Caracterizarea Floricai

Expresie, in plan simbolic, a “glasului iubirii” prin care Liviu Rebreanu a urmarit
umanizarea protagonistului romanului “Ion”, Florica se fixeaza in cadrul general al satului aflat
la hora.Ea este “fata cea mai frumoasa din Pripas”. Deci, o nota diferentiatoare insoteste intrarea
in actiunea a tinerei, pentru ca apoi sa se adauge noi elemente le profilul fizic care sa o
individualizeze.
Intr-o clipa de ragaz, dupa jocul indracit al somesenei, Florica, “fata vaduvei lui Maxim
Oprea”, ii apare lui Ion “mai frumoasa ca oricand”. Insusirile fizice ale Floricai pun in evidenta
indirect profunzimea sentimentelor lui Ion fata de ea.
Scriitorul urmareste atent reactile flacaului in preajma fetei: “Iubise pe Florica si, de cate
ori o vedea sau isi amintea de ea, simtea ca tot o mai iubeste. Purta in suflet rasul ei cald, buzele
ei pline si umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albastri ca cerul de primavara”.
Navaleste in roman, prin Florica, toata frumusetea peisajului transilvanean, deodata cu
tineretea, vigoarea si temperamentul care tradeaza o nepotolita sete de viata, de dragoste. “Dar
Florica era mai saraca decat Ion”, cu alte cuvinte, fericirea lor nu era posibila din cauza saraciei.
De aceea, dupa ce Ion o intalni pe camp pe Ana si se mustra pentru cele indurate din pricina ei,
vazand-o “pe Florica, cu fata rumena, plina si zambitoare, apropiindu-se sprintena ca o ispita”,
toata framantarea ii pieri din suflet, o mangaie cald din ochi si i se adresa: “In inima mea...tot tu
ai ramas craiasa...”
Florica il iubeste si ea pe Ion cu pasiune. Cand flacaul o imbratiseaza, pe camp, si o
saruta patimas, “fata se zvarcoleste, dar cu fiecare miscare se lipea mai tare de pieptul lui...”. Ea
va disparea insa din actiune, pentru destul de mult timp, atat vreme cat “glasul pamantului” ii
“organizeaza” in asa fel viata lui Ion incat il acopera, anulandu-l aproape pe cel al iubirii.
Florica se casatoreste cu George, iar la starea civila a celor doi – Ion si Florica – s-a
schimbat. Peste caminul lui George bate insa aripa nelinistii, Florica fiind ravnita din nou de Ion
cu si mai multa patima.
Feciorul Glanetasului intrase, in sfarsit, in posesia pamantului lui Vasile Baciu dar ce
folos daca cine ii e drag nu-i apartine. In ziua nuntii lui Ion cu Ana, inima barbatului se
zvarcoleste a durere inca o data si cu efect indelungat, impingandu-l fatal spre prabusire. Fata de
Ana, “fata aceea uscata, cu ochii pierduti in cap de plans, cu obrajii galbejiti cu pete cenusii”,
intr-un contrast puternic, apare Florica “aprinsa in obraji, cu buzele rosii, umede si pline, cu ochii
albastri si limpezi ca cerul de vara” si de “o veselie sanatoasa pe care se silea si nu izbutea s-o
ascunda”.
Fascinat, “uitand de tot de Ana”, Ion ii sopti fetei in timpul jocului: “-Numai tu mi-esti
draga in lume, Florica, auzi tu?...Auzi? O stranse navalnic le piept, crasnind din dinti incat fata se
spaimanta si se uita rusinata imprejur”. Soarta Floricai este nefericita si ea. Cel pe care-l iubise
cu adevarat n-a putut sa-i apartina din cauza impedimentelor de ordin social.
Destinul ei se topeste in acela la satului care-si uneste calea lui cu calea cea “mare si fara
de inceput”, viata, care curge neincetat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.