Salomeea Oscar Wilde Nici un sunet. Nu se aude nimic. De ce nu strigă omul ăsta?

Ah, dacă vreun om ar încerca să mă omoare, aș striga, m-aș lupta, n-aș îndura
suferintele... Lovește, lovește Naaman, lovește îți spun!... Nu, n-aud nimic. E
liniște. O liniște îngrozitoare. Ah, a căzut ceva pe pământ. Am auzit căzând ceva.
E sabia căpeteniei. Sclavul ăsta s-a înfricoșat. A lăsat să-i cadă sabia. Nu
îndrăznește să-l omoare. E laș, sclavul ăsta! Să se trimită soldați. Vino încoace!
Tu erai prietenul celui care a murit, nu-i așa? Ei bine, îți spun, nu sunt destui
morți. Dute și spune-le soldaților să coboare și să-mi aducă ce-am cerut, ce mi-a
făgăduit tetrarhul, ce-mi aparține! Încoace, soldați! Coborâți în puț și aduceți-mi
capul omului aceluia. Tetrarhule, tetrarhule, poruncește soldaților tăi să mi se
dea capul lui Ioan! Ah, nu m-ai lăsat să-ți sărut buzele, Ioan. Bine, am să le
sărut acum! Am să le mușc cu dinții mei, așa cum muști un fruct copt. Da, am să-ți
sărut gura, Ioan. Ți-am spus; nu ți-am spus? Ți-am spus. Ah, acum am să te
sărut!... Dar de ce nu te uiți la mine, Ioan? Ochii tăi atât de cumpliți, atât de
mânioși și disprețuitori, sunt închiși acum. De ce sunt închiși? Deschide-ți ochii,
ridică-ți pleoapele, Ioan! De ce nu mă privești? Ți-e frică de mine, Ioan, și de
aceea nu vrei să te uiți la mine?... Și limba ta, care era ca un șarpe roșu,
vărsând otravă, nu se mai mișcă acum, Ioan, nu mai spune nimic acum , această
viperă stacojie, care m-a împroșcat cu venin. E ciudat, nu-i așa? Cum se face că
vipera cea roșie nu se mai mișcă? Tu nu m-ai vrut, Ioan. M-ai respins. Ai rostit
vorbe urâte împotriva mea. Te-ai purtat cu mine ca și cu o târfă, ca și cu o
stricată, cu mine, Salomeea, fiica Irodiadei, prințesa Iudeii! Ei bine, Ioan, eu
trăiesc și acum, dar tu, tu ai murit și capul tău îmi aparține! Pot să fac ce vreau
cu el. Pot să-l arunc la câini, sau păsărilor cerului Ah, Ioane, Ioane, tu ai fost
singurul bărbat pe care l-am iubit. Pe ceilalți bărbați nu-i pot suferi. Dar tu, tu
erai frumos! Trupul tău era o coloană de fildeș, așezată pe un soclu de argint, era
o grădină plină de porumbei și crini de argint. Era un turn de argint, împodobit cu
scuturi de fildeș. Nimic de pe lume nu era atât de alb ca trupul tău. Nimic de pe
lume nu era atât de negru ca părul tău. În toată lumea nu era nimic atât de roșu ca
gura ta. Glasul tău era o cadelnităƒ , care răspândea parfumuri ciudate, și când te
priveam, auzeam o muzică stranie. Ah, de ce nu te-ai uitat la mine, Ioan? Ți-ai
ascuns fața în dosul mâinilor și blestemelor tale. Ți-ai acoperit ochii, ca cel
care-l vede pe Dumnezeul său. Ei bine, tu l-ai văzut pe Dumnezeul tău, Ioan, dar pe
mine, pe mine nu m-ai văzut niciodată. Dacă m-ai fi văzut, m-ai fi iubit. Eu, eu
te-am văzut, Ioane, și te-am iubit. O, cum te-am iubit! Te iubesc încă, Ioan, numai
pe tine te iubesc. Sunt însetată de frumusețea ta; sunt flămândă de trupul tău, și
nici vinul, nici fructele nu pot să-mi potolească dorința. Ce-am să mă fac acum,
Ioan? Nici potopul, nici apele mari nu pot să-mi stingă patima. Eram prințesă, și
m-ai disprețuit. Eram fecioară, și mi-ai luat fecioria. Eram castă și mi-ai turnat
foc în vine. Ah, ah! De ce nu te-ai uitat la mine, Ioan? Dacă te-ai fi uitat la
mine, m-ai fi iubit. Știu bine că m-ai fi iubit. Și taina dragostei e mai mare
decât taina morții. Numai dragostea trebuie luată în seamă.