Adevărul și bunele intenții ne vor salva

Așa cum spuneam într-o postare anterioară viața unui cuplu traversează câteva etape. Prima,
presupune „întâlnirea” celor doi, etapă în care are loc verificarea mai mult inconștientă a
compatibilității cu celălalt la nivel mental, emoțional, corporal și spiritual. A doua etapă, cuprinde
idealizarea celuilalt și tendința de separare a cuplului, crearea unui micro-Univers perfect alt
celor doi. Mai devreme sau mai târziu, cuplul trebuie să se confrunte cu realitatea din afară și cei
doi fără să își dorească acest lucru se implică în „lupta pentru putere” – a treia etapă. Suntem la
această etapă atunci când începem să observăm sau și mai rău „să vânăm” diferențele - prin ce
celălalt este diferit de noi și apoi încercăm să îl influențăm și să îl convingem că ceea ce credem
noi este valid, adevărat. Iar dacă celălalt este de acord cu noi, „ei, atunci chiar mă iubește!” Prin
urmare, un alt mit des întâlnit în cupluri este „Eu am dreptate”.
Adevărul. Fiecare dintre noi este o ființă unică și de aceea avem o percepție unică asupra
realității. Adică în cadrul tuturor experiențelor de viață noi ne dăm decidem ce este adevărat și ce
nu. Și, cum suntem ființe umane, nu-i deloc ușor să ne punem la îndoială percepția asupra
realității. Încercăm mai degrabă, într-un un mod sincer, să-l facem pe celălalt s-o înțeleagă,
celălalt încercând același lucru cu noi, iar de-aici rezultă dinamica toxică întâlnită în cuplurile
nefericite prinse în lupta „Cine are dreptate și cine nu?”.
„Ți-am explicat de 10 ori, iar tu nu ai înțeles încă nimic!” sau „Parcă stabilisem ceva, de ce iar
vorbim despre aceasta? De ce ții neapărat să agiți iar apele?” sau „De ce îți este atât de greu să fii
de acord cu mine?” Lupta pentru adevăr este o tentație irezistibilă și cred că nimeni nu e fără de
păcat la acest capitol. Cine nu a luptat în cuplu măcar o dată pentru adevăr: „Ba, eu dreptate!”
Apoi, dacă celălalt „insistă să se certe cu noi, insistând pe adevărul său”, treaba devine serioasă și
ne întrebăm la un moment dat dacă partenerul nostru e sau nu de bună-credință? De parcă
adevărul sau buna-credință ar fi garantul fericirii. Ei, iată! – nici deținerea adevărului și nici bunele
intenții nu salvează cuplul; și ambele aspecte merită clarificate.
Bunele intenții. Un aspect curios este că în disputele din cuplu deseori sunt pomenite cuvintele
„ești un manipulator” sau „vrei să mă manipulezi?”. Adică, insistența celuilalt de a ne convinge că
are dreptate este interpretată ca fiind manipulare. Pe de o parte manipulatorii patologici
reprezintă 2-3% din populație, deci este puțin probabil să avem ghinionul de a ne fi îndrăgostit de
un „manipulator profesionist” (încadrarea unei persoane în această categorie presupune
însumarea mai multor factori, nu doar insistența de a-i da dreptate); pe de altă parte, ceea ce cred
că ne determină într-o confruntare să-l numim pe celălalt manipulator este sentimentul nostru de
neputință, devalorizare, poate chiar rușine pentru că „vezi-Doamne, nu dețin eu adevărul
suprem”, nu sunt eu Înțeleptul/Înțeleapta cuplului. 1. E omenesc să nu știm pe toate, de aceea s-a
inventat prietenul Google, și, 2.E omenesc să îl acuzăm pe celălalt de rea-credință sau manipulare
atunci când răspunde așteptărilor noastre sau că nu este de acord cu noi. Iar după ce focul
disputei a trecut, revenind în contact cu realitatea ne dăm seama că în majoritatea cazurilor
fiecare dintre cei doi parteneri este bine intenționat și face tot ce îi stă în putință, potrivit
convingerilor sale, pentru ca relația să funcționeze cum trebuie. Și cercetările demonstrează
aceasta ;). Cu cele mai bune intenții, fiecare încearcă să îl convingă pe celălalt că are dreptate, de
legitimitatea părerii sale. Și, tot cu bune intenții, fiecare încearcă să arate că, de fapt, celălalt nu
are dreptate.
Este o iluzie să credem că, făcând totul conform ideilor noastre, lucrurile vor merge bine în cuplu.
De ce? Deoarece cuplul este ceva creat de 2, nu de 1. Iar, plecăm de la ideea că relația de cuplu
este spațiul dintre cei doi, simbolizat printr-o eșarfă, atunci contribuția fiecărui partener (acțiune,
emoție) se pune la jumătatea distanței dintre cei doi, în mijlocul eșarfei, urmând ca celălalt să
primească, să accepte ceea ce vine de la noi sau nu, adică să refuze. Cu alte cuvinte, evităm să-i
dăm celuilalt senzația că îl/o manipulăm sau că „adevărul nostru este mai adevărat decât
adevărul celuilalt” atunci când ceea ce spunem sau facem poziționăm „între noi doi” și nu „îi
punem celuilalt în brațe” părerea noastră. Punând lucrurile la mijloc oferim celuilalt libertatea de
„a primi” sau de „a refuza” ceea ce vine de la noi.
Mult timp oamenii au crezut că au dreptate atunci când spun că Pământul este plat. La fel, pe
adevăr s-a bazat și inchiziția când a executat mii de „vrăjitoare”. La fel, feministele își cer dreptate
atunci când acuză patriarhatul că le-a dominat de a lungul istoriei, iar în opoziția lor se naște
ideea că feministele inventează noi și noi probleme. Prin urmare, intenția bună nu trebuie
confundată cu adevărul.
Dobândim armonie în cuplu atunci când înțelegem că totul se rezumă la percepție și că orice
percepție este subiectivă, că percepția fiecăruia nu-i decât o privire parțială asupra realității, fiind
totuși o percepție valabilă și demnă de luat în seamă și de respectat. Partenerii într-un asemenea
cuplu nu asociază percepția cu persoana respectivă, adică fac distincție între vorbele și acțiunile
unei persoane și felul ei de a fi. Astfel, fiecare este în măsură să creadă în bună-redință a celuilalt,
chiar și atunci când acesta îl contrazice, îl critică sau greșește.