Amintiri din facultate

Figuri de stil fundamentale :

Imaginea, Metafora, Simbolul, Mitul

Principalele figuri de stil ȋntâlnite ȋn poezie, ȋn general, sunt cele enumerate mai sus.

Mai ȋntâi să ne amintim ce este stilul. Acesta se observă cu “ochiul liber”, fiind diferit de la poet
la poet sau prozator, eseist, etc. După Tudor Vianu, stilul unui scriitor reprezintă “expresia unei
individualităţi”, adică modul ȋn care este uzată limba de acel scriitor, felul ȋn care reuşeşte să
scoată la iveală nestematele limbii. Fără ȋndoială, un scriitor se naşte cu talent, iar pentru a-l
cultiva, trebuie să descopere urmele ȋnaintaşilor săi, citindu-i şi asimilându-i. Cunoştinţele
trebuie să fie temeinice şi din cât mai multe domenii ( istorie, filosofie, geografie, altele ). Aşa se
formează noul stil literar, influenţat de textele şi de autorii parcurşi.

Fiecare scriitor caută noul, ineditul, originalul. Aşadar, se ȋncearcă să se ȋntoarcă limba pe toate
feţele ei frumoase. Blaga nu se aseamănă cu Arghezi, nici cu Ion Barbu, nici cu Bacovia, aşa
cum Eminescu nu se aseamănă cu nimeni, sfârşind prin a i-se pune ştanţe ca “luceafăr printre
luceferii poeziei româneşti, neegalatul sau poetul nostru naţional”. Aceste lucruri ȋi fac pe undeva
un deserviciu unui mare scriitor, dar aceasta este o altă poveste…

La baza lexicului poetic trebuie să se afle asociaţii lexicale noi. Limbajul poeziei trebuie să apară
ca o deviere de la limbajul comun, din p.d.v. fonetic, lexical şi gramatical. Aceste devieri au fost
denumite generic, figuri de stil.

Înnoirea limbajului se realizează prin cuvinte provenite dintr-o altă limbă, din graiurile aceleiaşi
limbi sau prin cuvinte nou formate. Am numit aici barbarismele, dialectismele, arhaismele şi
neologismele. Prozaismele, cuvinte folosite ȋn limbajul ştiinţific, au fost considerate neadecvate
pentru poezie, datorită lipsei de valenţe artistice. Poeţii moderni, se pare că le-au introdus masiv
ȋn poezie ( futuriştii şi suprarealiştii ). Formarea stilului s-a făcut astfel prin introducerea ȋn
limbajul poetic, a cuvintelor ce ţin de medii diferite lingvistic şi izolate. Un alt mod de realizare a
stilului se face prin modificarea sensului unor cuvinte ȋn contextul frazei, numite tropi.

Aşa s-a născut comparaţia, adică alăturarea a doi termini pe baza unei asemănări, cu scopul de-a
evidenţia pe unul dintre ei, cu ajutorul celuilalt. Exemlu : O, fată cu inima rece,/ Ca gheaţa şi de
stâncă/Lacrimile-mi or să sece/ Din iubirea mea adâncă…( autor necunoscut ).

Metafora ( după Quintilian ) este o “comparaţie prescurtată”, din care lipseşte un termen care se
subȋnţelege. Exemplu : Spuma asta-nveninată,astă plebe, ăst gunoi,/ Să ajungă-a fi stăpână şi pe
ţară şi pe noi.”M. Eminescu, Scrisoarea a III-a. Pentru oamenii politici fără calităţi şi fără
caracter sunt folosite metaforele : spuma, plebea, gunoi.

Un alt procedeu folosit ȋn poezie este personificarea, prin cuvinte ce definesc fiinţe, oameni,
pentru obiecte, din cosmos, ale naturii moarte, etc. Exemplu : “ Luna râde, e zglobie şi prin
jocurile ei,/ Face să răsară-n valuri, stele roşii şi scântei.” ( autor necunoscut ). Luna,obiect
cosmic, este personificată cu o fecioară sau zână dintr-un basm.

Foarte des se ȋntâlneşte ȋn poezie epitetul, cuvânt care poate fi un adjectiv sau adverb, care se află
pe lângă un substantiv sau verb, conferindu-i o caracteristică aparte. În felul acesta, substantivul
sau verbul devin “ mai expresive, mai energice, mai sensibile”( Pierre Fontanier ). Dar, nu orice
adjectiv sau adverb este epitet. De multe ori, ele exprimă doar o ȋnsuşire a obiectului. Când
termenii sunt ȋndepărtaţi ca sens se obţine un oximoron : “ un nebun ȋnţelept”, “neguri albe”,
“dulci otrăvuri”, “luminoasa umbră”, etc.

Metonimia apare atunci când ȋntre cei doi termeni există relaţii evidente. Metonimie avem şi
atunci când se foloseşte cauza ȋn locul efectului. Prin sinecdocă se foloseşte partea ȋn locul
ȋntregului sau totul ȋn locul părţii. Se ȋntâlnesc şi cazuri când se foloseşte singularul ȋn loc de
plural.

Antonomaza este o altă figură de stil, care se foloseşte atunci când, ȋn locul unui nume propriu
avem un nume comun sau ȋn locul unui nume propriu avem un alt nume propriu.

Hiperbola este frecventă chiar şi ȋn limbajul cotidian : “mai albă ca zăpada”, “ mai negru decât
pana corbului”, etc. Este figura de stil care măreşte excesiv lucrurile, “pentru a fixa prin ceea ce
pare incredibil, ceea ce trebuie să credem”. Litota este opusă hiperbolei, micşorând obiectul
pentru a-l scoate ȋn evidenţă. Tot ȋn poezie ȋntâlnim antiteza, adică opoziţia dintre doi termeni sau
două afirmaţii. Urmează alegoria, care este de fapt o propoziţie sau frază cu sens dublu ( literar şi
figurat ), prin care se exprimă o idee abstractă printr-o imagine plastică.

Inversiunea ȋn poezie strică ordinea obişnuită a cuvintelor, punând atributul ȋnaintea

substantivului, complementul ȋnaintea predicatului sau plasează propoziţia subordonată ȋnaintea
principalei. Dacă inversiunea este şi antiteză, atunci rezultă un chiasm.

Prin enumeraţie, aglomerăm ȋn vers termeni cu sens apropiat, pentru a face ideea mai accentuată.
Anafora este repetarea unui cuvânt la ȋnceputul a două sau mai multe versuri. Repetiţia foloseşte
de mai multe ori acelaşi cuvânt,pentru a ȋntări ideea. Când poetul se adresează printr-o ȋntrebare
auditorului, fără a aştepta un răspuns, apare interogaţia poetică.

Anacolutul este vechi printre figurile de stil şi arată că acordul dintre cuvinte este de ordin
semantic,nu gramatical. Propoziţia ȋncepută este ȋntreruptă şi se continuă cu alta, cu care nu este
ȋn acord gramatical.

Ar fi fost nedrept să nu amintim aici aceste figuri de stil, fie chiar şi ȋn treacăt şi fără să dăm
exemple concludente. Dar această simplă enumerare a figurilor de stil ȋntâlnite ȋntr-o poezie, nu
ȋnseamnă că demonstrează şi valoarea artistică a poeziei şi nici nu arată specificul ei artistic.

Sunt poeme ȋn care figurile de stil sunt slab reprezentate, dar cu toate acestea sunt valoroase. De
exemplu, “Luceafărul” lui Eminescu din prima strofă :

“A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată,

Din rude mari, ȋmpărăteşti,

O prea frumoasă fată.”

În ultimele două secole, cercetările literare au stabilit cu certitudine o ierarhie ȋn domeniul

figurilor de stil, după importanţa lor ȋn poezie,ȋn formarea structurii poetice. Imaginea, metafora,
simbolul şi mitul, deşi sunt aproape sinonime, dau totuşi diferenţe.
Imaginea o ȋntâlnim de exemplu, ȋn “Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă. O imagine
extraordinar de vie, atât de plastică şi expresivă, ȋncât imaginaţia ne dă impresia de participare
efectivă la evenimente. Această reprezentare mentală a unei experienţe din trecut, reuşeşte să fie
atât de pregnantă ȋn mintea celui care povesteşte, dar şi a cititorului aflat pe firul naraţiunii.

Dar există şi ȋntâmplări care n-au fost trăite, care au fost realizate foarte sugestiv. Dimitrie
Bolintineanu-“Mama lui Ştefan cel Mare”, unde este imaginată o tânără domniţă, “dulce şi suavă
ca o garofiţă”, care “plânge şi suspină” după soţul ei aflat ȋn război. Imaginea devine clară ȋn
versurile :

 “Un orologiu sună noaptea jumătate,

   În castel, ȋn poartă, oare cine bate?

- Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit,

- Eu şi de la oaste mă ȋntorc rănit.”

Imagine auditivă ȋntâlnim şi ȋn versurile lui George Bacovia. De exemplu : …”Stam singur ȋn
cavou şi era vânt/ Şi scârţâiau coroanele de plumb… “Stam singur lângă mort şi era frig/ Pe flori
de plumb şi-am ȋnceput să-l strig.” Imaginea astfel devine limbajul poeziei.

După alţi cercetători, metafora ar fi cea mai importantă figură de stil, pentru că este “transferul
asupra unui lucru, a unui cuvânt ce arată alt lucru” ( Aristotel ), pe baza unei analogii sau a unei
comparaţii subȋnţelese, ȋn scopul de-a sensibiliza o noţiune abstractă prin ȋnlocuirea ei cu una
concretă. Metafora după Aristotel “pune sub ochi şi are un caracter iconic-vizibil, nu abstract.
Aristotel mai credea că metafora are un rol de cunoaştere, că arată o relaţie necunoscută mai
ȋnainte ȋntre două lucruri foarte ȋndepărtate, cum ar fi specia leilor şi cea a oamenilor viteji, din
care s-a păstrat expresia : “hei, puii mei de lei”. Gândire asemănătoare aveau şi Tudor Vianu şi
Lucian Blaga, care afirma că metaforele “revelatorii” ne dezvăluie misterele universului. Între
cei doi termeni se creează o tensiune, care poate fi o posibilă asemănare, dar şi deosebire. Poezia
este făcută egal din gândire şi trăire, poate fi jumătate reală, jumătate ireală. Formele de
introducere şi de ȋncheiere din basmul popular, lasă să se ȋnţeleagă acest lucru. Metafora este
doar parţial gândire. Poezia, chiar dacă este ficţiune, ȋndeamnă la revizuirea adevărurilor
perimate ( ȋnvechite ).

Simbolul apare ca un obiect paravan, ȋn urma căruia se află o altă idee sau un alt obiect. Simbolul
care exprimă o idee se foloseşte ȋn ştiinţă : x+y = z. Simbolul ca obiect care ascunde alt obiect, se
foloseşte ȋn religie : crucea exprimă patimile lui Hristos, iar mielul domnului este chiar Iisus
ȋnsuşi. Doar metafora care se repetă ȋn poezie, se poate transforma ȋn simbol.

Simbolul este folosit cu insistenţă de poeţii moderni, care chiar au creat un curent literar cu
acelaşi nume. Printre poeţii români influenţaţi de simbolismul francez se numără Bacovia,
Minulescu şi Macedonski.

Mitul provine din cuvântul grecesc mythos. În poetica lui Aristotel, mitul era subiectul tragediei.
În mit, lucrurile concrete, picturale, sunt opuse celor abstracte, raţionale, ajungându-se astfel la
asemănări cu simbolul, imaginea, metafora. În sens general, mitul este o povestire anonimă, care
vorbeşte despre originea şi destinul lucrurilor. Mitul religios se ȋnrudeşte cu mitul poetic. Mitul
explică ȋn imagini ȋnceputurile obscure, impenetrabile raţional ale lucrurilor, ale omului, ale
popoarelor. Miturile au fost de la ȋnceput subiecte serioase de tratat ȋn literatură. Mitul lui
Prometeu, cel care a furat focul, se ȋntâlneşte la Eschil ( Prometeu ȋncătuşat ); mitul lui Cain din
biblie, la poetul romantic Byron; mitul zburătorului ȋn poemul lui Ion Heliade Rădulescu.
Personajele descrise ȋn literatură au devenit şi mituri ale popoarelor. Mitul lui Achile, al lui
Ulise, al lui Oedip.

Marile opere scrise şi recunoscute de-a lungul vremii au creat mituri, nemuritoare valori pentru
cultura universală. Literatura de calitate, poezia, ne dezvăluie o lume extraordinară, minunată,
fantastică, ȋn care imaginaţia fiecăruia este lăsată să călătorească liber, pentru hrana spirituală a
minţii omeneşti.  

Prin figuri de stil intelegem mijloace artistice folosite de catre autor pentru a crea imagini
artistice vizuale, auditive, de miscare, statice, cromatice, olfactive cu scopul de a exprima intr-o
maniera cat mai expresiva emotii si trairi. Aceste procedee modifica sensul propriu, denotativ al
cuvantului sau al cuvintelor; prin aceste mijloace se urmareste obtinerea de sensuri noi, figurate
sau conotative ale cuvintelor si expresiilor. Cuvintele limbii romane pot capata semnificatii
multiple, pot forma exprimari de o expresivitate si sensibilitate deosebita, reustita acestor
combinatii  lingvistice depinzand de creativitatea autorului. Aceste figuri de stil sunt cele care
dau substanta si incarcatura emotionala textului literar.

Programa scolara a limbii romane include studiul acestor mijloace artistice, incepand cu ciclul
primar, notiunile fiind ulterior aprofundate pana la liceu; informatiile primite de elevi devin din
ce in ce mai complexe pe masura ce gradul de intelegere a acestora creste si astfel isi imbogatesc
vocabularul. Cea mai usoara modalitate de intelegere a mijloacelor artistice este exemplificarea
fiecarei notiuni in parte cu texte literare, proza sau poezie. Abilitatea elevilor de a indentifica
aceste figuri de stil este evaluata in cadrul examenelor de tip capacitate si bacalaureat,  atunci
cand pe baza informatiilor asimilate in anii de studii ei trebuie sa identifice particularitatile
textului literar, in urma lecturii la prima vedere a textului. Intelegerea acestor procedee artistice
reprezinta cheia analizei literare a textelor, dezvolta abilitatea elevilor de a se exprima si de a
improviza. Pentru fixarea temeinica a notiunilor se recomanda, in timpul orelor de limba romana,
studierea unor texte literare apartinand tuturor genurilor si curentelor literare pentru ca elevii sa
aiba posibilitatea sa se familiarizeze cu diverse tipuri de figuri de stil, cu modalitatea de
identificare a acestora si cu analiza lor din punct de vedere semantic, structural si gramatical.
Prin identificare mijloacelor artistice prezente in text, elevii reusesc sa interpreteze intr-un mod
corect textul, inteleg intr-o maniera logica mesajul autorului si isi imbogatesc vocabularul cu
sensuri noi ale cuvintelor, invata sa identifice relatii intre termeni, sa faca asocieri inedite de
cuvinte si analogii.

Poezia este, prin excelenta, modalitatea de exprimare artistica care valorifica sentimentele si
trairile autorului intr-o maniera deosebita, de aceea ponderea mijloacelor artistice este mai mare
decat in cazul prozei. Ideea si tema poetica  se materializeaza prin figuri de stil care transforma
cuvintele, la nivel mental, in imagini aristice – vizuale, cromatice, auditive. Printre cele mai
intalnite figuri de stil se numara: epitetul, metafora, comparatia, hiperbola, antiteza, alegoria,
personificarea, inversiunea, repetitia, invocatia retorica, aliteratia si asonanta.

Epitetul, la nivel morfologic, este un adjectiv sau un adverb care determina un substantiv sau un
verb, reliefand caracteristici ale lucrurilor, fiintelor, actiunilor care au avut mare efect asupra
autorului: “Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit”.( Miezul iernii, Vasile Alecsandri.

Metafora este acel procedeu artistic prin care se realizeaza imagini artistice complexe, cuvintele
capata sensuri noi, renuntandu-se la sensul de baza al acestora.
Metafora urmareste asocierea de termeni pe baza unei analogii:

Neguri albe, strălucite

Naşte luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie”.

(Craiasa din povesti, Mihai Eminescu)

Una dintre cele mai utilizate figuri de stil este comparatia, mijloc artistic prin care se exprima o
relatie de asemanare intre doi termeni, unul dintre termeni reliefandu-l pe celalalt: ” Aburii uşori
ai nopţii ca fantasme se ridică”(Malul Siretului, Vasile Alecsandri).

Prin personificare se atribuie insusiri, trairi si comportamente omenesti unor fiinte, lucruri,
fenomene ale naturii. Acest procedeu artistic confera o sensibilitate aparte, in special operelor
literare care se adreseaza copiilor.

Aceasta figura de stil usureaza transmiterea mesajului de catre autor in opere literare de
tipul basmelor sau al fabulelor:

Ce bine au să meargă trebile în pădure

Pe împăratul tigru când îl vom răsturna
Şi noi vom guverna,
Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să jure
Că nu s-a pomenit
Un timp mai fericit.”
( Ursul si vulpea, Grigore Alexandrescu)

Hiperbola face parte din categoria acelor figuri de stil care ofera o incarcatura emotionala aparte
textului literar.
Prin hiperbola se exagereaza in mod voit calitatile sau defectele unei persoane, trasaturile
unei fiinte sau ale unui lucru, importanta unor fenomene, intamplari cu scopul de a
impresiona cititorul:

“Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier

Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.”

( Pasa Hassan, George Cosbuc)

Sentimente, personaje, intamplari contrare sunt asociate pe baza antitezei cu scopul de a reliefa
reciproc; este un procedeu artistic foarte utilizat in caracterizarea personajelor. Aliteratia si
asonanta sunt figuri de stil care se caracterizeaza prin repetarea consoanelor sau a unui grup de
sunete din acelasi registru; sunt folosite cu precadere in lirica deoarece confera versului o
muzicalitate aparte: “Prin vulturi vântul viu vuia” ( Nunta Zamfirei, George Cosbuc). Repetitia si
inversiunea sunt procedee artistice mai putin spectaculoase, dar prin folosirea acestora autorul
reuseste sa reliefeze idei, trairi, insusiri. Prin intermediul alegoriei se realizeaza cu ajutorul unor
imagini artistice deosebite deformare realitatii; cea mai reprezentativa opera pentru aceasta
figura de stil este balada Miorita.

Moartea ciobanului moldovean ne este prezentata sub forma alegoriei moarte –nunta:

Tu, mioara mea,

Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!”

Calitatile generale ale stilului:

-claritatea este exprimarea limpede a gandurilor si a sentimentelor;
-proprietatea consta in utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate pentru exprimarea ideilor si a
sentimentelor;
-corectitudinea inseamna respectarea normelor limbii in organizarea comunicarii;
-precizia consta in utilizarea cu rigoare a mijloacelor lingvistice necesare pentru exprimarea
sentimentelor si a ideilor;
-puritatea implica utilizarea acelor mijloace lingvistice consacrate prin uz, admise de limba
literara.
STILUL JURIDIC-ADMINISTRATIV realizeaza functia de comunicare in sfera relatiilor
oficiale: administratie, diplomatie, justitie etc.
Caracteristici:
-respecta normele limbii literare la fiecare nivel (fonetic, lexical, gramatical, stilistic);
-este obiectiv si impersonal;
-este lipsit de incarcatura afectiva (neutru din punct de vedere expresiv);
-este accesibil, clar si precis;
-modul de exprimare este formal.
Particularitati lingvistice:
a)la nivel lexical are terminologie specifica: adeverinta, adresa, cerere, certificat, domiciliu,
dosar, indemnizatie, proces-verbal, referat;
b)la nivel morfologic sunt frecvente:
-substantivele provenite din infinitive lungi;
-infinitivul cu valoare de imperativ:
-viitorul cu valoare de imperativ;
-reflexiv-pasivul;
-verbele impersonale si verbele personale folosite personal;
-expresiile verbale impersonale;
-adverbele si locutiunile adverbiale de tipul: in mod necesar, in mod obligatoriu;
-prepozitiile si locutiunile prepozitionale de tipul: in calitate de, in scopul, pe baza, in vederea, in
consens cu, referitor la;
c)la nivel sintactic sunt frecvente:
-grupurile predicative cu verbele a trebui si a putea;
-constructiile infinitivale;
d)la nivel stilistic se caracterizeaza prin:
-prezenta unor clisee; (formule de adresare: introductive, de incheiere);
-coordonarea in fraza ca mijloc principal de organizare a continutului;
-lipsa predicatului/verbului copulativ (fumatul interzis, intrarea oprita);
-respectarea unor reguli de prezentare grafica.

STILUL STIINTIFIC realizeaza comunicarea in domeniile stiintei si tehnicii.

Caracteristici;
-corectitudinea;
-obiectivitatea;
-accesibilitatea;
-proprietatea termenilor.
Particularitati lingvistice:
a)la nivel lexical:
-fiecare domeniu al stiintei si tehnicii are o terminologie proprie;
-termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
-sunt frecvente neologismele;
-se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebrat, contraofensiva, cvasicomplet, extrafin,
izotermic) si elemente de compunere savante (aerodrom, biografie, cardiologie, cronologie,
futurologie);
-termenii lexicali se folosesc in forme apropiate pe plan? international (computer, microbiologie,
televiziune);
b)la nivel morfologic sunt frecvente:
-substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective;
-infinitivul cu valoare de imperativ in observatii si note;
-inlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);
c)la nivel sintactic predomina subordonarea fata de coordonare;
d)la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului stiintific:
-coordonarea sub diferite forme: enumeratie si repetitie, paralelism si antiteza;
-citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
-figuri de stil si constructii retorice in cazul unei atitudini polemice;
-digresiunile incluse in textul comunicarii sau prezente ca note, adnotari in subsolul paginii;
-succesiunea intrebare-raspuns ca modalitate de constructie a discursului stiintific.

STILUL PUBLICISTIC (jurnalistic) indeplineste o functie de mediatizare, de larga informare

asupra evenimentelor politice, sociale, economice, culturale, sportive, stiintifice etc. si de
influentare a opiniei publice.
Caracteristici:
-contopeste doua tipuri de comunicare: informativa si afectiva;
-exprima o tendinta, o atitudine;
-are o varietate exceptionala de forme: apel, articol, comentariu, comunicat, convorbire,
corespondenta, cronica, declaratie, editorial, foileton, interviu, manifest, masa rotunda, reportaj,
scrisoare, stire;
-unele forme se apropie de stilul stiintific, altele de stilul colocvial sau artistic;
-continutul reflecta realitatea imediata si este completat de mijloace extralingvistice: caricatura,
fotografie, schema, tabel.
Particularitati lingvistice:
-este stilul cel mai sensibil la inovatie;
-respecta, in general, normele limbii literare;
-recurge la figuri de stil si procedee artistice, constructii retorice, intreruperi si digresiuni etc;
-foloseste frecvent citatul din surse directe si verificate;
-utilizeaza titluri socante, formulari eliptice ca sa atraga atentia cititorului sau ca sa-i starneasca
interesul;
-tonalitatea polemica este prezenta in proportii diferite.

STILUL BELETRISTIC (artistic)

Comunicarea se realizeaza prin imaginea artistica = este produsul fanteziei, al imaginatiei
creatoare a artistului, este o cale importanta de transmitere a mesajului artistic.
-mesajul este constituit din ideile, sentimentele, semnificatiile, atitudinile pe care le comunica
opera de arta. Este conditie si cerinta fundamentala a operei de arta.
-se defineste prin functia estetica; aceasta se manifesta in si prin limbaj.
-limbajul operei literare este conotativ (metaforic, figurat).
-in opera literara sunt prezente toate functiile limbajului, dar functia dominanta este cea poetica,
centrata asupra mesajului.
-autorul operei de arta porneste de la realitate, dar nu o copiaza, ci o transfigureaza in fictiune
trecand-o prin conceptiile si sensibilitatea sa.
-fictiunea are calitatea de a sugera iluzia unor intamplari adevarate, utilizand elemente ale
realitatii in care descifreaza un sens.
-vocabularul bogat (contine arhaisme, neologisme, elemente de argou si jargon)
-ambiguitate si echivoc, unicitate si originalitate a stilului
-structura gramaticala variata
-se adreseaza sensibilitatii, intuitiei, intelectului si genereaza emotii estetice
-expresivitate foarte mare, inovatie, originalitate
-caracter subiectiv si individual
-uneori apar abateri de la normele limbii literare

STILUL COLOCVIAL (familiar) indeplineste functia de comunicare in sfera relatiilor

particulare, in planul vietii cotidiene. Este stilul functional folosit de toti vorbitorii unei limbi,
care si-l insusesc inca din primii ani de viata.
Caracteristici:
-penduleaza intre abundenta si economie in exprimare;
-recurge la mijloace nonverbale: gesturi, mimica;
-are o mare incarcatura afectiva;
-regulile si normele sunt frecvent incalcate;
-se manifesta particularitati regionale sau socio-profesionale;
-presupune relaxarea si naturaletea comunicarii.
Particularitati lingvistice:
a)la nivel lexical se intrebuinteaza termeni argotici, clemente de jargon, neologisme la moda sau
cuvinte proprii diferitelor graiuri;
b)la nivel morfo-sintactic se folosesc: pronume, adjective si adverbe nehotarate; aproximari prin
numerale si substantive; forme pronominale si verbale regionale; enunturi fragmentate; izolari,
inversiuni, elipse; digresiuni, paranteze;
c)la nivel stilistic se intrebuinteaza diminutive; augmentative; cuvinte peiorative; superlative
expresive; constructii cu interjectii, vocative, imperative; clisee lingvistice, abrevieri; zicale si
proverbe.

STILUL BELETRISTIC (ARTISTIC)

CUPRINDE: operele literare în proză, versuri şi operele dramatice; tot aici pot fi incluse
eseurile, jurnalele, memoriile, amintirile.
CARACTERISTICI:
 Libertatea pe care autorul şi-o poate lua de la normele limbii literare;
 Contrastul între sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvintelor (în special în poezie prin
modul neobişnuit în care poetul foloseşte cuvintele);
 Caracterul individualizat al stilului;
 Unicitatea şi inovarea expresiei;
 Bogăţie lexicală – din punct de vedere stilistic;
 Sensuri multiple ale aceluiaşi cuvânt;
 Comunicarea literară este unidirecţională, dinspre creator înspre receptor. De aici caracterul ei
puternic subiectiv;
 Enunţul lingvistic este în permanenţă subminat de către ficţiune, prin imaginea artistică;
 Înglobează elemente din toate stilurile funcţionale dar şi din afara limbii literare (arhaisme,
regionalisme, elemente de argou, elemente de jargon);
 Utilizează imagini artistice care prin forţă sugestivă conturează imagini plastice în conştiinţa
cititorului;
 Utilizează cuvinte expresive, figuri de stil, topica şi punctaţia pentru a releva anumite stări
afective;
 Se adresează sensibilităţii şi imaginaţiei cititorului;
 Mesajul are funcţie poetică şi expresivă.
CALITĂŢI GENERALE ALE STILULUI:
 Claritate: exprimarea clară a gândurilor şi sentimentelor
 Proprietatea: utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate pentru exprimarea gândurilor şi
sentimentelor;
 Corectitudine: respectarea normelor limbii în organizarea comunicării;
 Precizia: utilizarea riguroasă a termenilor în organizarea enunţurilor;
 Puritatea: utilizarea mijloacelor lingvistice admise de limba literară.

Aplicaţie:
ACTUL I, Scena 3
Chiriţa, Guliţă, Şarl, Safta, Ion. (Ion vine alergând dintre culisele din dreapta. Ceilalţi ies din
casă şi se cobor în cerdac.)
GULIŢĂ: Cine mă cheamă?... Nineaca!
SAFTA: Ce este?... Ce este?
ŞARL: Qui diable?... Ah, madame!...*
ION: Aud, cucoană… Iaca ia…
CHIRIŢA: Da’ veniţi azi de ma coborâţi de pe cal… Ce, Doamne iartă-mă!... aţi adormit cu
toţii?
(Ion se pune dinaintea calului şi-l apucă de zăbale ca să-l ţie. Ceilalţi se adună împrejurul
Chiriţei.)
GULIŢĂ: Ba nu, nineacă… dar învăţam Telemac* cu monsiu dascalu.[…]
CHIRIŢA: Quel bonheur! Gugulea nineacăi!... Auzi ce spune monsiu Şarla?... Zâce că ai să
vorbeşti franţuzăşte ca apa… N’est-ce pas, monsieur Charles, qu’il parlera comme l’eau?
ŞARL: Comme?... Ah, oui, oui… vous dites comme ça en moldave… Oui… oui.
CHIRIŢA: Da’ ian să-i fac eu un examen… Guliţă, spune nineacăi, cum să cheamă franţuzăşte
furculiţă?
GULIŢĂ: Furculision.
CHIRIŢA: Frumos… Dar friptură?
GULIŢĂ: Fripturision.
CHIRIŢA: Prea frumos… Dar învârtita?
GULIŢĂ: Invartision.
CHIRIŢA: Bravo… Guliţă!... Bravo, Guguliţă!... (Îl sărută.)
ŞARL (în parte, furios): Gogomanition, va!...
(Vasile Alecsandri, Chiriţa în provinţie)
* Qui diable?... Ah madame! (fr.) – Cine dracu?... Ah, doamnă!
* Întâmplările lui Telemac, fiul lui Ulise – poem epic în proză al scriitorului francez Fénelon
STILUL ŞTIINŢIFIC = se utilizează în lucrările care conţin informaţii asupra unor obiecte,
fenomene, fapte, investigaţii, cercetări, caractere tehnice etc. Comunicarea este lipsită de
încărcătură afectivă; accentul cade pe comunicarea de noţiuni, cunoştinte, idei etc., astfel că
funcţia limbajului este cognitivă.
Cuprinde: articole ştiinţifice, lucrări, cercetări de specialitate scrise de cercetători, savanţi,
persoane creditabile în domeniul ştiinţific.
Caracteristici:
 transmite informaţii ştiinţifice, tehnice utilitare pe baza unor raţionamente logice, deductive,
argumentate, aşadar are funcţie referenţială (cu accent pe conţinutul comunicat) şi
metalingvistică (din cauza explicaţiilor terminologice);
 respectă proprietatea termenilor;
 foloseşte cuvinte monosemantice; cuvinte cu sens denotativ;
 foloseşte terminologia consacrată specialităţii;
 se folosesc multe neologisme;
 compoziţia este bine articulată, compactă, riguroasă, austeră;
 prin refuzul subiectivismului, nu permite dezvoltarea în interiorul lui a unor stiluri individuale;
 discurs de tip non-ficţional; obiectiv, neutru, inexpresiv, raţional, univoc, concis, clar şi precis;
 conform relaţiei E –R (beneficiar)
Emiţătorul poate fi specializat (chimist, sociolog, psiholog, medic, critic literar)
Receptorul este de obicei specializat, dar poate fi şi nespecializat.
 conform efectului mesajului
Acordul, fiindcă autorii sunt persoane creditabile în domeniul ştiinţific.
 conform funcţiei mesajului (scop):
Informare, educare, divertisment, publicitar.
 conform încărcăturii emoţionale a mesajului: critic, polemic, neutru.
 Particularităţi lingvistice:
1. Lexicale: terminologie de specialitate; monosemantism; neologisme; prefixoide;
2. Morfologice: substantive abstracte, preferinţa pentru pers. a III-a; pluralul autorului;
 3. Sintactice: coordonarea şi subordonarea;
4. Stilistice: fără figuri de stil şi digresiuni.

Aplicaţie:
„Sub raportul limbii, cercetările întreprinse [...] au putut stabili un număr de 160 (o sută
şaizeci) de termeni româneşti care sunt de origine geto-dacă. Aceşti termeni privesc o arie foarte
largă, începând cu corpul omenesc (buză, ceafă, grumaz, guşă), cu familia (băiat, copil, prunc,
zestre), cu locuinţa (vatră, cătun), cu îndeletnicirile agricole, păstoreşti, viticole şi piscicole
(mazăre, ţarină; baci, mânz, strungă, ţarc,urdă, zară; butuc, curpen, strugure; baltă, gard), cu
mediul fizic (măgură, mal), cu flora (brad, bunget, butuc, codru, copac, curpen, mugure,
strugure), cu fauna (balaur, barză, mistreţ, rânză, şopârlă, viezure), cu diferite acţiuni (a răbda,
asperia, a zburda) etc.
Desigur, numărul acestor termeni va spori prin cercetări ulterioare; ele ne vor arăta de
asemenea şi alte aspecte ale moştenirii lingvistice; de pe acum se consideră însă că aparţin
acestei moşteniri sufixele atât de frecvente şi de caracteristic româneşti: - esc, - eşte (omenesc,
crăiesc, bărbăteşte, trupeşte). Ni s-au păstrat de la daco-geţi şi câteva nume de ape: în primul
rând Dunărea, care derivă dintr-un Dunaris dacic; apoi Argeşul din Argessos (la Herodot
diformat: Ordessos); Bârzava, al cărei nume se regăseşte în oraşul dacic Berzobis; Someşul: o
inscripţie latină din ţinuturile udate de acest râu vorbeşte de Samus; este sigur că romanii au
păstrat vechiul nume, autohton. Acelaşi lucru cu Oltul, Aluta în izvoarele latine, şi cu Tisa.”
(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor pentru tineret îndeosebi)

STILUL PUBLICISTIC= este propriu mass-mediei; este stilul prin care publicul este informat,
influenţat şi mobilizat într-o anumită direcţie în legătură cu evenimentele sociale şi politice,
economice, artistice etc. Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (în presă şi
publicaţii), monologul oral (la radio şi televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul
scris (interviuri consemnate scris) etc.
CARACTERISTICI:
 are funcţie de mediatizare a evenimentelor;
 conţine informaţii economice, politice, sociale;
 foloseşte un lexic accesibil unor categorii de cititori de nivel intelectual mediu;
 influenţează opinia publică (discurs persuasiv);
 în conformitate cu strategiile persuasive discursul se poate adresa raţiunii sau afectivităţii;
 strategia persuasivă se bazează pe argumente:
 Persuasiunea adresată raţiunii aduce argumente de specialitate, de tip cauză / efect;
 Persuasiunea adresată afectivităţii aduce argumente de popularitate, superioritatea unor
produse argumente de popularitate, superioritatea unor produse în raport cu altele
similare, mărturia unor beneficiari ai produsului, tradiţie, grija faţă de destinatar;

 dimensiunea persuasivă ţine de publicitar;

 exprimă o atitudine;
 orientat spre maximă accesibilitate, transparenţă, actualitate;
 Limbajul denotativ cu nuanţă conotativă;
 Mesajul are două dimensiuni, afectivă şi informativă;
 Pentru a-şi îndeplini funcţia mediatizantă, stilul publicistic întrebuinţează toate mijloacele de
contactare emoţională a publicului: expresii poetice, revelatoare, formule familiare, lexic bogat
sau chiar figuri de stil (comparaţii sugestive, epitete inedite, expresii şi locuţiuni colocviale,
perifraza, intonaţia exclamativă şi interogaţii, digresiuni, inversiuni, enumeraţia şi repetiţia,
paralelismul şi antiteza);
 Este foarte deschis celorlalte stiluri: aproape de stilul ştiinţific (prin articole de popularizare a
ştiinţei), se apropie de asemenea, de stilul beletristic (prin foileton, reportaj, editorial, evocări)
sau de stilul administrativ (comunicat de presă, mica publicitate, ştiri). Se mai apropie şi de
exprimarea colocvială (prin interviuri, comentarii, unele articole de scandal).
 Este foarte sensibil la schimbările de expresie ale diferitelor categorii sociale, la inovaţia
lingvistică, deoarece textele publicistice au rolul de a reflecta realitatea imediată.
 conform relaţiei E –R (beneficiar)
Emiţătorul - este nominalizat (redactorul articolului, prezentatorul Tv sau radio, lansatorul de
produse etc.)
Receptorul este segmentul de public-ţintă căruia i se adresează E.
 conform efectului mesajului
Acord, identificare, persuasiune
 conform funcţiei mesajului (scop):
 Informare, educare, funcţie publicitară.
 conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru sau emoţional.
PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE:
 Stilul cel mai sensibil la inovaţie;
 Respectă normele limbii literare;
 Recurge la multe figuri de stil;
 Foloseşte citatul din surse directe şi verificabile;
 Utilizează titluri şocante;
 Formulări eliptice ca să impresioneze şi să atenţioneze;
 Este prezentă în varii proporţii tonalitatea politică.

FORME ALE DISCURSULUI PUBLICISTIC: ARTICOLUL, CRONICA, REPORTAJUL,

FOILETONUL, INTERVIUL, MASA ROTUNDĂ, ŞTIREA, ANUNŢUL PUBLICITAR,
RECLAMA etc.
NOTĂ:
1. unele forme se apropie de stilul colocvial, artistic, sau ştiinţific.
2. conţinutul reflectă realitatea imediată şi este completat cu mijloace extralingvistice de
tipul: caricatură, fotografie, hartă, schemă, statistică, tabel.

Aplicaţie:
„Reporter: Indicaţi-ne câteva aspecte legate de începuturile dumneavoastră literare. Ce amintiri
deosebite păstraţi din acei ani?
Marin Preda: Eram corector la ziarul Timpul. Scrisesem o schiţă intitulată Salcâmul. Într-o
dimineaţă de iunie, tatăl meu s-a apucat să taie cel mai falnic salcâm din grădina noastră.
Acoperea cerul. Acest salcâm era chiar copilăria mea. Tata era crunt şi întunecat. Nu numai eu,
dar nici restul familiei şi nici vecinii n-au înţeles ce l-a împins să facă acest lucru. Şi nici n-a
răspuns la întrebările noastre nedumerite. Această enigmă a copilăriei am exprimat-o, fără s-o
dezvălui, în schiţa mea, care a apărut în pagina a doua a ziarului. Astfel am devenit scriitor. Era
în anul 1942, era război, dar eu aveam douăzeci de ani şi trăiam bucuria de lumină şi speranţă a
debutului”. (Interviu cu Marin Preda, de Petru Cârdu, inclus în vol. Marin Preda – Creaţie şi
morală)

STILUL OFICIAL (ADMINISTRATIV)

A. STILUL JURIDIC
CUPRINDE: domeniul legislativ (articole de lege, Constituţia, Codul penal, Codul muncii),
texte elaborate de organul judiciar.
Caracteristici:
 are funcţie exclusiv cognitivă;
 enunţuri cu formă impersonală;
 conţinut normativ;
 enunţuri clare lipsite de ambiguitate;
 folosirea unui inventar lexical cu termeni clar definiţi;
 folosirea clişeelor formale;
 respectă proprietatea termenilor;
 foloseşte terminologia consacrată specialităţii;
 se folosesc multe neologisme;
 în raport cu realitatea mesajul este preponderent denotativ;
 conform relaţiei E –R (beneficiar)
 Emiţătorul - specializat ( organul legislativ)
 Receptorul este de obicei specializat – cel care trebuie să aplice legea.

 conform efectului mesajului

Acordul, fiindcă autorii sunt persoane creditabile în domeniul juridic.
 conform funcţiei mesajului (scop):
Informare, educare.
 conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.
 Particularităţi lingvistice:
 Lexicale: terminologie de specialitate; monosemantism; neologisme;
 Morfologice: substantive abstracte, reflexivul impersonal;
 Sintactice: coordonarea şi subordonarea;
 Stilistice: fără figuri de stil şi digresiuni.

Aplicaţie:
“ Art. 1. Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţie de interes public, definit
astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre
personae şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele
internaţionale ratificate de Parlamentul României.
Art. 2.(b) Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile
sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice, indiferent de suportul ori de forma sau de
modul de exprimare a informaţiei.
Art. 7. (1) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să raspundă în scris la solicitarea
informaţiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la
inregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare
şi de urgenţa solicitării.”
( Legea 544, privind accesul la informaţiile de interes public)
B. STILUL ADMINISTRATIV
CUPRINDE: domeniul legislativ, administrativ, elaborate de organul judiciar
Caracteristici:
 are funcţie exclusiv cognitivă;
 enunţuri cu formă impersonală;
 conţinut normativ;
 enunţuri clare lipsite de ambiguitate;
 folosirea unui inventar lexical cu termeni clar definiţi;
 folosirea clişeelor formale;
 respectă proprietatea termenilor;
 foloseşte terminologia consacrată specialităţii;
 are un număr mai mare de formule fixe decât stilul juridic;
 obiectiv şi impersonal;
 accesibil, clar şi precis;
 modul de exprimare este formal.
 conform relaţiei E –R (beneficiar)
Emiţătorul - specializat ( organul legislativ)
Receptorul este de obicei specializat – cel care trebuie să aplice legea.
 conform efectului mesajului
Acordul, fiindcă autorii sunt persoane creditabile în domeniul administrativ.
 conform funcţiei mesajului (scop):
Informare, educare.
 conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.
 Particularităţi lingvistice:
Lexicale: terminologie de specialitate; monosemantism;
Morfologice: substantive provenite din infinitive lungi; folosirea infinitivului cu valoare de
imperativ; verbe la diateza reflexiv-pasivă: preferinţa pentru anumite verbe locuţiuni şi expresii;
forme impersonale; expresii verbale impersonale
Sintactice: verbul “a trebui”, verbul “a putea”; construcţii infinitivale; fraze
coordonatecoordonarea şi subordonarea;
Stilistice: Clişee (de ex. Formule introductive şi de închidere, formule de adresare); elipsa
(verbelor copulative).
STILUL COLOCVIAL = se utilizează în sfera relaţiilor de familie, în viaţa de zi cu zi.
CARACTERISTICI:
 Conform specificului discursului: discurs ficţional / artistic, discurs nonficţional / stil ştiinţific;
 comunicarea verbală este însoţită şi completată de elemente ale comunicării nonverbale
(gesturi, semne, mimică, pantomimă, imitaţii sonore); ea este relaxată, degajată, naturală,
improvizată, presărată de umor şi satiră;
 Are o mare încărcătură afectivă;
 Regulile gramaticale pot fi încălcate;
 Pot fi folosite elemente de argou sau jargon;
 Sunt folosite particularităţi regionale sau socio-profesionale;
 Conform relaţiei E –R (beneficiar)
Emiţătorul poate fi specializat sau nespecializat. Receptorul poate fi şi el specializat sau
nespecializat. În cadrul acestui stil relaţia emiţător / receptor poate fi şi de rudenie.
 Conform efectului mesajului
Acord
Identificare
Internalizare
 Conform funcţiei mesajului (scop): informare, educare, divertisment, publicitar.
 Conform încărcăturii emoţionale a mesajului:
Emoţional, persuasiv, manipulant, prohibitiv, critic, polemic.
CALITĂŢI GENERALE ALE STILULUI:
1. CLARITATE
2. PROPRIETATE
3. CORECTITUDINE
4. PRECIZIA
5. PURITATEA

PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE:
 Lexicale: Argou; Jargon; Neologisme la moda; Cuvinte tipice unor graiuri;
 se preferă diminutivele, hipocoristicele, augmentativele, familiarismele, termenii de argou,
peiorativi, regionali, expresiile idiomatice;
 sunt frecvente ticurile verbale, calambururile, imprecaţiile, onomatopeele, elipsele etc.