În primii ani din 1730, ca urmare a recoltelor slabe și a problemelor comerciale, prețul

orezului a scăzut. Deși acest lucru pare profitabil la prima vedere pentru cumpărători, acesta
face ravagii într-o economie bazată în mare parte pe orez ca mijloc de schimb. Samuraii, ale
căror venituri sunt plătite în orez, intră în panică peste cursul de schimb valutar, în timp ce
speculatorii și diverse parcele din cadrul comunității de brokeraj joacă cu sistemul prin
păstrarea unor rezerve vaste de orez în bănci, care asigură prețuri ridicate. O serie de revolte
împotriva speculatorilor și împotriva sistemului de manipulare și conspirație în ansamblu au
izbucnit în 1733. Foametea a fost răspândită și în acest timp, speculatorii au acționat pentru a
controla piața și prețurile. A fost prima dintr-o serie de revolte numite uchikowashi (打 壊
し), care a crescut în frecvență și importanță până în secolul următor. Shogunatul a stabilit un
preț minim în 1735, obligându-i pe comercianții din Edo să vândă nu mai puțin de un ryō pe
1,4 koku și în Osaka pentru nu mai puțin de 42 momme pe koku . O amendă de 10 mame se
aplică oricărei persoane despre care s-a constatat că a plătit mai puțin. În următorii
cincisprezece ani, până în jurul anului 1750, shogunatul a intervenit de mai multe ori într-o
încercare de stabilizare sau control al economiei. Deși în 1730 bugetul guvernului în
ansamblu era în echilibru (cheltuieli = venituri), intervențiile shogunului în anii care au urmat
în mod involuntar au dus la prăbușirea economiei. Tokugawa Yoshimune a făcut atât de
multe încercări de reformă și control încât a ajuns să fie cunoscut sub numele de Kome Kubō
sau Kome Shōgun („shogunul din orez”). În același timp, se fac încercări în ceea ce privește
politica monetară, care duce în mare parte la rezolvarea problemelor economiei orezului,
aducând în același timp o scădere a monedei.

Predecesorul Bursei de orez din dojima este Bursa de cereale din Osaka
Aceasta a fost înființată în 1952 cu scopul de a reconstrui Piața de orez Dojima de dinainte de
război, cu un ochi spre listarea orezului în viitor.
Bursa a suferit trei fuziuni:
-cu Bursa de zahăr din Osaka și Bursa de cereale Kobe în 1993, când a fost redenumită Kansai
Agricultural.
-cu Bursa de mărfuri brute din Kobe în 1997, când a fost redenumită Bursa de mărfuri din Kansai
-cu Bursa de mărfuri din Fukuoka în 2006, până când, pe 8 august 2011, și-a atins în sfârșit obiectivul
mult căutat de a lista orezul, pe o bază de probă.
În februarie 2013, când a preluat bursa de orez de la Tokyo Grain Exchange, Bursa și-a luat numele
actual, Osaka Dojima Commodity Exchange, pentru a-și exprima responsabilitatea profundă de
operator al singurei burse de orez din Japonia.

In prezent, bursa de mărfuri Osaka Dojima pune capăt unei tradiţii de 300 de ani de tranzacţii cu
contracte futures cu orez

Bursa de mărfuri Osaka Dojima a anunţat că va pune capăt tranzacţiilor cu contracte futures cu orez,
la aproape 300 de ani de când au început tranzacţiile pe cea mai veche platformă de tranzacţii
futures din lume.
Ultimele contracte futures s-au tranzacţionat în luna iunie 2022, când toate contractele în derulare
au expirat, punând capăt unor schimburi care au început în 1730, când samuraii au făcut o cerere
către şogunatul Tokugawa să permită tranzacţiile cu contracte futures cu orez la bursa Dojima
Exchange, cum era cunoscută la acea dată.

Decizia de a opri aceste tranzacţii a venit după ce Ministerul Agriculturii a respins o solicitare de
reautorizare a tranzacţiilor cu contracte futures din cauza volumelor mici de tranzacţionare, a
declarat preşedintele Bursei de mărfuri Osaka Dojima, care este considerată a fi cea mai veche bursă
organizată pentru tranzacţii cu contracte futures

Istorie

În anii 1720, după ce preţul orezului a scăzut până la un minim istoric, mai mulţi samurai, ale căror
averi erau legate la acea dată de preţul orezului, au făcut o cerere către şogunatul Tokugawa să
permită tranzacţiile cu contracte futures cu orez la bursa Dojima Exchange. Prin aprobarea acestei
cereri, şogunatul Tokugawa a pus capăt unei interdicţii îndelungate cu privire la contractele futures
cu orez, care la acea dată erau văzute ca o formă de joc de noroc.

Regulile şi practicile dezvoltate de la bursa Dojima Exchange au fost ulterior copiate de multe ale
burse de materii prime, acţiuni şi produse financiare care au apărut în Europa şi în restul lumii
începând din 1800.

La fel ca şi în multe alte ţări asiatice, orezul joacă un rol important în societatea şi dieta japoneză.
Taxele ridicate la import creează deseori o situaţie în care Japonia are un surplus de orez astfel că
guvernul de la Tokyo subvenţionează plantarea de culturi alternative pe vechile orezării.

Cu toate acestea, averile create la bursa Dojima Exchange, în zilele de aur ale tranzacţiilor cu orez,
stau la baza unora din cele mai importante familii de afacerişti din Japonia. De exemplu,
producătorul de componente auto Takata Corp a fost construit de familia Takada a cărei avere a fost
făcută pe baza tranzacţiilor cu orez.

În Ojima sau Dojima, piaţa de orez de la Osaka mai exact. Acela este de fapt punctul de plecare al
tranzacţiilor la termen cu mărfuri. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, funcţionau în Osaka
peste 90 de depozite de orez, de unde populaţia şi comercianţii puteau cumpăra această marfă.
Orezul se putea cumpăra fie direct de la aceste depozite (echivalent SPOT, on the spot sau la vedere,
în terminologie modernă) sau mai apoi treptat, s-a dezvoltat o cerere distinctă pentru tranzacţiile cu
orez la termen. Mai exact, comercianţii care aveau nevoie de orez peste o lună sau peste câteva luni,
puteau încheia cu depozitele respective un contract de livrare a orezului la un termen prestabilit, la
un preţ prestabilit. La termenul respectiv, se întâlneau şi realizau schimbul mărfii contra banilor.
Acesta este un mod foarte asemănător cu modul de funcţionare al unui contract forward în prezent.
În timp, aceste contracte au început să fie afectate sever de riscul de contrapartidă, şi anume,
anumiţi comercianţi, observând că termenul de scadenţă al contractului se apropie, iar preţul de la
momentul respectiv din piaţă îi dezavantajează (preţul din piaţă ar fi fost mai mic, ceea ce le dădea
posibilitatea să cumpere pe loc din altă parte), alegeau să dispară, neonorând înţelegerea iniţială.
Astfel, dorindu-se evitarea unor asemenea situaţii, s-au creat premisele apariţiei la Osaka a unui
mediu de comerţ sau de tranzacţionare mai sigur şi mai bine reglementat, respectiv bursa de orez de
la Osaka. Acesta era un loc de întâlnire în primul rând al comercianţilor de orez, iar în al doilea rând,
un garant al onorării de către comercianţi a obligaţiilor contractuale, la termenul şi la preţul stabilit.
Mai exact, bursa le solicita ambilor participanţi la un astfel de contract la termen, o garanţie sau o
marjă, care ar fi acoperit fluctuaţiile de preţ de la momentul semnării contractului şi până la
scadenţă. Dacă fluctuaţiile până la termen erau ample (de exemplu, din cauza secetei), iar una dintre
părţi pierdea pe parcurs întreaga valoare a garanţiei sau a marjei depuse, aceasta era contactată de
către cei de la bursă şi i se aducea la cunoştinţă necesitatea depunerii de garanţie adiţională pentru a
menţine contractul în vigoare (în prezent, aşa-numitul apel în marjă sau margin call). Aceasta este
prima formă cunoscută a unui contract "futures", deoarece modul de funcţionare al respectivelor
contracte de acum 400 de ani este aproape identic cu modul de funcţionare al contractelor futures
din prezent. Acest mod de tranzacţionare pe baza unei marje sau a unei garanţii a eliminat în
realitate nevoia cunoaşterii contra-părţii contractuale la un anumit moment dat. Cei care erau
implicaţi într-un astfel de contract puteau oricând alege să iasă din el, prin vânzarea obligaţiei în
schimbul încasării valorii de la momentul respectiv a garanţiei depuse prin intermediul bursei. Preţul
unui contract era cunoscut public, deoarece cotaţiile erau notate cu creta pe o tablă, zilnic. Ca o
paranteză de dragul naraţiunii, bursa de atunci de la Osaka funcţiona timp de o oră pe zi, iar cei care
se ocupau de buna funcţionare a "şedinţelor" de tranzacţionare aprindeau la deschidere un fitil, care
ardea fix o oră. La arderea fitilului, sesiunea lua sfârşit, iar acei comercianţi care continuau să
tranzacţioneze după anunţarea terminării şedinţei erau udaţi cu o găleată de apă de către cei
responsabili cu acest lucru. Ne putem imagina că acel loc probabil era şi unul extrem de gălăgios,
acela fiind de altfel locul unde au apărut pentru prima dată semnalele cu mâna utilizate ulterior în
perioada recentă în ringurile bursiere moderne. În ciuda imaginilor mentale mai mult sau mai puţin
hilare, acel loc a adus o standardizare a contractelor la termen, care au devenit mult mai sigure
pentru participanţi. Bursa verifica în detaliu calitatea orezului şi se asigura că este vorba despre
marfă de aceeaşi calitate. Termenele erau prestabilite, iar preţul "futures" devine astfel într-un fel
preţul de referinţă al mărfii respective. De altfel, această standardizare a contractelor este principala
diferenţă între contractele forward şi futures. În cazul contractelor futures cu activ suport pe indici
bursieri din prezent, are loc de fapt o reglare în bani la termen între cele două părţi implicate,
neexistând nicio marfă fizică la mijloc, cu rolul de activ suport. Fără să îmi propun acest lucru,
revenim din nou la ideea de pariu.