Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Referat

Analiza procesului de negocieri în cadrul

conflictului transnistrean

Autor: Aurica Revenco

Student Erasmus+

Coordonator: Mihai Cercel

București 2022
Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri, omenirea s-a confruntat cu tot felul de conflicte:
interne, regionale, sau mondiale. Inclusiv astăzi, în secolul XXI, când s-ar părea că inteligența
artificială și digitalizarea excesivă ar oferi oportunități și avantaje majore, ar contribui la
fluidizarea informațiilor și a comunicării, precum și la eliminarea granițelor în acest sens –
avem conflicte în aproape toate regiunile lumii. Dar indiferent de situație, negocierile au fost
mereu un factor stabilizator în cadrul relațiilor internaționale.

Așadar, negocierea reprezintă cel mai important mijloc de prevenire și soluționare a

conflictelor: fie prin încetarea imediată a focului și a violențelor, prin înaintarea unor
propuneri și identificarea unor puncte agreate de comun acord de ambele părți care ar
restabili pacea pe un termen cât mai lung, fie printr-o procedură de win/win care ar împiedica
și preveni escaladarea unui conflict aflat în fază incipientă etc.

În Carta Organizației Națiunilor Unite1 este specificat clar modul în care țările își pot
aplana tensiunile și divergențele apărute, fără utilizarea armelor: „Părțile în orice diferend a
cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale vor
trebui să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin negocieri, anchetă, mediere, conciliere,
arbitraj, pe cale judiciară, recurgerea la organizații sau acorduri regionale sau prin orice
mijloace pașnice la alegerea lor”. Din păcate, nu se prea respectă această prevedere a
dreptului internațional, așa cum observăm și din evoluțiile recente – războiul din Ucraina.

După încheierea confruntării celor două superputeri, SUA și URSS, din perioada
războiului rece, un accent major s-a pus pe rolul organizațiilor internaționale în medierea
conflictelor. Or, acest lucru era absolut necesar, având în vedere faptul că odată cu prăbușirea
Uniunii Sovietice, în majoritatea țărilor ex-sovietice au izbucnit tensiuni, multe dintre ele
având și astăzi statutul de conflict înghețat: Abhazia și Osetia de Sud, Nagorno-Karabah,
Transnistria, la care se adaugă Crimeea și celelalte două regiuni separatiste Donețk și
Luhansk.

Cuprins
1
Chapter I: Purposes and Principles (Articles 1-2) | United Nations
 Anul acesta s-au împlinit 30 de ani de la izbucnirea războiului din Transnistria. Ce a
fost totuși? Conflict etnic? Război moldo-rus? Convulsii politice și împărțirea sferei de
influență de către actorii internaționali? Încă se discută și se așteaptă răspunsuri.

La începutul anilor ‘90, procesele politice care au dus la proclamarea independenței

Republicii Moldova, au provocat reacții separatiste în partea de est a țării. Printre altele, unul
din factorii care înțepenea de spaimă populația din centrele industriale din Transnistria și mai
ales vorbitorii de limba rusă, erau lozincile și gândul că Republica Moldova ar putea să repete
actul din 1918 și să se unească cu România proaspăt eliberată de sub Ceaușescu. Or, pentru ei
cuvântul „român” era sinonim cu „fascist”.

Încă din septembrie 1990, după proclamarea independenței regiunii din stânga
Nistrului, au început tot felul de tensiuni în acea zonă. La 2 martie 1992, în aceeași zi în care
Moldova a primit statutul de membru al ONU, președintele Republicii Moldova, Mircea
Snegur, a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care continuau să atace
posturile poliției loiale Chișinăului de pe malul stâng al Nistrului. Au urmat apoi 4 luni de
ostilități, perioadă în care pe platourile de la Cocieri, Coșnița și Tighina au murit aproape
300 de oameni, iar alte câteva sute au fost răniți, rămânând invalizi pe viață. În tot acest
răstimp au fost încercări eșuate de a reglementa conflictul izbucnit.

Primul efort în acest sens l-a constituit crearea mecanismului cvadripartit de

consultări politice: Federația Rusă – Ucraina – Republica Moldova – România. La 20 martie
1992, în cadrul reuniunii șefilor de stat ai țărilor membre CSI de la Kiev, a fost semnată o
declarație cu privire la situația din raioanele din stânga Nistrului a RM. În document se
menționează măsurile cu privire la prevenirea implicării în conflict sub orice formă a
cetățenilor din statele membre CSI, interzicerea utilizării teritoriului statelor membre CSI
pentru tranzitul forțelor armate, confiscarea de la cetățeni a echipamentului militar, armelor,
precum și interzicerea accesului acestora la arsenalele trupelor din statele membre CSI2.

Primul care a încălcat prevederile declarației a fost Boris Elțin care la 1 aprilie 1992 a
semnat decretul privind trecerea unităților militare ale fostei URSS, dislocate pe teritoriul
RM, sub jurisdicția Federației Ruse. În aceste condiții, sub pericolul ocupării Republicii
Moldova de către Armata a 14-a, președintele Snegur a semnat sub grif secret Ordonanța Nr.
16 din 5 aprilie 1992, cu privire la crearea Statului Major pe lângă Comandantul Șef al

2
Țâu, Nicolae, Diplomație în culise - suveranitate, independență, război și pace 1990-1998, București,
2002
Forțelor Armate ale RM. Astfel, formatul „4” de consultări politice nu și-a putut realiza
acordurile atinse la reuniunea miniștrilor de externe în cadrul întrevederilor de la Helsinki și
Chișinău.

La 21 iulie 1992 președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, și președintele

Federației Ruse, Boris Elțin, au semnat Acordul de încetare a focului, cunoscut sub
denumirea de Convenţia Elţin – Snegur3. După semnarea acestui document, în 1993
România a fost exclusă din procesul de negocieri.

La data de 29 iulie 1992, pe aerodromul din Tiraspol au aterizat trupele de pacificare

ale Federației Ruse. În cele 53 de avioane militare se aflau 12 batalioane cu un contingent de
3200 de militari. În fond, din 1993 și până în prezent asistăm la un „veșnic” proces de
negocieri. S-ar părea că actorii implicați se complac în această postură și că pentru ei a
devenit un instrument de amânare continuă a identificării și adoptării unei soluții viabile și
reciproc avantajoase de soluționare a neînțelegerilor. Dar tergiversarea și permanenta
modificare a formatului de negocieri nu a făcut decât să ducă la o „înghețare mai profundă” a
conflictului.

Analiștii politici împart întregul proces de negocieri în patru perioade:

Prima este perioada de după război – 1992-1996, care a debutat cu semnarea la 21

iulie 1992 a „Convenției Elțin-Snegur” de încetare a focului și de soluționare pașnică a
conflictului. Tot atunci, în prim plan apare problema securității, motiv din care Republica
Moldova a încercat să internaționalizeze conflictul. Prin urmare, Ministerul de Externe a
înaintat un demers către președintele CSCE, solicitând să trimită o misiune în RM care să
supravegheze aplicarea în practică a prevederilor Convenției. Reprezentantul personal al
președintelui CSCE, mandatat să studieze problema din stânga Nistrului, a fost desemnat
Adam Rotffeld. La 14-15 decembrie 1992, Consiliul de Miniștri ai țărilor CSCE întrunit la
Stockholm a aprobat o Rezoluție care prevedea ca Moldova și Rusia să încheie neîntârziat un
acord bilateral prin care să fie stabilit statutul și retragerea imediată, ordonată și completă a
trupelor militare străine.

Ministerul de Externe de atunci și-a propus să dezvăluie la nivel internațional

adevărata cauză a conflictului din estul țării. În acest sens, în cadrul celei de-a 47-a sesiuni a

3
Unii autori susțin că această Convenție a fost scrisă în baza unui act similar, încheiat între Rusia și Georgia, cu
privire la conflictul generat de agresiunea separatiștilor din Osetia de Sud. Mai mult, prin acest
document separatiștii transnistreni au obținut dreptul la autodeterminare, în cazul unirii Republicii Moldova cu
România
Adunării Generale a ONU, desfășurată pe 1 octombrie 1992, ministrul de externe, Nicolae
Țâu, a ținut un discurs intitulat „Armata a 14-a – o permanentă sursă de tensiune”.
Diplomatul moldovean a argumentat într-un mod grav care erau aspectele politico-ideologice
care au escaladat conflictul și cum a fost alimentat și provocat de interesele Rusiei.

În luna aprilie 1993, în procesul de negocieri se include OSCE. Numai în anul

respectiv, misiunea OSCE a întocmit peste 20 de rapoarte și a elaborat un proiect de statut
special al raioanelor de est ale Moldovei. În următorul an, la 21 octombrie 1994, Republica
Moldova și Federația Rusă au semnat un Acord cu privire la statutul juridic, modul şi
termenele de retragere a formațiunilor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
Potrivit documentului „partea rusă, ținând cont de posibilitățile tehnice și timpul necesar
pentru instalarea trupelor la noul loc de dislocare”, s-a angajat să-și evacueze formațiunile
militare din Moldova pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a Acordului. După
1994, negocierile privind soluționarea conflictului transnistrean se desfășurau în formatul „5”
– Moldova, Rusia, Transnistria, Ucraina, OSCE.

Cea de-a doua perioadă este cea de egalitate între părțile procesului de negocieri -
1997-2000.

În ianuarie 1997, președinte al Republicii Moldova devine Petru Lucinschi. La 8 mai

același an, președintele Lucinschi și liderul separatist Igor Smirnov 4, în prezența
președinților țărilor-garant și a unui reprezentant al OSCE au semnat la Moscova
Memorandumul privind principiile normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și
Transnistria. În punctul 11 din acest document scria că „Republica Moldova și Transnistria își
construiesc relațiile în cadrul unui stat comun în frontierele Republicii Sovietice Socialiste
Moldovenești din ianuarie 1990”. Doar peste o zi, la 9 mai 1997, președinții Federației Ruse
și Ucrainei, Boris Elțin și Leonid Cucima, au semnat o declarație comună, în care salutau
semnarea Memorandumului dintre Republica Moldova și Transnistria, considerându-l drept
un pas important în direcția reglementării juste a problemei transnistrene.

Peste doi ani, în iulie 1999 a fost adoptată Declarația comună dintre RM și
Transnistria privind stabilirea relațiilor dintre cele două țări în baza principiilor referitoare la
frontierele, spațiul economic, juridic, social și de apărare comune. În cadrul Summit-ului
OSCE desfășurat în același an la Istanbul, Rusia a acceptat obligațiile ce vizau finalizarea

4
În 2004, UE l-a inclus pe Igor Smirnov, soția acestuia, precum și cei doi fii – Vladimir și Oleg, pe o listă a
persoanelor indezirabile cărora li s-a interzis călătoria în spațiul UE, fiind considerat răspunzător de
împiedicarea progresului în vederea unei soluționări politice a conflictului transnistrean din Republica Moldova
evacuării trupelor ruse de pe teritoriul raioanelor de est ale Republicii Moldova, până la finele
anului 2002. În martie 2000, la Kiev, a avut loc o întrunire sub egida Ministerului Afacerilor
Externe al Ucrainei, cu reprezentanții Rusiei și OSCE, în cadrul căreia s-au discutat
principiile formării unui stat comun. Dar criza constituțională din Republica Moldova,
alegerile parlamentare anticipate și victoria absolută a Partidului Comuniștilor, a încetinit
realizarea acelui proiect - „stat comun”.

În decursul anilor 2000-2005 s-a constatat o perioadă de confruntare.

În aprilie 2000, a avut loc întâlnirea dintre noul președinte Vladimir Voronin și liderul
de la Tiraspol, Igor Smirnov, la care au fost discutate un set de subiecte ce vizau progresul
înregistrat în procesul de negocieri, așa cum ar fi: reluarea lucrărilor grupurilor de experți,
valabilitatea documentelor semnate anterior, aderarea la Uniunea Rusia-Belarus, libertatea
mass-mediei, acordarea limbii ruse a statutului de limbă de stat, sau recunoașterea valabilității
pe teritoriul Republicii Moldova și Transnistriei a documentelor eliberate de autoritățile
competente ale ambelor părți.

În ciuda acestei întrevederi, pe data de 13 mai 2001 cortegiul președintelui RM,

Vladimir Voronin, însoțit de vreo 40 de persoane, inclusiv Mitropolitul Vladimir, nu a fost
lăsat să treacă frontiera pe la punctul de control Bender. Acest lucru a și constituit începerea
unei perioade de confruntare între conducerile celor două părți.

În iulie 2002, la Kiev, a fost prezentat un proiect privind statutul juridic al Transnistriei,
elaborat de către OSCE.

Anul 2003 stă sub semnul „federalizării Republicii Moldova”. O serie de experți ruși,
sub conducerea lui Dmitri Kozak, au elaborat un document alternativ privind „principiile
fundamentale ale organizării statale a unui stat unificat”. Voronin și Smirnov au promis
public semnarea acestui „Memorandum Kozak”5. Într-un final, Voronin a refuzat semnarea
documentului, pe motivul presiunii exercitate de opoziție și organizațiile internaționale.
Adevărul era că în urma semnării Memorandumului, Republica Moldova ar fi dispărut ca stat
și ar fi fost transformată într-o federație. În al doilea rând, documentul prevedea staționarea
trupelor militare rusești pe teritoriul RM pentru încă 15 ani. Și-apoi, potrivit proiectului, în
Parlamentul Republicii Moldova urma să fie inclusă o componență egală de deputați din
partea Transnistriei și Găgăuziei capabili oricând să blocheze activitatea Parlamentului. Mai

5
Costaș, Ion, Transnistria 1989 – 1992, Cronica unui război „nedeclarat”, București, 2012
mult decât atât, în cazul în care nu erau îndeplinite doleanțele autorităților din Transnistria
sau Găgăuzia, deputații moldoveni puteau fi în orice moment retrași și înlocuiți cu alți
deputați.

Evident, după încurcătura generată de așa-numitul Memorandum Kozak, procesul de

negocieri a fost suspendat pentru o perioadă îndelungată, iar relațiile Moldovei cu Federația
Rusă s-au răcit considerabil.

În cadrul celui de-al 17-lea Summit al NATO care a avut loc la 28-29 iunie 2004 la
Istanbul, președintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a ținut o alocuțiune în care
pentru prima dată s-a pronunțat deschis pentru retragerea trupelor și a armamentului rus din
Moldova.

Trebuie menționat faptul că pe parcursul anilor 2000 – 2001, Federația Rusă a retras
pe calea ferată 141 de unități de artilerie și vehicule blindate, iar în regiune au fost distruse
108 tancuri T-64 și 139 de unități de echipament militar restricționat de Tratatul FACE 6. De
asemenea, în perioada anilor 2002 – 2003, trupele ruse au distrus 51 de vehicule blindate, iar
Misiunea OSCE a monitorizat și supravegheat retragerea a 11 vagoane cu echipament militar
și 37 de vagoane cu peste 22.000 tone de muniții. Din martie 2004, procesul de retragere a
armamentului militar rusesc din regiunea transnistreană a fost oprit.

Cea de-a patra perioadă este cea a internaționalizării procesului de negocieri.

Așadar, începând cu anul 2005 în joc intră și Consiliul Uniunii Europene. La 23 martie CoE a
desemnat un reprezentant special al UE în Republica Moldova, în persoana lui Adrian
Jacobovits de Szeged. Oficialul avea misiunea de a stabili rolul și contribuția UE la
rezolvarea conflictului transnistrean. În cadrul vizitei sale de la Chișinău, în perioada 11-12
aprilie 2005, acesta a afirmat că deși UE nu are nici un plan concret de soluționare a
problemei transnistrene, ea este gata să vină cu propuneri care ar putea fi de folos.

Peste câteva zile, în cadrul Summit-ului șefilor de stat ai GUAM 7, care a avut loc la Chișinău
la 22 aprilie 2005, președintele Ucrainei, Viktor Iușcenko, a prezentat un „plan ucrainean de
soluționare a conflictului”. Cele șapte principii ale documentului prevedeau:

6
Tratatul cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa, semnat de țările Tratatului de la
Varșovia și NATO, la 19 noiembrie 1990 la Paris prevede reducerea considerabilă de către ambele părți
a forțelor armate și armamentelor și respectarea de către ambele părți a unui oarecare echilibru între Occident și
Orient
7
Statele membre GUAM - Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și Moldova
 - Tiraspolul să răspundă pentru democratizarea regiunii, dezvoltarea societății
civile și a pluripartitismului;
- desfășurarea în timp util a alegerilor libere și corecte în Sovietul Suprem al
Transnistriei, ca organ reprezentativ al regiunii, în baza prevederilor juridice
potrivite statutului Transnistriei;
- asigurarea monitorizării acestor alegeri de către UE, OSCE, Consiliul Europei,
Rusia și Statele Unite, alături de Ucraina;
- implicarea mai activă a UE și SUA în procesul de reglementare;
- transformarea formatului actual de menținere a păcii în misiune internațională
completată din observatori militari și civili, sub egida OSCE, cu o participare mai
mare a contingentului militar ucrainean și transnistrean;
- organizarea unei inspecții internaționale pentru evaluarea complexului
întreprinderilor industrial-militare din regiune;
- organizarea misiunii OSCE de monitorizare, pe durată scurtă, a sectorul
transnistrean al frontierelor moldo-ucrainene.

„Planul ucrainean de soluționare a problemei transnistrene” a fost publicat la 20 mai

2005. În general, acesta prevedea că Republica Moldova este un stat suveran, independent și
integru, subiect de drept internațional unic, iar Transnistria este o „entitate teritorial-
administrativă sub formă de republică” în componența RM, care are simboluri proprii (drapel,
stemă, imn), utilizate în asociere cu simbolurile RM, trei limbi oficiale etc. Pe scurt,
reintegrarea RM presupunea „crearea unui spațiu comun din punct de vedere juridic,
economic, al apărării, social, vamal, umanitar și în alte domenii ale vieții statale”.

În septembrie 2005, în timpul consultărilor dintre reprezentanții părților în conflict și

mediatorilor OSCE, Federației Ruse și Ucrainei, desfășurată la Odessa, a fost luată decizia
privind participarea UE și SUA la procesul de negocieri în calitate de observatori. Atunci s-a
hotărât reluarea negocierilor în formatul 5+2.

Peste 2 luni, în noiembrie, tot la Odessa, Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică

Externă și Securitate, Javier Solana și Comisarul European pentru Relații Externe și Politica
Europeană de Vecinătate, Benita Ferrero-Waldner, au deschis Misiunea de asistență a UE la
frontiera moldo-ucraineană, planificată să dureze 2 ani. Scopul acesteia era de a ajuta la
prevenirea contrabandei, traficului și încălcărilor vamale la frontiera moldo-ucraineană,
inclusiv pe secțiunea ei transnistreană.
 Din 2005 și până în prezent au avut loc nenumărate consultări în formatul 5+2, dar
fără niciun rezultat palpabil, întrucât Armata a 14-a încă se află pe teritoriul RM, iar
conflictul așa și a rămas nesoluționat, sau mai diplomatic vorbind – „înghețat”.

La 19 iulie 2006, la Chișinău a avut loc o conferință în cadrul căreia au fost prezentate
rezultatele studiului „Soluționarea conflictului de lungă durată: aspecte juridice ale crizei
separatiste din Moldova?”, realizat de The Association of the Bar of the City of New York.
Concluziile studiului au fost că Transnistria nu are niciun drept la auto-determinare, regimul
de la Tiraspol este unul de facto, iar Rusia, în calitate de parte terță implicată în conflict, a
depășit autoritatea sa de mediator și garant, exprimându-și deschis sprijinul militar, economic
și diplomatic pentru regimul separatist de pe teritoriul Republicii Moldova.

În octombrie 2007 Guvernul Republicii Moldova a adoptat o Hotărâre prin care au

fost instituite grupurile de lucru sectoriale, inclusiv unul pentru demilitarizare și întărirea
securității, ce avea drept scop identificarea și implementarea unei proceduri de retragere a
forțelor militare rusești și instituirea unui dialog între părți cu privire la regimul de securitate
din regiune. Dar începând cu anul 2011 activitatea acestui grup de lucru a fost întreruptă.

În 2008, președintele Voronin s-a întâlnit cu mediatorii și observatorii în procesul de

negocieri privind reglementarea transnistreană în formatul „5+2” și a dat asigurări că există
premise reale pentru reglementare definitivă a diferendului transnistrean până la sfârșitul
anului.

În anul 2014 regiunea transnistreană a atras o atenție deosebită din partea Statelor
Unite ale Americii, așa încât la 3 iulie, Senatul SUA a adoptat „Actul privind prevenirea
agresiunii din partea Federației Ruse”, iar Moldova, Ucraina și Georgia au primit statutul de
aliați ai SUA8.

În luna februarie 2018, Camera Reprezentanților a Congresului SUA a votat o

Rezoluție „cu privire la intensificarea relațiilor cu R. Moldova și susținerea integrității
teritoriale a R. Moldova”. În punctul 9 și 10 din decizia Congresului se remarcă problema
retragerii trupelor ruse din Transnistria. În plus, SUA și-a asumat angajamentul de a activiza
procesul de negociere în formatul „5+2”. În iunie 2018 Adunarea Generală ONU a votat un
proiect de Rezoluție propus de Republica Moldova privind „Retragerea completă și
necondiționată a forțelor militare străine de pe teritoriul RM”.

8
S.2277 - 113th Congress (2013-2014): Russian Aggression Prevention Act of 2014 | Congress.gov | Library of
Congress
 Așadar, în toată perioada 1992 – 2020, în cadrul procesul de negocieri privind
reglementarea conflictului transnistrean, au fost semnate 235 de documente oficiale 9, în 24 de
reuniuni ale miniștrilor afacerilor externe ai OSCE și în 4 summit-uri OSCE organizate la
nivelul șefilor de state și de guverne. În același timp, au fost semnate 915 decizii și procese-
verbale, aprobate în cadrul Comisiei Unificate de Control - ce vizează desfășurarea
operațiunii de menținere a păcii, monitorizarea situației din Zona de Securitate, menținerea și
restabilirea ordinii publice în acest perimetru. În total au fost parafate 13 acorduri, 4
memorandumuri, 27 de declarații, 60 de protocoale și 28 de procese-verbale.

Concluzie

Consider (și sper) că mai devreme sau mai târziu conflictul din estul Republicii
Moldova va fi rezolvat anume prin procesul de negocieri. Deși, izbucnirea războiului din
Ucraina la 24 februarie 2022, a creat panică în rândul cetățenilor Republicii Moldova și a
îndreptat din nou toate privirile spre regiunea transnistreană. Or, în cazul în care rușii preiau
Odessa, teama că vor intra și în Transnistria este iminentă.

Zilnic, în partea de est a țării sunt semnalate peste 20 de alarme cu bombă în școli,
spitale și alte instituții publice, care se dovedesc a fi false până la urmă, au loc provocări prin
aruncarea cocktailurilor Molotov peste geamurile instituțiilor de forță de acolo, iar cuvântul
„Transnistria” este pronunțat des de liderul de la Kiev, Volodimir Zelenski, și de consilierii
acestuia, de oficiali europeni și de majoritatea analiștilor politici din România.

În fond, menținerea conflictului din estul țării în stare înghețată nu este favorabilă
nimănui, nici Transnistriei – care se confruntă cu un val accentuat de emigrare a populației,
nici Republicii Moldova – care până la începerea războiului din Ucraina se confrunta des cu
embargouri a produselor moldovenești pe piața rusă (din cauza că apela la sprijin extern în
încercarea de a soluționa conflictul), nici Uniunii Europene, iar acum nici măcar Rusiei - care
a eșuat strategic și tactic cu războiul din Ucraina și e la un pas de colaps economic fără
precedent.

Rămâne însă de identificat care sunt căile de rezolvare ale conflictului, astfel încât să
fie agreate de toți actorii naționali și internaționali. Dar pentru asta trebuie dată o definiție
clară a termenului de „soluționare a conflictului”. Și asta pentru că fiecare parte o vede
diferit: pentru Republica Moldova rezolvarea înseamnă reintegrarea țării în limitele
9
Gvidiani, Alin, Documente și acte normative referitoare la procesul de reglementare transnistreană, Sibiu,
2020
frontierelor ei de la 1 ianuarie 1990, iar pentru Transnistria înseamnă recunoașterea propriei
independențe. Din păcate, din lipsă de coerență, de interes și de responsabilitate din partea
guvernărilor de la Chișinău, o poziție clară referitoare la rezolvarea problemei din
Transnistria încă nu există. Din acest motiv, Republica Moldova cu Transnistria ei poate fi
lejer așezată lângă Abhazia, Carabahul de Munte și Osetia de Sud, la care putem adăuga toate
regiunile din Ucraina pe care Kremlinul încearcă să și le atribuie.

Și apoi, pe lângă voința politică a Chișinăului de a depăși factorii istorici, etnici,

lingvistici și de a rezolva conflictul, pentru a obține un progres în sfera reglementării
conflictului transnistrean trebuie să existe un compromis politic cuprinzător între Occident și
Orient. Deoarece e lesne de observat că acest conflict s-a transformat într-o concurență pentru
influență regională a jucătorilor internaționali, este necesar ca vectorii Vestici și Estici să-și
unească forțele pentru a crea un mediu politic confortabil în soluționarea acestei probleme.

E adevărat că dacă Moscova, arhitectul înghețării, ar fi vrut să vadă conflictul

rezolvat, ar fi făcut-o demult, dar a preferat să-l mențină înghețat pentru a putea să-și păstreze
aici pârghiile de control, pentru a-și satisface interesele sale geopolitice, dar mai ales pentru a
împiedica aderarea Republicii Moldova la NATO și UE. Nu putem nega faptul că UE are o
imagine mult mai pozitivă în RM, respectiv ar putea deveni actorul extern cu cea mai mare
capacitate și flexibilitate în găsirea unei soluții. Și ar trebui să înceapă prin a-i oferi Moldovei
mai mult sprijin diplomatic și politic atunci când se confruntă cu subversiunea rusă și să-i
ofere asistență tehnică și intelectuală Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene.

Cu siguranță, așa cum au făcut-o întotdeauna, liderii politici de la Chișinău vor folosi
încă mult timp subiectul Transnistriei ca pe o îngrijorare vitală în cadrul campaniilor
electorale viitoare, dar numai pentru a câștiga capital politic și pentru a-și îmbogăți proprii
indicatori electorali. Ar fi cazul și timpul ca politicienii de la noi să-și inhibe fricile,
incompetența și să apere interesul național, valorile istorice, independența și suveranitatea
Republicii Moldova.

Bibliografie

1. Gvidiani, Alin. Documente și acte normative referitoare la procesul de reglementare

transnistreană, Sibiu, 2020
2. Țâu, Nicolae. Diplomație în culise - suveranitate, independență, război și pace 1990-
1998, București, 2002
3. Beyond frozen conflicts, Scenarios for the Separatist Disputes of Eastern Europe,
Thomas de Waal, Nikolaus von Twickel, London 2020
4. Transnistria 1989 – 1992, Cronica unui război „nedeclarat”, Ion Costaș, RAO,
București, 2012
5. Trupele ruse în Republica Moldova, Mihai Grecu; Anatol Țăranu, Litera, Chișinău,
2004
6. The Transnistrian Conflict Files, Eugen Străuțiu, Sibiu, 2017
7. Vin rușii, Vitalie Ciobanu, Sabina Fati, Valentin Naumescu, Ioan Stanomir, Marian
Voicu, București, 2018
8. Chapter I: Purposes and Principles (Articles 1-2) | United Nations
9. S.2277 - 113th Congress (2013-2014): Russian Aggression Prevention Act of 2014 |
Congress.gov | Library of Congress
10. Moldova–Transnistria: Eforturi comune pentru un viitor prosper. Procesul de
negocieri (colecție de eseuri), www.patrir.ro, 2009
11. Doc. - Parlamentul Republicii Moldova, Declarația Parlamentului Republicii
Moldova privind retragerea forţelor militare ruse de pe teritoriul ţării,
21.07.2017
12. Consilium.europa.eu, Interviu cu Înaltul Reprezentant al UE, 5 august 2004 -
https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/hr/sghr_int/
81673.pdf
13. Guvernul Republicii Moldova, Acordul privind principiile reglementării paşnice a
conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, din 21 iulie 1992,
în https://gov.md/ro/content/acordul-privind-principiile-reglementarii-pasnice-
conflictuluiarmat-regiunea-transnistreana (04.11.2018)
14. Parlamentul Republicii Moldova, Declarația Parlamentului Republicii Moldova
privind retragerea forţelor militare ruse de pe teritoriul ţării, 21.07.2017,
http://parlament.md/Actualitate/Comunicatedepresa/tabid/90/contentId/3269/Page/1/
language/ro-RO/Default.aspx (14.11.2018)