflată în legătură cu o mulţime finită de companii.
Entitatea centrală este responsabilă pentru formularea obiectivelor
economice ale întregii organizaţii pentru o satisfacere cât mai rapidă a
nevoilor consumatorilor.
Compania centrală va avea responsabilitatea executivă a întregii
reţele şi propria identitate legală. Pentru consumator, întreprinderea
virtuală apare ca o organizaţie obişnuită reprezentată printr-o structură
de tip reţea. În schimb, pentru participanţi, constituirea şi funcţionarea
unei întreprinderi virtuale reprezintă un efort de integrare şi de
constituire a unor noi tipuri de interdependenţe şi relaţii care pot fi
abordate şi, mai ales, optimizate din perspectiva agenţilor şi sistemelor
multiagent.
Capitolul 5 - Întreprinderea virtuală şi sistemele multiagent
5.2 Definiţii şi concepte de bază
5.2.1 Definiţii
Virtualitatea este o schemă de bază testată cu succes în natură.

Virtual înseamnă: disponibil prin putere sau posibilitate, ceva care posedă
caracteristicile altor lucruri sau obiecte, care nu este realist, dar există ca
posibilitate şi ca ,,dacă ar fi real”. Discuţia despre organizaţiile virtuale a
început să se extindă din anul 1993 când Business Week a publicat un
articol privind ,,Corporaţia virtuală”. De atunci cercetări în domeniu au
apărut peste tot în lume.
Ideea de bază care a dus la constituirea de întreprinderi virtuale
este aceea că la procesul de producţie şi de desfacere al unui anumit bun
sau serviciu pot participa mai multe întreprinderi, indiferent de
localizarea lor geografică. Constituirea unui astfel de grup se bazează pe
modalitatea în care resursele (materiale, financiare şi informaţionale) de
care dispun entităţile membre pot fi utilizate în timp util şi, dacă este
posibil, pe o preselecţie a membrilor în funcţie de consumatori.
Există mai multe definiţii ale întreprinderii virtuale. Fiecare
concept include anumite caracteristici.
Astfel, întreprinderea virtuală…
… este reprezentată de un grup de întreprinderi, capabil să
realizeze într-o manieră de colaborare bunuri şi servicii dintr-un
portofoliu limitat de bunuri. (Wortmann)
… se referă la orice formă de organizare internă, legată de
consumatori şi producători între care există o relaţie construită pe
încredere mutuală. (Davidow)
… este o reţea temporară de companii independente - chiar
rivale, producători şi consumatori, legate prin tehnologii informaţionale
pentru a împărţi costurile, abilităţile şi pentru un acces mai rapid pe
piaţa bunurilor şi serviciilor. Întreprinderea virtuală nu are un sediu
central sau o organigramă, nu presupune relaţii ierarhice sau integrare

pe verticală. (Byrne)
… este o reţea temporară ce există prin intermediul reţelelor
electronice, împărţind resurse, abilităţi, costuri şi beneficii pentru
achiziţionarea unuia sau mai multor proiecte ce răspund la
oportunităţile pieţei bunurilor si serviciilor. (Pallet)
… este o coaliţie temporară sau permanentă între indivizi sau
grupuri şi unităţi organizatorice dispersate geografic, ce aparţin aceleaşi
întreprinderi. (Travica)
… este o reţea sau coaliţie temporară de întreprinderi care se
unesc pentru o anumită perioadă de timp pentru a realiza anumite
obiective economice, iar apoi se distruge. (Umar Amjad)
… este o întreprindere distribuită geografic ce comunică
temporar prin intermediul reţelelor de comunicaţie electronice. (Skyrme)
… reprezintă o colaborare temporară între unităţi legale
independente, în cadrul căreia fiecare partener contribuie la realizarea
anumitor sarcini şi activităţi. Întreprinderea virtuală nu-şi propune să
dobândească un statut legal diferit de cel al unuia dintre parteneri şi nu
este structurată ierarhic. (Claudia Cevenini)
… nu există în sens fizic, ci doar prin intermediul reţelelor
electronice de comunicare, reprezentând un parteneriat ale cărui unităţi
sunt organizaţii economice, coalizate in conformitate cu oportunităţile
pieţei. (Campbell Alistair)
Sintetizând, întreprinderea virtuală poate fi definită ca fiind o coaliţie
de întreprinderi independente, realizată pe baza unor principii economice
comune. Unităţile cooperante contribuie în special cu competenţele lor
esenţiale şi se comportă ca o singură unitate. Această coaliţie refuză
instituţionalizarea sub forma unui sediu central şi este condusă
utilizând informaţiile necesare şi tehnologiile de comunicaţie.
Figura 5.1 ilustrează definiţia anterioară. Întreprinderile 1, 2, 3, 4
reprezintă unităţi independente, ce cooperează pentru atingerea unui
scop. Coaliţia dintre firme este reprezentată printr-un lanţ de procese
economice. Competenţele esenţiale, notate cu Ai, …, Ei , sunt definite ca
fiind cele mai bune abilităţi, tehnologii şi decizii, astfel încât firma să
aibă succes, adică să producă şi să ofere pe piaţă produsul potrivit.
Figura 5.1
5.2.2 Structuri virtuale
Caracteristic oricărui obiect virtual este posibilitatea formării şi

dizolvării legăturilor dintre părţile componente pentru a reacţiona rapid
si eficient la diferitele probleme ce apar în sistem sau în mediul său
înconjurător.
5.2.2.1 Organizaţia virtuală
Există mai multe definiţii ale organizaţiei virtuale. Câteva

caracteristici de bază sunt incluse în oricare dintre definiţii.
O organizaţie virtuală este formată din unităţi organizatorice
distribuite care participă la un proces de muncă coordonat, divizat, unităţi ce
sunt părţi ale unei reţele complexe susţinute de tehnologii informaţionale
corespunzătoare.
Nu este suficient să definim organizaţia virtuală doar din punct

de vedere economic. Aspectele sociale ale organizaţiei, cum ar fi
caracterul neuronal al organizaţiei sau cooperarea în cadrul organizaţiei
pot fi înţelese şi analizate doar cu ajutorul teoriei sistemelor, psihologiei
şi politicilor.
entitate Structura organizatorică virtuală
legături între entităţi
Figura 5.2
Organizaţia virtuală sau, mai bine spus, o organizaţie cu

structură organizatorică virtuală, este una dintre formele de cooperare
între mai multe companii distincte sau între părţi ale aceleaşi companii.
O structură organizatorică virtuală sintetizează cele mai eficiente entităţi
distincte din cadrul aceleaşi companii sau cele mai eficiente companii
independente din cadrul unui grup.
Sub influenţa dezvoltării informaţionale şi a reţelelor tehnologice
de comunicare, organizaţia virtuală devine din ce în ce mai importantă
atât în teorie cât şi în practică. Ea poate să apară în mediul economic,
dar şi în alte contexte cum ar fi cel ştiinţific, juridic, social.
5.2.2.2 Compania virtuală
Companiile virtuale sunt formate în mod obişnuit din

întreprinderi de producţie. Principalul avantaj competitiv îl constituie
rapiditatea cu care oferă pe piaţă noi produse complexe, adică agilitatea
structurii.
Adesea, cea mai rapidă metodă de a introduce pe piaţă un
produs nou este de a selecta resursele diferitelor companii, sintetizându-
le într-o singură entitate de producţie: întreprinderea virtuală. Dacă
resursele (fizice şi umane) variat distribuite sunt compatibile sau altfel
spus dacă resursele îşi pot îndeplini funcţiile aflându-se în joncţiune,
atunci compania virtuală se comportă ca şi cum ar fi o singură companie
care doreşte să realizeze un singur proiect. Compania virtuală există
atât timp cât pe piaţă există cerere pentru un anumit produs; atunci
când cererea scade sau chiar dispare, compania se dizolvă, iar părţile
sale componente se redirecţionează pentru realizarea altui proiect.
Compania virtuală poate fi deci definită ca o reţea temporală de

companii independente – ofertanţi, clienţi – uniţi prin flux informaţional
pentru a combina abilităţi, a împărţi costuri şi a intra pe diferite pieţe de
produse. Compania virtuală nu are un sediu central sau un grafic
organizatoric (organigrama), nu există relaţii ierarhice sau integrare pe
verticală.
Modelul companiei virtuale este flexibil – un grup de

colaboratori care îşi pun împreună competenţele şi se organizează rapid
pentru a exploata o anumită oportunitate de piaţă.
Există diferite opinii cu privire la limitarea în timp a existenţei
reţelei care constituie compania virtuală. Reţelele temporare sunt mult
mai complexe deoarece presupun o mai mare flexibilitate vis-à-vis de
aspectele culturale şi tehnologia informaţională.
5.2.2.3 Întreprinderea virtuală
Atunci când mai multe companii îşi combină specialiştii pentru a

crea un produs, rezultatul poate fi numit întreprindere virtuală (VE) 1 .
Întreprinderea virtuală este o coaliţie temporară de companii
membre independente pentru a exploata rapid schimbările
oportunităţilor de producţie de pe piaţă. Această coaliţie se bazează pe
costul efectiv şi unicitatea produsului fără a se lua în considerare
dimensiunea organizatorică, locaţia geografică, tehnologiile utilizate şi
procesele implementate. Companiile întreprinderii virtuale împart
costurile, abilităţile şi eficienţa pentru a avea acces pe piaţa globală.
Figura 5.3
Întreprinderea virtuală este o subdiviziune a reţelei. Este o

organizaţie ce se poate reconfigura, cu management propriu, resurse productive
şi obiective de producţie proprii. Întreprinderea virtuală va combina
1
VE – Virtual Enterprise
activităţile de maximă eficienţă prin folosirea optimală a resurselor de

producţie în concordanţă cu oportunităţile pieţei, indiferent de timp şi
spaţiu. Are propria conducere şi se comportă ca o unitate economică
individuală.
Datorită cerinţelor specifice ale proiectului, întreprinderea
virtuală poate conţine unităţi care nu aparţin reţelei, dacă abilităţile
necesare nu sunt disponibile în reţea. În cadrul întreprinderii virtuale,
resursele sunt alocate pentru realizarea unui anumit produs pe baza
eficienţei şi disponibilităţii, fără a se lua în considerare locaţia geografică
şi structura organizatorică. Unităţile sunt conectate într-un proces de
producţie virtual realizat în cadrul unei singure unităţi, chiar dacă
resursele sunt distribuite.
5.2.2.4 Fabrica virtuală
Fabrica virtuală este o comunitate de zeci, dacă nu chiar sute de

fabrici, fiecare orientată către ceea ce ştie sa facă cel mai bine, toate fiind legate
printr-o reţea electronică care le permite să coopereze ca şi cum ar fi una
singură – flexibil şi fără costuri – indiferent de localizarea lor. Această reţea
face mai uşor pentru companii cu sisteme de calcul diferite să schimbe
informaţii despre nivelul stocurilor şi programele de livrare. Aceasta
permite companiilor cu sisteme de calcul diferite să colaboreze pentru a
proiecta noi produse. Ea permite ofertanţilor potenţiali să aibă acces la
sistem pentru a licita joburi cu un necesar minim de investiţii. Şi în
sfârşit, ea permite unui mic producător să aibă acelaşi acces la
informaţie ca şi un partener important.
Fabrica virtuală este alcătuită din reunirea fabricilor reale sau a
unor părţi ale companiilor având ca scop realizarea imediată a unei
afaceri concrete care nu ar fi putut fi realizată de o singură companie
reală.
5.3 Tipologii de întreprinderi virtuale
Întreprinderile virtuale există sub diferite forme, cum ar fi:

i) comunităţi legate prin Internet ce au interese comune;
ii) grupuri de întreprinderi individuale amplasate în diferite
locuri şi care au obiective comune;
iii) organizaţii de întreprinderi distribuite cu sisteme suport
independente;
iv) organizaţii independente unite pentru realizarea aceluiaşi
proiect.
Întreprinderile virtuale există sub forma organizaţiilor
comerciale, instituţiilor guvernamentale, universităţilor, organizaţiilor
de sănătate sau simple grupuri de indivizi. Mediul în care se formează
întreprinderile virtuale poate fi dinamic sau static.
Au fost dezvoltate mai multe tipologii (Campbell Alistair,
Brandt, Jacoliene van Wijk), fiecare diferenţiindu-se una de cealaltă prin
detalii.
Echipele virtuale sunt grupuri distribuite de indivizi care fac parte
dintr-o unitate economică din cadrul unei organizaţii mai mari. Între
aceşti specialişti nu există relaţii ierarhice, ci de egalitate şi cooperare. Ei
se unesc pentru a răspunde anumitor oportunităţi ale pieţei, iar când
aceste oportunităţi dispar, legăturile dintre ei şi întreprindere se
disipează.
Această formă de organizaţie are diferite denumiri: Întreprindere
Web (Campbell Alistair), Întreprindere Reţea (Tapscott), Organizaţie
Virtuală Temporară (Palmer), Întreprindere Virtuală (Davidow, Byrne).
Organizaţiile includ reţele stabile de parteneri aflaţi în relaţii
complementare cu o organizaţie “gazdă”.
Aceste concepţii diferite explică motivul pentru care nu poate fi
dată o definiţie univoc acceptată.
5.4 Exemple de companii virtuale
În continuare vom prezenta câteva dintre cele mai elaborate

concepţii privind compania virtuală. Între aceste concepte există mari
diferenţe în ce priveşte gradul de centralizare, fluxul informaţional şi
procedurile de luare a deciziilor.
5.4.1 Descrierea conceptului de companie al Universităţii

din St. Gallen (Elveţia)
Un exemplu recent de companie virtuală a fost început în 1996 în

regiunea Bodensee (Lacul Constanţa). Începând din 1997
,,Întreprinderea virtuală Eusegio Bodensee” a început să producă şi ea
constă din reuniunea a 25 de companii. În 1997 a realizat un venit de 12
milioane de mărci. Punctul central de interes al acestei întreprinderi
virtuale este cel al afacerilor cu proiecte şi nu producţia de masă.
La început un grup de 30-40 de companii din jurul lacului
Constanţa au format o reţea (care ar putea fi denumită o companie
virtuală) ce le permitea să satisfacă anumite comenzi mai complexe. De
aici s-a format rapid o companie virtuală capabilă să satisfacă orice
comenzi sosite la una dintre companiile partenere.
Conceptul include următoarele funcţii:
• Broker;
• Manager de legături;
• Antrenor de reţea;
• Manager de comenzi;
• Auditor;
• Responsabili pentru soluţii în fiecare companie.
Brokerul vinde serviciile care pot fi oferite; el execută activităţi
de marketing şi management informaţional pentru client. De asemenea,
brokerul stabileşte preţul iniţial al fiecărei comenzi.
Managerul de legături utilizează cunoştinţele sale privind

resursele şi competenţele pentru a configura partea care revine
companiei din comandă. El defineşte toate celelalte servicii adăugate
precum şi preţul ţintă.
Managerul de comenzi este responsabil pentru calitatea
producţiei. El iniţiază şi conduce managementul de proiect şi are
competenţa de a înlocui o singură unitate care nu este potrivită pentru
comandă.
Persoanele responsabile cu relaţiile interne şi externe în fiecare
companie sunt: borkerul, managerul de legături şi managerul de
comenzi. Ei sunt responsabili pentru activităţile care vor fi desfăşurate.
Antrenorul (dezvoltătorul) de reţea întreţine şi dezvoltă reţeaua.
Auditorul supraveghează îndeplinirea comenzilor şi susţinerea
lor prin realizarea unor acorduri de cooperare agregate de parteneri.
Modul în care funcţionează compania virtuală poate fi descris
după cum urmează: Brokerul contactează clientul potenţial şi face o
primă cotaţie a preţului. Clientul dă toate informaţiile relevante privind
comanda dorită şi managerul de legături va difuza aceste informaţii
către toţi partenerii din cadrul reţelei.
Imediat ce toţi partenerii interesaţi sunt identificaţi, este
convocată o întâlnire în care se definitivează partenerii care vor executa
comanda şi partea ce revine fiecăruia, atât în ceea ce priveşte resursele
puse la dispoziţie cât şi beneficiile pe care le vor obţine. În această
întâlnire fiecare partener comunică şi preţul la care va executa partea de
comandă ce-i revine.
Până acum principalul scop l-a constituit construirea Companiei
Virtuale. Problemele ce trebuie rezolvate în acest context sunt acelea de
a găsi partenerii potriviţi, a realiza performanţele şi a defini modul cum
informaţia va fi distribuită şi împărţită.
Arhitectura modelului de companie virtuală al Universităţii St.
Gollen este în principiu o reţea. Ierarhic nu este posibilă, toţi partenerii
fiind egali. Totuşi, această reţea are anumite funcţii centralizatoare cum
s-a arătat mai sus. Aceste funcţii specializate cer ca reţeaua să fie privită
ca un întreg. Acest lucru înseamnă că brokerul nu vinde un produs

unitar, adică acel produs făcut de el. Brokerul vinde produsul reţelei.
Managerul de comenzi nu supraveghează comenzile din cadrul unităţii,
ci doar coordonează producţia în cadrul Companiei Virtuale. O
caracteristică importantă este aceea că unele dintre unităţi sunt în
competiţie cu altele.
Există o anumită ,,metaierarhie” în sensul că există o echipă de
control care decide asupra apartenenţei la reţea.
Când procesează o comandă reţeaua schimbă ordinea în ierarhie,
în sensul că este definit un responsabil. Acest responsabil conduce
reţeaua pentru a atinge o anumită sarcină:
• brokerul conduce procesul de elaborare a unei oferte destinate
clientului. Pentru a face acest lucru, el are posibilitatea să stabilească un
preţ;
• managerul de legături are sarcina de a forma întreprinderea
virtuală;
• managerul de comenzi supraveghează producţia curentă a
bunurilor.
Când execută o comandă, reţeaua se transformă într-o ierarhie în
care managerul de comenzi controlează execuţia comenzii. Totuşi, el
controlează doar coordonarea comenzii, şi nu fluxul de comenzi în
cadrul organizaţiei fiecărui partener din întreprinderea virtuală.
5.4.2 Descrierea conceptului propus de Compania KAO
Un alt exemplu de întreprindere virtuală a fost realizat în Japonia

în anul 1995 de către Compania KAO plecând de la un proiect de
cercetare cu scopul de a lega nouă site-uri de fabrici virtuale cu ajutorul
unor linii digitale de mare viteză. Obiectivul acestei încercări este acela
de a instala o fabrică virtuală în care un site controlează toate celelalte
site-uri. Începutul a fost făcut conectând două site-uri din Kyushu şi
Wakayama.
Obiectivul ţintă al sistemului este reforma managementului de

fabrică. Conceptul de bază al managementului se va schimba de la
managementul tradiţional de la fabrică la fabrică la funcţionarea
centralizată a mai multor fabrici localizate în diferite zone. Tema
centrală este integrarea pe scară largă atât a procedurilor de afaceri
directe cât şi a celor indirecte. Fabrica Wakayama şi Fabrica Kyushu
sunt controlate de la un centru operaţional unic.
Următoarele cinci domenii de lucru au fost integrate în proiect:
• Managementul funcţionării instalaţiilor;
• Controlul producţiei;
• Logistica de livrare a bunurilor din fabrică;
• Operaţiile de întreţinere;
• Dezvoltarea sistemelor informaţionale.
Managementul funcţionării instalaţiilor se referă la dinamica şi
termenele de desfăşurare a operaţiilor în întreaga fabrică ca răspuns la
cererea în continuă schimbare de pe piaţă.
Controlul producţiei acoperă planificarea producţiei, incluzând
programele detaliate de producţie, aprovizionarea cu materii prime şi
materiale şi managementul programelor. În proiect, ca un pas către
integrarea procedurilor de control al producţiei, instalaţiile de producţie
de la Fabrica Kyushu sunt utilizate în acord cu planurile de producţie
stabilite la fabrica Wakayama. Mai mult, datele privind producţia şi alte
informaţii relevante sunt trimise de la Fabrica Kyushu în Okoyama,
astfel încât mai târziu aceste date să poată fi utilizate în producţia de la
Kyushu.
Logistica livrărilor se referă aici la problemele legate de livrarea
produselor de la fabrică la punctele de stocare în diferite părţi ale ţării.
În experimentele efectuate una dintre sarcini a fost să se combine
outputul produs în două fabrici pentru a putea face livrările în cel mai
raţional mod.
Dezvoltarea tehnologiilor de producţie şi proiectarea instalaţiilor
şi proceselor a fost sarcina operaţiilor de întreţinere. Aceste operaţii la
cele două fabrici pot fi de asemenea integrate în cel mai eficient mod.
Dezvoltarea sistemelor informaţionale include menţinerea şi

managementul calculatoarelor şi reţelei de calculatoare şi dezvoltarea
de noi sisteme. Mai precis, managementul şi menţinerea şi noua
dezvoltare a sistemelor de producţie de la Fabrica Kyushu vor fi
întreprinse şi la Fabrica Wakayama.
Deoarece scopul proiectului este acela de a integra executarea
atât a activităţilor directe cât şi a celor indirecte într-un unic punct de
control devine clar faptul că arhitectura companiei virtuale este strict
ierarhică cu doar două nivele. Pe nivelul inferior vor fi situate diferite
site-uri care sunt controlate de un singur punct de control care se află pe
un nivel superior.
Navigarea unor site-uri diferite de pe un singur site implică
desigur avantaje şi dezavantaje.
Faptul că toată informaţia este colectată într-un singur punct va
fi avantajos. De asemenea, o singură unitate va lua toate deciziile. Deci
problema unor situaţii în care partenerii au scopuri diferite poate să nu
apară.
Poate fi considerat însă un dezavantaj faptul că navigarea pe un
singur site pentru a obţine orice informaţie ar putea duce la obţinerea de
informaţie eronată deoarece unitatea centrală nu va fi capabilă niciodată
să aibă pe site informaţii de aceeaşi calitate cu cele ale unităţilor
particulare.
Pentru decidenţi este mai avantajos să aibă o mare densitate de
informaţie agregată şi de asemenea să acţioneze conform unui singur
scop. Totuşi, calitatea informaţiei este cea care determină calitatea
deciziilor adoptate.
Fluxul informaţional în cadrul acestei companii virtuale este
foarte simplu. Toate fluxurile de informaţii merg către punctul central.
Evident, aceasta necesită o performanţă înaltă în transferul de date.
5.4.3 Descrierea conceptului de Companie Fractală de la IAF
Institutul IAF de la Universitatea din Magdeburg a propus un

model de Fabrică Virtuală bazat pe modelul Companiei Fractale.
Modelul Companiei Fractale, cu aplicaţie la o singură companie, a fost
propus de către Prof. Warnecke în anul 1991. De atunci IAF a lucrat cu
acest concept şi a avut diferite aplicaţii de succes în Germania. Noul
model propus de Fabrică Virtuală utilizează principiile care au fost
stabilite pentru Compania Fractală şi le extinde.
Pentru a înţelege modelul de Fabrică Virtuală propus de IAF,
este important să înţelegem conceptul de Companie Fractală. Deci vom
începe cu o definiţie a Companiei Fractale.
Compania Fractală poate fi înţeleasă ca o mulţime de fractali. Un
fractal este o entitate corporativă acţionând independent ale căror scopuri şi
performanţe pot fi precis descrise. Caracteristicile esenţiale ale Companiei
Fractale sunt:
• Autosimilaritatea: fractalii sunt autoasimilări; fiecare dintre ei
execută servicii;
• Autoorganizarea: fractalii sunt capabili de autoorganizare: atât
operativ, cât şi tactic şi strategic. Operativ înseamnă că procedurile sunt
optimal organizate prin aplicarea metodelor potrivite. Tactic şi strategic
înseamnă că fractalii determină şi îşi formulează scopurile lor într-un
proces dinamic şi decid asupra contractelor interne şi externe. Fractalii
se restructurează, regenerează şi se dizolvă ei înşişi. În combinaţie cu
autosimilaritatea, autoorganizarea garantează eficienţa maximă a
procesului de coordonare;
• Orientarea către scopuri: Sistemul de scopuri care apare din
scopurile fiecărui fractal individual este liber să fie contradictoriu şi
trebuie să servească obiectivul de atingere a scopurilor corporaţiei;
• Dinamica: Fractalii sunt legaţi în reţea prin intermediul
informaţiei eficiente şi sistemului de comunicaţii. Ele singure determină
natura şi extinderea accesului lor la date. Performanţa unui fractal este

subiectul unei constante evaluări şi aprecieri.
Compania Fractală propune o organizare în care unităţile
componente (fractalii) acţionează autonom în cadrul scopurilor lor. În
figura 5.4 se reprezintă principiul de organizare a structurilor şi
proceselor într-o astfel de Companie Virtuală.
Figura 5.4 Funcţionarea şi structura orientată către proces
La baza realizării cu succes a Companiei Virtuale stă alocarea

corespunzătoare a sarcinilor, responsabilităţilor şi resurselor /
competenţelor către fractali pentru a îndeplini scopurile propuse pentru
o anumită fază a unui proces bine definit.
Acest obiectiv poate fi atins stabilind scopurile fractalilor care

sunt parte a scopului comun. Aceasta înseamnă, de exemplu, că dacă o
companie are scopul să satisfacă pe clienţii săi în termen de o
săptămână, atunci scopurile unui singur fractal pentru producţie trebuie
să se includă în acest cadru.
Cooperarea dintre fractali într-o Companie Fractală are loc pe
mai multe nivele. Mecanismul structurării dinamice este bazat pe
analiza relaţiilor interne, în special a relaţiilor dintre fractali. Aceste
relaţii au anumite caracteristici distincte. În figura 5.5 este reprezentat
un model de perspectivă 2 + 4 în care apar criteriile pe baza cărora o
singură unitate (fractal) sau fabrica poate fi structurată.
Cultură
Strategie
Perspectivă socio- Perspectivă socio- Perspectivă socio-

informală informală informală
Perspectivă Perspectivă Perspectivă

financiară financiară financiară
CLIENT
Perspectivă Perspectivă Perspectivă
informaţională informaţională informaţională
Perspectiva Perspectiva Perspectiva

proceselor şi a proceselor şi a proceselor şi a
fluxurilor materiale fluxurilor materiale fluxurilor materiale
unitatea 1 unitatea 2 unitatea n
Flux informaţional
Flux material
Figura 5.5 Modelul perspectivelor 2 + 4 a relaţiei dintre rânduri în compania

fractală
Cum am arătat mai sus, conceptul de Companie Fractală conţine

ideea de unităţi independente în cadrul unei companii care au un scop
comun. Transferat acest lucru către o companie virtuală înseamnă că
fractalii singuri nu sunt doar o parte a unei singure companii ci aparţin
mai multor companii. Dacă o unitate a unei companii devine parte a
unei Fabrici Virtuale, trebuie să fie organizată pe baza principiilor
Companiei Fractale. Acest lucru derivă din necesitatea ca Fabrica
Virtuală să aibă acces la unitate ca şi cum ar fi o companie reală. Deci
unitatea trebuie să aibă un anumit grad de libertate, care îi dă totuşi
posibilitatea să se transforme într-o entitate autonomă. Acest principiu
este reprezentat în figura 5.6.
Elemente necesare
pentru
o Fabrică Virtuală
Unităţi afectate de ne - conectate

reţeaua virtuală
Figura 5.6 Cerinţe necesare pentru o Fabrică Virtuală

Fluxul informaţional din cadrul Întreprinderii Virtuale joacă un

rol important. Unităţile organizaţionale au nevoie de informaţii pentru
a-şi realiza sarcinile şi de sisteme de navigare pentru a descoperi căile şi
scopurile.
Ideea de Companie Fractală implică autosimilaritate. Transferată
către Fabrica Virtuală, această autosimilaritate înseamnă că o companie
virtuală (fractală) trebuie să aibă pe un nivel macro aceeaşi structură pe
care o are pe nivelul micro. Deci structura întregii Fabrici Virtuale va fi
obţinută plecând de la structura unui singur fractal.
5.4.4 Descrierea conceptului de Celulă de Reţea al VTT
Celulele de producţie formează baza construirii structurilor

organizaţionale pentru noul mod de funcţionare din cadrul Companiei
Virtuale. Conceptele tradiţionale privind celula de producţie au fost
bazate pe celulele autonome, în care muncitorii multicalificaţi lucrează
relativ independent în domeniile lor de muncă şi separat de activitatea
din restul organizaţiei. Acest tip de celulă a fost realizat în concordanţă
cu principiile clasice ale proiectării sistemelor socio-tehnice, care are ca
scop îmbunătăţirea calităţii muncii şi îndeplinirea în cadrul celulei a
întregii activităţi. Acest lucru înseamnă şi încărcarea muncii lucrătorilor
cu diferite sarcini de planificare cum ar fi cele legate de calitate sau de
managementul materialelor. Modelul socio-tehnic s-a născut ca o reacţie
la principiile ierarhice din tradiţia Tayloristă.
Acest tip de model de celulă nu este potrivit pentru a răspunde
cerinţelor de cooperare eficientă şi dezvoltare continuă stabilite de
modul de funcţionare a Companiei Virtuale. Celula socio-tehnică aşa
cum este astăzi construită nu răspunde necesităţii de schimbare a
structurii unei organizaţii. Acest model nu garantează succesul în
mediul de afaceri în continuă schimbare de astăzi. Primul criteriu de
performanţă al organizării pe celule este că el este potrivit pentru
sarcinile legate de controlul producţiei şi al calităţii. Al doilea criteriu este
acela că organizarea pe celule este capabilă să favorizeze ideile şi
acţiunea. În sfârşit, al treilea criteriu este că celula, acţionând în cooperare

cu alte celule şi având asigurate funcţiile suport, este capabilă să
dezvolte produsul şi procesul de realizare a acestuia. O ,,organizaţie
care învaţă” este capabilă astfel să fie realizată.
În contradicţie cu modelul celulei socio-tehnice, vorbim despre
un nou tip de concept de celulă care schimbă radical vechiul model de
lucru şi de organizare. Acest model se numeşte celulă reţea iar numele
ei vine de la faptul că celula nu mai este privită doar ca o entitate de
control ci ca o unitate organizaţională care, pe lângă sarcina de control,
acţionează ca o parte a unei reţele colaborative dintr-o fabrică. Din
punctul de vedere al celulei reţea cei mai apropiaţi parteneri de
cooperare sunt supervizorii, şeful producţiei şi staful de mentenanţă,
proiectantul de produs, personalul de aprovizionare, service-ul pentru
clienţi şi celelalte celule de producţie.
Modelul celulei reţea este prezentat în figura 5.7.
Celula de reţea are trei dimensiuni:

1) Sarcini de producţie: în celulă muncitorii schimbă sarcini în
cadrul rotaţiei joburilor. Muncitorii sunt multicalificaţi sau sunt capabili
să lucreze la mai multe maşini sau locuri de muncă. Munca este prin
natura sa o muncă de grup.
2) Activităţi suport: Celula răspunde parţial singură doar în
general în cooperare cu funcţii suport pentru activităţile suport din
domeniul său. Activitatea suport centrală este controlul producţiei. Ea
răspunde pentru programarea din domeniul său, inclusă într-o schemă
generală de programare. Celula are grijă de multe activităţi de
mentenanţă, în special de prementenanţă, reparaţii minore şi de
susţinere a muncii în general. Celula răspunde pentru calitatea
producţiei şi realizează controlul calităţii. În domeniul proiectării
produsului celula ia parte la dezvoltarea mijloacelor de producţie la
construcţia produsului împreună cu proiectanţi de produs. Celula
efectuează, de asemenea, controlul şi urmărirea materialelor din
domeniul său de activitate.
3. ACTIVITATE DE DEZVOLTARE
CELULĂ REŢEA
1. ACTIVITATEA DE PRODUCŢIE
NOI INSTRUMENTE
GRUP DE LUCRU
ROTAŢIA LUCRĂRILOR
ÎNTÂLNIRE A CELULEI
CONDUCĂTORUL
GRUPULUI
2. ACTIVITĂŢI SUPORT
Controlul Întreţinere Controlul Proiectarea Controlul Managementul

producţiei calităţii produsului materialelor celulei
RELAŢII ALE REŢELEI
REŢEA DE COOPERARE
Funcţii şi Alte celule Furnizori Clienţi

personal suport reţea
ORGANIZAŢIE SUPORT PENTRU ACTIVITĂŢI DE DEZVOLTARE
Figura 5.7 Modelul unei celule reţea

3) Activitatea de dezvoltare: Celula urmăreşte sistematic

problemele apărute în procesul de producţie şi pe cele legate de
produse. Aceasta constituie baza pentru munca de dezvoltare continuă
în cadrul domeniului celulei.
Pentru managementul celulei, celula are regulile sale interne şi
procedurile agreate împreună cu restul organizaţiei. Celula are întâlniri
la intervale regulate şi are un lider de grup, care răspunde, pe lângă
sarcinile operaţionale, şi de activităţile suport principale cum sunt
controlul producţiei, susţinerea activităţilor de muncă şi acţionează ca
un conducător în întâlnirile celulei.
Din punctul de vedere al noii forme de activitate din cadrul
celulei sunt foarte importante noile mijloace care pot fi folosite.
Mijloacele sunt necesare pe de o parte, în activitatea normală din cadrul
celulei şi în desfăşurarea activităţilor de susţinere şi, pe de altă parte, în
activitatea de dezvoltare. Primul tip de mijloace sunt, de exemplu,
tabloul multi-activităţi, planul de instruire, programele de producţie,
mijloacele de asigurare a calităţii şi de urmărire a productivităţii,
modelele de acţiune şi un jurnal al celulei. Mijloacele de dezvoltare a
activităţii sunt, de exemplu, modelele de sistematizare şi raţionalizare a
activităţii, metodele de rezolvare a problemelor ş.a.
Celula reţea nu acţionează diferit de alte activităţi ale
organizaţiei. Modelul celulei reţea nu accentuează ,,autonomia” unei
celule în acelaşi sens în care metoda clasică socio-tehnică ar face-o. Din
punct de vedere al activităţii celulei reţea, relaţiile de reţea
organizaţionale sunt esenţiale. Importanţa relaţiilor de reţea devine
evidentă în special în ce priveşte realizarea activităţilor suport. Pentru a
realiza aceste activităţi suport celula reţea trebuie să fie într-o continuă
cooperare cu personalul de întreţinere. Nevoia de cooperare sporeşte pe
măsură ce producţia devine mai rapidă şi orientată către îndeplinirea
cerinţelor mai multor clienţi. Celula reţea are nevoie de asemenea de
relaţii de reţea în activitatea de dezvoltare.
5.5 Scopurile, obiectivele şi limitele companiei virtuale
Înainte de a trece la prezentarea aspectelor funcţionale şi

operaţionale ale Companiei Virtuale să încercăm să dăm câteva definiţii
mai precise unor concepte care apar în descrierea acesteia şi să
delimităm mai precis obiectivele şi scopurile urmărite.
5.5.1 Definiţii ale unor concepte de bază
O definiţie cât mai clară şi exactă a obiectivelor şi conceptelor

utilizate în continuare este în măsură să reducă incertitudinea şi
ambiguitatea, să permită înţelegerea unitară a obiectivelor şi scopurilor
urmărite în cele ce urmează.
• Compania virtuală
O Companie Virtuală reprezintă o submulţime a unei reţele. Ea este o
mulţime reconfigurabilă şi autosutenabilă de resurse autonome de producţie cu
un obiectiv de producţie specific. Compania Virtuală va combina
reactivitatea optimă şi eficienţa maximă pentru a utiliza cât mai raţional
resursele de producţie în vederea satisfacerii cererilor geografice şi
temporal distribuite ale pieţei. Ea are propria conducere şi acţionează ca
o unitate de afaceri separată. Partenerii Companiei Virtuale, unităţii
organizaţional distincte, nu aparţin în mod necesar aceleiaşi reţele.
Deoarece Compania Virtuală are şi alte nevoi specifice, pot exista şi alte
unităţi care să nu aparţină reţelei, de exemplu anumite cunoştinţe sau
calificări care nu sunt disponibile în reţea. Într-o Companie Virtuală
resursele sunt alocate pentru o anumită comandă / produs pe baza
unor consideraţii de disponibilitate şi eficienţă, fără a fi prejudiciată
localizarea lor geografică sau organizaţională. Unităţile singure sunt
conectate sub forma unui proces de producţie virtual care pot fi
proiectate şi funcţionează ca o singură unitate, chiar şi în cazul unor
resurse distribuite.
• Reţea
O reţea este un grup de unităţi organizaţionale (companii, unităţi de
afaceri etc.) cu caracteristica comună că pot colabora într-un domeniu specific.
Colaborarea poate fi foarte formală dar şi foarte difuză. Reţeaua are o
implementare redusă dacă nu este bine definită o sarcină specifică, de
exemplu o comandă, o cerere etc.
• Configuraţia
Configuraţia în contextul Companiei Virtuale înseamnă să alegi cea
mai potrivită submulţime de unităţi de producţie ale reţelei care îndeplinesc o
comandă a unui client şi care satisface toate restricţiile de capacitate,
compatibilitate şi transport. Configurarea este un proces dinamic care
constă din descompunerea sarcinii, anunţul, negocierea, licitarea şi
alocarea pentru a realiza un plan de producţie dat în cadrul Companiei
Virtuale pe baza unui lanţ al valorii comun. Configurarea include
funcţiile esenţiale de planificare şi programare a producţiei. Planificarea
presupune împărţirea unei mulţimi de comenzi ale clienţilor în sarcini
unitare şi alocarea acestora pe unităţi de producţie şi a resurselor în
reţea. Programarea este procedura de asignare a momentelor de timp
unei singure sarcini cu satisfacerea tuturor restricţiilor temporale între
sarcini şi a tuturor restricţiilor de capacitate pentru resursele Companiei
Virtuale care sunt utilizate pentru realizarea sarcinilor.
• Executare
Executarea înseamnă lucrul la comanda unui client în cadrul
Companiei Virtuale. În cursul acesteia sunt executate sarcinile de
producţie, monitorizare şi control. În cazul diferenţei dintre planuri,
reprogramarea şi replanificarea sunt activităţile care vor fi executate.
5.5.2 Scopurile corporaţiei virtuale
Multe dintre companiile existente astăzi nu pot construi noi

instalaţii şi creşte capacitatea lor de producţie destul de repede pentru a
avea un avantaj din oportunităţile care apar temporar pe piaţă. În

timpul necesar pentru a face acest lucru, oportunităţile s-ar modifica sau
s-ar lărgi.
Pe de altă parte, compania virtuală este capabilă să producă
produse virtuale mai repede, satisfăcând o cerere în continuă schimbare
şi profitând, astfel, de avantajul oferit de noile oportunităţi. Cel mai bine
pentru o organizaţie este să se concentreze pe ceea ce ştie ea mai bine să
facă şi să se lege temporar de alte companii care pot aduce alte
competenţe pentru a crea, în acest fel, o forţă nouă în competiţia de pe
piaţă.
Dacă fiecare companie contribuie cu competenţele sale cele mai
bune atunci se va obţine cel mai bun lucru posibil de obţinut dintre
toate. Compania virtuală are o filozofie simplă dar bună conceptual, cu
toate că mai există multe de trecut în aplicarea acestui concept în raport
cu pieţele, ramurile industriale şi natura producţiei.
Organizaţiile japoneze ,,Keiretsu” sunt foarte competitive. Ele
sunt suficient de bune pentru ca multe companii din lume să dorească
asocierea cu una dintre acestea. Din nefericire, cadrul legal din multe
ţări interzice o astfel de alianţă. Asemănător, este important să avem o
înţelegere bună a cadrului în care companiile virtuale pot apărea şi pot
să se dezvolte cel mai bine. Considerând pieţele din S.U.A., Japonia şi
Uniunea Europeană, piaţa din S.U.A. are, probabil, cele mai bune
condiţii în care o companie virtuală poate avea succes. Japonia, în
virtutea organizării şi disciplinei existente pe pieţe, ar trebui să aibă
condiţii mai bune pentru existenţa companiei virtuale dar problema sa o
reprezintă xenofobia şi rasismul care subminează factorul de încredere
cerut pentru ca o companie virtuală să aibă succes. Piaţa Europeană
poate, de asemenea, să ridice multe probleme datorită tradiţiei de
organizare ierarhică şi a naturii anti-antreprenorială a companiilor sale.
Atunci când o piaţă ajunge la o structură socială fluidă, individualism şi
autonomie în funcţionare (inclusivness), cum este cazul în S.U.A.,
compania virtuală va reprezenta o strategie de succes.
În timp ce S.U.A. privită ca sistem macroeconomic are deja

ingredientele necesare pentru succesul unei astfel de întreprinderi, nu
toate ramurile sale sunt capabile să utilizeze conceptul de companie
virtuală. De exemplu, industria filmului utilizează filozofia companiei
virtuale pentru a reuni talente individuale într-un proiect anumit care
apoi se separă după ce acesta a fost terminat. Oameni care sunt
specializaţi în sunet, lumină, regie şi producţie lucrează împreună
pentru a crea un film după care se despart şi merg către alte proiecte.
Este posibil ca unii dintre aceştia să mai lucreze împreună doar în
situaţii cu totul diferite.
Dacă ne situăm la nivelul companiilor mari, Lenscrafters, Levis
Strauss şi Kodac reprezintă exemple bune a ceea ce este o companie
virtuală în realitate. Într-o formă sau alta, fiecare dintre aceste companii
are elemente distincte şi tehnologii care le deosebesc de celelalte
companii cu care se află în competiţie. Noile progrese tehnologice
permit companiilor cum sunt Levi Strauss şi Kodac să satisfacă cererile
consumatorilor prin controlul stocurilor şi o producţie mai rapidă.
Legând diferite elemente ale producţiei şi comenzilor prin reţele de la
instalaţie la instalaţie a fost posibilă reducerea timpului de producţie, a
timpului de livrare şi a nivelelor de conducere la jumătate.
Elementele de mai sus servesc companiilor mari prin utilizarea
teoriei companiilor virtuale, aceasta nu înseamnă însă că doar marile
companii vor beneficia de astfel de aranjamente. Micile organizaţii, prin
utilizarea Internetului şi a calculatoarelor, par să profite şi ele de
aceasta. Un exemplu de cât de eficientă poate fi această modalitate nouă
de lucru este compania care editează revista ,,Educom Review”. Ea are
un director artistic în Arizona, ediori în Florida, Georgia, Michigan şi
Districtul Columbia şi multi-editorialişti în toată S.U.A. Utilizarea
sistemului Internet şi a calculatoarelor personale permit acestora să
lucreze ca şi cum ar fi în aceeaşi clădire.
Desigur că o astfel de teorie poate fi aplicată şi organizaţiilor
non-profit cum ar fi United Way şi Big Brothers / Big Sisters, care
cooperează cu organizaţii diferite pentru a găsi fonduri necesare
anumitor cauze. Muzicieni diferiţi se reunesc pentru un concert de

strângere a fondurilor necesare pentru cauze caritabile. Guverne locale
şi statale se pot reuni pentru o anumită cauză temporară. Aceste
exemple arată că aproape orice organizaţie sau companie, indiferent de
mărime sau domeniu de activitate, poate utiliza conceptul de companie
virtuală.
5.5.3 Dificultăţi în apariţia şi funcţionarea companiilor virtuale
Posibilitatea de a utiliza conceptul de companie virtuală

indiferent de dimensiunea organizaţiei sau profilul de activitate nu
înseamnă, însă, că acest concept poate fi aplicat fără probleme sau
limite.
Astfel, deşi ca strategie, compania virtuală poate să aducă multe
beneficii companiilor, au rămas o serie de probleme de rezolvat. Una
dintre ele priveşte modul de taxare a veniturilor. Alta vizează
modalitatea de suportare a taxelor de import de către partenerii care
aparţin unor ţări diferite, având în vedere că fiecare ţară are propriul ei
sistem de taxare vamală.
Un alt grup de probleme care duce la apariţia unor limite în
extinderea concepţiei priveşte pierderea controlului unilateral şi
schimbările de personal pe care companiile independente vor fi nevoite
să le suporte. Organizaţiile există în măsura în care servesc nevoile
clienţilor. Schimbările necesare în vederea trecerii la organizarea
specifică companiilor virtuale va necesita schimbarea concomitentă în
formularea obiectivelor corporaţiilor pentru a le permite dezvoltarea
unor strategii adecvate. Fiecare companie trebuie să-şi redefinească
nevoile de personal şi să aleagă oamenii care sunt cei mai buni candidaţi
pentru o companie virtuală. Multe companii care au procedat altfel în
decursul timpului vor avea probleme în implementarea noilor concepte.
Fără schimbări manageriale profunde, aceste companii virtuale vor avea
dificultăţi mari în coordonarea sarcinilor manageriale care depăşesc
limitele organizaţiei. Aceste dificultăţi pot chiar să se extindă atunci
când sarcinile interne se opun celor ce decurg din obligaţiile în cadrul

companiei virtuale.
O mare preocupare a companiilor este cea de protejare a
secretelor şi proprietăţii informaţiilor. Companii care odată erau inamici
pe piaţă se transformă în companii care acum acţionează împreună
pentru a fructifica un avantaj ce rezultă dintr-o oportunitate pe piaţă. O
companie virtuală necesită încredere şi împărţirea reciprocă a
informaţiilor, inclusiv a informaţiilor strategice.
Mai mulţi autori au menţionat caracterul oportunist al acestui
concept. Aceasta deoarece, în primul rând, nu există un lider care să
monitorizeze organizaţia. În al doilea rând, nu există o cale care să
certifice valabilitatea structurii inter-organizaţională de determinare a
preţului. În sfârşit, deoarece membrii contribuie doar la ,,bunăstarea”
lor, cum vor putea ceilalţi membrii să măsoare dacă acest lucru este în
favoarea sau în defavoarea lor?
Acest lucru conduce la probleme legate de flexibilitate. Cât de
flexibilă poate fi o companie virtuală dacă fiecare componentă îşi
execută strict sarcinile sale? Unul din avantajele de a avea totul sub
acelaşi acoperiş, după expresia lui Williamson (Williamson, 1981) este
că se pot determina rapid schimbările necesare deoarece există forţa şi
resursele locale pentru aceasta.
Jones şi Bowie (1998) discută o ipoteză privind problema
încrederii dintre parteneri: ,,dacă corporaţiile virtuale vor înflori, aceasta
se întâmplă deoarece componentele lor au făcut un acord etic să aibă
încredere unele în altele şi deci au un caracter determinat de încredere
corporativă”.
Unele forme de securitate informaţională mai trebuie totuşi
dezvoltate. Fiecare companie trebuie să joace corect şi de oportunităţile
apărute trebuie să beneficieze fiecare componentă a companiei virtuale.
De aceea este atât de important şi dificil de ales partenerii
potriviţi (Byrne, 1993). Broun (1993) observă că corporaţiile americane,
apărute într-o societate multietnică care necesită multă încredere
reciprocă şi o cultură deschisă, au un avans în ce priveşte aceste aspecte

atât de delicate în implementarea corporaţiilor virtuale.
Cu fiecare nouă caracteristică introdusă, apar noi dificultăţi
potenţiale pe care le pot întâmpina participanţii la compania virtuală.
Una dintre problemele cele mai importante este şi problema controlului.
Contractul este crucial în activitatea companiilor virtuale. Contractele
trebuie să fie puternice pentru a asigura constituirea şi funcţionarea
unei companii virtuale. În legătură cu acest aspect, apar însă două
probleme:
1) Companiile virtuale pot să fie utilizate pentru a intra pe pieţe
internaţionale, de aceea, o parte din legislaţia internaţională va fi
aplicată în relaţiile contractuale;
2) Deoarece mijloacele electronice constituie mecanismul de
conectare, a demonstra că un contract există poate fi extrem de dificil.
Această problemă poate fi rezolvată însă prin utilizarea semnăturilor
electronice, deci a semnăturilor digitale care sunt realizate printr-un mare
număr de numere prime şi tehnici de codificare similare celor utilizate
de băncile internaţionale în transferul de fonduri. Contractele semnate
în acest fel pot fi verificate.
Un alt domeniu de discuţie priveşte structura organizaţională a
companiei virtuale. Aceasta este o structură orizontală (flat) care
presupune că se evită eforturi dublate, fiecare componentă dispunând
de mecanisme de auto-reglare completă la fiecare funcţie îndeplinită. De
exemplu, dacă firma A îndeplineşte o anumită funcţie, ea va executa cu
bună credinţă această funcţie şi va lucra după anumite standarde. Deci,
logic, ea va fi penalizată pentru o eventuală lipsă de performanţă.
Această structură necesită de asemenea ,,ce-i mai bine” pentru
partenerii companiei virtuale. De aici apare problema sub-optimizării
deoarece orice activitate poate fi supraevaluată şi producţia întârziată,
realizată la costuri prea mari, adusă prea târziu pe piaţă etc.
Reglementările guvernamentale vor avea implicaţii asupra
companiilor virtuale în cel puţin două domenii: taxare şi legislaţia anti-
monopol. Companiile virtuale reprezintă o problemă dificilă de rezolvat

în ce priveşte taxarea.
Taxarea directă este aproape imposibilă, cea mai adecvată fiind
TVA. În plus, există destul de puţini posibili parteneri în cadrul unei
anumite ramuri industriale. Guvernele încearcă să reglementeze aceste
aspecte legate de TVA în cadrul naţional astfel încât să se reducă
competiţia pe piaţă datorită tendinţei de combatere a monopolurilor
internaţionale.
Există, de asemenea, limite în ce priveşte numărul posibil de
companii virtuale care pot să apară în cadrul unei anumite industrii.
Aceasta este şi bine şi rău. Cei care ajung primii pe piaţă fac foarte bine
dacă îşi aleg bine partenerii şi respectă strict regulile de funcţionare a
unei companii virtuale. Dar acest lucru nu înseamnă că nu pot să apară
anumite erori. După observaţia lui Porter ,,pot fi numărate pe degete
companiile care doresc sau sunt capabile să urmeze acest trend către
extrema virtuală” (Porter, 2000). Alte cauze ale erorilor ce pot să apară
sunt legate de încredere, taxare, resurse umane, management, contracte
etc.
Companiile virtuale pot fi foarte eficiente pentru a răspunde
schimbărilor rapide în cererile consumatorilor. Ele sunt orientate către
piaţă şi consumator şi au o mare capacitate de a realiza produse cu
valoare adăugată. Totuşi, firmele pot să eşueze în raporturile lor cu o
companie virtuală dacă nu dezvoltată în interior şi exterior o serie de
caracteristici cum sunt încrederea, cooperarea, negocierea ş.a.
5.6 Avantaje şi dezavantaje ale întreprinderii virtuale
5.6.1 Avantaje
Întreprinderea virtuală este construită pe baza sistemelor ICT 2 ,

sisteme ce facilitează transferuri de date rapide, costuri reduse şi
coordonare în cadrul întreprinderii, fără limite geografice şi temporale.
2
ICT - Information & Communication Technology
Eficienţa întreprinderilor virtuale depinde de aceste probleme.

Succesul întreprinderilor virtuale depinde direct de numărul de
tranzacţii şi costuri, factori importanţi care afectează profiturile în
cadrul marilor companii.
Costurile reduse facilitează flexibilitatea relaţiilor dintre
parteneri, răspunsuri mai prompte ale acestora, iar firmele individuale
se concentrează asupra unei competente esenţiale şi a activităţilor
eficiente.
Flexibilitatea întreprinderilor virtuale se referă la posibilitatea de
redefinire a scopurilor şi de reconfigurare rapidă şi competitivă a
resurselor pentru a răspunde prompt la oportunităţile pieţei. Eficienţa
este determinată de legăturile flexibile între partenerii reţelei şi de
posibilitatea ruperii rapide a acestor legături.
5.6.2 Dezavantaje
Întreprinderile virtuale au de asemenea limitări şi un număr de

probleme ce trebuie rezolvate. Nivelul actual al capacităţii tehnologice şi
accesibilităţii frânează integrarea completă a întreprinderilor virtuale,
dependente în totalitate de calitatea informaţiei electronice schimbată
între “jucători”, a cărei transparenţă este îndoielnică.
Repartizarea profiturilor, reducerea costurilor şi politicile
strategice, proprietăţile intelectuale şi de securitate sunt probleme ce
apar în cadrul întreprinderilor virtuale.
De asemenea, se pun tot mai multe întrebări cu privire la
implicaţiile sociale, la efectele psihologice asupra angajaţilor
întreprinderilor virtuale, dacă lipsa interacţiunilor directe ridică
probleme conflictuale, de loialitate şi performanţă.
Chesboroug şi Teece avertizează asupra relaţiilor din cadrul
întreprinderilor virtuale. Deşi întreprinderea virtuală nu presupune
relaţii ierarhice, există posibilitatea dominanţei firmelor ce formează
nucleul întreprinderii.
O altă problemă este legislaţia coaliţiilor şi a taxelor.

Organizaţiile globale nu se încadrează în clasificările prevăzute de lege,
iar producţia poate fi plasată acolo unde legislaţia este mai favorabilă.
5.7 Metode de decizie şi cooperare în companiile virtuale
Conducerea într-o Companie Virtuală înseamnă alocarea

dinamică şi flexibilă a cererilor abstracte către producători şi locuri de
producţie. În condiţiile specifice ale unei reţele de producători posibili,
coordonarea şi procesele de luare a deciziei joacă un rol important în
contextul configurării şi ordonanţării sarcinilor de producţie. Aceste
procese sunt caracterizate de o dinamică înaltă şi de complexitatea
problemelor care pot să apară. Deoarece multe dintre metodele şi
instrumentele din practică se dovedesc, în aceste condiţii, inadecvate noi
metode au fost dezvoltate, mergând de la metode ale cercetării
operaţionale şi până la metode ale inteligenţei artificiale.
Putem grupa aceste metode în raport cu domeniul cărora ele
aparţin în următoarele:
- Inteligenţa artificială distribuită, cum ar fi soluţii distribuite ale
problemelor de planificare, sisteme multiagent ş.a.;
- Metode euristice, cum ar fi algoritmi de căutare şi metode
oportuniste;
- Metode de soft computing, precum logica fuzzy sau reţelele
neuronale;
- Metode bazate pe restricţii, specifice cercetării operaţionale;
- Metaplanificare.
În continuare vom prezenta unele dintre aceste metode utilizate
în procesele decizionale din Companiile Virtuale.
5.7.1 Metode multiagent
În ceea ce priveşte inteligenţa artificială distribuită, următoarea

clasificare poate fi dată:
Inteligenţa artificială distribuită

Rezolvarea distribuită a
Sisteme – bazate – pe - agenţi
problemelor
Sisteme bazate Rezolvarea distribuită a Sisteme

pe blackboard problemelor cooperative multiagent
Teoriile sistemelor multiagent îşi au originea în sistemele

biologice şi economice care – la fel ca şi întreprinderea virtuală – sunt
prin natura lor distribuite, deci opuse organizării ierarhice, caracteristică
metodelor clasice de organizare şi management din întreprinderea
tradiţională. Sistemele multiagent distribuite oferă o cale de relaxare a
restricţiilor planificării centralizate şi controlului secvenţial al
producţiei. Ele oferă sisteme de producţie care sunt mai degrabă
descentralizate decât centralizate, emergente decât planificate,
concurente decât secvenţiale. Performanţa întregului sistem nu este
planificată ci decurge din interacţiunile dintre agenţi.
Sistemele multiagent distribuite oferă câteva avantaje faţă de
sistemele de management şi control tradiţionale, în special atunci când
metodele centralizate nu sunt posibil de aplicat, ca în cazul Companiei
Virtuale. Există câţiva factori care, cel puţin teoretic, sunt în favoarea
metodelor distribuite în confruntarea cu cele ierarhice şi anume:
i) Fiecare agent este foarte apropiat de lumea reală şi deci este
mult mai capabil să urmărească starea comportamentului propriu. Deci
necesitatea creării unor baze de date centralizate, de dimensiuni mari
dispare;
ii) Deoarece agenţii reacţionează doar la mediul înconjurător

local, dispariţia, adăugarea sau erorile oricărui alt agent din sistem nu
vor putea afecta negativ întregul sistem;
iii) Sistemul interacţionează doar cu mediul său şi nu cu întreaga
lume înconjurătoare, şi deci dependenţele pentru configurarea
sistemului sunt mult mai relaxate decât în cazul metodei centralizate;
iv) Software-ul necesar este mult mai simplu, şi deci mai uşor de
codificat, corelat, menţinut şi configurat.
Sistemele multiagent distribuite au un mare avantaj în sistemele
în care distribuirea, factorizarea şi schimbarea joacă un rol important. În
Compania Virtuală toate aceste efecte au loc.
Mai mult, noile tehnologii de informaţii şi comunicare bazate pe
Internet, care permit distribuirea informaţiilor şi cunoaşterii sunt extrem
de adecvate pentru crearea reţelelor de tip agent, pentru proiectarea
concurentă sau lucrul în echipe virtuale.
În continuare, vom analiza mai detaliat câteva metode de
management distribuit dezvoltate pentru Companiile Virtuale.
5.7.1.1 Metoda Contract-net
Ideea de bază a metodei Contract-net este alocarea sarcinilor de

producţie pe resurse (unităţi) utilizând o procedură de negociere
denumită Contract Net (CN). Versiunea de bază a metodei de
coordonare bazate pe CN este prezentată în figura 5.8.
Metoda de bază constă într-un algoritm într-un singur pas care
urmăreşte paradigmele de împărţire a sarcinilor pe bază de mesaje şi
negociere. El menţine autonomia agenţilor fără să necesite o bază
informaţională globală. El nu presupune un tip particular de arhitectură
de control şi nici nu specifică direct proceduri de decizie locală.
Metodele de coordonare bazate pe CN sunt justificate prin
adecvarea lor la controlul unui anumit tip de producţie precum şi prin
avantajele pe care le prezintă ca mecanisme de control distribuite.
Metodele de coordonare bazate pe CN sunt potrivite în special pentru
controlul proceselor de producţie cu o dinamică rapidă şi cu o

specializare redusă a maşinilor. Dinamismul împiedică metodele de
coordonare mai statice iar specializarea redusă garantează o autonomie
mai mare pentru negocieri. Metoda bazată pe CN este suficient de
flexibilă deoarece ea se bazează doar pe prelucrarea locală a informaţiei.
Mai mult, abilitatea de a utiliza informaţia locală permite licitaţiilor să
se bazeze pe informaţie mai precisă asupra stării mediului de producţie.
Secvenţa tipică de licitaţie
Anunţarea sarcinii
(Mulţumiri)
Licitaţie
Managerul Managerul
Răspuns
celulei celulei
gazdă contractor
Mesaje operaţionale
Query
Status
Figura 5.8
Din punctul de vedere al sistemului de control distribuit, metoda

de coordonare bazată pe CN are proprietăţi bune de încapsulare, ceea ce
facilitează schimbările locale ale sistemului atât timp cât protocolul de
negociere rămâne neschimbat. Legăturile dintre agenţi rămân destul de
slabe deoarece metoda nu necesită o bază de date globală şi protocolul

său este destul de simplu în condiţiile limbajului comunicaţional
compact. Mai mult, metoda bazată pe CN a fost stabilit că este potrivită
pentru suportul decizional în organizaţiile cu responsabilităţi
decizionale distribuite. Acest lucru se întâmplă deoarece există o
analogie naturală între CN şi conceptele de negociere şi cooperare
utilizate în grupurile umane.
5.7.1.2 Sisteme de coordonare bazate pe restricţia de satisfacţie
În aceste scheme problema ordonanţării sistemelor de

management al producţiei distribuite este rezolvată printr-o
metodologie a Problemei Satisfacerii Restricţiilor Distribuite (DCSP).
Aceste scheme de coordonare îşi au originea în inteligenţa
artificială distribuită. Astfel de sisteme prototip sunt CORA, IDS şi un
sistem fără un nume stabilit, realizat de Sycara.
• Bazele schemelor DCSP

Ideea de bază a metodelor bazate pe DCSP este interpretarea
problemei ordonanţării ca o DCSP.
O Problemă a Satisfacerii Restricţiilor (CSP) este o problemă de
asignare a valorilor pentru o mulţime de variabile. Valorile trebuie să fie
date din domeniile respective şi sunt restricţionate de o mulţime de
restricţii. O soluţie este o asignare de valori pentru variabilele
problemei, astfel încât toate restricţiile sunt satisfăcute. Valorile sunt
asignate printr-un proces iterativ cu posibile reveniri când apar violări
ale restricţiilor.
O DCSP este o CSP care este rezolvată de o mulţime de agenţi. Pentru
a rezolva o DCSP, agenţii trebuie să schimbe informaţie de coordonare
pentru a ajunge la o soluţie global consistentă. În ordonanţare,
variabilele sunt alocări ale sarcinilor la resurse şi la momentele lor de
timp. Restricţiile comune sunt legate de precedenţa temporală şi de
capacitatea resursei. Mai multe variante ale metodelor bazate pe DCSP
pot fi obţinute prin schimbări în alocările variabilelor asignate şi

controlul restricţiilor efectuate de agenţi în diferite moduri şi utilizând
diferite medii de coordonare şi informare între agenţi.
• Variante de descompunere a problemei în schemele DCSP

O posibilitate de descompunere a problemei ordonanţării ca o
DCSP este prezentată în relaţie cu o metodă numită Căutare Heuristică
Restricţionată Distribuită (DCHS). Metoda se bazează pe împărţirea atât a
variabilelor cât şi a restricţiilor aferente pe o mulţime de agenţi (figura
5.9).
Agent A
Comanda A1:R1 A2:R2 A3:R3

1
Comanda
A1:R1 A2:R2
2
R1 R2 R3 Resurse
comune
Agent B
Comanda A1:R3 A2:R1 A3:R2

3
Comanda
A1:R4 A2:R2
4
Resursă
locală a
R4 agentului B
Figura 5.9
Agenţii au o mulţime de resurse pentru propria lor utilizare, dar

aceste mulţimi sunt şi suprapuse, deci există resurse comune.
Comenzile sunt împărţite între agenţi anticipat. O comandă constă
dintr-o mulţime de activităţi. Se presupune că comenzile pot fi executate
cu resursele care dispun agenţii. Agenţii asignează alocările de resurse
pe activităţile lor şi verifică restricţiile asociate. Restricţiile de capacitate
a resurselor împărţite între agenţi sunt verificate de agenţii care
deţin/reprezintă acele resurse. Informaţia de coordonare dintre agenţi
este comunicată prin intermediul resurselor comune.
Agent resursă X
Agent
comandă
A Agent resursă Y
Agent
comandă
B
Restricţie temporală
Restricţie de capacitate
Activitate
Figura 5.10
Un alt tip de decompoziţie a problemei este prezentat în sistemul

CORA care utilizează o metodă denumită Partiţia Restricţiilor şi Reacţia
de Coordonare (CP&CR). Metoda se bazează pe gruparea restricţiilor.
Există două clase de agenţi: agenţi comenzi şi agenţi resurse (figura 5.10),
fiind creat câte un agent pentru fiecare resursă şi, respectiv comandă.
Agenţii comenzi sunt însărcinaţi să verifice restricţiile de precedenţă
temporală iar agenţii resurse verifică restricţiile de capacitate a
resurselor. Din nou, o comandă constă dintr-o mulţime de activităţi.
Informaţia de coordonare dintre agenţi este comunicată prin
intermediul activităţilor.
• Concluzii privind schemele bazate pe satisfacerea restricţiilor

Metodele de coordonare bazate pe DCSP sunt încă în stadiul de
cercetare şi aplicarea lor practică este încă problematică.
Aceasta se datorează atât unor îndoieli în aplicarea lor practică în
sisteme distribuite de management al producţiei (DPMS) cât şi
ipotezelor simplificatoare făcute în sistemele de cercetare a lor în mediul
academic. Chiar dacă au fost raportate anumite rezultate încurajatoare,
ele au fost atinse utilizând sisteme de studiu conţinând multe
simplificări.
Îndoielile legate de metodele bazate pe DCSP în multe situaţii
practice, sunt datorate şi conexiunilor slabe dintre agenţi. Este
problematic dacă comunicaţiile intensive în cursul satisfacerii iterative a
restricţiilor pot fi implementate într-un mediu de tip reţea. Există, de
asemenea, problema terminării într-o operaţie asincronă din metoda
DCSP. Soluţia posibilă a sincronizării algoritmice este greu de transpus
în practică.
Altfel, metodele DCSP oferă o comparaţie interesantă între
diferite metode bazate pe CN.
5.7.1.3 Simularea bazată pe scheme de coordonare
Simularea în timp real distribuită a fost propusă ca o metodă de

evaluare a ordonanţării distribuite, deşi simularea ca un mijloc de
evaluare nu este specifică unui mediu distribuit. Simulările distribuite

necesită unele pregătiri speciale, pentru a observa scopurile unui sistem
global.
Metodele care utilizează simularea pentru a evalua programe
predictive au fost propuse atât într-un context centralizat cât şi într-unul
distribuit. Scopul simulărilor a fost să se compare câteva programe
candidat şi să stabilească cel mai promiţător dintre ele, sau chiar să se
verifice fezabilitatea unui anumit program. Această metodă poate fi
justificată într-un mediu stohastic în care fluxul curent de operaţii nu
poate fi precis determinat în avans. De asemenea, ea a fost propusă
pentru planificarea operaţiilor dependente unele de altele. Simularea
are de asemenea utilizări legate de metodele de ordonanţare bazate pe o
anumită politică, în care rezultatul ordonanţării îl constituie o anumită
regulă de ordonanţare şi nu o ordonanţare rigidă. Trebuie notat că în
cazul proceselor în timp real simulările trebuie să fie foarte rapide.
Simulările în timp real distribuit au fost propuse pentru a fi
utilizate în arhitectura de control distribuit. În cadrul acestei metode,
agenţii execută simulări locale continue pentru optimizarea
programelor lor locale. Unul sau mai mulţi agenţi sunt, permanent sau
dinamic, selectaţi ca manageri pentru a combina evaluările locale într-o
evaluare globală.
Această evaluare globală este transmisă tuturor agenţilor pentru
a-i ghida în programarea viitoare.
Trebuie notat că această procedură este aplicabilă doar atunci
când evaluarea globală poate fi determinată din evaluările locale fără
cunoaşterea programelor locale. Selectarea dinamică a managerilor şi
utilizarea evaluărilor ca informaţie de coordonare menţine cerinţele de
egalitate şi autonomie ale arhitecturilor non-ierarhice, aşa cum este
cazul celor ale Companiilor Virtuale. Aplicabilitatea unei astfel de
metode este încă neclară într-un context mai larg.
Simulările în timp real au fost de asemenea propuse pentru
utilizarea în condiţiile arhitecturilor de control ierarhice. O astfel de
metodă cere ca un manager să evalueze o politică de programare bazată
pe analiza statistică şi să controleze pe subordonaţii săi specificând

politicile de programare selecţionate mai degrabă decât programele
propriu-zise. Deşi o astfel de metodă necesită o anumită supervizare
centralizată, o orientare în ce priveşte politica de programare lasă o
destul de mare libertate subordonaţilor. Acest lucru poate îmbunătăţi
flexibilitatea într-un mediu stohastic.
5.7.1.4 Scheme de coordonare orientate spre factorul uman
Metoda de coordonare centrată pe factorul uman a fost propusă

ca o metodă de coordonare în managementul producţiei (PM) intra-
întreprindere şi inter-întreprindere slab cuplate. Această metodă de
coordonare pragmatică îşi are originea în necesităţi practice şi nu în
fundamente teoretice. Această schemă de coordonare are propria sa
bază metodologică. Ea a fost explicitată în două sisteme prototip INFO
şi FMN.
Conţinutul informaţional al metodei bazată pe factorul uman
este definirea asistenţei computerizate pentru sprijinirea coordonării
dintre decidenţii umani. Ideea de bază este să se sprijine procesul
decizional asigurându-l pe decidentul uman cu informaţia corectă la
momentul potrivit pornind de la procesele aplicative în care decidentul
uman este implicat. Conţinutul actual al informaţiei este dependent de
specificul aplicaţiei. Filtrarea şi interfaţarea îmbunătăţesc orientarea
conţinutului informaţional către adevăratul scop. Actualitatea
informaţiei este asigurată de către funcţiile de protejare a acesteia.
Automatizarea parţială a procedurilor de manipulare a
informaţiei necesară pentru reacţia la diferite evenimente poate fi
asigurată prin modele ale procedurilor aplicative. Aşa numitele sisteme
,,grupware” şi ,,workflow” şi în special poşta electronică şi sistemele de
mesaje EDI au fost propuse ca mecanisme de implementare pentru
metoda de coordonare orientată spre factorul uman.
Metoda de coordonare centrală pe factorul uman a fost justificată
prin nevoile oamenilor în procesele decizionale şi prin caracteristicile
sistemelor informaţionale în medii semi-autonome slab cuplate.

Problemele decidenţilor umani într-un mediu semi-autonom slab cuplat
cu o schemă de comunicaţii bazată pe mesaje includ o cantitate mare de
mesaje şi problema determinării acţiunilor potrivite. Apare în special
problema sincronizării potrivite a acţiunilor dintre decidenţi slab
cuplaţi. Tipul de informaţie necesar pentru decidenţii umani diferă de la
unul la altul în raport cu gradul de computerizare. Oamenii pot să
utilizeze diferite tipuri de informaţie, inclusiv text nestructurat şi
multimedia. Metodele de coordonare centrate pe factorul uman pot fi
proiectate prin utilizarea unei astfel de informaţii de coordonare.
Justificarea pentru tipul de coordonare centrat pe factorul uman
din perspectiva proiectării sistemului informaţional este că el creează
interdependenţele necesare între sistemele informaţionale. Aceasta este
în armonie cu procesele de aplicaţii slab cuplate având anumite limite
organizaţionale. În plus, cuplarea slabă este uşor de implementat în
medii software eterogene. Mai mult, această metodă de coordonare nu
necesită un foarte înalt nivel de automatizare.
5.7.1.5 Scheme de management informaţional
Unele metode de management informaţional utilizate în sisteme

de management al producţiei distribuite (DPMS) au fost propuse fără
însă a le lega direct de o schemă de coordonare. Aceste scheme de
management informaţional au locul lor bine definit în Inteligenţa
Artificială Distribuită. În cele ce urmează vom prezenta unele concluzii
raportate de sistemele prototip DARMS, CONTRAC-M, Redux,
Enterprise Management Network, Information Agent şi alte lucrări
asemănătoare.
Problemele la care se referă metodele de management
informaţional includ definirea unui limbaj suficient de explicit pentru a
reprezenta informaţia necesară în PM distribuit (DPM) şi regăsirea,
actualizarea şi stocarea distribuită a unei astfel de informaţii. Nevoia
unui limbaj mai expresiv de reprezentare a informaţiei a fost motivată,
de exemplu, de experienţele cu metodele de coordonare CN sau cele

bazate pe DCSP. Informaţia privind o singură precedenţă şi restricţiile
de resurse, ca şi cea despre contractele privind lucrările ce vor fi
executate au fost considerate ca insuficiente pentru deciziile de control.
În plus, există o problemă a reprezentării unei astfel de informaţii
pentru decidentul uman.
În ce priveşte funcţiile de stocare, actualizare şi regăsire a
informaţiei există probleme de menţinere a unei viziuni consistente
asupra situaţiei şi de găsire a informaţiei necesare pentru agenţii
distribuiţi într-un mediu dinamic.
O metodă de bază de management informaţional în DPMS a fost
definirea unei clase speciale de agenţi responsabili pentru
managementul informaţiei într-o societate de agenţi PM. Conform
acestei scheme, arhitectura unui DPMS constă dintr-o mulţime de
Agenţi Informaţionali (IA) în plus pe lângă agenţii de coordonare. Rolul
IA este să aibă grijă de toate activităţile de management informaţional,
incluzând stocarea, actualizarea, menţinerea consistenţei şi regăsirea
datelor, precum şi notificarea oricărei schimbări apărute. Agenţii
informaţionali trebuie deci să aibă o interfaţă transparentă cu informaţia
PM atât în cazul agenţilor computerizaţi cât şi al celor umani.
Eforturi de cercetare au fost făcute pentru a concentra la nivelul
proiectării mai multe limbaje de reprezentare a informaţiei în sistemele
de tip agent. Limbajele ar trebui să fie capabile să exprime justificări
pentru obligaţiile agenţilor astfel încât procesele decizionale ar putea fi
stabilite în cursul corectării deciziilor. O altă metodă a fost bazată pe
relaţia dintre scopuri şi subscopuri.
Eforturile pentru constituirea unui flux de informaţii consistent
într-un sistem de tip agent distribuit au inclus cercetări legate de
aplicarea metodelor TMS în sisteme distribuite. Un model cu două
nivele a fost propus în acest scop (figura 5.11).
În cadrul acestuia, agenţii vor conţine un sistem de mentenanţă
raţional (RMS) care menţine o viziune consistentă asupra sistemului,
separată de operaţiunile de control. O versiune distribuită a unui TMS
bazat-pe-ipoteze a fost propusă. Această metodă susţine separarea

informaţiei în informaţie locală şi informaţie împărţită şi o viziune
consistentă asupra informaţiei comune. Aceasta este realizată pe baza
contractelor actualizate privind datele suplimentare între agenţii RMS.
O aplicaţie obişnuită a acestei funcţionalităţi o constituie reacţia
îmbunătăţită la evenimente neanticipate de o mulţime de agenţi. În
plus, modelul la două nivele va face implementarea agenţilor mai
simplă. Aplicaţiile DTMS propuse pentru PM au unele asemănări cu
mult mai cunoscutele sisteme de baze de date federate (FDBMS) şi cu
mecanismele de replicare aplicate în cadrul acestora.
PS2 PS3
RMS2 RMS3
PS1
RMS1
Figura 5.11
Alt efort de cercetare s-a concentrat pe regăsirea informaţiei într-

un sistem agent PM distribuit. Au fost propuse unele metode de
cooperare a agenţilor informaţionali în cursul schimburilor
informaţionale. Mai întâi, când suntem în faţa unei cereri de informaţii
dificile de la un agent coordonator, un agent informaţional poate utiliza
informaţia locală pe care o deţine pentru a face inferenţe deductive din

aceasta. Inferenţele deductive vor face posibilă extinderea contextului
informaţional al unui agent informaţional fără extinderea capacităţii sale
de stocare. În al doilea rând, agenţii informaţionali pot coopera în timp
ce construiesc un răspuns la o cerere. Ei pot menţine informaţia privind
conţinutul lor informaţional ca un grup şi utiliza această informaţie
pentru a delega cererile de informaţie (sau o parte a acestora) către alţi
agenţi informaţionali. Acest aranjament va transforma regăsirea
informaţiei într-un tip de problemă distribuită, în care scopul este
construirea unui răspuns la o cerere dată bazată pe informaţia
distribuită în reţeaua de agenţi.
Din nou, ceva asemănător dar mai simplu este necesar să existe
în FDBMS.
5.7.1.6 Scheme adaptive şi de învăţare
Învăţarea şi adaptarea nu au fost studiate extensiv în contextul

DPMS. Acest lucru este probabil datorat dificultăţilor ridicate de aceste
concepte. Învăţarea şi adaptarea nu par să fi primit multă atenţie deşi
există nenumărate probleme nerezolvate la nivelele de bază ale
modelului operaţional al DPMS. În ultima perioadă însă, eforturile în
această direcţie s-au intensificat.
Singura metodă operaţională care a fost sugerată şi care încearcă
să îmbunătăţească capacităţile de învăţare este metoda de coordonare
Contract-Net. Această metodă este bazată pe mecanismul preţului în
care fiecare licitator care câştigă este răsplătit cu un premiu adiţional.
Contractorii îşi revizuiesc periodic performanţele şi acei
contractori care au pierdut încearcă să-şi revizuiască propunerile pentru
a-şi îmbunătăţi scorul în vederea viitoarelor licitaţii.
Un algoritm genetic bazat pe caracteristicile configuraţiilor de
celule de producţie a fost propus în acest scop. O altă metodă de
învăţare bazată pe metoda de coordonare Contract-Net este propusă
pentru arhitecturile cu heterarhii extreme. Conform acestei metode,
generaţiile mai târzii de agenţi de producţie pot învăţa de la generaţiile

timpuri prin cunoaşterea istoriei negocierilor.
5.7.2 Algoritmi de planificare euristică
Scopul acestor algoritmi este utilizarea cunoaşterii şi experienţei

unui planificator al producţiei în cadrul unui algoritm de planificare
euristică pentru a construi un program de producţie. Deci algoritmul
încearcă să simuleze comportamentul de planificare, utilizând metodele
şi euristica unui planificator expert.
Datele de intrare disponibile sunt:
• o schemă principală;
• cerinţele producţiei;
• caracteristicile producţiei;
• cunoaşterea expert a planificatorilor producţiei;
• condiţiile care trebuie obligatoriu îndeplinite;
• condiţiile care ar trebui să fie îndeplinite.
Planificatorul utilizează o comandă bazată pe metodologia de
planificare în care el niciodată nu trebuie să caute rezolvarea tuturor
problemelor ci să-şi utilizeze propria experienţă pentru a alege care
comandă va fi planificată în continuare şi apoi el încearcă să planifice
întreaga comandă dintr-o dată. Comenzile care au fost planificate
anterior de obicei nu vor fi schimbate şi în acest fel ele constituie şi
acţionează ca noi restricţii pentru comenzile care vor fi planificate
ulterior.
Planificatorul trebuie să rezolve conflictele în planificarea
comenzilor creând programul care face ca maşinile să fie ocupate cât
mai mult în intervalul luat în considerare. Una dintre strategiile posibile
pentru rezolvarea acestui conflict este (şi această strategie este de
asemenea utilizată în algoritm): mai întâi caută o maşină alternativă;
dacă nu există una disponibilă, caută o variantă alternativă; dacă nu este
posibilă utilizarea unei variante alternative în cadrul unui interval dat,
caută un alt interval, aceasta însemnând deplasarea intervalului până

când este posibilă planificarea comenzii.
Obiectele din domeniul de planificare, deci comenzile dintr-un
program principal dat şi informaţia privind producţia, sunt stocate într-
o bază de cunoştinţe factuale. Unele dintre ele sunt utilizate ca fapte
necesare pentru a face calculele (de exemplu durata producţiei), altele
sunt utilizate ca restricţii atunci când se creează programul (de exemplu
datele relative de începere a comenzii sau informaţiile privind maşinile
alternative).
Algoritmul euristic de bază creează un program în care:
• toate comenzile (din programul principal) cu toţi paşii lor sunt
planificate; dându-se o listă cu toate comenzile planificate care sunt de
exemplu planificate ,,cu mâna”, este posibil să lăsăm aceste comenzi aşa
cum sunt, comenzile deja planificate sunt privite ca restricţii fixate
pentru program;
• necesarul de producţie este luat în considerare (de exemplu,
pentru producţia în flux continuu se utilizează datele de început relative
ale producţiei şi durata paşilor, utilizându-se doar maşinile existente);
• nu există suprapuneri;
• întregul interval de producţie pentru un pas este ocupat odată,
adică vom avea toate cerinţele de producţie pentru produsul X.
Rezultatele Algoritmului de Bază sunt listate sau prezentate pe
interfaţa utilizator. Datele sunt schimbate în interior pentru numărul de
zile-muncă, astfel încât să poată fi reprezentate pe axa discretă a
timpului şi doar o condiţie de suprapunere este necesară.
5.7.3 Reţele neuronale
Optimizarea reţelelor a fost deseori abordată ca o problemă de

programare liniară. În cazul modelelor neliniare eforturile s-au orientat
către modele conexioniste de tipul reţelelor sociale, în cadrul cărora se
determină ponderi ale interacţiunilor.
Calculul ponderilor poate fi inspirat din regulile lui Hebb care a

observat că în reţelele neuronale biologice:
- eficienţa sinapsei creşte când neuronii care sunt conectaţi sunt
activaţi;
- eficienţa sinapsei descreşte când unul dintre aceşti neuroni nu
este activat.
Desigur că aceste reguli trebuie să fie adaptate pentru a
corespunde cazului planificării producţiei.
Totuşi principala idee este că proprietăţile interesante ale
sistemului pot emerge atunci când aceste reguli simple sunt aplicate
oriunde pentru a controla interacţiunile dintre diferitele părţi ale
sistemului.
Lucrările legate de tehnicile de optimizare bazate pe reţele
neuronale conţin unele aplicaţii ale problemei noastre dacă funcţia de
cost poate lua forma unei funcţii de energie dependentă de ponderea
sinapselor sau de activitatea neuronilor.
Calcularea ponderilor reţelei poate fi făcută cu ajutorul unei
euristici aşa cum a fost propus în ,,Sistemul Coloniei de Furnici”. Ideea
este să se exploreze diferitele legături ale reţelei şi să se determine acea
legătură care este cea mai favorabilă.
Cercetări complet distincte au analizat elementele individuale
din cadrul unui proces cooperativ. O astfel de metodă este foarte
potrivită pentru probleme neliniare şi nestaţionare. Datorită
programului dinamic, soluţia poate fi ajustată în cazul modificării
restricţiilor şi nu necesită o reformulare completă a problemei.
Evident că metodele menţionate mai sus mai necesită multe
cercetări. Dar este interesant că ele se concentrează pe regulile de
interacţiune pentru a rezolva problema organizării sistemelor de
producţie care sunt distribuite, asincrone, nestaţionare şi neliniare, în
special atunci când proprietăţile de flexibilitate şi autonomie sunt
considerate ca un avantaj competitiv într-un mediu în rapidă schimbare.
5.7.3.1 Configuraţie şi planificare
Proiectele de companii virtuale propun o metodă bazată pe

conexionism. Pentru a descrie cererea şi oferta la nivelul fiecărei unităţi,
modelele unităţilor sunt construite luând în considerare restricţiile
locale. Unităţile care sunt capabile să colaboreze sunt restricţionate de
anumite conexiuni ponderate. De exemplu, pentru a livra unui client
produsul A, este necesară prelucrarea produselor B, C, D.
Produsul B poate fi oferit de un anumit partener, produsul C
trebuie produs în cadrul unităţii J, D ar putea fi realizat de unităţile 3, 4
sau 5 ... Ponderea unei conexiuni reprezintă posibilitatea acesteia de a
satisface cererea. Unele dintre aceste conexiuni sunt definite şi impuse
de context (de exemplu sunt restricţii fixate), altele trebuie să fie
specificate/calculate.
Utilizând o metodă similară, legăturile dintre unităţi care se află
la nivele mai scăzute în ierarhia de producţie ar putea fi stabilite în
acelaşi mod. Totuşi, dacă fiecare nivel este descris de un astfel de model,
o întrerupere care apare pe un nivel ar putea fi abordată mai întâi în
cadrul acestui nivel, înainte să fie propagată la nivele mai scăzute şi
apoi, dacă este necesar, la nivele superioare. Dacă soluţia locală este
găsită, nu este necesar să se facă calcule complete care să implice mai
multe nivele.
Ideea este să se definească şi să se aplice reguli care să permită
calculul automat al ponderilor. Rezultatele aşteptate sunt:
• Fiecare stare de echilibru va corespunde unui plan posibil;
• Mai mult, efectele schimbării în nivelul cererii, în capacitatea de
producţie sau în restricţii ar putea fi studiate prin simulare dinamică;
• Un alt obiectiv ar putea fi găsirea unor ponderi care
minimizează criteriul de cost definit fie ca o funcţie pătratică fie ca orice
funcţie descrisă în formă tabelară.
5.7.3.2 Ajustarea parametrilor de producţie
În cazul unui sistem de producţie distribuit se propune un mijloc

de simulare care permite să se reevalueze paşii parcurşi astfel încât să se
evalueze dinamic consecinţele diferitelor cereri asupra procesului de
producţie. Acesta este un procedeu de analiză de sistem original care
constă în plecarea de la anumite variaţii ale outputului pentru a
identifica comenzile care trebuie să fie date (vezi figura 5.12).
Atunci performanţa sistemului care de obicei depinde de starea
producţiei poate fi studiată într-un mod convenţional, plecând de la
intrări către ieşiri. În acest mod, indicatori statici şi dinamici
aproximativi trebuie să fie definiţi.
Unităţi
Comenzi
Produse
Efecte
Cerere
Figura 5.12
Parametrii care definesc o linie de fabricaţie cum ar fi numerele

Kanban, nivelele stocurilor, regulile locale, nivelele de prioritate, trebuie
definite şi ajustate astfel încât să se obţină un răspuns bun, fără
întârzieri şi cu costuri reduse. Unele mecanisme de control pot fi
sintetizate şi învăţate să calculeze aceşti parametri. Să presupunem că o
funcţie de cost poate fi definită, chiar şi în formă tabelară. Dacă o astfel
de funcţie nu poate fi formulată sub o formă matematică simplă, atunci
o reţea multi-nivel poate fi folosită pentru a o aproxima. În acest fel o
reţea neuronală de control, ale cărei inputuri sunt reprezentate de
variabilele de stare ale producţiei şi ale cărei outputuri sunt variabilele
input pentru funcţia de cost poate fi calculată astfel încât să se
minimizeze valoarea funcţiei de cost.
Probleme similare au fost rezolvate şi în controlul proceselor de
producţie.
O astfel de metodă permite managerilor producţiei să dispună de
un sistem interactiv de asistare a deciziei. Acesta îi poate ajuta să
înţeleagă şi să ajusteze parametrii care influenţează direct procesul de
producţie.
În continuare vom prezenta şi alte metode care pot fi utilizate la
nivelul de bază al producţiei pentru ordonanţarea acesteia.
5.7.3.3 Ordonanţarea producţiei
Scopul acestei activităţi îl constituie înzestrarea unui operator cu

un mijloc interactiv care să-l ajute în decizia sa de simulare a evoluţiei
dinamice a alocărilor posibile astfel încât obiectivele şi restricţiile să
poată fi introduse. În acest scop vor fi utilizate mijloace convenţionale
ori de câte ori este posibil. În continuare să prezentăm o metodă
originală bazată pe modele cooperative şi competitive cu reţele
neuronale. În această metodă, se presupune că un program poate
decurge din descrierea interacţiunilor inhibatoare şi excitatoare între
unităţi care reprezintă ele însele o alocare temporală a unei activităţi la o
resursă.
Să presupunem că pentru a realiza două produse este necesar să

executăm câteva operaţii care necesită fiecare în parte resurse diferite (se
numeşte context “open shop” sau „job shop”). Să considerăm o matrice
cu mai multe coloane corespunzând produselor şi mai multe linii
corespunzătoare resurselor. Deci, fiecare unitate corespunde unei decizii
de alocare. Să multiplicăm această matrice în spaţiu, fiecare copie a unui
astfel de model reprezentând o stare de alocare într-o succesiune de
alocări. În acest mod, procesul de alocare a resurselor poate fi vizualizat
în timp precum în figura 5.13.
PRODUSE
P1 P2
M1 M1 M1 M1
M
A M2 M2 M2 M2
Ş
I
N M3 M3 M3 M3
I
end end end
end
t = (k – n)T t = kT t = (k + 1)T t = (k + 2)T
…
Timp
Conexiune inhibitoare
Conexiune excitatoare
Figura 5.13
Regulile de precedenţă sunt modelate ca şi conexiuni excitatoare

între unităţi. Restricţiile pot fi reprezentate ca şi conexiuni inhibatoare.
Ca o prioritate, acele conexiuni certe vor fi convertite în influenţe
puternice. Alte interacţiuni trebuie să fie calculate pentru a îndeplini
obiectivele de performanţă, interacţiuni pe care operatorul le-ar putea
alege într-un mod interactiv.
Pentru fiecare unitate, un neuron se defineşte ca fiind suma dintre
inputurile inhibatoare şi cele excitatoare. Un neuron este cu atât mai
activ cu cât mai consistente sunt alocările posibile. O comutare poate să
permită implementarea unor restricţii în model. De exemplu, cu cât mai
mare este costul unei operaţii, cu atât mai mare este valoarea comutaţiei
şi mai puţin necesar este ca neuronul să fie activat; o defecţiune a
maşinii sau o absenţă a unei resurse ar putea să reprezinte o valoarea
infinită a comutaţiei astfel încât neuronii corespunzători să rămână
neactivaţi.
Rezultatele aşteptate sunt următoarele:
- activitatea neuronilor poate fi uşor vizualizată într-o imagine a
reţelei care măreşte gradele de libertate oferite
operatorului;
- consecinţele noilor alegeri sau a noilor restricţii introduse pot fi
vizualizate în dinamică pe reţea. În particular, un astfel de
instrument poate ajuta operatorul să aloce resursele astfel
încât să respecte momentele stabilite pentru terminarea
producţiei;
- mai mult, în acest tip de reţea neuronală, o disfunţie locală
implică doar o recalculare locală din aproape în aproape
către o soluţie care poate fi determinată.
5.7.3.4 Agenţi soft cu abilităţi de învăţare
Aşa cum am arătat până acum, una din principalele tendinţe în

domeniul Companiilor Virtuale este ca mai degrabă să se distribuie
operaţiile pentru a observa o soluţie emergentă ce rezultă în urma

interacţiunii unor agenţi autonomi, decât prin impunerea unui program
centralizat sau prin planificare. Pentru aceasta, se poate utiliza o metodă
care s-a dovedit extrem de eficientă şi anume învăţarea prin întărire
(reinforcement learning).
Avantajul principal al acestei metode este că învăţarea nu
necesită o modelare perfectă nici a acţiunilor agenţilor şi nici a mediului
în care ei interacţionează.
Pentru Companiile Virtuale, acest tip de învăţare permite
învăţarea distribuită la nivel scăzut utilizând funcţia de cost obţinută la
un nivel superior. Modelarea mai precisă a distribuţiei între agenţii de
pe nivel scăzut este atunci învăţată.
Datorită dificultăţii de a explora toate configuraţiile posibile în
spaţiul de stare, soluţia propusă induce un element stohastic între
intrări ceea ce determină agentul sau Compania Virtuală să încerce
diferite soluţii şi deci să permită învăţarea sarcinii dorite pe un palier
larg al spaţiului de stare. Introducerea unui astfel de “zgomot” mai are
un avantaj: când mediul sau caracteristicile agentului se schimbă,
agentul poate să se adapteze el însuşi la aceste modificări în explorarea
încă odată a spaţiului de stare. O astfel de proprietate este crucială în
contextul sistemelor de producţie virtuale.
Implementarea mecanismului de învăţare expus mai sus pentru
controlarea unui agent (sau unui program de tip agent) necesită
îndeplinirea următoarei configuraţii minimale:
- un agent necesită inputuri venind din mediu, un feedback
asupra propriei sale stări şi un semnal de întărire pentru a
se adapta şi realiza scopurile acţiunilor sale;
- măsurarea sau modelarea interacţiunilor dintre acţiunile
întreprinse de agent în mediul său. Acţiunile propuse şi
cele efective nu sunt în mod necesar aceleaşi datorită
modelării imperfecte a ambilor parteneri: agent şi mediu.
- o funcţie euristică care trebuie să evalueze efectele acţiunilor în

relaţie cu planul dorit de acţiune. Această funcţie euristică
este numită ,,critică”.
În figura 5.14 este reprezentat mecanismul de învăţare prin

întărire.
Efectul
acţiunilor
Feedback intern
Acţiuni
propuse
Interacţiuni
Agent
agent - mediu
Inputuri
externe
Semnal de întărire
Mediu
Critic
Figura 5.14
Plecând de la această schemă de bază, mai multe probleme

decurg şi ele conduc la adaptări în procesul de învăţare: în cazul
sarcinilor dinamice, este necesar ca semnalul de întărire să dea mai
multă informaţie referitoare la calitatea acţiunii decât un simplu răspuns
binar. În general, această problemă este ocolită evaluând calitatea

răspunsului nu doar pentru răspunsul dat la un interval de timp ci
pentru un orizont temporal mai mare. Procesul de învăţare considerat
este atunci un proces secvenţial şi conduce nu doar la evaluarea stării
curente, ci de asemenea la predicţia stărilor viitoare. O astfel de metodă
poate fi numită ,,întărire secvenţială”.
• Planificarea
Problema planificării este în esenţa cea a distribuirii cantităţilor

care urmează să fie produse pe mai multe puncte/locuri de producţie.
Fiecare loc are un vector de stare descriind situaţia internă (maşini
disponibile, stocuri, tipuri de produse ce pot fi realizate etc.) la un nivel
înalt.
x1 Da / Nu
t1 Locul 1
s1
.
Artefact
.
Soft
.
xj Da / Nu
tj Locul j
sj
Critic
Figura 5.15
Modul în care este utilizată învăţarea prin întărire într-o astfel de

problemă este următorul. Planificatorul este compus din artefacte soft,
fiecare dintre ele învăţând sarcina sa; el determină ca output volumul
bunurilor care vor fi produse într-un anumit loc. Este necesar să se
dispună de acest soft pe locul producţiei.
Pe de altă parte, pentru a evalua semnalul de întărire care dă
informaţii dacă volumul propus este satisfăcător sau nu, trebuie să se
implementeze un simulator al procesului de producţie pentru fiecare
loc. O astfel de instalaţie virtuală poate fi simulată utilizând o metodă
clasică sau o metodă neuronală; outputul său este în acest caz un semnal
binar care spune dacă scopul propus (se produce x în timpul t cu starea
s) este posibil sau nu. În figura 5.15 se reprezintă schema planificării
prin învăţare de întărire.
Agenţii utilizaţi în aceste scheme sunt consideraţi ca agenţi
reactivi, în special dacă ei sunt construiţi utilizând reţele neuronale. Dar
ei pot deveni mai cognitivi atunci când este utilizat un model mai
elaborat (vezi figura 5.16).
Într-o astfel de schemă, fiecare reţea neuronală elaborează
propria sa decizie privind contextul şi o strategie (prioritatea pe ruta
producţiei, minimizarea costurilor, obiectivul siguranţei în funcţionare,
reducerea întârzierii etc.). Într-un context particular, definit de valorile
luate de anumite variabile de stare, reţelele neuronale sunt foarte utile.
În loc ca un supervizor extern să o impună, cea mai bună strategie este
aleasă pe baza unei anumite măsuri a performanţei artefactului în
contexte similare precedente.
Performanţa reţelelor neuronale poate fi îmbunătăţită, utilizând
fie reguli de învăţare supervizată, fie o regulă de învăţare prin întărire.
În primul caz un critic determină procesul de învăţare cu o evaluare a
performanţei, în timp ce în al doilea caz învăţarea este efectuată
utilizând o mulţime de date calculate cu instrumente convenţionale.
Datorită proprietăţii de generalizare a reţelelor neuronale, artefactele
soft pot prezenta abilitatea de autonomie deoarece nu este necesară
efectuarea unor calcule sistematice externe. Ar putea fi posibil să se
adapteze regulile critice sau funcţia de învăţare pentru a lua în

considerare noi strategii.
Critic adaptiv
Semnale de
întărire
Funcţii de cost
Reguli de
învăţare
Decizie
Percepţie Informaţii Acţiune
Mediu
Figura 5.16
Fiecare reţea neuronală corespunzătoare agenţilor este antrenată

să ia decizii în concordanţă cu contextul şi cu o anumită strategie
particulară. Performanţa fiecărei reţele este măsurată şi memorată astfel
încât, pentru un context similar, să fie capabilă să aleagă cea mai

eficientă strategie.
Criteriul adaptiv actualizează funcţiile de cost şi regulile de
evaluare a performanţei conform noii strategii elaborate.
• Ordonanţarea
Ordonanţarea poate fi înţeleasă într-o nouă modalitate dacă

acceptăm următoarea propoziţie: fiecare operaţie implementată de un
Artefact Soft trebuie să-şi găsească locul său într-un program. Deci Schema
de Bază a învăţării prin întărire poate fi utilizată încă o dată pentru a
calcula timpul de începere al fiecărei operaţii (figura 5.17). Restricţiile
asupra operaţiilor şi disponibilitatea resurselor sunt incluse atât în critic
cât şi în criticul adaptiv.
Timp de începere a
operaţiei 1
Operaţia 1
Operaţia 1
Artefact
Operaţia 1
Soft
Timp de începere a
operaţiei j
Operaţia j
Critic
Figura 5.17
Mai mult, ca şi în problema de planificare, influenţarea unui

Artefact Soft poate include mai multă sau mai puţină cunoaştere,
depinzând de nivelul de aplicare în Compania Virtuală.
Există o analogie între acest tip de problemă de ordonanţare şi
Problema Comis Voiajorului: este profitabil să se exploreze spaţiul de
stare în toate direcţiile şi nu numai în direcţia funcţiei de cost
descrescătoare.
• Modelare şi prognoză
Toate sau o parte a metodelor descrise anterior necesită să avem

o evaluare a stării (sau performanţei) sistemului virtual. O astfel de
evaluare nu este simplu de realizat luând în considerare aspectele
neliniare şi dinamice ale sistemului de producţie. Deoarece reţelele
neuronale pot dezvolta aceste proprietăţi prin învăţare, ele sunt
candidatul natural pentru realizarea acestei evaluări. De regulă,
identificarea unei funcţii neliniare este realizată utilizând o reţea
neuronală cu două nivele, ca un fel de model neliniar de tip cutie
neagră. Desigur, este posibil să extindem acest concept pentru a include
cunoştinţele privind arhitectura reţelei. Această modalitate este foarte
interesantă deoarece ea îmbunătăţeşte capacitatea reţelei şi face modelul
inteligibil.
Două direcţii pot fi urmate:
• construirea de reţele neuronale pe baza îmbinării dintre
cunoaşterea a priori şi cunoaşterea învăţată pentru a realiza compania la
o anumită scală. Această metodă concordă cu conceptul de sistematizare
a cunoştinţelor.
• sinteza unui model neuronal pe mai multe nivele pentru a
prognoza un semnal particular (cantitate în stoc, întârziere ...).
5.8 Organizarea şi caracteristicile întreprinderii virtuale
5.8.1 Organizare în reţea
Conform definiţiilor, întreprinderea virtuală este o formă de

organizare în reţea. În cadrul tipologiei formelor de organizare în reţea ,
poate fi identificat aşa numitul “Brokerage”, un grup liber de organizaţii
legate între ele pentru realizarea unor obiective specifice. Organizaţiile
de tip reţea au existat de secole sub diferite forme cum ar fi parteneriate,
alianţe strategice, coaliţii, etc., formate pentru a produce bunuri şi
servicii. Organizaţiile de tip reţea există sub forma unor grupuri
distribuite din cadrul unei întreprinderi sau grupuri de firme
independente a căror servicii sunt destinate unei organizaţii centrale
(cum ar fi fabricile de încălţăminte Nike şi Puma) sau ca asociaţii de
firme care cooperează pentru realizarea unui singur proiect (cum ar fi
construcţii de dimensiuni foarte mari).
Întreprinderea virtuală diferă de alte organizaţii de tip reţea prin
suportul ICT 3 , prin modul de cooperare şi încredere între parteneri. O
caracteristică a întreprinderii virtuale este “depăşirea graniţelor “ sale
sau aşa numita “externalitate a internului”, adică extinderea unei firme
peste “graniţele” sale pentru a cuprinde întreaga reţea.
5.8.2 Independenţa geografică şi temporală
Dezvoltarea comerţului electronic şi telecomunicaţiilor a

determinat apariţia unei întreprinderi independente din punct de
vedere geografic şi temporar. Elementele întreprinderii virtuale
reprezentate de companii aflate în legătură sunt distribuite geografic.
Conform afirmaţiilor lui Davidow şi Malone, “corporaţia virtuală
exclude distanţa, iar apropierea geografică va continua să joace un rol
important în cadrul întreprinderii virtuale ” Distanţa este
3
ICT - Information and Communication Technology
nesemnificativă pentru transmiterea informaţiilor, dar constituie un

element important pentru aprovizionarea cu resurse în timp util şi
producerea bunurilor şi serviciilor. Lanţul de producţie al unor
organizaţii (ca de exemplu Nike) este distribuit pe tot globul.
Companiile membre distribuite ale întreprinderii virtuale sunt
independente din punct de vedere geografic doar atunci când nu se
pune problema producerii bunurilor fizice.
5.8.3 Longevitate
Întreprinderea virtuală este văzută ca fiind o întreprindere

temporară. Acest concept derivă parţial din faptul că viteza şi
flexibilitatea procesului de producţie sunt necesare pentru realizarea
oportunităţilor pieţei. Din această perspectivă, întreprinderea virtuală
apare ca o organizaţie care există doar pentru realizarea unui proiect, iar
apoi se disipează. În realitate, toate organizaţiile sunt dependente de
timp şi de nevoile existente pe piaţă. Unele întreprinderi există doar
pentru realizarea unor proiecte, altele cum ar fi cele multinaţionale
există de-a lungul anilor şi deceniilor adaptându-se continuu la
schimbările pieţei.
Flexibilitatea întreprinderii virtuale este dată de capacitatea sa de
transformare rapidă în raport cu condiţiile pieţei. În condiţii stabile,
întreprinderea virtuală poate fi formată din aceeaşi parteneri pentru o
perioadă de timp considerabilă prin menţinerea unei relaţii de
colaborare foarte strânsă, în timp ce în condiţii instabile, întreprinderea
virtuală poate schimba firmele în mod constant.
Astfel întreprinderea virtuală poate fi temporară sau
permanentă.
5.8.4 Competenţa
Fiecare întreprindere posedă un set de competenţe esenţiale care

definesc motivul central al existenţei sale şi competenţe non-esenţiale care
constituie suportul întreprinderii. În comerţul electronic, sursele externe

constituie fundamentul întreprinderii virtuale, care preia de la
companiile membre doar procesele şi competenţele importante ce îi
aduc avantaje competitive.
Procesele definitorii ale întreprinderii pot fi identificate ca fiind
relaţiile cu consumatorii, gradul de satisfacere a nevoilor pe piaţă,
inovaţiile productive, infrastructura, competitivitatea pe piaţă.
Capitalul întreprinderii virtuale este constituit din resursele
financiare şi materiale ale întreprinderilor încorporate. Acest efect este
numit “externalitatea internului”. Una din caracteristicile întreprinderii
virtuale este orientarea către competenţele eficiente ale întreprinderilor
membre şi colaborarea cu alţi parteneri pentru competenţe non-
esenţiale. Ideal pentru întreprinderea virtuală este ca toate companiile
membre să participe cu competenţele cele mai eficiente pentru atingerea
obiectivelor întregii organizaţii.
Finanţarea externă cu resurse materiale şi financiare sprijină
dezvoltarea specialiştilor. Participarea acestora şi creşterea complexităţii
şi importanţei activităţilor cu finanţare externă au condus la colaborarea
întreprinderilor pentru dezvoltarea relaţiilor strategice.
5.9 Procesele economice virtuale
În sistemele reale, procesele economice sunt folosite pentru a

abstractiza activităţile relevante din cadrul unei organizaţii. Ele pot fi
privite ca un set de proceduri şi reguli, exprimate într-un limbaj mai
mult sau mai puţin formal, sub formă grafică sau text, descriind paşii ce
trebuie urmaţi astfel încât să fie îndeplinite anumite condiţii sau atinse
anumite scopuri. Exemple de astfel de condiţii: deschiderea unui cont
bancar, obţinerea unui credit, achiziţionarea unui calculator,
reaprovizionarea magazinelor.
Figura 5.18
În practică, procesele economice se regăsesc sub forma de

proceduri şi de optimizări a acestor proceduri. Mai mult, aproape orice
formă de comerţ electronic poate fi modelată folosind procesele
economice. Se poate da o definiţie mai concretă a comerţului electronic,
făcând legătura între obiectivele economice şi tehnologia folosită pentru
implementarea lor în practică.
Astfel, comerţul electronic poate fi definit ca fiind tehnologia

informaţiei şi comunicaţiilor încorporată în procesul economic astfel
încât sunt excluse limitele geografice şi temporale.
Un proces economic virtual este folosit pentru a defini

obiective/scopuri economice şi pentru a descrie corespondenţa între
activităţi. Spre deosebire de procesul economic normal, procesul
economic virtual nu se desfăşoară numai într-o singură entitate
organizatorică.
Figura 5.19
Procesele economice virtuale pot fi reprezentate ca în figurile

5.18 şi 5.19. Procesul economic virtual poate fi văzut ca un meta-proces;
blocurile sale componente sunt subprocese desfăşurate în cadrul
companiilor membre. De exemplu, în figura 5.18, o firmă din cadrul
unei companii desfăşoară activităţi economice pentru altă companie. În
acest caz, firma este un furnizor de mărfuri pe care fie le are în stoc, fie le
obţine de la alţi distribuitori sau producători. În figura 5.19, procesul
economic virtual se desfăşoară în cadrul Companiei C şi nu este singurul;
distribuitorul, producătorul şi furnizorul desfăşoară de asemenea procese

economice virtuale. O componentă a unui proces economic virtual poate
fi ea însăşi un proces economic virtual.
Pentru reprezentarea unui astfel de proces nu sunt necesare
detaliile. Este nevoie doar de o interfaţă împreună cu specificarea
componentelor procesului şi siguranţa că această interfaţă are formatul
prestabilit. Astfel, companiile membre nu trebuie să-şi expună detaliile
activităţilor desfăşurate, care constituie adesea informaţii private. În
general, interfaţa nu constituie o problemă semnificativă, fiind
specificată în contract.
Procesele economice virtuale nu pot fi definite fără un context,
fără un set de obiective, reguli, cereri, condiţii şi resurse. Acest context
este numit întreprinderea virtuală. Întreprinderea virtuală poate fi văzută
ca o organizaţie ce se bazează pe procese economice virtuale. De
exemplu, în figura 5.18, întreprinderea virtuală face parte din Compania
C, în timp ce în figura 5.19, întreprinderea virtuală este într-adevăr
virtuală în sensul că nu este neapărat necesară existenţa unei organizaţii
reale în spatele său.
În practică, contextul în care se desfăşoară procesele economice
virtuale este extrem de important şi reprezintă factorul determinant în
termeni de fezabilitate. Orice activitate care nu se poate desfăşura la
nivelul proceselor economice reale trebuie să se desfăşoare la nivelul
întreprinderii virtuale, adică în cadrul contextului proceselor economice
virtuale. Odată numit acest context în mod explicit, se poate da o
perspectivă mai clară asupra instrumentelor de dezvoltare şi a
modalităţilor de interacţiune dintre acestea.
Problemele tipice care apar în această situaţie sunt legate de cine
deţine informaţii despre procesele virtuale (doar unul dintre
participanţi?, toţi participanţii?, cine conduce informaţia?, cine are
dreptul să vândă informaţia ca valoare adăugată serviciilor?), unde
trebuie plasată platforma software (descentralizată în totalitate?, doar
parţial?, într-o organizaţie neutră?, într-o companie intermediară?) etc.
5.10 Comunitatea comercială
Partenerii întreprinderii virtuale reprezintă “actorii” care

desfăşoară procesele economice virtuale numiţi generic comunitate
comercială. Comunitatea comercială este definită ca fiind un grup de
companii care desfăşoară procese economice virtuale în cadrul
întreprinderii virtuale.
Între comunitatea comercială, întreprinderea virtuală şi procesele
economice virtuale, există o relaţie de tip 1:1:n, adică fiecare
întreprindere virtuală are o singură comunitate comercială şi poate
desfăşura un număr n de procese economice virtuale. Practic, definirea
comunităţii comerciale, adică menţionarea companiilor membre este
primul pas în definirea drepturilor de acces, responsabilităţilor,
configuraţiei şi organizării întreprinderii virtuale.
5.11 Tehnologia de informaţie şi comunicaţie
Conectarea electronică joacă un rol important în existenţa

întreprinderii virtuale. În trecut, întreprinderile se bazau pe tehnologiile
de integrare globală pentru comunicare şi coordonare, înlocuite astăzi
de Internet, tehnologie cu caracteristici superioare de reţea.
Un sistem ICT uneşte partenerii întreprinderii virtuale prin
impunerea unei conduite de producţie ce trebuie realizată în timp util şi
în conformitate cu oportunităţile pieţei şi a informaţiilor administrative
pentru coordonarea operaţională a organizaţiei.
Diferenţa semnificativă dintre întreprinderea virtuală împreună
cu companiile sale membre şi întreprinderile tradiţionale este gradul
înalt de cooperare şi intensitatea fluxurilor informaţionale care
facilitează repartizarea responsabilităţilor.
Întreprinderea virtuală trebuie să aibă atât flexibilitatea şi
responsabilitatea unei întreprinderi descentralizate, cât şi capacitatea de
integrare şi control a unei întreprinderi centralizate; are de asemenea

nevoie de un sistem intern capabil să aducă o viziune clară asupra
datelor ce pot intra în fluxul informaţional dintre unităţile funcţionale
distribuite geografic.
În timp ce prima condiţie se referă la conectivitatea din cadrul
întreprinderii, a doua condiţie este legată de domeniul standardelor şi
protocoalelor bazate mai mult pe cerinţele întreprinderii decât pe
problemele tehnice de comunicare.
Figura 5.20
Cerinţele specifice ICT ale întreprinderii virtuale sunt:

- procesul de distribuire a datelor şi conectivitatea aplicaţie –
aplicaţie;
- grupul specializat pentru integrarea proceselor;
- sistemele operaţionale dintre întreprinderile membre;
- conectivitatea internă şi externă între indivizi/unităţi membre.
Fluxul informaţional şi de comunicare poate fi reprezentat ca în

figura 5.20.
Obiectivul ICT este de a distribui şi procesa informaţiile în timp
real întregului sistem care face legătura între producători şi
consumatori, ceea ce permite creşterea eficienţei în luarea deciziilor şi
coordonarea rapidă activităţilor.
Mediul dinamic al sistemelor ICT şi legătura lor cu
întreprinderea virtuală determină implementarea unor tehnologii
emergente (cum ar fi “comunitatea agenţilor inteligenţi”).
5.12 Întreprinderea virtuală şi piaţa digitală
Astăzi, formarea reţelelor de comunicare la nivel global

facilitează schimbul de informaţii, servicii şi produse prin activarea
pieţei de informaţii. Dezvoltarea reţelelor de comunicare este
direcţionată spre un schimb specific de informaţii aflate în aşa numitele
servere de informaţii.
Un server de informaţii poate rezolva probleme generale legate
de recuperarea şi filtrarea informaţiilor (extrage informaţiile relevante
din cantităţi imense de date) prin:
(i) motoare de căutare specifice sau agenţi software (realizează
căutarea informaţiilor relevante în reţea);
(ii) permiterea clienţilor să se conecteze la server pentru a-şi
căuta informaţiile necesare pe Internet.
În cazul managementului întreprinderii virtuale, astfel de
servere pot fi folosite de întreprinderile individuale pentru cunoaşterea
şi obţinerea informaţiilor relevante.
Cele mai importante funcţionalităţi pe care le poate realiza astfel
de servere în cadrul întreprinderii virtuale sunt:
• de a colecta specificaţii de tip scop (este recuperată şi filtrată
informaţia off-line);
• de a răspunde cerinţelor on-line prin oferte adecvate;
• de a obţine informaţii automate despre consumatori, astfel

încât cerinţele lor pot fi anticipate şi satisfăcute cu succes prin noi oferte.
În figura 5.21 este prezentată arhitectura unui sistem de piaţă
electronică pe care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea virtuală.
Nucleul acestui sistem este reprezentat de server-ul de informaţii.
Acest nucleu conţine informaţiile şi serviciile necesare existenţei
întreprinderii virtuale, care pot fi accesate de diferite companii
individuale prin intermediul unui software standard (business data).
Un alt suport-software de o complexitate mai ridicată, creat pentru
diferite activităţi desfăşurate în cadrul întreprinderilor, pentru decizii
luate de factorul uman este susţinut de agenţii asistenţi inteligenţi
(IAAs) sau sistemul suport pentru luarea deciziilor.
Figura 5.21
În figura 5.21 trebuie observat că sistemele suport pentru luarea

deciziilor sunt opţionale, iar întreprinderile care nu conţin astfel de
agenţi (de exemplu întreprinderea B) pot folosi de asemenea serviciile

întreprinderii virtuale. Aceste întreprinderi sunt importante în
proiectarea unui sistem virtual; în proiectarea relaţiilor de comunicare, a
strategiilor de negociere trebuie să se ţină cont de faptul că şi factorul
uman este implicat în procesul virtual.
Un alt aspect important este modalitatea de furnizare a
informaţiilor de către serverele de informaţii astfel încât utilizatorii să
poată folosi cu uşurinţă informaţiile.
O funcţie importantă a agentului asistent inteligent este aceea de
susţinere in luarea deciziilor managerilor de produs. Prin această
funcţie, agentul realizează selecţia posibililor parteneri ai întreprinderii
virtuale şi înregistrează consimţământul celor deja existenţi ca noii
parteneri să participe la procesele parţiale. Aceste activităţi necesită un
nivel ridicat de coordonare şi comunicare cu partenerii deja existenţi în
cadrul întreprinderii virtuale. Mai precis, având în vedere că nu se poate
porni de la premisa că managerul de produs dispune de toate
informaţiile existente în sistem, rolul său este de a coordona şi facilita
comunicarea între entităţile existente.
În figura 5.21, întreprinderea A are rolul de manager de produs.
In alte cazuri, acest rol poate fi distribuit între diferiţi parteneri ai
Managerul de produs este susţinut în luarea deciziilor de către
agenţii inteligenţi. Funcţiile sale pot fi preluate în totalitate sau parţial
de către IAAs-uri. Identificarea potenţialilor parteneri, precum şi
planificarea lor pentru efectuarea diferitelor procese parţiale pot fi
realizate prin mecanisme de licitaţie iniţiate de managerul de produs, care
poate juca el însuşi rolul de licitant. Participanţii la licitaţie sunt
utilizatorii server-ului. Astfel, sunt anunţate procesele parţiale ale
întreprinderii virtuale ce urmează a fi asamblate, iar întreprinderile
virtuale (sau coaliţii de întreprinderi) încep licitarea pentru aceste
procese; valorile proceselor de licitaţie sunt stabilite a priori pe baza
unor criterii specifice.
CAPITOLUL 6
PROIECTAREA UNEI ARHITECTURI DE

ÎNTREPRINDERE VIRTUALĂ UTILIZÂND
SISTEMELE MULTIAGENT (MAVE)
Agenţii sunt sisteme autonome sau semiautonome de tip

hardware sau software care îndeplinesc diferite sarcini în medii
complexe, dinamice, aflate într-o permanentă schimbare. Prin
autonomie se înţelege abilitatea unui sistem de a lua decizii pe baza
reprezentării interne a lumii înconjurătoare, fără a fi controlat de un
modul central extern. Prin acţiunile pe care le desfăşoară, agenţii
comunică cu mediul şi influenţează schimbările din mediu.
Un sistem multiagent (MAS) este format de dintr-un grup de
agenţi cu roluri specifice în cadrul unei structuri organizatorice.
Trecerea de la un sistem de tip agent la un sistem multiagent se face pe
baza proprietăţii de emergenţă comportamentală a sistemului: grupul
de agenţi reprezintă mai mult decât suma capacităţilor entităţilor
componente.
Aceasta proprietate reprezintă baza constituirii sistemelor pentru
aplicaţii complexe cum ar fi managementul unui aeroport, controlul
traficului rutier sau logistica transporturilor. De asemenea, sistemele
multiagent au început să fie tot mai mult utilizate în proiectarea
întreprinderilor virtuale.
Se porneşte de la premisa că producătorii nu oferă pe piaţă
produse complete, cu utilităţi izolate, ci mai degrabă îşi desfăşoară
activitatea ca noduri într-o reţea de producători şi consumatori.
Materializarea întreprinderii virtuale presupune selectarea abilităţilor,
competenţelor diferitelor firme şi sintetizarea lor într-o singură entitate
economică, în aşa numitul “lanţ de valori”.(concept introdus în anul

1996).
Întreprinderea virtuală se confruntă cu o mulţime de oferte de pe
piaţă care poate fi răspândită pe o arie geografică mare. În acest caz,
ofertele se numesc procese economice distribuite (DBP - Distributed
Business Processes). Un DBP este un set de procese dinamice şi
temporare (BP) care se unesc pentru dezvoltarea produsului final al
întreprinderii virtuale. Cum se presupune că procesele economice sunt
realizate de firme diferite, întreprinderea care formează întreprinderea
virtuală trebuie, în mod normal, să coordoneze realizarea acestor
procese pentru a evita haosul. În cadrul întreprinderii virtuale,
managementul lanţului de valori este foarte complex, mai ales atunci
când apar probleme de coordonare.
MAVE are ca scop proiectarea şi dezvoltarea unor protocoale IT
şi mecanisme adecvate pentru a susţine o întreprindere virtuală
industrială. Acest proiect este orientat către întreprinderile mici şi
mijlocii astfel încât acestea să coopereze în cadrul unei reţele de lanţuri
de valori.
6.2 Cadrul general al proiectării companiei virtuale
Motivele principale ale realizării unei companii virtuale pot să fie

regăsite în aspecte diferite. Flexibilitatea operaţională prin reacţia la
schimbări, de exemplu în ceea ce priveşte volumul producţiei şi
proiectarea produselor se aşteaptă să fie bună deoarece există multiple
posibilităţi de funcţionare. Aceasta înseamnă că sarcinile sunt alocate pe
unităţi diferite în situaţii diferite. Aceasta va fi posibil prin planificare
centralizată sau descentralizată. Sistemul se adaptează natural la
schimbările în profilul sarcinilor. Posibilitatea de adaptare prin învăţare
organizaţională este îmbunătăţită. Adaptarea şi învăţarea au loc atât la
nivel de unitate cât şi la nivel de sistem / întreprindere.
Capitolul 6 - Proiectarea unei arhitecturi de întreprindere virtuală
utilizând sistemele multiagent
Flexibilitatea va fi garantată prin schimbarea sarcinilor între

unităţi, ceea ce oferă redundanţă funcţională. Independenţa
operaţională a unităţilor din cadrul companiei virtuale conduce la o mai
mare siguranţă în funcţionare a întregului sistem. Unităţile vor face
erori independent, deci erorile lor nu vor afecta celelalte unităţi, care vor
funcţiona corect. Erorile independente ale unităţilor pot fi ocolite prin
alocarea sarcinilor lor către alte unităţi în caz că aceste erori pot fi
detectate.
O mentenabilitate ridicată se poate obţine prin proiectarea
independentă fiecărei unităţi din cadrul companiei virtuale. Dacă
legătura dintre unităţi, stabilită în cadrul proiectării companiei, este
suficient de slabă atunci proiectarea internă a acestora poate fi efectiv
încapsulată. Aceasta va duce la posibilitatea de a introduce schimbările
localizat, în acele unităţi în care este nevoie de schimbare şi nu de a
reproiecta întregul sistem. În plus, mentenabilitatea se presupune că va
creşte prin reducerea complexităţii determinată de proiectarea unor
unităţi mai mici. Independenţa operaţională a unităţilor face posibilă şi
uşurează actualizarea on-line a sarcinilor şi informaţiilor.
În continuare, pornind de la aceste motive, vom sintetiza
principalele caracteristici ale structurii de cooperare, structurii
organizaţionale (arhitecturii) şi, respectiv, a structurii funcţionale din
cadrul Companiei Virtuale. Pentru fiecare dintre aceste structuri vom
prezenta diferite alternative posibile ce pot fi utilizate atunci când se
elaborează proiectul unei astfel de companii sau când ea este realizată
prin negocierea şi cooperarea dintre mai multe întreprinderi deja
existente.
6.2.1 Structuri de cooperare
În continuare vom prezenta principiile de bază ale creării

macrostructurilor de cooperare, care pot fi utilizate în cadrul Companiei
Virtuale.
6.2.1.1 Structuri macro de cooperare şi coordonare
În realizarea structurii macro de cooperare şi coordonare,

Compania Virtuală se realizează pornind de la teoria costurilor
tranzacţionale care examinează costurile care decurg direct dintr-o
tranzacţie realizată. Pe baza acestei teorii, diferitele structuri de
coordonare pot fi clasificate şi analizate în raport cu anumite criterii
legate de realizarea sarcinilor.
• Teoria costurilor tranzacţionale

Teoria costurilor tranzacţionale consideră toate costurile care
sunt implicate de o tranzacţie între doi parteneri, cum sunt costurile
informaţiei şi comunicării ce privesc iniţierea, acordul, executarea,
controlul şi adaptarea unei tranzacţii. Mărimea acestor costuri depinde
de atributele sarcinii, comportamentul partenerilor, precum şi de
structura de coordonare.
Există două structuri de coordonare principale: ierarhică şi de
piaţă.
În cadrul teoriei costurilor tranzacţionale următoarele atribute
ale unei sarcini sunt importante: specificitatea, incertitudinea,
comportamentul oportunist şi raţionalitatea limitată. Dintre acestea cel mai
important este specificitatea. Cu cât o resursă necesară pentru a realiza
această sarcină este utilizată mai puţin în realizarea alteia, cu atât este
mai mare specificitatea unei sarcini.
Specificitatea apare ca fiind într-o strânsă conexiune cu
comportamentul oportunist. În acest context oportunist înseamnă
optimizarea de către un partener în folosul său propriu fără a ţine seama
de ceilalţi parteneri.
De asemenea, frecvenţa tranzacţiilor cu sarcini, atmosfera
efectuării tranzacţiilor şi disponibilitatea know how-ului şi capitalului
vor influenţa costurile tranzacţionale.
În figura 6.1 se reprezintă costurile tranzacţionale depinzând de
gradul de specificitate al diferitelor structuri de coordonare.
Cost
tranzacţional
Piaţă Mix Ierarhie
Specificitate
Figura 6.1
Datorită modificărilor tehnologice în special a tehnologiei

informaţiei, aceste curbe vor suferi o deplasare către dreapta. Totuşi,
forma generală a acestor curbe va rămâne neschimbată.
A. Clasificarea structurilor de cooperare pe baza specificităţii şi

variabilităţii unei sarcini
Plecând de la aceste două criterii (specificitatea şi variabilitatea

sarcinii) se pot distinge patru structuri organizatorice diferite (figura
6.2). Fiecare dintre ele are un necesar diferit de informaţie şi
comunicare.
Structurile de coordonare ierarhice sunt utilizate în cazul unor sarcini
stabile, specifice. Structurile informaţionale şi de comunicaţii servesc ca
mijloace de programare şi control. Există o reţea orizontală de control al
unei singure funcţii şi o reţea verticală de control între management şi

nivelele de lucru din cadrul ierarhiei.
Mare
Variabilitate Reţea Modulară
Piaţă Ierarhică
. .
. .
. .
Mică
Redusă Mare
Specificitate
Figura 6.2
Structurile de coordonare de piaţă sunt utilizate pentru schimbul

output-urilor nespecifice, stabile, cum ar fi de exemplu produse
standard. Caracteristicile acestora cum sunt calitatea, condiţiile tehnice
ş.a. pot fi uşor reprezentate prin tehnologii informatice. Datorită
creşterii pieţei electronice, importanţa comerţului tradiţional descreşte.
Piaţa electronică permite utilizarea unor cotaţii diferite şi a licitaţiilor pe
aceeaşi piaţă. Aceasta va conduce la o transparenţă mai mare a pieţei, cu
toate că pentru a ajunge aici este necesar ca datele să fie standardizate în

comunicaţiile inter şi intra întreprinderi.
Reţelele strategice sunt organizaţii care au sarcini de coordonare
nespecifice şi schimbătoare. Ele constau din companii independente
specializate cu relaţii de schimb foarte strânse şi orientate către
atingerea unui scop comun. Pentru acestea, reglarea fină a performanţei
unui singur partener prin sistemele de comunicaţii şi informaţionale
inter-întreprinderi este larg utilizată. Reţeaua poate fi alcătuită de o
singură companie, care serveşte ca lider sau broker.
Sarcini înalt specializate şi schimbătoare conduc la
interdependenţă şi probleme privind evaluarea inputului de noi
parteneri. Aceste probleme nu pot fi rezolvate într-un mod satisfăcător
utilizând sisteme formale birocratice. De aceea se realizează structuri
modulare. Există o orientare comună într-o astfel de structură pe baza
unui scop comun, a valorilor, standardelor şi calităţii. Condiţia pentru
îndeplinirea eficientă şi efectivă a sarcinilor o constituie o comunicare
bună între parteneri, la orice nivel.
Toate aceste patru structuri de cooperare pot fi utilizate de către
companiile virtuale.
B. Clasificarea reţelelor
Reţelele sunt cel mai frecvent utilizate în companiile virtuale. Ele

pot fi clasificate în:
- Reţele orientate pe termen lung: Compania Virtuală va fi
construită pe baza unui grup de întreprinderi. Baza acestui parteneriat
este strategia comună şi cultura organizaţională asemănătoare a
partenerilor.
- Reţele modulare stabile în timp: Sisteme modulare în care
partenerii sunt responsabili pentru propriile lor rezultate dar împart
resursele şi riscul.
- Reţele pentru un singur produs limitate în timp: O reţea de

parteneri specializaţi care va fi constituită pentru a lucra la o singură
comandă. Reţeaua se va dizolva după ce comanda a fost realizată.
- Reţea-sursă controlată central: Partenerii din reţea se concentrează
pe competenţele lor. Ei pot fi înlocuiţi pentru o scurtă perioadă de timp
de alţi parteneri pentru a asigura competitivitatea din reţea.
- Reţea orientată către un scop: Prin cooperarea virtuală dintre
diferiţi parteneri o soluţie inteligentă, orientată către piaţă poate fi
oferită clientului.
Toate aceste reţele pot fi incluse în cele patru categorii de
structuri de coordonare. În timp ce reţelele modulare, reţelele pentru o
singură comandă, reţeaua orientată către un scop şi reţelele orientate pe
termen lung pot fi grupate între reţeaua strategică şi compania
modulară, reţeaua controlată central tinde mai mult către ierarhie.
6.2.1.2 Descrierea structurilor de cooperare
Proiectarea întreprinderilor virtuale include specificarea

arhitecturii şi proceselor care se desfăşoară în sistem. Scopurile
proiectării sunt formate din obiectivele sistemului de producţie. În
cadrul procesului proiectării sunt luate cele mai importante decizii.
În primul pas sunt alese metodele de distribuţie şi colaborare.
Acestea influenţează în continuare arhitectura, funcţionarea şi
tehnologia. Pentru a determina aceste caracteristici se alege, pentru
fiecare dintre elementele de bază ale proiectului alternativa cea mai
potrivită. În tabelul 6.1 sunt prezentate, pentru principalele aspecte ale
proiectării, alternativele posibile.
O mulţime de unităţi autooptimizante, autoorganizatoare,
semiindependente şi orientate către un scop formează o societate semi-
ierarhică de unităţi. Această formă de funcţionare a fost gândită să ofere
un echilibru între controlabilitate şi nevoia de flexibilitate.
Tabelul 6.1
Aspectul de proiectare Valori (alternative) posibile

1. Domeniul Intra-întreprindere,
Inter-întreprinderi
2. Scopul Flexibilitate
Mentenabilitate
Siguranţă
Alte combinaţii
3. Restricţii Procesul de producţie
Organizarea
Tehnologia
Combinaţii
4. Obiectivul Arhitectura
Funcţia
5. Funcţii ale sistemului Operaţii selectate
Creşterea completitudinii
6. Arhitectura necesară Diferite tipuri de distribuţie
7. Funcţii necesare Diferite tipuri de colaborare
8. Tehnologia necesară Diferite tipuri de suport pentru
distribuţie şi colaborare
Caracteristica autoorganizatoare este necesară pentru a realiza

cerinţele de robusteţe şi flexibilitate. Pe de altă parte, semiindependenţa,
semiierarhia şi orientarea către un scop sunt necesare pentru a forma
coerenţa funcţională. O astfel de reţea constă din unităţi cu scop
informaţional care le lasă suficientă autonomie pentru a reacţiona la
schimbări. Ea conţine produse, servicii, tehnologii, procese şi oameni cu
o anumită cultură organizaţională.
Oamenii determină fluxul informaţional şi material într-o
singură unitate. Unităţile sunt capabile să execute funcţiile lor de bază
autonome şi autarhic. Mărimea ca şi structura sistemului se poate
schimba dinamic. Caracteristici de acest tip pot fi găsite la Compania
Fractală, Sistemul de Producţie Holonic şi DREAM. În cadrul

conceptului de Companie Fractală poate fi găsită o viziune orientată
către oameni. Oamenii care se aşteaptă să aibă cât mai multe
responsabilităţi decizionale în unităţile cărora le aparţin. Funcţionarea
în grup este capabilă să asigure mijloacele potrivite pentru împărţirea şi
distribuirea informaţiei generale precum şi comunicarea informaţiei de
control.
Comunicarea între unităţile simple, independente este baza
pentru realizarea sarcinilor şi armonia întregului sistem.
6.2.2 Cadrul arhitectural al companiei virtuale
Scopul principal al proiectării structurii arhitecturale a

companiei virtuale este specificarea componentelor arhitecturale ale
acesteia, responsabilităţile funcţionale ale unităţilor componente,
distribuirea informaţiei, liniile de comunicaţie şi structura internă a
unităţilor. Arhitectura companiei virtuale poate fi privită din două
puncte de vedere.
Primul consideră sistemul ca fiind format din unităţi şi
caracteristicile lor externe în timp ce al doilea descrie compunerea internă
a acestor unităţi.
Conform teoriei sistemelor, arhitectura va fi înţeleasă ca
,,structura funcţională şi unificatoare definind în raport cu elementele
sistemului, interfeţe, procese, restricţii şi comportamente”. În această
definiţie, luarea deciziei este parte a proceselor şi este bazată pe
restricţii.
Organizaţiile virtuale sunt caracterizate de o minimă definiţie
structurală dar şi de o complexitate a sarcinilor şi restricţiilor proceselor
pe care le conţin. Construirea unui cadru pentru cooperare în cadrul
unui singur proces este baza pentru configurarea cu succes şi
funcţionarea eficientă a organizaţiilor distribuite. Organizaţiile
distribuite sunt caracterizate de mici unităţi care pot fi conduse,
competenţe decizionale descentralizate şi responsabilitate pentru
rezultate. Coordonarea va fi făcută din ce în ce mai mult într-o manieră
non-ierarhică. Aceasta va conduce la necesitatea apariţiei de noi

structuri de programare şi control inovative şi flexibile. Descentralizarea
sarcinilor conduce la o creştere a nevoii de abilitate decizională şi
responsabilitate în unităţile executante.
Un punct de plecare este alocarea sarcinilor, competenţelor şi
responsabilităţilor într-un mod adecvat. Pe această bază, sistemele
suport pentru decizii trebuie instalate atât la nivelul managementului
cât şi al producţiei. Cooperarea şi arhitectura decizională nu pot fi
privite separat. Ele sunt strâns interdependente. Informaţia şi
comunicaţiile sunt baza pentru execuţia eficientă şi efectivă a sarcinilor
şi pentru adaptarea cu succes a sistemului de condiţii în continuă
schimbare.
6.2.2.1 Descrierea arhitecturilor
Din punct de vedere funcţional, Compania Virtuală poate fi

privită ca fiind constituită din mai multe funcţii incluse în procesele
economice şi tehnice. Procesul economic, controlează ce cantitate este
produsă, unde şi când, în timp ce procesul tehnic defineşte ce produs
este realizat şi cum. Funcţiile sunt conectate prin fluxuri materiale şi
informaţionale. Unele funcţii sunt dependente de comportamentul
intern al companiei în timp ce altele interacţionează cu mediul
înconjurător. În timp ce sarcina managerială centrală este formată din
bucla de planificare, execuţie şi monitorizare, ea este însoţită de sarcinile
de alocare pe termen lung şi configurare şi o mulţime de alte activităţi.
Timpii de răspuns sunt diferiţi în raport cu sarcinile diferite şi de nivele
manageriale multiple pe care se realizează aceste sarcini.
Viziunea sistemică priveşte proprietăţile externe ale unităţilor şi
relaţiile lor cu celelalte unităţi. Conţinutul esenţial al proprietăţilor
externe ale unităţilor este conturat prin definirea diferitelor clase de
unităţi, a responsabilităţilor lor funcţionale şi a distribuţiei informaţiei
între unităţi. Responsabilităţile funcţionale sunt caracterizate de către
funcţiile îndeplinite, de scopurile şi restricţiile asociate acestora precum
şi de aspectele temporale ale funcţiilor. Aspectele temporale se referă la

evenimentele pe care unităţile trebuie să le realizeze şi restricţiile
privind timpul de răspuns. Aspectul distribuirii informaţiilor defineşte
ce date sunt disponibile fiecărei unităţi în parte. Responsabilităţile
funcţionale şi distribuţia informaţiei între unităţi conduce la
caracterizarea relaţiilor de comunicare dintre ele. Viziunea unitară
defineşte organizarea internă de bază a unităţilor şi relaţiile lor pentru
îndeplinirea responsabilităţilor externe ale unităţilor. Conţinutul
esenţial al modelului sunt resursele unităţilor pe care acestea le utilizează
pentru sarcinile asociate. De un interes special este dinamica de bază a
unităţilor, astfel spus, stările acestora ordonate în timp.
6.2.2.2 Consideraţii privind alternativele de proiectare
Proiectarea Companiei Virtuale se reduce la o mulţime de

scopuri şi restricţii interne şi externe. Aceşti factori variază considerabil
între diferitele tipuri şi cazuri de întreprinderi. Ei includ caracteristicile
proceselor de producţie şi organizarea facilităţilor de producţie, precum
şi componentele lor umane şi automatizate. Complexitatea, variabilitatea şi
durata în timp a procesului de producţie sunt restricţii ale arhitecturilor
posibile. În general, un proces foarte complex cu o dinamică rapidă se
presupune că necesită o arhitectură cu unităţi autonome şi inteligente
care au abilitatea de a-şi schimba comportamentul. O problemă
importantă o constituie gradul de centralizare. O arhitectură cu unităţi
având o mare autonomie necesită capacităţi diferite de coordonare şi
împărţire a informaţiei faţă de una care are un centru dominant.
O altă problemă este aceea a gradului în care se aşteaptă să fie
implicat factorul uman. Un mediu de producţie în care munca manuală
şi operaţiile executate de om sunt predominante necesită o abordare
diferită a proiectării arhitecturale faţă de un mediu de producţie în care
domină automatizarea. Regulile curente definite trebuie să fie uşor de
înţeles pentru a duce la o structură uşor de transformat în reţea. Pe de
altă parte, scopurile trebuie să fie clar definite într-un mod în care să
existe suficient spaţiu pentru a le putea modifica dacă este cazul.
Alternativele disponibile pentru proiectare pot fi schiţate ca

valori posibile pentru cele mai multe variabile de proiectare
caracteristice.
Aceste variabile sunt considerate ca fiind intra- şi inter-
întreprindere şi ca fiind cazuri unitare sau ale întregului sistem.
6.2.2.3 Aspecte inter-întreprindere ale arhitecturii
Pentru proiectarea unei arhitecturi inter-întreprindere există

câteva variante de sistem. Organizarea de bază necesită un anumit tip
de reţea de cooperare. Problemele importante sunt caracterizate de
tipurile de unităţi, de responsabilităţile funcţionale şi de modalităţile de
comunicaţie. Responsabilităţile funcţionale ale unei unităţi într-o
arhitectură de sistem inter-întreprindere pot conţine, de asemenea,
operaţii de marketing şi de găsire a partenerului în conjuncţie cu mai
multe relaţii referitoare la managementul sub-contractelor. Metodele de
comunicaţie pot să varieze de la simple conexiuni bilaterale şi până la
pieţe globale.
Arhitectura internă a unei unităţi poate fi interpretată ca fiind
compusă dintr-o selecţie continuă de componente unitate generice.
Acestea conţin module informaţionale, blocuri funcţionale şi interfeţe cu
diferite tipuri şi componente. Resursele necesare pentru a îndeplini
responsabilităţile externe determină arhitectura internă.
În continuare (vezi tabelul 6.2) sunt date câteva dintre
alternativele posibil de ales atunci când se proiectează arhitecturile
sistemului inter-întreprindere.
Baza pentru succesul arhitecturilor distribuite este dată de
definirea liniilor principale ale activităţii comune. După definirea
interfeţelor între diferitele organizaţii, fiecare partener din Compania
Virtuală are oportunitatea de a-şi optimiza organizaţia într-un mod
adecvat pe nivelul intra-întreprindere.
Tabelul 6.2
Aspecte de proiectare Valori posibile

• Arhitectura sistemului
- Omogenitate funcţională Funcţii similare sau diferite pentru
toate unităţile
- Omogenitate informaţională Informaţii similare sau diferite
pentru toate unităţile
- Coordonare centralizată Puţină, nulă
- Centralizare informaţională Nulă, puţină
- Volumul de comunicaţii Mic, moderat
- Direcţia de comunicare Orizontală
- Canale de comunicaţii Bilaterale, multilaterale
• Arhitectura unităţii
- Roluri Ofertant, consumator, co-ofertant
- Funcţii Diferite funcţii manageriale
- Autonomie Parţială, autonomă
- Număr Mic, moderat, mare
- Granularitate Mare
6.2.2.4 Aspecte intra-întreprindere ale arhitecturii
Pentru proiectarea unei arhitecturi de sistem intra-întreprindere

există mai multe variabile de proiectare importante care determină
tipurile şi capacitatea unităţilor componente ale Companiei Virtuale. Pot
să existe mai multe tipuri de unităţi cu roluri predefinite în proces.
Problemele esenţiale sunt gradul de coordonare şi centralizarea informaţiei.
Aceste probleme sunt conectate logic cu capacităţile funcţionale ale
unităţilor.
Descreşterea centralizării necesită creşterea capacităţilor la
nivelul unităţilor. Alte variabile de decizie importante sunt asociate cu
funcţii ale diferitelor tipuri de unităţi şi formează paradigma
comunicaţională în organizarea unităţii.
În continuare sunt prezentate alternativele de proiectare ale

arhitecturilor intra-întreprinderi.
Tabelul 6.3
Aspecte de proiectare Valori posibile

• Arhitectura sistemului
- Omogenitate funcţională Funcţii diferite sau similare
- Omogenitate informaţională Informaţii diferite sau similare
- Centralizare informaţională Totală, selectivă, nulă
- Volumul de comunicaţii Redus, mediu, mare
- Direcţia comunicării Verticală, orizontală
- Canale de comunicaţii Bilaterale, multilaterale
• Arhitectura unităţii
- Roluri Manager resurse, unitatea de
producţie, unitatea
informaţională, control, alte
- Funcţii Funcţii manageriale diferite
- Autonomie Subordonat, autonomie parţială,
autonomie
- Număr Mic, mediu, mare
- Granularitate Mică, mare
6.2.3 Cadrul operaţional
Proiectarea operaţională priveşte specificarea procedurilor de

comunicaţii, coordonare şi managementul informaţiei pentru fiecare
unitate din Compania Virtuală. Restricţiile proiectării cadrului
operaţional sunt alcătuite din caracteristici într-un mediu de producţie
dat, incluzând zona de operare umană şi alte decizii de proiectare,

inclusiv arhitectura specificată. Proiectarea operaţională, poate fi privită
ca o altă fază de nivel principal a proiectării în legătură cu proiectarea
arhitecturală şi înainte de proiectarea tehnică. Proiectarea operaţională
este legată bidirecţional de proiectarea arhitecturală prin intermediul
restricţiilor de proiectare. Întregul proces de proiectare este iterativ.
6.2.3.1 Descrierea operaţională
La nivel operaţional sunt de interes patru paliere. De jos în sus

acestea sunt: a) comunicaţiile; b) managementul informaţional; c)
coordonarea şi învăţarea; şi d) adaptarea. Nivelele inferioare pot fi
privite ca bază pentru cele superioare.
Pe nivel comunicaţional trebuie definite principiile de bază ale
comunicării. Managementul informaţional trebuie să definească operaţiile
informaţionale executate de către unităţi. De asemenea, trebuie
specificat tipul de informaţie şi sensul de transmitere a acesteia. Tipurile
de management informaţional definesc rolurile managementului local al
datelor şi schimbul de informaţie între unităţi ca parte a
managementului informaţional total. Aceste operaţii formulează
cerinţele pentru nivelul comunicaţional.
Coordonarea defineşte operaţiile de coordonare executate de către
unităţi. Caracteristicile de bază ale unei scheme de coordonare includ
obiectul coordonării, orizontul de planificare şi tipul de coordonare.
Caracteristicile mai detaliate ale unei scheme de coordonare pot
să fie stabilite prin specificarea procedurilor decizionale ale unităţilor şi
a comportamentului lor în diferite situaţii sau faze operaţionale.
Procedurile decizionale definesc caracteristicile proceselor decizionale
din interiorul unităţilor. Procedurile decizionale utilizează date
provenind de la operaţiile de management informaţional şi indicând
necesităţile de comunicaţii. Procedurile decizionale pot fi descrise prin
definirea datelor utilizate în luarea deciziilor, metodele decizionale
utilizate şi criteriile stabilite. Luarea deciziilor este în multe cazuri
efectuată în cooperare cu oamenii şi tehnologiile de sprijin.
Descompunerea şi alocarea sarcinilor de producţie sunt funcţii de

coordonare importante. Ele sunt o combinaţie între planificarea
procesului şi funcţia de ordonanţare. Scopul coordonării este să asigure
coerenţă procesului de descompunere a sarcinilor şi deciziilor de
alocare în funcţie de scopurile globale ale producţiei.
O altă fază importantă este faza de execuţie. Aceasta corespunde
combinaţiei dintre executarea procesului de producţie şi monitorizarea
acestuia. Acest lucru înseamnă că unităţile supervizează operaţiile
locale pe care le execută care pot depinde de operaţiile altor agenţi.
Scopul coordonării este să asigure că producţia este efectuată pe baza
unui program predefinit şi indică nevoia de replanificare atunci când
este necesar.
Nivelul de învăţare şi adaptare acoperă aspecte ce ţin de
îmbunătăţirea coordonării şi asigurarea ajustării acesteia la situaţiile
schimbătoare. Acestea corespund adesea sarcinilor pe termen lung,
precum: îmbunătăţirea performanţei, stabilirea scopurilor şi
reconfigurarea funcţională. Distribuirea învăţării înseamnă de fapt
învăţare organizaţională între unităţi, proces în care rezultatele învăţării
provenite de la unităţile individuale pot fi combinate şi distribuite
celorlalte unităţi pentru a deveni cunoaştere globală.
6.2.3.2 Consideraţii şi alternative de proiectare
Scopurile proiectării operaţionale rezultă în principal din

obiectivele de performanţă. Restricţiile proiectării sunt stabilite de către
mediul exterior, incluzând aici organizaţii umane, şi de celelalte părţi
ale proiectării sistemului în special de modelul arhitectural ales.
Aspectele luate în considerare sunt:
- performanţa şi flexibilitatea producţiei determinată de sarcina
managerială;
- caracteristicile sarcinii de producţie generale, a subsarcinilor şi
restricţiilor deduse din acestea;
- distribuţia între unităţi a informaţiei privind scopul;
- caracteristicile managementului sistemului de producţie şi

arhitectura distribuită adoptată pentru controlul acestuia;
- disponibilitatea şi completitudinea stării informaţiei;
- politica utilizată;
- restricţia de flexibilitate a producţiei.
6.2.3.3 Aspecte inter-întreprindere ale funcţionării Companiei

Virtuale
În funcţionarea inter-întreprindere, restricţiile arhitecturale de

comunicaţie fac imposibilă utilizarea unor tipuri de management
informaţional şi coordonare. Funcţionarea se concentrează mai mult pe
procedurile locale care sunt mult mai limitate decât în cazul intra-
întreprindere.
În continuare sunt prezentate alternativele posibile în proiectarea
funcţională la nivel de inter-întreprindere.
Tabelul 6.4
Aspectul de proiectare Alternative posibile

• Nivelul comunicaţional
- Sincronizarea Asincronă
- Paradigme Mesaje
- Scopul limbajului Compact
- Tip de informaţie Structurat, nestructurat
• Nivelul managementului informaţional
- Integritate Parţială, locală
- Tip de acces Local, combinat
- Tip de stocare Federată, locală
- Tip de informaţie Structurată, nestructurată
- Precizia informaţiei Precisă, abstractă, intermediară
- Decalaj informaţional Întârziată
- Tip de actualizare Continuă, periodică, în raport cu
evenimentele
• Nivelul coordonator
- Paradigma Împărţirea sarcinilor, împărţirea
- Tipul informaţiei
- Protocol Cooperare, competiţie
- Precizie Negociere, informare
- Orizont de plan Moderată, inexactă
- Timp de planificare Reactiv, predictiv
- Obiectiv Continuu, periodic, în raport cu
- Tip de procedură evenimentele
- Proceduri Satisfacţie
Unică
Diferite
• Nivelul de învăţare şi adaptare
- Extindere Neextinsă, locală, grup
- Subiect Comunicaţie, informaţie,
- Schimbări coordonare, învăţare
Operaţie locală, operaţie de grup
6.2.3.4 Aspecte intra-întreprindere ale funcţionării
Proiectarea unei scheme comunicaţionale pentru funcţionarea

intra-întreprinderi este influenţată de schemele de coordonare şi
management informaţional şi de restricţiile de comunicaţii impune prin
modelul arhitectural obţinut. Comunicaţia între întreprinderile din
cadrul Companiei Virtuale este orientată către cererea de informaţie şi
trebuie să fie sigură că informaţia cerută va fi transmisă în raport cu
scopul urmărit. Reducerea comunicaţiilor care nu sunt necesare este un
scop important al proiectării. O conexiune pierdută este privită mai bine
în raport cu reliabilitatea (siguranţa) şi mentenabilitatea sistemului. O
conexiune pierdută este, de asemenea, asociată cu o mai mare
autonomie a unităţilor, şi un mai mare conţinut abstract în comunicaţie.
Managementul informaţional este dificil de efectuat prin structura de
coordonare. Accesul la informaţie variază în raport cu tipul de

informaţie, mergând de la un acces strict local la accesul global.
Probabil cele mai caracteristice proprietăţi ale procedurilor
decizionale sunt tipul de coordonare şi cantitatea de informaţie de coordonare
globală.
Aceste proprietăţi sunt în mod considerabil determinate de
arhitectura de control. Metoda de coordonare de tip comandă cu
informaţie globală este utilizată în arhitecturile centralizate şi ierarhice.
În arhitecturile cu canale de comunicaţie orizontale peer-to-peer (de la o
persoană la alta), natura coordonării trebuie să devină crescător
cooperativă cu o cantitate descrescătoare de informaţie de coordonare
globală. O altă proprietate importantă a procedurilor de decizie este
numărul de iteraţii necesare pentru rezolvarea problemelor între unităţi.
Pentru un proces iterativ, predictiv sunt necesare comunicaţii
substanţiale între unităţi.
Abilitatea adaptivă şi de învăţare depinde de comportamentul
grupului şi de scopul urmărit în procesul de adaptare. Învăţarea este în
primul rând individuală şi apoi învăţare de grup. Schimbările
determinate de adaptare sunt prezente în schemele de comunicaţii,
management informaţional sau de coordonare şi chiar în schema de
învăţare şi adaptare.
În tabelul 6.5 sunt prezentate alternativele posibile ale aspectelor

de proiectare funcţională intra-întreprindere.
Tabelul 6.5
Aspectul de proiectare Valorile posibile

• Nivelul comunicaţional
- Sincronicitate Sincron, asincron
- Paradigma Mesaje, împărţirea memoriei
- Scopul limbajului Compact, moderat, extensiv
- Tip de informaţii Structurat, nestructurat
• Nivelul de management informaţional

- Integritate Totală, parţială, locală
- Tip de acces Global, local, combinat
- Tip de informaţie Structurată, nestructurată
- Precizia informaţiei Precisă, abstractă, intermediară
- Întârzierea informaţiei În timp real, întârziată
- Tip de actualizare Continuă, periodică
• Nivel de coordonare
- Obiectiv Satisfacţie, optimizare
- Pradigma Repartizarea sarcinilor, împărţirea
- Tip informaţiei
- Protocol Comandă, cooperare, competiţie
- Precizie Comandă, negociere, informare
- Orizont de plan Precisă, moderată, inexactă
- Perioada planificării Reactiv, predictiv
- Tip de procedură Continuă, periodică
- Proceduri O singură dată, iterativă
Diferite
• Nivel de adaptare şi învăţare
- Extindere Nu, locală, grup
- Subiect Comunicaţie, informaţie,
- Schimbări coordonare, învăţare
Operaţie locală, operaţie de grup,
arhitectură de grup
6.2.4 Criterii de evaluare
În continuare vom sintetiza criteriile care sunt utilizate pentru a

evalua atât conceptul de Companie Virtuală cât şi metodele şi
instrumentele utilizate în proiectarea sa. Un criteriu foarte important de
evaluare este modalitatea în care ea trebuie să satisfacă o anumită cerere
care a apărut pe piaţă, aceasta fiind şi criteriul care justifică apariţia
Companiei Virtuale. Pe lângă acest criteriu fundamental, o Companie

Virtuală mai trebuie să îndeplinească o serie de alte criterii pentru ca ea
să poată fi realizată şi să funcţioneze cu maximă eficienţă. Prezentăm în
cele ce urmează aceste criterii.
1. Flexibilitatea sau reactivitatea
Constituie proprietatea Companiei Virtuale de a oferi un mare

număr de configuraţii diferite. Tipurile de flexibilitate presupuse a fi
utilizate includ abilitatea de a reacţiona atât la schimbări în volumul
producţiei cât şi în proiectarea produsului. Aceasta ar putea răspunde la
o problemă importantă a managementului schimbării. De asemenea,
problemele de cooperare ar putea fi mult simplificate. Obţinerea unei
mai bune flexibilităţi se presupune că are un impact inerent asupra
gestionării schimbărilor. Aceasta ar putea fi determinate prin decizii
localizate şi prin propagarea rezultatelor într-o modalitate paralelă în
întregul sistem.
Problema de bază în atingerea flexibilităţii în practică este
proiectarea unei scheme de funcţionare care este capabilă să utilizeze
această oportunitate în mod eficient. Flexibilitatea ca un criteriu nu este
suficientă deoarece ea aduce o îmbunătăţire în ceea ce priveşte
capacitatea de adaptare dar ea nu afectează şi viteza de adaptare.
2. Rapiditatea
Este un criteriu pentru adaptabilitatea unei organizaţii în cazul

unor condiţii şi restricţii modificabile în mediul de afaceri. Rapiditatea şi
flexibilitatea devin criterii de evaluare a Companiei Virtuale deoarece
scopul acesteia este acela de a forma o companie cu o mare reactivitate.
3. Adaptabilitatea
Este privită ca o proprietate a Companiei Virtuale necesară

pentru a măsura performanţa acesteia şi capacitatea de a-şi modifica
parametrii structurali pentru a menţine performanţa la un anumit nivel

dorit. Adaptabilitatea vizează rapiditatea cu care o metodă poate să-şi
modifice parametrii. Deoarece Compania Virtuală se presupune că este
o organizaţie cu modificare rapidă ea trebuie să fie considerată
adaptabilă nu numai dacă poate să-şi schimbe comportamentul intern
dar şi parametrii din mediul înconjurător.
4. Siguranţa în funcţionare
Sistemul de producţie trebuie să fie securizat şi garantat. Această

proprietate trebuie privită ca având o importanţă în creştere. Dacă
conexiunile dintre unităţi ar fi operaţional pierdute, atunci o eroare într-
una dintre ele n-ar determina întreruperea activităţii celorlalte, lucru
care ar împiedica întreruperea nejustificată a activităţii altor
componente ale sistemului Companiei Virtuale. Problema de bază în
atingerea siguranţei în funcţionare în practică se poate rezolva prin
proiectarea unei scheme funcţionale care nu se întrerupe la greşelile
uneia sau alteia dintre unităţi.
5. Robusteţea
Este proprietatea Companiei Virtuale de a îndeplini performanţa

dorită şi atunci când apar perturbaţii interne sau externe cum ar fi
deplasarea, reconfigurarea, eroarea unei unităţi, fluctuaţia cererii,
evenimente economice, acţiuni ale concurenţei. Deoarece redundanţele
funcţionale dintre unităţi în condiţiile apariţiei unor greşeli individuale
nu vor afecta alte unităţi, acestea vor funcţiona corect. Proprietatea este
strâns legată de siguranţa în funcţionare a sistemului.
6. Mentenabilitatea
Datorită redundanţei în funcţionarea unităţilor se permite ca ele

să fie înlocuite din reţea fără consecinţe importante pentru
comportamentul reţelei în ansamblu. Această proprietate va spori

gradul de acceptare a Companiei Virtuale şi va descreşte costurile de
instalare şi funcţionare pe termen lung. Motivul pentru a dori această
proprietate este similar cu cel de la siguranţa în funcţionare. Dacă
conexiunile dintre unităţi ar fi conceptual pierdute, atunci o schimbare
într-una dintre ele nu ar afecta pe celelalte. Problema de bază în
atingerea mentenabilităţii în practică este proiectarea unei scheme de
comunicaţii şi a subsistemelor care să fie capabilă să susţină modificarea
unei singure unităţi.
7. Abilitatea de a învăţa
Este proprietatea de acumula experienţă de către oameni sau

unităţi cu scopul de a îmbunătăţi reactivitatea întregului sistem.
8. Senzitivitatea
Acest criteriu măsoară frecvenţa şi gradul de schimbare bruscă la

care este supus sistemul. În fiecare moment sistemul distribuit este
expus unor mici variaţii / schimbări. Dar, este evident că
discontinuităţile neaşteptate în muncă sau configuraţie generează
costuri adiţionale.
6.3 Arhitecturi de tip agent în întreprinderea virtuală
Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul unei arhitecturi

organizatorice de tip virtual, agenţii trebuie să posede anumite
proprietăţi, considerate de bază, cum ar fi: reacţie, deliberare, eficienţă,
abilitatea de a interacţiona cu alţi agenţi şi adaptabilitate. În ultimii ani,
arhitecturile ce permit proiectarea sistemelor de tip agent au cunoscut o
dezvoltare rapidă, astfel că aceste arhitecturi se pot confrunta cu
schimbările rapide ale mediului, cu creşterea permanentă a
complexităţii acestuia, cu direcţionarea scopului ca resursa a sistemelor

de tip agent.
Ierarhizarea
Unitatea de control a
bazei de cunoştinţe ale
agentului agentului
Nivelul planificat
Modelul social S P de cooperare NPC
S S
Abstractizarea cunoştinţelor
Nivelul de
Modelul conceptual S P planificare locală
S S NPL
Modelul general S P Nivelul de bază

S S comportamental
NBC
Senzori Comunicare Actori

INTERFAŢA CU UTILIZATORII
Mediul
Legendă: accesul la informaţii

flux de control
SS: situaţia recunoscută / activarea scopului
PS: planificare, execuţie
Figura 6.3 Arhitectura sistemului multiagent INTERRAP
Arhitectura INTERRAP stă la baza proiectării agenţilor autonomi

aflaţi în interacţiune şi care vor forma fundamentul proiectării
Sistemului multiagent în cadrul proiectului de întreprindere virtuală
(MAVE) 1 . Figura 6.3 ilustrează structura arhitecturii de tip sistem
multiagent INTERRAP.
1
MAVE - MultiAgents Virtual Enterprise
În cadrul acestei arhitecturi, agentul este reprezentat sub forma

unei interfeţe cu utilizatorii, formată dintr-o unitate de control şi o bază de
cunoştinţe (BC).
Unitatea de control este formată din trei nivele:
1) nivelul de bază comportamental (NBC);
2) nivelul de planificare locală (NPL);
3) nivelul planificat de cooperare (NPC).
Baza de cunoştinţe este structurată în corespondenţă cu:
1) un model global (general);
2) un model conceptual;
3) un model social.
Diferitele nivele conceptuale corespund diferitelor nivele
funcţionale ale agentului.
Scopul nivelului de bază comportamental (NBC) este de a permite
agentului să reacţioneze în situaţiile critice (prin aşa numitul model de
comportament reactiv( MCR) şi să facă faţă situaţiilor normale. Reacţiile
sunt declanşate de evenimente recunoscute de modelul global ce
încorporează nivelul obiectiv de cunoştinţe ale agentului despre mediul
în care există.
Nivelul de planificare locală (NPL) dă agentului abilitatea de a
delibera pe termen lung, pe baza informaţiilor din modelul general, dar
condiţionat de scopurile curente ale agenţilor şi intenţiile locale
menţinute în modelul conceptual al bazei de cunoştinţe ca şi de
mecanismele de proiectare disponibile.
Nivelul planificat de cooperare (NPC) extinde în final
funcţionalitatea planificată a unui agent astfel încât, în final, acesta să se
poată coordona (exemplu: proiectarea agenţilor multipli pentru
rezolvarea conflictelor şi pentru cooperare). Spre deosebire de nivelul
global şi cel conceptual, nivelul planificat de cooperare foloseşte
informaţii despre scopurile şi abilităţile celorlalţi agenţi, realizează
procesul de stocare a informaţiilor în cadrul modelului social al bazei de
cunoştinţe.
6.4 Utilizarea tehnologiilor de tip agenţi pentru proiectarea

întreprinderii virtuale
Prima fază a proiectului MAVE este dezvoltarea unui prototip care

permite utilizatorilor localizaţi pe diferite site-uri aflate la distanţe
geografice mari să liciteze pentru diferite procese parţiale din ciclul
aprovizionare-producţie-desfacere, care vor forma procesul global al
întreprinderii virtuale. Atât procesul de licitaţie cât şi faza de informare
sunt susţinute de agenţi asistenţi inteligenţi.
6.4.1 De la produse la procese
Prima etapă o constituie planificarea specificaţiilor (mai mult

informale) cu privire la furnizarea de produse şi servicii de către
întreprinderea virtuală. Urmează apoi transformarea acestora în
specificaţii (formale) ale proceselor economice care descriu
întreprinderea virtuală, adică descrierea unor proceduri deosebit de
complexe cum ar fi transformarea sarcinilor informale în specificaţii
formale de program sau definirea unui proces pe baza descrierii
produsului.
În prima fază a proiectului se presupune că există o descriere a
procesului global obţinută în urma analizei diagnostic a procesului
economic din întreprinderea cadru. Procesele economice desfăşurate în
cadrul unei întreprinderi pot fi descrise utilizând numeroase
metodologii şi formalităţi. Un exemplu de metodologie este ARIS 2 ,
cadru pentru procesele economice de management. ARIS combină
metode de modelare, reconstituire şi implementare a noilor sisteme.
Acest concept este susţinut de un instrument denumit ARIS Toolset 3 .
2
ARIS-The Arhitecture of Re-engineering Information System
3
Denumirea de ARIS Toolset este dată de IDS Prof. Scheer GmbH
Arhitectura sistemului de informaţii ARIS face posibilă analiza

problemelor economice din cadrul unei întreprinderi, prin descrierea
proceselor comerciale. Primul pas îl constituie dezvoltarea unui model
pentru descrierea acestor procese. Modelul se bazează pe două concepte
generale: tabela virtuală şi nivelul descriptiv.
Pentru a reduce complexitatea unui astfel de model, el este

împărţit şi descris prin tabele virtuale individuale ce reprezintă aspecte
arhitecturale (de proiectare) individuale amănunţite. Această
descompunere a modelului general trebuie să se realizeze astfel încât
viziunile individuale ale diferiţilor analişti pot fi înţelese independent
prin utilizarea metodelor specializate.
Datele şi relaţiile dintre acestea formează tabela virtuală de date,
funcţiile ce trebuie îndeplinite şi relaţiile dintre acestea formează tabela
virtuală de funcţionalităţi, iar structura şi relaţiile dintre unităţile
organizatorice constituie diagrama organizatorică virtuală. Tabela virtuală
de control exprimă legăturile dintre tabelele virtuale.
Nivelul descriptiv exprimă similitudinea dintre sistemul de
informaţii şi tehnologiile de informaţii. ARIS cuprinde trei nivele
descriptive:
- nivelul de definire al cerinţelor;
- nivelul de specificare al proiectării;
- nivelul de descriere a implementării noului sistem.
Arhitectura ARIS are ca idee centrală dezvoltarea unui ciclu de
viaţă pentru a se asigura o descriere cât mai explicită a problemelor
economice pe toată perioada de implementare a noului sistem.
Modelarea procesului de producţie presupune utilizarea tabelei
virtuale de control şi a celui mai înalt nivel descriptiv, aşa numitul nivel
de definire al cerinţelor, în cadrul căruia procesele economice sunt
integrate în lanţul de procese de conducere 4 .
4
EPCS - Engineering Process Chain System
6.4.2 Descompunerea proceselor
Lanţul global de procese poate fi descompus în părţi componente

ce pot fi alocate rezolvatorilor individuali de probleme. Se porneşte de
la observaţia că funcţionalităţile date de modelele clasice de
întreprindere (modele de aprovizionare, de producţie, de marketing, de
vânzări şi distribuţie) sunt utile pentru a arăta cum poate fi realizată o
descompunere verticală a sarcinilor.
Astfel, lanţul global de procese este descompus în sublanţuri, pe
baza unor criterii de funcţionalitate.
Un exemplu îl constituie lanţul de planificare al vânzărilor. În
figura 6.4 este ilustrată o reprezentare a EPC ca proces parţial al
planificării vânzărilor.
Procesul începe prin evenimentul: semnalarea contractului. Prima

activitate este cea de previziune a vânzărilor, care are ca date de intrare
cele furnizate de studii de piaţă (date de marketing), planificarea
vânzărilor (strategii de vânzare) şi informaţii adiţionale furnizate (date
statistice de piaţă). Output-ul acestei funcţii este activitatea de previzionare
a vânzărilor.
Din exemplu, pot fi observate entităţile de bază modelate:
- evenimente;
- funcţii;
- unităţi organizatorice;
- date.
6.4.3 Modelarea agenţilor şi interacţiunea dintre agenţi
Arhitectura MAVE este orientată în special asupra

functionalităţilor sistemelor de agenţi inteligenţi menţionate în cadrul
procesului de alocare. Proiectarea activităţilor întreprinderii virtuale se
realizează într-un mediu virtual dinamic şi complex, astfel că trebuie
analizate sistemele de tip agent şi interacţiunile dintre acestea. În cadrul
arhitecturii MAVE, fiecare dintre agenţi este proiectat în concordanţă
cu arhitectura INTERRAP 5 .
Nivelul comportamental de bază al unui agent conţine abilităţile
de a reacţiona (modele reactive de comportament) utilizate pentru a
monitoriza informaţiile noi relevante din reţea sau pentru a semnala
introducerea unui nou agent, ceea ce presupune iniţierea unui proces de
comunicare (bidirecţional).
Nivelul de planificare locală ale agentului conţine descrierea
EPC-ului local, adică descrieri abstracte ale proceselor parţiale realizate
de agenţii întreprinderii virtuale. La acest nivel pot fi concepute modele
şi puse în evidenţă criterii de clasificare, realizându-se astfel evaluarea
EPC-urilor.
Aceste evaluări locale formează baza de decizii pentru nivelul de
cooperare planificată, unde sunt localizate cunoştinţele care activează
agenţii pentru a participa la procesul de licitaţie.
Aceste cunoştinţe presupun (în modelele generale de negociere
propuse de Rosenschein si Zlotkin (1994)):
- setul de negociere sau setul rezultatelor admisibile;
- protocolul de negociere ce caracterizează aspectele externe ale
licitaţiei, interacţiunile admisibile dintre participanţii individuali;
- strategia de negociere care determină modul în care agenţii iau
decizii în procesul de licitaţie.
5
INTERRAP- Arhitectura Agenţilor Autonomi.
În cadrul arhitecturii MAVE, diferitele protocoale

corespunzătoare diferitelor forme de licitaţie şi strategii (ce reflectă
comportamentul faţă de risc al agenţilor) se implementează şi evaluează
experimental.
6.4.4 Modelarea şi evaluarea proceselor
În faza de alocare, fiecare proces parţial din cadrul procesului

global este activat de un proces de licitaţie. Obţinerea unui proces
parţial în urma procesului de licitaţie se bazează pe un nivel ridicat de
evaluare a alternativelor. În procesul de licitaţie este foarte importantă
dezvoltarea funcţiilor adecvate, necesare activării agenţilor individuali
pentru evaluarea calităţii unui proces parţial candidat. Aceste funcţii
presupun utilizarea unor criterii de clasificare bazate pe o descriere
formală a proceselor parţiale.
Rezultatul primei faze de proiectare este un model restricţionat
care, pentru un anumit domeniu, permite luarea deciziilor pe baza unui
set limitat de clasificări. Se realizează astfel o conexiune între partea
economică şi partea tehnică a întreprinderii. În particular, trebuie
incluse criterii de clasificare de natură financiară, cum ar fi
profitabilitatea vânzărilor şi criterii de clasificare non-financiară, cum ar
fi segmentarea pieţei, gradul de realizare al serviciilor, stabilirea
timpului pentru o operaţie.
În tabelul 6.6 este evidenţiat un set de principii de clasificare a

proceselor parţiale: vânzări şi planificare.
Tabelul 6.6: Principii de clasificare pentru procesul parţial şi

planificarea vânzărilor
PRINCIPII DE CLASIFICARE PREŢ REZERVAT
I Durata procesului ≤ 2 săptămâni
II Repartizarea costurilor totale de producţie < 1%
III Numărul de ieşiri (specifice pe zone) Europa:>100
Austria: >10
USA: >500
IV Abateri ale vânzărilor curente de la cele < 5%
planificate
V Coeficientul de expediere a produselor
produse _ disponibile > 99%
=
cererea _ totala ( pt _ fiecare _ iesire)
VI Coeficientul de realizare a comenzilor
cereri _ consumatori _ satisfăati e > 99%
=
cererea _ totala ( pt _ fiecare _ iesire)
VII Cererea totală a consumatorilor pe unitatea

de muncă <10, pentru numărător
>100
Evaluarea procesului depinde de factori economici cantitativi (cum

ar fi durata unui proces parţial, ponderea sa în costurile totale de
producţie) şi de factori calitativi (cum ar fi calitatea serviciilor faţă de
clienţi). Cele mai importante principii de clasificare cuprind câte şapte
criterii cărora le corespund o sublicitaţie. Managerul de produs
calculează apoi cea mai bună licitare ca o combinaţie de sublicitări. De
asemenea, el poate specifica un preţ de rezervă, precum şi limite
superioare sau inferioare pentru licitaţiile acceptate. În coloana din
dreapta a tabelului sunt exemplificate preţurile rezervate.
Spre deosebire de majoritatea protocoalelor de negociere

considerate în sistemele multiagent, selecţia proceselor parţiale în
cadrul întreprinderii virtuale este o problemă de decizie multicriterială.
Astfel, selecţia celor care licitează este mult mai complexă comparativ
cu cea din protocolul de contract reţea, unde selecţia celei mai bune
licitaţii este un simplu proces aritmetic.
6.5 Coordonarea proceselor economice în cadrul

Deoarece în cadrul întreprinderii virtuale pot coexista mai multe

procese economice, coordonarea acestora reprezintă una dintre cele mai
dificile sarcini ale sistemului multiagent. Coordonarea se realizează
pornind de la setul complet de activităţi care trebuie realizate în fiecare
etapă a ciclului de viaţă al întreprinderii virtuale.
Am definit trei etape principale ale acestui ciclu de viaţă, şi
anume:
Etapa A: crearea întreprinderii virtuale;
Etapa B: operarea întreprinderii virtuale;
Etapa C: dizolvarea întreprinderii virtuale.
Cerinţele de coordonare la nivel înalt rezultă din analizele
activităţilor desfăşurate în fiecare fază.
6.5.1 Etapa A. Crearea întreprinderii virtuale
Crearea întreprinderii virtuale este etapa generală având scopul

de a forma un grup de întreprinderi care trebuie sa realizeze un proces
economic unitar. Din moment ce procesele economice sunt realizate de
un grup de întreprinderi, numite noduri ale reţelei, acestea devin
procese economice distribuite (DBP).
Fiecare nod poate fi responsabil pentru realizarea unuia sau mai

multor procese economice iar scopul esenţial şi concret al întreprinderii
virtuale este realizarea acestor procese economice distribuite.
În cadrul etapei de creare a întreprinderii virtuale sunt parcurşi
doi paşi importanţi: formarea întreprinderii virtuale şi modelarea
Pasul 1. Formarea întreprinderii virtuale.

Este activitatea generală cu scopul de a găsi o asociere logică de
întreprinderi. Pentru aceasta se parcurg următoarele activităţi:
1.1. Elaborarea şi anunţarea proceselor economice distribuite
Presupune editarea specificaţiilor proceselor economice
(informaţii prezentate într-o formă accesibilă împreună cu aspecte
tehnice, de calitate, de monitorizare, de producţie, etc.) distribuite apoi
în reţea.
1.2. Căutarea potenţialilor parteneri
Presupune căutarea întreprinderilor care satisfac cerinţele
proceselor economice distribuite enunţate la punctul 1.1.
1.3. Recepţionarea propunerilor/selecţia partenerilor
Presupune analiza propunerilor primite (licitaţiilor) pentru
fiecare proces economic distribuit anunţat şi apoi selecţia partenerilor
potriviţi pentru realizarea respectivului proces. Această etapă, datorită
complexităţi ei, poate fi defalcată în mai multe subetape:
1.3.1. Negocierea.
Negocierea are loc atunci când apar conflicte în selectarea
partenerilor.Negocierea poate avea loc şi în etapa de operare.
1.3.2. Angajarea.
Presupune acordul final în legătură cu realizarea unui proces
economic distribuit sigur.
1.3.3. Rezultatul final al distribuirii
Celor care au făcut propunerile de realizare a proceselor
(licitanţii) li se comunică reultatul final.
1.4. Procesul economic distribuit material şi planificarea fluxului de

date
Trebuie planificat fluxul de muncă si rezolvate problemele de
logistică.
1.5. Acordul legal
Conceptul de întreprindere virtuală nu înlocuieşte necesitatea
legalizării acordurilor stabilite. Contractele privind realizarea proceselor
economice distribuite trebuie semnate şi legalizate, ceea ce presupune
rezolvarea anumitor incompabilităţi între legile aplicate în diferite zone
geografice unde se găsesc diferite noduri ale întreprinderii virtulae
(membrii întreprinderii virtuale).
Pasul 2. Modelarea întreprinderii virtuale

Odata creat grupul de întreprinderi care vor constitui
întreprinderea virtuală, se trece la modelarea acesteia. Asocierea
formată pentru compunerea întreprinderii virtuale este văzut ca un
modul al conceptului de întreprindere virtuală. Odată creat un modul,
se trece la generalizarea sa pentru toţi membrii, astfel încât
întreprinderea virtuală poate funcţiona adecvat.
6.5.2 Etapa B. Operarea întreprinderii virtuale
Este etapa generală care cuprinde acţiunile realizate de

întreprinderea virtuală în timpul existenţei sale. Si această etapă se
desfăşoară urmând mai mulţi paşi:
Pasul 1. Managementul procesului economic distribuit

Reprezintă activitatea de organizare în vederea realizării
normale a proceselor economice distribuite. In cadrul acestui pas se
realizează următoarele activităţi principale:
1.1. Evaluarea / măsurarea / simularea proceselor economice distribuite
Un proces economic distribuit trebuie verificat în mod constant
astfel încât să se garanteze atingerea scopului întreprinderii virtuale.
Aceasta verificare poate fi făcută din următoarele perspective:
- tehnic – aspecte legate de producţie şi logistică;

- impactul social / uman;
- legal.
Verificările privesc doar procesele din cadrul întreprinderii
virtuale şi nu afectează în nici un fel activitatea de bază a
întreprinderilor componente desfăşurată în afara întreprinderii
virtuale.
1.2. Monitorizarea proceselor economice distribuite
Este o funcţie de bază a managementului întreprinderii virtuale
care constă în obţinerea informaţiilor şi chestionarea în legătură cu un
proces virtual distribuit sigur şi/ sau membrii întreprinderii virtuale ca
şi permiterea vizualizării lor.
Pasul 2. Supravegherea
Reprezintă activitatea direcţionată în special spre rezolvarea
problemelor care apar datorită unor perturbaţii apărute în
managementul proceselor economice distribuite. In funcţie de
rezultatele ce se obţin în acest pas, se pot desfăşura următoarele
activităţi:
2.1. Reconfigurarea întreprinderii virtuale
O întreprindere virtuală poate fi reconfigurată în concordanţă cu
gravitatea perturbaţiilor, care în unele cazuri pot determina necesitatea
replanificării întregii activităţi a întreprinderii virtuale. Reconfigurarea
se poate realiza în principal prin:
2.1.1. Includerea unui nou membru
Presupune includerea unei noi întreprinderi în cadrul
întreprinderii virtuale în timpul realizării unui proces economic
distribuit sigur, datorită faptului că întreprinderea membră a eşuat şi
este necesară înlocuirea ei sau datorită unor modificări ale proceselor
economice distribuite care pot necesita contractarea unei noi
întreprinderi.
2.1.2. Excluderea unui membru

Se referă la excluderea unui membru al întreprinderii virtuale
datorită unei disfuncţionalităţi cauzată de propriul eşec sau unele
modificări, renegocieri în contractul proceselor economice distribuite.
2.2. Modificări ale contractului proceselor economice distribuite
Specificaţiile proceselor economice distribuite pot fi modificate în
timpul formării întreprinderii virtuale, cum ar fi termenele limită,
anumite specificaţii tehnice, proceduri de transport. Aceste modificări se
împart în următoarele categorii principale:
2.2.1. Modificări menţionate de coordonatorul întreprinderii
virtuale
Modificarea DBP poate fi specificată de coordonatorul
întreprinderii virtuale, ceea ce duce la renunţarea la procesul economic
distribuit şi/sau la o replanificare.
1. Modificare datorată eşecului unui membru a
Modificarea se poate datora unui membru al întreprinderii
virtuale care a eşuat, obligând coordonatorul întreprinderii virtuale sa
renunţe la procesul economic distribuit.
2. Schimbări în contractul DBP
Coordonatorul întreprinderii virtuale poate modifica
specificaţiile procesului economic distribuit, ceea ce implică
reconfigurarea întreprinderii virtuale.
2.2.2. Modificare cerută de unul dintre membrii întreprinderii
virtuale
Unul dintre membrii întreprinderii virtuale poate cere
coordonatorului modificarea procesului economic distribuit datorită
unor motive particulare.
2.3. Evaluarea conflictului
Un conflict apare atunci când o problemă care priveşte sarcinile
DBP nu este în concordanţă cu contractul curent. Înţelegerea naturii
conflictului trebuie să pornească de la natura deciziei de a realiza un
proces economic distribuit. Decizia de a realiza un DBP este complexă,
deoarece depinde de: i) natura DBP; ii) numărul şi tipul partenerilor; iii)
procesele tehnologice implicate; iv) evaluarea costurilor.
Evaluarea globală a conflictelor aduce întreprinderii informaţiile
necesare luării unei decizii mai bune.
6.5.3 Etapa C. Dizolvarea întreprinderii virtuale
3.1. Dizolvare normală

Existenţa întreprinderii se încheie odată cu finalizarea
procesului economic distribuit. Dizolvarea întreprinderii virtuale are loc
în momentul în care fiecare membru îşi realizează procesul economic
conform contractului.
3.2. Dizolvarea datorată unei probleme
Acest tip de dizolvare a întreprinderii virtuale are loc în
momentul în care DBP nu este realizat cu succes. Această situaţie este
datorată apariţiei unui conflict ce nu poate fi rezolvat.
6.6 Coordonarea avansată a funcţionării întreprinderii

virtuale
Coordonarea avansată a funcţionării reprezintă servicii realizate

la nivel înalt pentru implementarea activităţilor coordonate ale
întreprinderii virtuale. Aceste activităţi corespund unor module
software specializate, dezvoltate pentru a ajuta în rezolvarea diferitelor
probleme, pentru a îmbunătăţi calitatea managementului
departamentului de aprovizionare-producţie-desfacere (supply-chain).
Activităţile de coordonare avansată sunt integrate prin intermediul unei
platforme software instalate în sistemele componente ale întreprinderii
(noduri) şi în modulele lor interne, astfel încât întreprinderile îşi pot
desfăşura activitatea într-un mod “transparent”. Platforma este formată
din două module principale: nivelul de cooperare şi arhitectura
activităţilor de coordonare funcţională (ACF) (vezi figura 6.5).
Figura 6.3
Figura 6.5
Nivelul de cooperare este format din module software

semiautonome care asigură întreprinderii o serie de funcţionalităţi, cum
ar fi:
• schimbul de date comerciale (prin utilizarea INTERNET şi
WWW);
• schimbul de date despre produsele tehnice;
• schimbul de informaţii despre calitatea produselor şi
serviciilor;
• managementul informaţiilor în întreprinderea virtuală;
• managementul ofertelor.
Aceste servicii sunt suportate de module software de bază
pentru a garanta:
• siguranţa şi securitatea comunicării;
• managementul datelor distribuite;
• configurarea serviciilor;
• coordonarea globală între module.
Comunicarea între ACF şi nivelul de cooperare, ca şi între ACF,
nivelul de cooperare şi exteriorul este suportată de un protocol de
comunicare.
Figura 6.6
Arhitectura ACF este formată din cinci module principale.

(figura 6.6)
1) Editarea şi configurarea proceselor economice distribuite;
2) Cercetarea producătorilor;
3) Negocierea;
4) Suportul logistic; şi
5) Editarea şi configurarea contractului.
6.6.1 Editarea şi configurarea DBP
Acest ACF corespunde subactivităţilor 1.1. (definirea DBP şi

elaborarea anunţului) şi 2.2. (modificări în contractul DBP).
Scopul este de a suporta editarea pe calculator şi configurarea
anunţului asociat procesului economic, ce urmează a fi distribuit în
reţeaua www pentru a găsi întreprinderi interesate si capabile să-l
realizeze parţial sau în totalitate.
Un anunţ este un model complet de informaţii prin care
întreprinderea specifică necesităţile şi cerinţele ce trebuie îndeplinite de
un membru; ar trebui ca anunţul să conţină: i) date cu privire la obligaţii
şi drepturi; ii) propuneri de costuri; iii) modalităţi de plată; iv)
informaţii tehnice; iv) drepturi de accesare; v) informaţii ce trebuie
monitorizate.
Elaborarea unui anunţ şi trimiterea lui mai departe în reţea sunt
evenimente scop în crearea unei întreprinderi virtuale.
Editarea unui anunţ poate fi realizată în patru modalităţi diferite,
care însă nu se exclud una pe cealaltă:
- Editarea directă: Utilizatorul completează o structură
informaţională direct într-un fişier sau printr-o interfaţă grafică
specifică, indicând scopul anunţului. Anunţul poate fi completat de
diferite departamente ale întreprinderii, iar această completare trebuie
să fie făcută coordonat şi sincronizat.
- Editarea prin baza de date: Un anunţ poate fi completat în
momentul primirii datelor dintr-o baza de date.
- Editarea pe bază de criterii: Utilizatorul completează un anunţ
funcţie de importanţa sa, stabilită a priori pe baza unor criterii.
- Editarea prin sistemul suport de decizii: Pentru anunţuri mai
complexe sunt necesare sisteme suport de decizii. Acest tip de editare
implică coordonarea executării tuturor paşilor intermediari până în
momentul în care este luată decizia (sunt implicate diferite persoane,
departamente şi surse de informaţii).
6.6.2 Cercetarea producătorilor
Acest ACF corespunde activităţilor 1.2. (căutarea potenţialilor

parteneri) şi 2.1.1. (includerea unui nou partener în întreprinderea
virtuală).
Scopul este furnizarea instrumentelor necesare căutării
potenţialilor producători înaintea editării unui anunţ.
Acest serviciu este important în momentul în care întreprinderea
contactează noi producători. Intr-o întreprindere virtuală în care
compunerea este nepredefinită, producătorii nu sunt cunoscuţi a priori.
Pe de altă parte, chiar în timpul operării unei întreprinderi virtuale
“stabile”, poate fi necesară găsirea unor producători pentru realizarea
unui anumit produs sau serviciu care nu este oferit de membrii
Acest ACF este util şi în momentul apariţiei unor evenimente
neaşteptate, de exemplu atunci când un membru al întreprinderii
virtuale are probleme în finalizarea unui proces economic contractat. In
asemenea situaţie, reacţia coordonatorului întreprinderii virtuale este de
a căuta un nou producător, astfel încât să fie suportat de ACF.
Activitate de căutare a unui producător poate fi realizată în
diferite moduri:
- în baza de date internă a întreprinderii virtuale;
- în “pagini aurii” sau directoare de servicii;
- pe Internet;
- în centrele economice virtuale;
- cu ajutorul unui sistem suport de decizii.
6.6.3 Negocierea
Acest ACF corespunde subactivităţilor 1.3.1. (negocierea), 2.1.

(reconfigurarea întreprinderii virtuale) şi 2.2. (modificarea în contractul
DBP).
În timpul formarii întreprinderii virtuale pot apărea unele

discrepanţe între cererile coordonatorului întreprinderii virtuale
(specificate în anunţul distribuit anterior) şi interesul producătorilor. De
asemenea, atunci când un membru al întreprinderii virtuale are o
problemă şi renunţă la realizarea procesului economic distribuit în
timpul procesului de operare al întreprinderi virtuale, este foarte
important să se găsească un nou partener astfel încât să se minimizeze
timpul de înlocuire al întreprinderii-problemă. Atunci când apar astfel
de situaţii, ele sunt rezolvate printr-un proces de negociere.
Scopul acestui ACF este crearea unui mediu de susţinere a
proceselor electronice de negociere. De obicei, doi parteneri pot negocia
automat unul cu celălalt (cu sau fără supravegherea factorului uman),
căutând valori “relaxante” specificate într-un anunţ, cum ar fi preţuri,
datele de realizare ale diferitelor sarcini, etc.
Negocierea poate fi realizată prin trei module cooperative:
a) Trimiterea şi recepţionarea mesajelor: Această clasă se referă la
toate acţiunile necesare trimiterii şi recepţionării de mesaje legate de
negocierea electronică şi semiautomată. Ea necesită existenţa unui
protocol de negociere la nivel înalt pentru a susţine interacţiunea dintre
două noduri ale reţelei. De exemplu, protocolul EDIFACT poate susţine
multe mesaje presupuse a fi necesare în procesul de negociere. Totuşi,
problema cea mai dificilă este legată de controlul interacţiunilor într-un
mediu de luare a deciziilor distribuit.
Utilizatorul joacă un rol important în orientarea şi luarea
deciziilor în legătură cu anumite valori. Mai mult decât atât, anumite
decizii nu pot fi luate doar de o singură persoană sau departament,
implicat în controlul interacţiunilor şi fluxului de informaţii. Aceste
aspecte sunt legate şi de următoarele două funcţionalităţi.
b) Decizii suport pentru modificarea anunţului: Este greu de evaluat
impactul unei modificări a anunţului sau relaxări a unor valori ale
contractului. In timpul negocierii, clasa ACF de evaluare a deciziilor
constituie un sistem suport de decizii (DSS). Acest DSS poate fi un
simulator de scenarii capabil să evidenţieze rezultatele obţinute în urma
modificărilor făcute de utilizatori asupra scenariilor.
Un DSS pentru modificarea anunţului include următoarele

cerinţe:
- identificarea şi modelarea scenariilor reprezentative;
- selectarea mărimilor/criteriilor de evaluare;
- modalitatea de distribuire a deciziei utilizatorului.
c) Decizii suport pentru implementarea modificării anunţului: Acest
ACF poate fi privit ca o clasă auxiliară a celei anterioare şi este în stransă
legătură cu un set de servicii care explică de ce trebuie controlate
modificările dintr-un anunţ în timpul negocierii.
Implemntarea modificării implică domenii diferite ale
întreprinderii virtuale şi presupune existenţa unei concordanţe a
acţiunilor ce trebuie executate. De exemplu, trimiterea unui mesaj
tuturor departamentelor implicate într-o activitate pentru a le reaminti
modificările făcute până la o dată stabilită.
6.6.4 Configurarea editării şi contractului
Acest ACF corespunde subactivităţilor 1.5. (acordul legal), 2.1.

(reconfigurarea întreprinderii virtuale) şi 2.2. (modificarea în contractul
DBP). Una din problemele care apare în cadrul întreprinderii virtuale
este contractarea efectivă („legală”) a unei întreprinderi membre.
Această acţiune trebuie realizată după procesele de anunţare şi
negociere. În acest sens, ACF este responsabil de susţinerea configurării
editării şi contractului.
Activitatea este realizată pe baza a două module cooperative:
a) Elaborarea contractului: Corespondenţa unei funcţii capabilă să
susţină acţiuni necesare pentru elaborarea unui contract odată ce a fost
selectat un producător. În mod normal, procesul de elaborare a
contractului diferă de la o întreprindere la alta, de la un produs la altul.
De exemplu, pentru contractarea anumitor producători poate fi necesar
un document cu diferite specificaţii, pentru alţii printarea unei simple
facturi este suficientă. În concordantă cu comentariile utilizatorilor
finali, cuvântul cheie este încrederea. În ciuda acestei consideraţii, un
contract poate fi elaborat pe baza unei schiţe şi/sau pe baza contractelor

anterioare editate pornind de la un model de contract.
Aspectele luate în considerare în acest model de contract sunt
următoarele:
- cine trebuie să elaboreze contractul;
- cine negociază parametrii contractului;
- care sunt penalizările;
- când este considerată o sarcină finalizată.
b) Semnarea electronică: Dincolo de nivelul de încredere dintre
două întreprinderi, un contract trebuie semnat în final. Chiar dacă
trimiterea şi/sau primirea contractelor pot fi efectuate prin fax, telex sau
poştă, principalul obiectiv al acestui ACF este de a furniza o modalitate
digitală, sigură de trimitere/primire a contractelor deja semnate.
Probleme care apar în acest caz sunt legate de securitatea reţelei şi
aspectele legale ale contractelor tradiţionale.
6.6.5 Suportul logistic
Acest ACF se comportă ca un suport în faza de operare a

întreprinderii virtuale. Scopul este acela de a obţine, furniza şi coordona
informaţiile de la şi către întreprinderea virtuală, permiţând
întreprinderii să realizeze aprovizionarea, producţia şi desfacerea mai
eficient. Motivaţia de bază a acestei funcţionalităţi este că întreprinderile
au nevoie de informaţii corespunzătoare şi în timp util despre
aprovizionare, suportul pentru luarea unor decizii rapide şi analiza
performanţei VE. Pe de altă parte, acurateţea datelor privind
aprovizionarea sunt necesare pentru îmbunătăţirea competitivităţii
întreprinderilor.
Un astfel de sistem cuprinde trei module:
a) Supravegherea întreprinderii virtuale: Una din problemele cu care
se confruntă întreprinderile în zilele noastre este dificultatea cu care
sunt obţinute informaţiile de la parteneri despre situaţia reală a
proceselor economice contractate, care afecteaza direct DBP. Astfel,
întreprinderile sunt obligate să-şi replanifice în mod constant acţiunile,
datorită apariţiei unor evenimente neaşteptate care se concretizează în

întârzieri. Această situaţie detemină o creştere a costurilor globale ale
întreprinderii pentru ca întârzierea datorată unui producător afectează
realizarea altor procese economice.
Scopul acestui ACF este de a furniza modalităţi electronice de
obţinere a informaţiilor de la producători, astfel încât întreprinderile îşi
pot planifica producţia în mod constant.
b) Suportul de decizii pentru Departamentul de
Logistică/Aprovizionare. Un suport de decizii (DSS) ajută o întreprindere
să evalueze diferite situaţii şi să ia decizii rapide, mai ales atunci când
apare un conflict. Acest sistem îşi poate îndeplini mai bine rolul dacă
primeşte informaţiile corespunzătoare şi în timp util de la
Departamentul de Aprovizionare , care se presupune că funcţionează pe
baza unui plan dinainte conceput. DSS poate cuprinde cunoştinţe
empirice ale utilizatorilor mai experimentaţi, ca şi instrumente analitice
suport pentru evaluare eficienţei sale.
De asemenea, DSS-ul cuprinde multe instrumente fundamentale
astfel încat se poate confrunta cu diferite situaţii, cum ar fi realizarea
unei concordanţe între obţinerea rezultatelor optime şi timpul de
realizare al activităţilor. Un astfel de sistem presupune existenţa unei
interacţiuni puternice cu utilizatorii finali.
c) Analiza întreprinderii virtuale: Această funcţionalitate are ca
obiectiv stabilirea unei corespondenţe cu extinderea principiilor
sistemelor de analiză de sistem clasice care oferă o abordare de
ansamblu asupra întreprinderii virtuale, permiţând realizarea unei
analize de performanţă a acesteia. Un astfel de instrument este mult mai
eficient dacă primeşte informaţii actualizate de la membrii întreprinderii
virtuale privind capacităţile lor curente. Coordonatorul întreprinderii
virtuale poate optimiza cerinţele şi planificarea capacităţii în
concordanţă cu fluxurile de aprovizionare-producţie-desfacere (reale şi
prevăzute) ale fiecărui membru al întreprinderii. Pe baza acestor
optimizări, coordonatorul întreprinderii virtuale poate revizui aspecte
prevăzute în contracte.
6.7 Implementarea ACF
Pentru implementarea arhitecturilor de coordonare a

funcţionalităţilor (ACF) pot fi folosite diferite tehnici în funcţie de
specificul fiecărei arhitecturi. Având în vedere că ACF tind să devină
eterogene, distribuite, autonome, se cere un nivel înalt de inteligenţă şi
cooperare între module, fiind de preferat modelele multiagent şi
orientate obiect.
Pentru implementarea ACF trebuie luate în considerare
posibilităţile produselor şi platformelor software, folosite pentru
rezolvarea problemelor specifice, precum şi impactul lor social.
CAPITOLUL 7
ÎN LOC DE CONCLUZII
Competiţia acerbă de pe o piaţă tot mai aglomerată şi schimbările

frecvente în cerinţele consumatorilor sunt principalele forţe ce vor
determina întreprinderile să-şi schimbe modul actual de organizare şi
conducere. O soluţie este să se treacă la arhitecturi deschise şi de tip virtual,
care integrează activităţile de aprovizionare-producţie-desfacere cu
cerinţele clienţilor şi furnizorilor în reţele de lanţuri ale ofertei de
dimensiuni mari. Realizarea acestor lanţuri şi reţele necesită abordarea
problemelor întreprinderii utilizând metodele şi tehnologiile sistemelor
multiagent distribuite.
In lucrare au fost analizate diferite concepte şi metode ale teoriei
agenţilor şi sistemelor multiagent. Începând cu agenţii şi aplicaţiile lor
economice şi trecând apoi la modelarea bazată-pe-agenţi şi sistemele
multiagent, s-au prezentat pe rând avantajele şi dezavantajele utilizării lor
în proiectarea sistemelor inteligente distribuite, problemele care le pun
realizarea şi implementarea în practică a arhitecturilor federate etc.
Principalele motive care fac ca aceste metode şi tehnici să fie extrem
de utile în schimbarea modului de a privi şi a organiza întreprinderea, şi
mai ales întreprinderea secolului XXI, pot fi considerate următoarele:
1) rezolvă probleme care sunt prea mari pentru un sistem cu un

singur agent;
2) permite interconectarea şi interoperarea unor sisteme deja
existente care sunt foarte diferite unele de altele;
3) furnizează soluţii pentru probleme distribuite pe arii geografice
mari, cum ar fi de exemplu distribuţia produselor pe piaţă;
4) poate să integreze informaţii ce provin din surse informaţionale
distribuite;
5) îmbunătăţeşte viteza, siguranţa, extensibilitatea şi abilitatea de a
opera cu informaţii şi cunoştinţe;
6) oferă claritate conceptuală şi simplitate în proiectare;

7) după implementare se poate uşor modifica pentru a permite
extinderea sau micşorarea dimensiunilor aplicaţiei, o mai bună
utilizare a resurselor disponibile şi o creştere a transparenţei în
operare.
Evoluţia viitoare a conceptelor şi metodelor utilizate în domeniul

întreprinderilor virtuale constituie un proces îndelungat, cu consecinţe
dificil de estimat în prezent, introducerea acestora necesitând schimbări
profunde în mediul economic şi de afaceri. Printre schimbările necesare,
literatura de specialitate reţine ca fiind cele mai importante următoarele:
- modificări in legislaţie, datorită implicaţiilor legale ale creării,

funcţionării şi dispariţiei întreprinderii virtuale;
- definirea unor noi metode de evaluare a activelor întreprinderilor,
bazate nu numai pe proprietăţile lor fizice sau pe numărul de angajaţi, dar
şi pe capacitatea acestora de a atrage clienţii, de a îndeplini activităţi de o
calitate impecabilă şi de a adăuga o valoare reală produselor şi serviciilor
oferite pe piaţă;
- schimbarea relaţiilor dintre sindicate şi patronate;
- apariţia unui flux intens de activităţi între diferite state şi între
zonele economice majore, inclusiv crearea de mecanisme noi de
reglementare a distribuţiei internaţionale a fluxurilor de forţă de muncă;
- modificarea radicală a naturii competiţiei dintre întreprinderi,
depăşindu-se barierele actuale de intrare pe diferite pieţe şi trecându-se de
la modalităţile actuale de desfăşurare a proceselor de afaceri, la noi
modalităţi, mult mai eficiente.
În perioada următoare vom fi martorii amplificării acestor

schimbări şi difuzării lor în economiile avansate cu o viteză comparabilă cu
cea a progresului ştiinţific şi tehnic actual.
Pentru viitor, direcţiile cele mai importante care vor fi abordate în
acest domeniu, aşa cum se prefigurează ele în prezent, pot fi considerate
următoarele:
Capitolul 7 - Concluzii şi direcţii de cercetare viitoare
a) Dezvoltarea unei platforme de întreprindere virtuală accesibilă

întreprinderilor mici şi mijlocii de la noi din ţară;
b) Specificarea cerinţelor operaţionale şi proiectarea arhitecturii
distribuite a acestei platforme;
c) Dezvoltarea unor noi metode de conducere, coordonare,
cooperare şi negociere dintre entităţile întreprinderilor virtuale;
d) Rezolvarea aspectelor sociale şi legale pe care le va ridica apariţia
şi dezvoltarea unor întreprinderi virtuale în economia romanească.
Atingerea acestor obiective va necesita, pe de o parte, un efort

intens de analiză şi evaluare în condiţiile actuale ale economiei româneşti a
diferitelor metodologii şi platforme existente pe plan internaţional şi, pe de
altă parte, o activitate proprie de cercetare, pentru dezvoltarea unor noi
metode de organizare şi conducere a proceselor şi componentelor din
cadrul întreprinderilor virtuale.
Configurarea întreprinderii virtuale se face, de regulă, pe baza
dezvoltării conceptului de lanţ al ofertei (supply chain), o etapă importantă
în acest proces fiind realizarea unui simulator de configurare care să poată
testa astfel de lanţuri într-o manieră dinamică. In acest fel, se pot studia
efectele apariţiei oricăror modificări de structură a întreprinderii virtuale,
chiar şi în cursul existenţei acesteia, care este însoţită de nenumărate astfel
de schimbări. O astfel de abordare va duce la dezvoltarea conceptului şi
metodelor asociate întreprinderii virtuale dinamice, publicaţiile în domeniu
neprezentând încă rezultate obţinute în acest domeniu.
Dezvoltarea metodelor interne de conducere, coordonare, cooperare
şi control ale întreprinderilor virtuale, precum si cele de negociere cu
mediul extern constituie, de asemenea, o direcţie importantă de cercetare
actuală. Multe dintre proiectele existente de întreprinderi virtuale arată
eficienţa deosebită a utilizării metodelor şi modelelor bazate pe agenţi şi
sisteme multiagent, inclusiv a agenţilor inteligenţi, pentru rezolvarea unor
probleme economice distribuite. Deoarece, de regulă, întreprinderea
virtuală constituie o organizaţie distribuită, coerenţa şi unitatea activităţilor
şi proceselor care se petrec la nivelul acesteia necesită utilizarea unor astfel
de metode.
Un alt domeniu în care se cer eforturi de cercetare deosebite îl

constituie cel al asigurării cadrului necesar funcţionării reale a
întreprinderilor virtuale. Mediul de afaceri actual nu permite încă acest
lucru. El trebuie schimbat prin modificări ale legislaţiei, dar şi ale
mentalităţilor participanţilor. Schimbările legislative, organizaţionale şi
sociale necesare se vor impune în mod cert, deoarece tot mai multe
întreprinderi vor dori să treacă la organizarea afacerilor lor pe baze
virtuale. Aceasta este singura modalitate care oferă, în prezent, o
certitudine clară în privinţa reducerii costurilor de producţie şi
tranzacţionale, al apropierii producţiei şi distribuţiei de cerinţele
consumatorilor. Deja multe dintre companiile mari, transnaţionale şi
multinaţionale, dar şi companii mai mici din ţările dezvoltate au trecut la
astfel de modalităţi de organizare a producţiei, de pătrundere pe pieţele din
ce în ce mai aglomerate şi de satisfacere a cererilor personalizate ale
consumatorilor. Este doar o chestiune de timp pentru a se ajunge la masa
critică necesară declanşării în avalanşă a unui proces profund de reformare
din temelii a modalităţilor actuale de organizare şi conducere ale
producţiei, ducând la apariţia unor noi forme prin care companiile vor
pătrunde pe pieţele de desfacere şi, mai ales, se vor menţine acolo.
Îmbinarea optimă dintre studiile actuale privind sistemele bazate pe
agenţi şi construirea de entităţi virtuale de producţie şi distribuţie este
aceea care va fi capabilă să ofere, la momentul potrivit, soluţiile cele mai
eficiente la problemele de o complexitate uriaşă pe care le ridică un astfel
de proces de reformare a bazelor organizării şi conducerii industriale. Din
această perspectivă, considerăm că această lucrare constituie doar un prim
pas pe un drum anevoios, dar care poate să ofere satisfacţii deosebite celor
care îl urmează cu consecvenţă.

Agenti Si Modelarea Bazata Pe Agenti in Economie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Agenti Si Modelarea Bazata Pe Agenti in Economie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 1

AGENŢI ŞI SISTEME MULTIAGENT

Agenţii şi sistemele multiagent reprezintă o nouă modalitate de analiză,

1.1 Introducere la Capitolul 1

Înainte de a trece la descrierea unor aplicaţii economice ale

obstacol în progresul rapid, atât teoretic cât şi în ce priveşte aplicaţiile

implicate) reprezintă aspecte esenţiale ale utilizării în practică a

1.2 Ce este un agent ?

Conceptul de agent a devenit, în anii 90 ai secolului XX şi în

domeniu relativ autonom al IA, deşi există şi alte discipline care

1.2.1 Definiţii de bază

Deşi noţiunea de agent a devenit centrală în cele mai diferite

că agenţii iniţiază orice acţiune în scopul maximizării performanţei lor

acţiuni care îl apropie de aceste scopuri); şi social (deci agentul este

situaţia în care puterea acestor sisteme de calcul este utilizată pentru a

Astfel de atribute, caracteristice agentului în sens restrâns, pot fi

1.2.2 Exemple simple de agenţi în economie

Desigur că oricâte definiţii s-ar da şi oricât ar fi acestea de

a) Agenţi în procesul de creditare

Vom considera, mai întâi, o aplicaţie bancară în care mai mulţi

creditul. Participanţii la acest proces pot fi geografic separaţi unii de

b) Agenţi de tip asistent personal

În aplicaţiile din domeniul producţiei, educaţiei, cercetării

c) Agenţi pentru cumpărături (shopbot)

Acest exemplu arată cum agenţi, proiectaţi pentru a fi experţi în

1.2.3 Tipologia agenţilor

Să introducem, în continuare, tipurile principale de agenţi care

În raport cu proprietăţile pe care le au agenţii, distingem

- agenţi inteligenţi: agenţi care încorporează caracteristici ce

După funcţiile realizate agenţii se pot clasifica în:

1.3 Sisteme bazate pe agenţi

Prin sistem bazat pe agenţi (SBA) se înţelege un sistem de calcul în

suficient. Astfel, sistemele asistent personal, în cadrul cărora agentul

1.3.1 Sisteme cu agenţi autonomi

Sistemele care încorporează un singur agent autonom se poate

învăţarea, raţionamentul, rezolvarea problemelor, recunoaşterea

în timp real, reprezintă tocmai încercarea de a depăşi impasul în care

acţiunea de ieşire a agentului). În figura 1.1 sunt reprezentate aceste

a) Ierarhie orizontală b) Ierarhie verticală

Se observă că nivelele sunt aranjate într-o ierarhie, fiecare nivel

consistent al agentului devine ea însăşi o problemă. Deseori, medierea

1.3.2 Agenţii şi mediul

Agenţii există şi funcţionează într-un anumit mediu. Poate în nici

Am văzut că o proprietate fundamentală a agenţilor este

agenţii există şi interacţionează. Proiectarea şi implementarea agenţilor

• volatilitate: cât de mult poate mediul să se schimbe în timp ce

Mediu = < Staree, Procese >

unde Staree reprezintă o mulţime de valori care definesc complet

O platformă reprezintă baza pe care aplicaţiile conţinând agenţi se

Execuţia şi monitorizarea acţiunilor agenţilor

Securitatea transferului de mesaje şi obiecte

Asigurarea funcţiilor de comunicare de bază

al doilea caz el trebuie să comunice cu ceilalţi agenţi. Apare, astfel,

Agent Agent a) Doi agenţi nu au activitate de

Agent Agent b) Un agent transmite celuilalt, dar nu

Agent Agent c) Un agent comunică cu celălalt agent dar

d) Un agent comunică cu celălalt agent;

Agent Agent e) Doi agenţi interacţionează

Un mediu social este un mediu comunicaţional în care agenţii

Mediul social este caracterizat de principii şi procese, ca şi

Corelaţia dintre conceptele

Principiile mediului social sunt reprezentate de norme, obiceiuri,

Cooperarea, competiţia, planificarea şi negocierea sunt principii comune