Literatura de frontieră

Literatura de frontieră sau „de graniță” se distinge printr-un caracter îndeobște nonficțional,
întrucât referentul este real, creditabil, având, așadar, o dublă funcțiune – informativă și estetică,
aceasta din urmă pusă în relief prin mărcile stilistice și subiective aferente.
Textul de graniță se află în zona de interferență a științelor limbii și literaturii cu științele propriu-
zise, deoarece literatura se conjugă armonios cu speciile nonartistice.
Din sfera literaturii de frontieră fac parte textele memorialistice (memoriile, jurnalul,
corespondența sau textul epistolar, confesiunile și amintirile) pe care criticul literar Silvian Iosifescu le
numește „literatura mărturisirilor”, iar Eugen Simion, „genurile biograficului”. Jurnalul (sau însemnările)
de călătorie, memorialul de călătorie, reportajul și interviul completează acest corolar de subspecii.
Textul memorialistic reprezintă o consemnare retrospectivă a unor evenimente la care autorul a
fost martor, sub forma unei sinteze între istorie și confesiune, la persoana I, specifică subiectivității,
valoarea documentară fiind, așadar, dublată de una artistică.
Volumul „Amintiri deghizate”, scris de profesorul și istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu, publicat în
2012, la Editura Humanitas, pune în lumină talentul de prozator și critic literar deopotrivă al autorului,
gălățean de origine evreiască, și dezvăluie, dintr-o perspectivă în care realitatea și ficțiunea converg,
apecte mai puțin „canonice” ale vieții unor oameni intrați de mult în paginile istoriei literare: Hortensia
Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, G. Călinescu, Tudor Arghezi și alții. Istorie literară trăită,
cartea ilustrează, prin intermediul rememorării și al evocării, pagini de critică literară deghizate în
amintiri, îmbinănd realitatea și ficțiunea, metamorfozând, deseori, persoana în pesonaj. Scopul
informativ este dublat de unul estetic, intenția autorului fiind aceea de a contura, fără a judeca,
(dimpotrivă, îndeamnă la cumpănire!) zonele subterane, inclusiv moral, ale existenței unor pesonalități
culturale înălțate de tradiție pe un soclu de marmură imaculată.
Un caz de histrionism care provoacă de multe ori zâmbetul cititorului fără astfel de prejudecăți culturale
este cel al lui Tudor Arghezi. Asupra acestui titan al literaturii române interbelice, plasat în imediata
apropiere valorică a lui Eminescu zăbovește Crohmălniceanu în paginile intitulate sugestiv și ingenios
„Pamfletarul și poetul”. Mărturisind, de la bun început, sub forma unei butade, că Tudor Arghezi era
asemeni (răspunsul la Î1) unui copil neastamparat, Crohmălniceau își exprimă, implicit, nedumerirea
despre felul tainic în care omul și Poetul reușeau, cu drepturi aparent egale, să conviețuiască în ființa
mărunțică cu vocea în „pizzicatto” a aceluiași individ, absolut banal, care, atunci când vorbea este un
obisnuit care se exprima firesc (răspunsul la Î2).
Ca pamfletar, Arghezi face „acte de caritate în peniță” unui coleg grav blonav pe nume de adrain
maniu deoarece dorea sa-i faca o bucurie (răspunsul la Î3). Deși traseul necesar publicării unui articol era
destul de complicat, trebuia dus la corectat care si acela era un preces anevoios si dupa publicatul.
(răspunsul la Î4)- și suntem informați, prompt, în jargonul tipografic al perioadei despre procedeu-
Arghezi lasă să-i scape „peria de șpalt” care dezvăluie ochiului fin al observatorului câte ceva despre
secretele de vrăjitor al cuvintelor care izbutea sa umble prin fundul cuvintelor, sa le reinsufleterasca, sa
le croiasca un destin, sa le stapaneasca i sa le comande/ izbutea sa surprinda sensuri figurate ale unor
cuvinte banale, in aparenta fara expresivitate. (citatul). Diferențele de stil nu voia sa-si dezvaluie secretul
de fabricatie (răspunsul la Î5) sunt expresia unor contradicții care sălășluiesc în sufletul lui Arghezi și pe
care acesta din urmă se grăbește să le șteargă, deoarece, opinează Crohmălniceanu, sa i se inapoieze
spaltul prin grija pe care arghezi o are in a-si retine manuscrisele(răspunsul la Î6).
Poetul Arghezi s-a ținut departe de marile derapaje morale: i-au mai scăpat, firește, câteva
„dedicații” , uneori penibile, pentru că una e să săruți mana princiara, alta laba unui inginer., și cu totul
altceva secera Măriei și .barosul mesterului deoarece actul de lingusire a unor conducatori reprezinta un
grav compromis moral la asresa lui Arghezi. (citatul și răspunsul la Î9) . Pamfletarul, însă, nu s-a sfiit să-și
vândă pana vitriolantă pentru o sumă generoasă „dinozaurilor” P.N.L., la insistențele lui I.Gh.Duca, deși
„faptul” nu este cert, întrucât este o anedocta auzita e alt cineva (citatul). Deseori, se războia cu
„mărimile” vremii a doua zi dupa ce a cazut cabinetul (răspunsul la Î10), aspect care scapă cititorului de
astăzi, rămânând doar cu impresia de cutezanta a injuriei(răspunsul la Î11). Gazetăria devine astfel,
pentru Arghezi.... (răspunsul la Î 14), e un job ca oricare altul, care nu exclude compromisurile și care
dezvăluie un caracter..... (răspunsul la Î13). Poezia, în schimb.....(răspunsul al Î14). Pendularea între rău și
bine, compromis și înaltă ținută artistică Crohmălniceanu o explică prin neajunsurile materiale ale lui
Arghezi ....(răspunsul la Î15), aspect care transpare în poezia „Consolări”, unde .... (răspunsul la Î16).
În fața morții, devenită singura realitate palpabilă, pamfletarul și Poetul se uniformizează,
portretul moral, cu lumini și umbre se estompează în fața celui fizic, iar Crohmălniceanu reține doar
figura împuținată de boală și de bătrânețe a unui Om lăsat singur în fața întrebărilor chinuitoare despre
existența unui Dincolo pe care l-a presimțit, fără să aibă certitudini.