În anii '70, relațiile dintre Est și Vest au intrat într-o fază de destindere, avându-și proclamat Orientul Apropiat, Africa
ca și Oceanul Indian ca sfere ale "intereselor vitale
rădăcinile în deceniul precedent. Acestea includ viziunea lui Charles de Gaulle despre o
Europă extinsă, mișcarea de nealinire și propunerile din cadrul Organizației Tratatului de la
Varșovia (OTV) pentru întâlniri europene generale. Republica Federală Germania (RFG) a
jucat un rol crucial, semnând tratate bilaterale cu Moscova și Polonia și contribuind la
acorduri multilaterale, precum cel cu privire la Berlinul de Vest.
În 1972, președintele SUA, Richard Nixon, a vizitat Uniunea Sovietică, semnând
tratate importante, inclusiv cele referitoare la limitarea sistemelor de apărare antirachetă și
măsurile de limitare a armamentului strategic. Vizita lui Leonid Brejnev în SUA în 1973 a
condus la semnarea tratatului privind preîntâmpinarea unui război nuclear și principiile
tratativelor pentru limitarea înarmărilor strategice.
În anul următor, Nixon a vizitat din nou Uniunea Sovietică, încheind acorduri
importante, inclusiv cel privind limitarea exploziilor subterane cu armament nuclear. La
Viena, în 1979, SUA și Uniunea Sovietică au semnat Tratatul de limitare a armamentelor
strategice ofensive, consolidând relațiile și limitând cursele înarmărilor.
Aceste tratate bilaterale au îmbunătățit relațiile dintre cele două superputeri nucleare
și au redus înarmările în domeniul armelor de distrugere masivă. Recunoașterea
inadmisibilității unui război nuclear între SUA și URSS a fost un punct important în acordul
lor.
Îmbunătățirile în climatul internațional au creat oportunități pentru dezvoltarea
bazelor juridice ale securității și colaborării interstatale în Europa. Conferința pentru
Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki în 1975 a fixat principii care au stat la
baza cooperării între statele europene, SUA și Canada.
Conducătorii a 33 de state europene, ai SUA și Canadei, au semnat Actul final al
Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), fixând principii precum
egalitatea suverană, respectarea drepturilor omului și cooperarea între state. Aceste
rezultate au evidențiat dorința națiunilor de a trăi în pace și colaborare reciprocă. Procesul
inițiat la Helsinki a continuat prin întâlniri ulterioare între statele membre la Belgrad,
Madrid, Stockholm, Viena, Paris și Helsinki.
În anii '70, pe continentul asiatic, au avut loc schimbări pozitive, cum ar fi
obținerea independenței de către Republica Populară Bangladesh. Totuși, la sfârșitul
deceniului, procesul de destindere a fost frânat. Uniunea Sovietică a început să
înlocuiască rachetele mai vechi cu altele mai avansate, creând un dezechilibru în Europa
și alarmând Occidentul. Acest lucru a condus la aprobarea unei decizii NATO pentru
amplasarea de rachete americane în Europa de Vest, în caz de eșec al negocierilor
bilaterale.
Intervenția sovietică din Afganistan în 1979 a exacerbate tensiunile
internaționale. Tratatul sovieto-american cu privire la limitarea armamentelor strategice
n-a intrat în vigoare din cauza lipsei ratificării și a deteriorat relațiile dintre SUA și
URSS. Administrația Reagan a intensificat tensiunile, cu inițiativa de apărare strategică și
schimburi comerciale și culturale restrictive. Ronald Reagan a propus un plan de apărare
antirachetă, numit și "Războiul Stelelor", ceea ce a atras critici și mai multă tensiune între
cele două superputeri.
După ce avioanele militare ale Uniunii Sovietice au doborât un avion sud-
coreean în toamna anului 1983, tensionele internaționale s-au accentuat. SUA au
americane".
În decembrie 1979, NATO a decis să contracareze creșterea forțelor nucleare
sovietice prin amplasarea de rachete balistice Pershing-2 și rachete de croazieră
americane în Europa de Vest. Aceste măsuri au dus la amplasarea de rachete suplimentare
de către URSS în RDG și Cehoslovacia, și la expedierea de submarine cu armament
atomic în regiunile apropiate de SUA.
Aceste acțiuni au alimentat mișcările pacifiste, cu peste 5 milioane de oameni
participând la diverse acțiuni antimilitariste în 1981. Deja în anii '50, personalități precum
Albert Einstein, Bertrand Russell și Frédéric Joliot-Curie avertizau asupra pericolelor
armelor nucleare.
După plenara din aprilie 1985 a CC al PCUS, au apărut schimbări în politica
internațională sovietică, promovând idei noi susținute de Mihail Gorbaciov. Aceasta a
marcat începutul unei noi atitudini politice, cu accent pe reducerea tensiunilor și a cursei
înarmărilor.
În 1985, la Geneva, Gorbaciov și Reagan au tras concluzii politice importante,
afirmând că un război nuclear nu trebuie să fie niciodată declanșat, iar URSS și SUA nu
trebuie să caute suprematia militară. Gorbaciov a inițiat un program de lichidare a
armelor nucleare și a anunțat un moratoriu unilateral asupra testelor nucleare în 1985.
După întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și Ronald Reagan la Geneva, a avut loc
o altă întâlnire în capitala Islandei, care a facilitat semnarea Tratatului sovieto-american
privind eliminarea rachetelor cu rază medie și mică de acțiune. Acest tratat, semnat în
SUA la 8 decembrie 1987 și intrat în vigoare în iunie 1988, a fost primul acord
internațional care a prevăzut eliminarea a două categorii de rachete nucleare sub un
control strict reciproc. În următorii trei ani, aceste rachete au fost dezafectate, ceea ce a
îmbunătățit semnificativ relațiile sovieto-americane.
Odată cu dezintegrarea URSS și trecerea Rusiei la un regim democratic
parlamentar, s-au stabilit colaborări reciproce avantajoase cu alte state. Confruntările
ideologice și militare au încetat, marcând sfârșitul Războiului Rece.
Schimbările radicale din Europa de Est și din URSS au îmbunătățit considerabil
relațiile în întreaga Europă. În 1990, la Paris, a fost semnat Tratatul privind Forțele
Armate Obișnuite din Europa, care a redus semnificativ armamentul convențional și a
stabilit paritate între NATO și Organizația Tratatului de la Varșovia. A urmat "Carta
pentru o Nouă Europă", care a reiterat principiile Actului Final de la Helsinki și a susținut
cooperarea multilaterală și dialogul politic.
Odată cu extinderea NATO spre Est, inclusiv prin includerea statelor est-
europene ca Cehia, Polonia și Ungaria în 1999, s-au abordat probleme legate de
securitatea națională. În 2004, alte țări candidate, precum Estonia, Letonia, Lituania,
Slovenia, Slovacia, România și Bulgaria, au devenit membre ale NATO.
Cu toate acestea, pacea mondială a rămas fragilă, iar conflictele și tensiunile au
persistat în diverse regiuni. Intervenția militară a Rusiei în Cecenia și conflictele din
Africa sunt doar câteva exemple ale persistenței tensiunilor și violenței la nivel global.
Proliferarea armelor de distrugere în masă și manifestările de intoleranță religioasă și
națională reprezintă amenințări serioase la adresa păcii mondiale.