http://punctedefuga.

ro/2013/06/casa-lui-rogojin-interioare-dostoievskiene/

casa lui rogojin (interioare dostoievskiene)

30jun13
Citesc întotdeauna cu plăcere pasajele din romane în care sunt descrise interioare sau detalii legate de arhitectura spaţiilor în care
acţiunea se desfaşoară. Nu rareori mici perle legate de istoria unor străzi şi clădiri cunoscute pot fi desprinse în modul cel mai
neaşteptat din literatură. Dar ceea ce face lucrurile cu atât mai captivante este rolul pe care aceste descrieri îl joaca în cadrul
naraţiunii, rolul lor de a releva adevăruri esenţiale referitoare la personajele ce trăiesc în mijlocul lor (în special în cazul literaturii
înscrise în curentul realist).

În construcţia complexă a romanului „Idiotul” un rol interesant îl au astfel pasajele în care autorul descrie interioarele (dar şi
arhitectura exterioară) a locuinţei lui Rogojin. Avem două descrieri ale casei in două momente cheie ale desfăşurării acţiunii
romanului – ambele descrieri corespund unei vizite a prinţului Mîşkin. Prima vizită este facută de prinţ înainte de plecarea sa din
Petersburg şi este urmată de o primă stare de delir.

Vizita reprezintă prima întâlnire a prinţului cu casa lui Rogojin, totuşi aspectul acesteia nu-l surprinde deloc – el reuşind să
recunoască intuitiv locuinţa lui Rogojin.

Aspectul casei este masiv, lipsit de eleganţă şi posomorât.

„casa era mare, posomorâtă, cu parter şi doua etaje, fără niciun fel de arhitectură, de culoare verde-murdar. Unele case de
acest fel, (…) se păstraseră chiar pe aceste străzi ale Petersburgului (oraş in care totul se schimbă atât de repede) aproape
fărănici o schimbare. Sunt clădite solid, cu ziduri groase şi ferestre extrem de rare, la parter, uneori ferestrele au gratii. (…) Pe
dinafară şi pe dinăuntru totul parcă e neprimitor şi rece, totul parcă se ascunde şi se fereşte, şi ar fi greu să-ţi explici de ce-ţi
faci această impresie numai după aspectul casei. Combinaţiile arhitectonice ale liniilor au, desigur, secretul lor. În aceste case
locuiesc aproape in mod exclusiv oameni din tagma negustorilor. Apropiindu-se de poartă şi privind tăbliţa, printul citi: „Casa
lui Rogojin, cetaţean de onoare din naştere”.

Casa este veche, se menţionează că este una dintre cele păstrate „de la sfârşitul secolului trecut”- aceasta însemnând sfârşitul
secolului XVIII. Prezenţa ei este deja anacronică în Petersburgul acelei vremi.

Casa, clădită de strămoşii lui Rogojin, nu avusese de la început funcţiunea de locuire. Parterul casei fusese iniţial proiectat să
găzduiasca dughene date spre închiriere. Dealtfel şi camerele de la etaj erau destinate închirierii – ele functionând ca locuinţe de
împrumut pentru chiriaşii dughenelor de la parter.  La momentul vizitei prinţului, tot nivelul superior al casei este ocupat de
locuinţa lui Rogojin şi a familiei sale. Totuşi ceva din aspectul rece şi neprimitor al vechii clădiri în care străini închiriau camere
pe perioade mai lungi sau mai scurte, încă se simte în aspectul general al clădirii.

Împreună cu prinţul traversăm camerele casei şi observăm că aspectul sumbru din exterior se extinde şi in interior prin întunericul
ce domneşte înăuntrul casei. Lipsa etichetei este evidentă din primele minute :

„Servitorul care  îi deschise nu se duse să-l anunţe, ci îl conduse imediat pe un traseu lung”

Mai toate detaliile interioarelor trimit la ideea că avem de-a face cu casa unui parvenit: materialele de finisaj sunt fie grosolane fie
sunt folosite pentru impovizaţii menite să creeze aparenţa unor materiale nobile şi/sau preţioase:

„traversară şi o sală principală, ai cărei pereţi erau zugrăviţi in „imitaţie de marmură”, cu duşumeaua din scânduri de stejar şi
cu mobilierul din anii douăzeci, grosolan şi masiv”
Astfel în ciuda dimensiunilor impunătoare ale casei, în ciuda averii posesorului ei şi în ciuda plăcuţei comemorative lipite de
faţadă – funcţiunea de reprezentare a  interiorului casei nu este aproape deloc prezentă- interioarele sunt meschine, înguste şi
întunecoase.

Lipsa de  rafinament a casei este vădita şi prin înşiruirea lipsită de logică funcţională a încăperilor – urmă poate a timpurilor când
camerele casei funcţionau independent ca locuinţe închiriate. Deşi la momentul povestirii ele împreună funcţionează ca locuinţă,
succesiunea camerelor pare aleatorie, individualizarea încăperilor este aproape absentă iar ele toate par să refuze să se coaguleze
într-un întreg.

Probabil nu întâmplător suntem informaţi despre vechii locatari ai casei („Au locuit mereu in ea niste scopiţi, Hludeakovii,
care şi acum stau cu chirie în câteva odăi.”) cât şi despre strămoşii lui Rogojin, care, dupa cum intuieşte şi prinţul, fuseseră
credincioşi de rit vechi. Concluzia fermă, dar neargumentată, a prinţului este :

„ Casa ta are fizionomia întregii voastre familii şi a modului vostru de viaţă; darîntreabă-mă de ce am ajuns la concluzia asta şi
n-am cum să-ţi explic. E o aiurealădesigur. Chiar mă tem că tocmai asta mă nelinişteşte aşa de mult. Mai înainte nici nu m-am
gândit  că stai într-o casă ca asta, însă, de cum am văzut-o, mi-am zis :” păi tocmai aşa trebuia să fie casa lui!”

Speculând, o explicaţie am putea-o găsi în câteva caracteristici nete ale casei. Casa neaga prin fiecare încăpere a sa orice idee de
intimitate şi ca un rezultat firesc toate interioarele sale sunt impersonale şi apăsătoare. Inclusiv dormitorul este o încăpere
impovizată în cadrul alteia deşi suprafaţa generoasă a casei în mod sigur ar fi permis un alt tip de amenajare şi repartiţie a
spaţiilor. Obiectele ce o mobilează nu spun nimic despre omul care le-a achiziţionat, ele par sa fie cumpărate doar ca investiţii ce
se pot (sau nu) dovedi profitabile pe termen lung.

Un exemplu în acest sens este dat de însuşi Rogojin când se referă la tablourile de pe pereţi, achiziţii facute pe vremuri de către
tatăl său, unele dintre ele dovedind în timp o intuiţie buna a valorii (sau o speculă) a valorii lor – riguros contabilizată de fiul ce
calculează profitul realizat.

O atenţie specială primeşte unul dintre tablouri reprezentându-l pe mântuitor de-abia coborât de pe cruce:

„Tabloul ăsta! Strigă subit prinţul, sub impresia unui gand neaşteptat. Tabloul ăsta! Păi din pricina acestui tablou unii ar putea
să-şi piardă credinţa!”

Se observă accentul pus de autor pe aspectul religios (tratat probabil ca o cauzalitate): străbunii lui Rogojin sunt credincioşi de rit
vechi, volumul de carte găsit de prinţ pe masa lui Rogojin (şi acelaşi în care va rămâne ascuns cuţitul cu care se va comite crima)
nu întâmplator este un volum scris de Soloviov, tabloul preferat al lui Rogojin este tabloul menţionat în rândurile de mai sus ( o
replică dupa celebrul tablou al lui Hans Holbain).

Este o casă în care împăcarea şi viaţa nu par posibile, atmosfera fiind, aşa cum arăta unul dintre personaje, similara cu cea a unui
mormânt.

Tot ceea ce este legat de viaţă este trecut sub negare în casă :

 „îl conduse pe prinţ mai departe prin camere. Se perindară iaraşi prin nişte încăperiîntunecoase, de o curăţenie neobişnuită,
reci, ticsite cu piese de mobilier străvechi, cu huse albe şi curate.”
A doua vizită a prinţului se petrece după săvârsirea crimei. Prinţul petrece lungi ore de veghe în faţa casei într-o atmosfera de
delir ce precede coşmarul, încearcă să pătrundă, dar casa şi-a închis ochii de la lume şi lumină – uşile sunt zăvorâte şi storurile
încăperilor trase. Tot întunericul stă închis înăuntru alături de disperarea şi nebunia criminalului. Revăzute în succesiunea lor,
camerele sunt la fel de reci şi atmosfera încă mai apăsătoare decât la prima vizită.

 „E tare întunecoasă. Stai la întunecime, spuse prinţul, plimbându-şi privirile prin cabinet.”

„Draperia grea era coborâtă şi intrările închise. Dar în cameră era foarte întuneric; nopţile „albe” ale
Petersburgului începuseră să se întunece şi, dacă n-ar fi fost luna plină pe cer, ar fi fost greu de desluşit ceva în camerele astea
cu storurile coborâte. Ce-i drept, încă mai puteau fi desluşite, deşi foarte vag, feţele.”

Lumina lipseşte şi de pe chipul lui Rogojin:

„fruntea îi era înaltă şi bine facută, înfrumuseţand partea de jos a feţei, conturatăîntr-un mod cam lipsit de distincţie. Pe capul
lui deosebit de bătătoare la ochi era paloarea ca de mort, care conferea întregii fizionomii a acestui tanăr, în pofida constituţiei
lui destul de robuste, o expresie de secătuire şi în acelaşi timp de ceva pătimaş până la suferinţă,care nu se armoniza cu
zâmbetul lui impertinent, grosolan si cu privirea tăioasa, încântată  de sine.”

Este în fapt aproape acelasi chip pe care îl purtase cu o generaţie în urmă tatăl sau. Chip încă prezent în interiorul casei în unul
din tablourile de pe pereţi:

„Un portret în mărime naturală îi atrase prinţului atenţia: înfăţisa un om de vreo cincizeci de ani, într-o redingotă de
croială nemţească, dar lungă în poale, cu douămedalii agăţate de gât, cu barba căruntă foarte rară şi cam scurtă, cu faţa
galbenăşi plină de riduri, cu privirea suspicioasă, ascunsă şi tristă.”

Se releva astfel sensul cuvintelor prinţului ce observă cum „casa are fizionomia familiei”. Un astfel de suflet plin de patimi nu
poate zamisli decât un astfel de cămin, iar pe de alta parte un astfel de cămin nu poate fi locuit decât de astfel de suflete. Crima
era deznodamântul inevitabil. Ispăşirea dureroasă şi nebunia se declanşează simultan în noaptea în care cei doi veghează langă
patul Nastasiei Filippovna.

La polul opus este locuinţa lui Lebedev :

„Pe una din străzile din preajma Bisericii Naşterii Domnului găsi repede o casă micăde lemn. Spre marea lui mirare, casa era
frumoasă pe dinafară, curată, ţinută în mare ordine, cu o gradiniţă în care creşteau flori. Ferestrele dinspre stradă erau
deschise „

Este o locuinţă de dimensiuni modeste, familia numeroasă a lui Lebedev trăieşte aici în sărăcie. Deşi descrierea ei este destul de
succinta se observă accetul pus de autor pe lumina ce pătrunde în încăperi atât din exterior prin ferestrele larg deschise cât şi din
interior din „mica lustră străveche cu plăcuţe de sticlă”.

Se remarcă şi aici simbolurile şi referirile religioase : atât directe – casa este situată pe o stradă în preajma „Bisericii Naşterii
Domnului” cât şi indirecte: tot interiorul casei arată smerenie şi modestie.

Casa este plină de viaţă şi nu neagă nevoia de intimitate a celor ce o locuiesc:

„Ieşiră din cameră, traversară curtea mică şi intrară pe o portiţă. Intr-adevăr , aici era o grădina foarte mică şi foarte
drăguţă, în care, datorită timpului frumos,înfrunziseră toţi copacii. Lebedev îl aşeză pe prinţ pe o bancă verde de lemn, la o
masă verde, cu picioarele înfipte în pămant, ocupând locul în faţa lui.”
Portretul lui Lebedev (în măsura în care este schiţat) indică un personaj complex, cu porniri contradictorii. Probabil nu
întâmplător el este unul din primele personajele ce intră in scenă in roman, fiind prezent ca martor la prima întâlnire între prinţ şi
Rogojin în trenul ce-i duce către Petersburg. Dacă prinţul şi Rogojin sunt personaje exceptionale, purtând valoarea de simbol,
rolul lui Lebedev, deşi modest, nu este deloc lipsit de importanţa. Lebedev  este prin oscilaţiile sale ( ale devotamentului între cei
doi ) şi prin profunda lui afecţiune pentru familia sa unul din personajele cele mai profund umane din galeria schiţată de
Dostoievski. Probabil ca tocmai aceasta este cheia în care trebuie înţeleasă frumuseţea casei lui. Casa este oglinda sufletului iar
frumuseţea şi lumina casei sale sunt oglinda iubirii dintre cei ce o locuiesc. Aceeaşi lumină care în casa lui Rogojin nu a pătruns
niciodată.

Deşi sensul determinării nu este fixat ferm (sufletul e chinuit din cauza zidurilor între care a crescut, sau zidurile reflectă doar
sufletele pe care le-a adăpostit de-a lungul timpului), portretul casei lui Rogojin rămâne unul dintre tablourile extraordinare
realizate de Dostoievski în tuşe puternice, cu o putere impresionantă de evocare. Un tablou al interiorului determinat (şi
caracterizat de ) lipsa de iubire, de lipsa de credinţa şi în ultimă instanţă de lipsa vieţii  în sensul ei profund.

(Nota : toate imaginile sunt capturi foto din cadrul mini-seriei “Idiotul”-2003 , ecranizare dupa romanul cu acelaşi nume de F.M.
Dostoievski)
Share this: