Flori de mucigai

de Tudor Arghezi
-poezie modernă; artă poetică modernă interbelică-
I. Generalități despre operă
Publicat în.....1931....., volumul „Flori de mucigai” reunește versuri care evocă, prin imagini
de o mare forță sugestivă, lumea stranie, dezolantă și contradictorie a universului carceral.
Poemul care prefațează volumul, împrumutându-i titlul, este o ....arta....poetică ce prezintă,
printre altele, viziunea particulară a lui Arghezi asupra infernului uman, dar și asupra actului creator.
Este o poezie modernistă prin tematică, originalitate, dar și prin particularități ale limbajului
(ambiguitatea, de exemplu) sau ale versificației.
II.Tema poeziei
Tema poeziei o constituie dificultatea creării unui produs artistic neobișnuit și mai ales
consecințele acestui efort asupra stărilor interioare ale eului poetic, chinuit de frământări și de
tulburări. Versurile nu mai sunt produsul unei revelații sau al harului divin, ci al unei neliniști artistice
și al setei creatoare.
III.Semnificația titlului
Titlul poeziei este un oximoron care indică mesajul poeziei și, implicit, al volumului:
„florile” sunt versurile, „.....stihurile....”, rezultatul final al procesului creației, iar „mucigaiul”, ca
determinant atributiv, este solul din care acestea au crescut. Altfel spus, „florile de mucigai” sunt
versurile frumoase, valoroase care se nasc dintr-un material aparent fără
valențe.....pamantul......., frumosul care se găsește și în ceea ce este urât. Este, așadar, o trimitere
evidentă la..........estetica uratului.........., una dintre noutățile pe care curentul modernist le aduce în
literatură.
IV.Tip de lirism
Lirismul subiectiv este susținut de verbele și ........pronumele.....la persoana...intai..., ceea ce
contribuie la realizarea caracterului confesiv al textului, particularitate a multor arte poetice: „am
scris”, „mi s-a tocit”, „mă durea”, „m-am silit”.
V.Structură și compoziție
Textul liric este alcătuit din două strofe asimetrice, corespunzătoare celor două secvențe
lirice. Prima parte ilustrează crezul poetic arghezian, iar a doua, dorința devoratoare a
artistului de a se exprima în orice condiții.
Poezia debutează cu pronumele personal „le”, care se referă la versuri, continuând cu versul la
persoana I „am scris”, marcă a prezenței .........eului liric.....în text. Scrisul „cu unghia pe tencuială”
este o dovadă a dorinței mistuitoare de a crea, de a lăsa mărturie urmașilor, dar exprimă și un
efort imens, dus până la sacrificiu. În plus, atât instrumentul scrierii („.......unghia.......”), cât și
........suportul.......pe care se scrie („tencuiala”) se remarcă prin caracterul lor neconvențional,
semn că versurile scrise sunt deosebite, sunt altfel decât ale altora.
„Întunericul”, „singurătatea”, „firida goală” (spațiul închis) constituie mediul prielnic pentru
meditație, pentru întoarcerea către eul personal. Versurile acestea sunt rodul propriului sine,
propriei munci pentru că „slova de foc”, inspirația divină a părăsit creatorul; „puterile” sunt
„neajutate”, căci „taurul, leul” (simboluri ale puterii), „......vulturul.........” (simbol al aspirației către
absolut) care „au lucrat împrejurul” evangheliștilor Luca, Marcu, Ioan nu pot pătrunde în mediul
viciat al închisorii. Întâlnim aici o demitizare tipic modernistă a poetului al cărui produs artistic
este rezultatul unei frământări lăuntrice, nu al..........talentului.........., al harului divin. Eul liric
este într-o singurătate umilită și orgolioasă, părăsit de sfinți, blestemat parcă să scrie.
Enunțul al doilea din prima secvență poetică este dedicat particularităților acestor poezii.
Se remarcă enumerația care, sintactic, reprezintă o serie de atribute definitorii pentru „stihuri”: „fără
an”(general-valabile), „de groapă”(prevestind....moartea....), „de sete de apă”(dorință de viață),
„de foame de scrum”(dorința de a zugrăvi o lume marginală și nefolositoare, ca și scrumul).
Setea și foamea depășesc biologicul, ascunzând setea de cunoaștere și foamea de absolut.
Al treilea enunț surprinde metaforic raportul viciat al eului cu asistența divină. „.......Unghia
ingereasca.........” este o metaforă a colaborării artist-divinitate. Intrată în impas, colaborarea
încetează, fapt sugerat de verbul „s-a tocit”. Poetul nu mai este asistat de har și nu mai recunoaște
semnele divinului: „nu a mai crescut/....................Sau nu o mai am cunoscut....................”. Această
ruptură cu divinitatea se poate explica tocmai prin actul temerar de a scrie o poezie deosebită,
de a șoca gustul comun, de a nesocoti convențiile poetice.

În a doua secvență lirică, „unghia îngerească” a talentului poetic se transformă într-o

„......ghiara.........”, incapabilă să mai scrie stihurile pe tencuiala zidurilor. Este surprinsă aici
tentativa eșuată de a scrie despre urâtul existențial în canoanele clasice „cu unghia îngerească”
(metaforă a scriiturii frumoase). Ultimul vers relevă încrederea poetului în forțele proprii, căci el va
continua să scrie, în ciuda oricăror adversități ale sorții, cu „..........Unghiile de la mana stanga.........”.
„Mâna stângă”, folosită în cele din urmă pentru realizarea stihurilor are o simbolistică
îndelung discutată, situându-se într-o ambiguitate tipic modernistă. În conformitate cu unele
credințe străvechi, mâna stângă este asociată maleficului, demonicului necesar evocării unei lumi
damnate. Pe de altă parte, stânga este partea...........inimii......, deci poeziile sunt produsul unei
combustii lăuntrice. În plus, stânga se opune mâinii cu care scriu cei mai mulți, accentuându-se
încă o dată ideea unei poezii neconvenționale, scrisă cu o atitudine care sparge......tiparul........
Nu în ultimul rând, ideea este că se poate scrie și cu unghia, și cu mâna stângă atunci când nevoia
de poezie este autentică.
Relațiile de opoziție „mână stângă”/ mână dreaptă, „unghia…..ingereasca.........”/„unghiile de
la mâna stângă”, dar și comparația „ca o ghiară” apar ca expresii ale imaginarului demonic.
De asemenea, la nivelul întregii poezii, se observă recurența termenilor din sfera semantică
legată de „....scris......” și de „stihuri”, fapt ce susține caracterul de artă poetică al textului.
VI. Limbajul poetic
Limbajul artistic este caracterizat prin folosirea cuvintelor care șochează prin expresivitatea
fascinantă, cuvinte nepoetice al căror sens capătă noi valori. De pildă, cuvântul
„..........mucigai..........”este un regionalism ce are aici sensul profund al degradării morale, al
descompunerii spirituale, cu trimitere sugestivă către om. Alte cuvinte populare sau arhaisme sunt
„firidă”, „stihuri”, „ghiară”, dar întâlnim și termeni din vocabularul
.............biblic.................(„Luca”, „Marcu”, „Ioan”, „îngerească”).
VII.Elemente de prozodie
În spirit modernist, Arghezi nu respectă cu strictețe regulile clasice de versificație.
Măsura versurilor este........inegala....., variind între 5 și 17 silabe. Rima este împerecheată, iar ritmul e
variabil.
VIII.Concluzii
În concluzie, ca poet modernist, Tudor Arghezi are convingerea că nu există domeniu al
vieții, oricât de compromis, care să nu poată genera poezie, după cum, în sens mistic, nu există
vină care să nu obțină mântuirea.
Poezia „Flori de mucigai” se circumscrie ......modernismului.......prin preocuparea pentru un
aspect esențial al existenței, creația artistică, subiect tratat într-o manieră originală: actul creator este
văzut ca dimensiune a suferinței, dar și ca imperativ lăuntric, poeticitatea fiind descoperită în sinele
profund. Tot moderniste sunt și ambiguitatea limbajului, numărul mare de metafore, estetica urâtului,
lexicul colorat și nerespectarea regulilor clasice de versificație.