STILUL ROMANIC

SECOLELE X-XIII

A aparut in Franta, la Cluny, in secolul X si este primul

stil international, extinzandu-se in toate tarile Europei cu
traditie romana pana in estul Europei.
 Caracteristice epocii sunt castelele, manastirile si bisericile.
Castelele erau locuintele seniorilor feudali, fiind si fortarete in
caz de atac. Erau asezate pe inaltimi si inconjurate de ziduri groase
si inalte, realizate din blocuri de piatra si in partea superioara
aveau creneluri, turnuri de aparare si ziduri de straja.
Elementul principal al castelelor era donjonul cu infatisarea
unui turn inalt cu intrare mai sus de sol, ferestre mici si in care se
facea ultima retragere in caz de atac.
Castelele erau simbolul autoritatii feudale. In timp au rezistat
putine castele. Cele mai multe se afla in Franta si dateaza din
secolele XI si XII, iar in Italia, in Toscana se pastreaza si azi o suita
de turnuri feudale.
Manastirile. S-au construit intre anii 954 si 981 de catre
ordinul calugaresc al benedictinilor. In Romania, primul
monument de arta romanica este Catedrala de la Alba-Iulia.
 Stilul arhitectonic romanic
Ca prim stil international, stilul romanic (sec. X-lea - XII-lea) se
manifesta, cu precǎdere in arhitectura, prin castelul intarit
(fortareata), prin constructiile masive cu zidul plin, solid, avand
deschiderile foarte mici, prin cetatile de aparare prevazute cu
creneluri, construite in zone mai inalte si inconjurate cu canale.

Arta romanica este o arta

exclusiv religioasa, creata de
calugari si oameni ai Bisericii.
Caracterele generale ale stilului se pot reduce la
urmatoarele :
a) Lipsa de unitate in plan; planul
bisericilor romanice este foarte variat : cruciform
(mai ales in cruce latina),
b) Materialul de constructie este mai ales piatra
c) Soclul inalt, fatada principala (de vest) precedata
uneori de o curte inchisa
d) Sculptura decorativa e intrebuintata mai mult
e) Ferestrele sunt la inceput putine si mici, apoi mai
multe si mai mari, terminate totdeauna in arc
rotund
CLUNY

ALBA IULIA
Sculptura. Sculptura in relief are inspiratie religioasa.
Anul 1000 a reprezentat un moment important in
evolutia iconografica a sculpturii datorita spaimelor in
fata Apocalipsei ce se anunta. Ideea Judecatii de apoi
inspaimanta intr-o vreme in care biserica pedepsea
ereziile. Stilizarile urmaresc sugerarea unei suferinte.
Personajele apartin unei lumi patetice.

Pictura. Pictura se dezvolta in

atelierele mestesugaresti din
cadrul manastirilor.
Pictura de manuscris urmeaza
traditia precedenta si cunoaste
o mare dezvoltare in Franta,
Anglia, Spania si Italia.
Artele decorative.
In cadrul artelor decorative, tesaturile ocupa un loc deosebit.
Tesatura din biserica din Bayeux este reprezentativa perntru
acel timp si prezinta episoade din luptele de cucerire a Angliei
de catre normanzi in secolul XI si tot in cadrul tesaturii sunt
prezente si scene campenesti. Multitudinea culorilor, aplicatia
diferitelor materiale si tesaturi pe panza suport creeaza un
ansamblu original.
 CARACTERE GENERALE ALE COSTUMULUI
STILUL ROMANIC
Îmbrăcămintea lungă şi largă, bogat împodobită constituia privilegiul
nobililor feudali şi al înaltului cler, pe când iobagii continuau să folosească
veşminte practice, scurte, strânse pe trup, rezultate din îmbinarea portului local
popular cu influenţele romane aduse de militari.
Sculptural, costumul feudalilor modela prin faldurile ample volume
compacte, de bloc, amintind corporalitatea clădirilor.
Pictural, coloritul viu al stofelor şi mai ales strălucirea podoabelor scumpe
făceau vizibilă supremaţia stăpânitorilor asupra ţăranilor, îmbrăcaţi în culori
stinse, pământii.
Având ca material principal stofa de lână, garnisită cu ţesături mai scumpe
sau blănuri rare, costumul romanic, drapat în falduri moi, era mai suplu în
comparaţie cu rigiditatea mantiilor bizantine, din mătase ţeapănă, întărită de
broderii şi pietre preţioase.
Ţesăturile scumpe erau imitate în mănăstiri prin broderii de mână,
destinate nu numai veşmintelor liturgice, ci şi celor civile de gală.
Ţăranii continuau să utilizeze doar pânzeturi şi stofe de casă. Pânza albă
era, după spălare, îngălbenită cu şofran.
 Idealul de frumusete, care exprima puterea si bogatia, era
privilegiul stapanitorilor razboinici si al marilor biserici crestine.
In perioada romanica apare cavalerul, puternic, majestuos,
imbracat in camasa lui de zale, cu parul lung si barba stufoasa
adumbrindu-i figura masiva. El are un trup statuar si picioarele bine
înfipte in pǎmânt (exponent al armatei care apǎra cetatea de
navalirile popoarelor migratoare).
 COSTUMUL MILITAR

Pe cap, în vremea cruciadelor,

începând din secolul al XII-lea, se purta
casca metalică. La început de formă
semisferică, amintind în contur bolţile
semicirculare din arhitectura romanică,
va evolua ca şi acestea către arcul frânt,
ogival.
Cu timpul, a fost completată cu o
placă nazală, apoi cu o mască pentru
faţa, cu perforaţii pentru ochi şi nas,
dând cavalerilor o înfăţişare
înspăimântătoare.
 Costumul civil al cavalerilor feudali accentua forţa şi
prestanţa. Pe cap, contribuind la amplificarea siluetei, părul era
lăsat lung, ca şi mustăţile şi barba, tăiată adeseori in două colţuri.
Acoperământul cel mai frecvent era scufia sub formă de
bonetă, asemenea celei frigiene, de glugă cu moţ sau de scufie
legată cu bride, deseori purtată şi sub coif sau sub pălăria de
vânătoare, cu bor întors.
Pe trup, peste cămaşă, tunica cu mâneci avea poalele mai
lungi decât în trecut, până la jumătatea gambei, ascunzând
pantalonii.
Pelerina, dreptunghiulară, şi ea mai lungă şi mai largă, era
prinsă cu fibulă pe umăr sau pe piept.
În picioare, ciorapii din stofă, croiţi pe măsură, erau viu
coloraţi, legaţi cu curelele încălţămintei sau vârâţi în cizme
scurte.
 Pe trup, peste o tunică vătuită,
amortizând frecarea şi loviturile, era
îmbrăcată căma[a de zale (haubert), şi
peste aceasta o haină largă din stofă, cu
funcţie utilă, ferind zalele să se încingă
la soare, dar şi reprezentativa, lăţind
silueta razboinicului si dezvaluindu-i
identitatea prin însemnele heraldice si
culorile proprii, reluate sI de cuvertura
calului.
Picioarele erau apărate de zale.
Armele erau: arcul cu săgeţi, suliţa,
sabia şi scutul rotund sau in formă de
zmeu. Soldatii de rând purtau in afara
hainelor obişnuite taranesti căciulă din
lână si pieptar din piele.
Costumul militar "proteja trupul, dând cavalerilor o
înfǎţişare agresivǎ" si era alcatuit din armura
(dezvoltata in vremea cruciadelor) si un fel de husa
cu emblema castelului; pe cap, casca metalica de
forma emisferica (precum boltile semicirculare ale
arhitecturii romanice).
Costumul era potrivit ierarhiei feudale.
Imparatul avea aceleasi vesminte ca si
episcopul, deosebite prin insemnele
puterii lumesti (coroana, sceptru, sabie,
glob pamantesc) si prin luxul fastuos,
preluat de la bizantini, de cele ale plebei.
Materialele erau mai putin nobile
decat la bizantini: predomina stofa de lana
garnisita cu tesaturi mai scumpe, drapata
in falduri moi si ample, amintind de
corporalitatea cladirilor.
Ţǎranii continuau sa utilizeze doar
panzeturi si stofe de casa ingalbenite cu
sofran iar imbracamintea era practica,
scurta si stramta.
 Pe cap, parul era, la tinerele fete, pieptanat cu
COSTUMUL carare la mijloc, în plete sau coade, împodobit u
FEMININ
coroniţe de flori, dar acoperit la femeile măritate cu
basma legată în jurul bărbiei (barbette), sau învelind
şi gâtul (gorget).
Pe trup, peste cămaşa erau îmbrăcate două rochii
suprapuse, una dedesubt (cotte) strâmtă, închisă până
la gât, cu mâneci lungi, strâmte, alta deasupra
(surcot), mai largă, cu mâneci largi, ceva mai scurtă.
Pelerina era semicirculară, uneori mărginită cu
blană.
Principalele accesorii erau cordonul din argint
aurit, care era de fapt o bijuterie, ca şi inelele sau
colanele de la gât.
Încălţămintea era simplă: pantofi de forma unor
balerini.
Ţarăncile păstrau portul vechi, funcţional, cu o
singură rochie peste cămaşă şi basma pe cap.