CORPUL UMAN

SCHELETUL uman este format din 206 oase

separate, unite între ele prin diferite articulaţii. Mă-
rimea, respectiv forma diferitelor oase este determi-
nată de funcţia anatomică.
Cel mai mare os este femurul, având 50 de
centimetri, iar cel mai mic este scăriţa (2,6 mm),
unul dintre oscioarele auditive.
Oasele pot fi împărţite în patru mari grupe.
 oasele lungi (cilindrice), sunt alungite, uşor
curbate, au rolul de a amortiza şocurile, din această categorie fac parte oasele gambei,
oasele braţului şi oasele degetelor.
 oasele scurte (cubice) sunt colţuroase, groase: oasele carpiene şi tarsiene
 oasele neregulate, au forme şi dimensiuni variate, formează unele părţi ale feţei şi
spatelui
 oasele late, coastele, craniul şi spata, reprezintă scuturi ale organelor vitale.
Peste 500 de muşchi – muşchii scheletici – se ataşează de oasele noastre. Muşchii se
inseră pe oase prin intermediul prelungirilor numite ligamente. Muşchii şi oasele formează
împreună cele mai mari sisteme organice ale organismului nostru: sistemul osos şi muscular.
Scheletul este flexibil datorită articulaţiilor care unesc oasele.
Coloana vertebrală umană este formată din 26 de oase separate: vertebre; acestea sunt
unite prin articulaţii. Cele mai simple articulaţii sunt cele în care o suprafaţă articulară alunecă
peste cealaltă; între rotulă şi extremitatea distală a femurului.
Capul uman este format din 29 de oase. Neurocraniul este compus din 8 oase; bine
sudate, pentru a proteja creierul la acţiunile din exterior. Alte 14 oase intră în formarea feţei
(craniul visceral); în cele două urechi mai există câte 3 oscioare auditive, iar ultimul os este
mandibula.
Oasele care formează toracele sunt în număr de 25. Pe cele două părţi sunt aliniate una
sub alta 12 perechi de coaste lungi şi curbate, în centru fiind situat sternul.
Oasele centurii scapulare, ale braţului, antebraţului şi mâinii sunt în număr de 64. În
centura scapulară de o parte şi de alta sunt situate câte o claviculă şi o spată. Braţul este
format dintr-un os, iar antebraţul din două oase lungi: humerus – radius şi ulna.
Centura pelviană şi piciorul sunt formate din 62 de oase. Osul pereche al centurii
pelviene, împreună cu osul sacru al coloanei vertebrale formează bazinul. De aici în jos
urmează femurul, rotula, tibia şi fibula.
Osul viu este de culoare cenuşie, fiind acoperit de o membrană rezistentă – periost –
prin care pătrund vasele sangvine şi nervii destinaţi oaselor. Deşi oasele par a fi compacte, în
realitate sunt pline de mici cavităţi.

MUŞCHII corpului uman se grupează în trei clase:

 muşchii scheletici, adică muşchii striaţi, care se fixează pe schelet, fiind controlaţi de
creier şi împreună cu oasele pe care se fixează cu tendoane, sunt responsabili de orice
mişcare.
 muşchii netezi, rolul lor este realizarea mişcărilor involuntare ale organelor interne
 muşchiul cardiac
 Muşchii scheletici (muşchii striaţi) se găsesc în întregul corp uman din creştet până în
picioare. Muşchii scheletici sunt compuşi din fibre musculare, alcătuite la rândul lor din
filamente; fibrele musculare se grupează în mănunchiuri mai mari numite miofibrile.
Muşchii se fixează pe oase cu ajutorul unui tendon. Capacitatea noastră de a ne mişca,
de a sta stabil în picioare este datorată interacţiunii bune dintre muşchii scheletici şi schelet.

SÂNGELE este purtătorul vieţii din organism. Circulând prin arborele circulator,
alimentează fiecare celulă vie din organism cu substanţele nutritive necesare fiecăreia.
Sângele are şi rolul de a curăţa deşeurile, transportă substanţele inutile, bioxidul de carbon,
care rezultă din arderea substanţelor nutritive. Sângele circulă în organism printr-un circuit
închis de vase sanguine. Acestea se pot clasifica în artere (care duc sângele de la inimă la
capilare), vene (care duc sângele de la capilare spre inimă) şi capilare.
Anticorpii sunt proteine produse de sistemul imunitar, pentru neutralizarea antigenelor.
Globulele roşii se produc în măduva hematogenă, durata lor de viaţă fiind de 3-4 luni.
Este o cantitate uriaşă încât organismul trebuie să distrugă în fiecare secundă 5 milioane de
globule roşii. Scăderea numărului de globule roşii şi a altor celule duce la anemie, pentru
producerea hemoglobinei este nevoie şi de fier.
Globulele albe (leucocitele) sunt produse tot de măduva osoasă. Există două tipuri
principale: glanulocitele şi limfocitele.
Coagularea este un mecanism de apărare a organismului împotriva pierderilor exagerate
de sânge.
Sistemul circulator este alcătuit din vase sanguine şi din pompa de sânge, inima. Se
împarte în două: circulaţia mică, cea care leagă inima de plămâni şi circulaţia mare, prin care
sângele ajunge din inimă la ţesuturile organismului şi de acolo înapoi la inimă. Inima are două
pompe musculare – una dreaptă şi una stângă.

PIELEA este cel mai mare organ al nostru. Pielea întinsă a unui om adult acoperă o
suprafaţă de circa 2 metri pătraţi şi are o greutate de aproape 3 kg. Grosimea pielii variază
între 0,5-5 mm.
Cele două straturi ale pielii sunt epiderma şi derma. În aceste straturi se găsesc glandele
producătoare de sudoare, foliculii piloşi, din care se dezvoltă părul, terminaţiunile nervoase
ale simţului tactil, precum şi celulele datorită cărora pielea se bronzează. Stratul cornos al
epidermei este format din 20-30 de rânduri de celule moarte. Sub epidermă se găsesc celule
pigmentare, melanocitele, care produc pigmenţii numiţi melanină. În dermă se găsesc
numeroase vase sangvine. Elasticitatea pielii este determinată de fibrele proteice din dermă,
numite elastină.

CAPUL

OCHII
Prin ochi primim cele mai multe informaţii despre lumea exterioară. Porţiunea
întunecată din centrul ochiului, pupila reglează cantitatea de lumină primită. Prin intermediul
nervului optic ochiul are legătură cu creierul. Creierul transformă imaginea văzută din poziţie
întoarsă în poziţie dreaptă.
În faţă, în mijloc există un strat transparent, puţin proeminent, corneea. Aceasta este
legată de stratul care formează albul ochiului şi acoperă de jur împrejur globul ocular –
sclerotica. Sub cornee se află irisul, acesta dă culoare ochiului. Irisul este de fapt un disc
musculos, cu o gaură în centru: pupila. Lumina pătrunde în interiorul ochiului prin pupilă.
Imediat după iris urmează cristalinul, cel de-al doilea mediu de refracţie, care însă este mobil
şi elastic. Spaţiul de după cristalin, camera posterioară, este umplută de o substanţă
gelatinoasă – umoare vitroasă. Retina conţine aproximativ 130 milioane de celule
fotosensibile, conuri şi bastonaşe.
GURA ŞI NASUL
Gustul şi mirosul sunt simţuri bazate pe stimulări chimice, substanţele chimice din
mediul înconjurător produc senzaţiile de gust şi miros. Simţim mai multe mirosuri decât
numărul sunetelor auzite. Terminaţiile nervoase care recepţionează stimulii olfactivi se află
într-o zonă mică în regiunea superioară a cavităţii nazale. Această arie cuprinde tunica
mucoasă olfactorie, conţine filetele nervului olfactiv şi milioane de celule olfactive. Conform
observaţiilor făcute de cercetători există şase mirosuri primare: mirosul dulce, mirosul de
fructe, mirosul putrefacţiei, mirosul condimentelor, mirosul de ars şi mirosul vopselei; şi patru
gusturi de bază: dulce, sărat, acid şi amar.
URECHEA este împărţită în trei părţi: urechea externă, medie şi internă.
Partea vizibilă a urechii – pavilionul – captează undele sonore din aer şi le transmite
prin canalul auditiv spre urechea interioară. Urechea medie este o mică cavitate „săpată” în
oasele craniului. Este delimitată spre exterior de membrana timpanică şi printr-un conduct
subţire, numit trompa lui Eustache, comunică şi cu cavitatea nazală. În cavitatea urechii medii
se găsesc trei oscioare – oscioarele auditive: ciocănaşul, nicovala şi scăriţa. În urechea internă
(melcul), vibraţiile se transformă în impulsuri electrice care sunt transmise la creier, având rol
şi în menţinerea echilibrului. Legătura dintre urechea internă şi creier este realizată prin
intermediul nervului auditiv. Melcul este străbătut de trei canale umplute cu lichid.
CREIERUL uman este o bucată de ţesut moale, de culoare gri-rozalie, având forma
unei nuci uriaşe şi o suprafaţă ondulată. Greutatea medie a creierului la bărbat – 1350 g, iar la
femeie – 1200 g reprezentând 2% din greutatea totală a corpului. Creierul şi şira spinării sunt
acoperite de trei straturi de celule, meningele, care împreună cu cavităţile creierului –
ventricule – conţin un lichid apos – cerebrospinal. Acesta protejează împotriva loviturilor şi
umflăturilor şi transportă substanţe nutritive din sânge. Cele mai mici componente ale
creierului sunt celulele nervoase – neuronii. Creierul conţine peste 10000 de milioane de
neuroni. Neuronul are o masă centrală conţinând nucleul, centrul de control al celulei, o fibră
groasă, axonul şi numerose fibre subţiri numite dendrite. Dendritele realizează un sistem de
comunicare între neuroni.
Creierul primeşte informaţii de la organele de simţ ale corpului: ochii, urechile, nasul,
limba şi pielea. Mesajele nervoase sunt numite impulsuri. Fiecare neuron are o sarcină
electrică, chiar şi când nu este folosit.
Creierul este principalul coordonator şi centrul de comandă al organismului, preia
mesaje provenind de la ochi, urechi, nas, limbă, piele şi trimite semnale spre muşchi şi glande.
Creierul constă din trei unităţi structurale principale: emisferele cerebrale, trunchiul cerebral
şi cerebelul. Există trei unităţi funcţionale principale ale creierului: prima (care se află la baza
creierului), compusă din porţiuni denumite formaţia reticulată, bulbul rahidian, cerebelul,
talamusul şi hipotalamusul – controlează starea de conştienţă şi răspunsul la stimuli; a doua
(constă în jumătăţile posterioare ale emisferelor cerebrale), analizează şi înmagazinează
informaţia provenită de la simţuri; a treia (cuprinde jumătatea din faţa emisferelor celebrale)
se ocupă cu formarea intenţiilor şi programelor – activităţi mentale superioare.

SISTEMUL NERVOS

Elementele de bază ale sistemului nervos sunt celulele nervoase, numite neuroni.
Sistemul nervos are două părţi importante: sistemul nervos central (creierul şi măduva
spinării) şi sistemul nervos periferic (cuprinde totul în afară de ţesutul nervos din sistemul
central)
 Sistemul nervos periferic are două componente importante: sistemul nervos somatic
(adunarea informaţiilor de la organele de simţ şi transmiterea lor la sistemul nervos central) şi
vegetativ (coordonează funcţionarea organelor interioare şi a glandelor).
Măduva spinării are o lungime de circa 40 cm, de formă cilindrică, formată din ţesut
nervos şi ocupă interiorul coloanei vertebrale, de la partea inferioară a creierului până la
partea inferioară a spatelui, realizând legătura în dublu sens dintre creier şi sistemul nervos
periferic. Activităţile conştiente ale creierului au loc la nivelul scoarţei cerebrale, stratul
exterior al creierului.
Ţesutul nu este compus numai din celule nervoase, ci şi din celule gliale, care apără,
hrănesc şi sprijină celula nervoasă.
Celulele nervoase sunt foarte diferite, dar structura lor de bază este identică au un
nucleu aflat în centrul corpului celulei, din corpul celulei se întinde o prelungire mai mare,
numită axon care la capăt se împarte în multe ramuri şi fiecare ramură se termină cu o
„măciucă” terminală.
Pentru susţinerea sistemului nervos central este nevoie de mult oxigen şi substanţe
nutritive, adică de o bogată circulaţie sanguină. Creierul şi măduva spinării sunt apărate de
trei straturi de pielită fibroasă numită meninge.
Cavităţile interioare ale creierului şi al măduvei spinării sunt umplute cu un lichid –
lichidul cefalorahidian, care are rol de a amortiza traumatismele provocate din exterior.

TORACELE

INIMA pompează sânge în întregul corp, asigurând oxigen şi hrană organelor şi

ţesuturilor, aproximativ de mărimea unui pumn este situată în partea superioară a corpului, în
spatele cutiei toracice, fiind aproape înconjurată de plămâni.
Inima nu este o simplă pompă; ea este alcătuită din două pompe aşezate una lângă
cealaltă, fiind separate de un perete gros şi rezistent numit sept. Cele două părţi bat în armonie
una cu cealaltă, partea din stânga a inimii pompează sânge cu un conţinut scăzut de oxigen
spre plămâni, prin intermediul scurtelor artere pulmonare. În plămâni sângele colectează o
rezervă nouă de oxigen, apoi se întoarce în partea stângă a inimii prin intermediul venelor
pulmonare.
Partea stângă a inimii este mai mare decât cea dreaptă şi are multe fibre musculare. De
aici sângele cu oxigen este transportat prin aortă în tot corpul până la degetele de la mâini şi
picioare. După ce are loc schimbul de gaze, sângele se întoarce la inimă prin vene, apoi trece
în cavitatea dreaptă de unde va fi trimis la plămâni.
Fiecare din cele două cavităţi ale inimii este bicamerală; camera superioară,
asemănătoare cu o pungă groasă şi elastică – atriu – are funcţia unei „camere de aşteptare”
pentru sânge; camera inferioară are pereţi mai groşi şi mai multe fibre musculare – ventricul –
produce presiunea necesară pentru ca sângele să fie expulzat în artere. Între fiecare atriu şi
fiecare ventricul se află o valvă. Valvele determină sângele să circule în direcţia corectă, de
asemenea există valve la fiecare ventricul, prin care sângele pătrunde în arterele principale:
valva pulmonară în dreapta (spre plămâni) şi valva aortică în partea stângă.
Faza de contracţie se numeşte sistolă. În această fază ventriculele se contractă puternic,
forţând sângele să curgă în artere prin valva pulmonară şi aortică.
Inima unui adult are aproximativ 5 litri de sânge, inima îi pompează fără oprire într-un
circuit neîntrerupt.
Muşchiul care alcătuieşte masa inimii – muşchiul cardiac sau miocard nu oboseşte
niciodată, se contractă fără oprire de aproximativ 150 de ori pe minut. În timp ce pompează
inima devine mai mare iar apoi mai mică la fiecare bătaie, mişcările sunt line datorită
învelişului alunecos şi umed – pericard. Interiorul inimii este protejat de sângele ce curge prin
el cu presiune mare de un înveliş special – endocard. Vasele capilare duc sângele în fiecare
parte a muşchiului inimii. Inima are propriile vase de sânge numite artere coronariene, care se
ramifică din artera principală – aorta – înaintea intrării în inimă.

PLÂMÂNII sunt două organe moi de culoare roz, aşezate în cavitatea toracică şi
fiecare plămân este acoperit de pleură. Pleura este alcătuită din două foiţe, între cele două
foiţe se află cavitatea pleurală, în care se găseşte o mică cantitate de lichid care ajută la
mişcările plămânilor în timpul respiraţiei. Plămânul stâng este mai mic decât cel drept,
deoarece în partea stângă se află inima. El este împărţit printr-un şanţ adânc în doi lobi, iar
plămânul drept este împărţit de două şanţuri în trei lobi. Lobii sunt împărţiţi în lobuli.
Ultimele ramificaţii ale bronhiilor se transformă în bronhiole, care pătrund în lobulii
pulmonari. Acinii pulmonari sunt unităţi morfo-funcţionale ale lobulilor pulmonari.
O alveolă pulmonară are formă de cupă şi reprezintă unitatea funcţională a plămânilor.
Este formată dintr-un epiteliu unistratificat şi este înconjurată de o reţea de fibre elasice, în
care se află numeroase capilare.

SISTEMUL RESPIRATOR asigură pătrunderea aerului în organism cu un conţinut

optim de oxigen, necesar întreţinerii vieţii. Aerul inspirat ajunge prima dată în căile
respiratorii superioare, apoi în cavitatea bucală şi nazală. Cavitatea nazală este căptuşită cu
păr moale şi atât epiteliul cavităţii nazale cât şi cel al cavităţii bucale este acoperit de
mucoasă.
Căile respiratorii se continuă cu un organ scurt, activitatea laringelui, care se continuă
cu traheea. Aceasta se desparte în bronhiile principale intrând în plămâni se ramifică în fiecare
lob pulmonar în bronhii lobare.
La respiraţie participă muşchii intercostali şi muşchiul dintre cavitatea abdominală şi
torace, diafragma. Pentru ca aerul să intre în plămâni este necesar ca presiunea din ei să fie
mai mică decât cea de afară. La inspirare diafragma se contractă şi muşchii intercostali împing
coastele în faţă, mai sus mărind capacitatea plămânilor, în urma presiunii mai mari, aerul
umple spaţiul disponibil din plămâni.
Inspiraţia şi expiraţia sunt involuntare, controlate de un grup de celule nervoase, aflate
în bulbul rahidian.

ABDOMEN

SISTEMUL DIGESTIV
Digestia are loc într-un tub lung de 9m,în tubul digestiv care începe cu cavitatea bucală,
pe aici intră hrana, şi se termină cu rectul, pe aici se îndepărtează substanţele neasimilate.
Părţile principale sunt: cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul şi intestinele.
Gura, prima porţiune a tubului se află în cavitatea bucală. Aici are loc cele mai
importante subprocese ale digestiei, începând descompunerea moleculelor mari în molecule
mai mici, dizolvabile. Cavitatea bucală este separată de fosele nazale prin bolta palatină,
alcătuită din palatul dur şi vălul palatin. Limba este un organ musculos, alcătuit dintr-o
rădăcină şi un corp liber. Dinţii sunt organe dure, fixate în cavităţi numite alveole dentare.
Colul face legătura dintre coroană şi rădăcină. În consumarea alimentelor un rol important îl
au dinţii. În partea din faţă opt incisivi(patru în dantura superioară, patru în cea inferioară);
patru canini (câte unul în partea superioară şi inferioară, pe ambele laturi); opt premolari şi
doisprezece molari. Saliva este secretată de trei perechi de glande salivare.
În faringe esofagul se încrucişează cu căile respiratorii. Esofagul este o conductă
musculo-membranoasă ale cărei capete sunt închise de nişte inele musculoase.
 STOMACUL este un sac în formă de J, asemănător cu cimpoiul şi se împarte în trei
părţi funcţionale: gura stomacului – cardia, fundul stomacului şi porţiunea terminală. Aceste
părţi produc sucuri gastrice diferite. Producerea sucului gastric este controlată în mare parte
de nervi şi în parte de hormoni.
PANCREASUL exocrin secretă sucul pancreatic(un lichid limpede şi incolor), care
este condus prin două canale în duoden. Situat în spatele stomacului, imediat sub acesta,
seamănă cu o sticlă culcată. Pancreasul începe să producă sucul imediat după ce hrana a fost
introdusă în gură. O altă funcţie principală a pancreasului uman este producerea celor doi
hormoni pancreatici, insulina şi glucagonul.
VEZICA BILIARĂ este un sac în formă de pară ataşat de partea de jos a ficatului,
funcţia ei fiind de a depozita bila care se produce în ficat şi de a o elimina la nevoie. Bila este
un lichid galben-verzui, având în compoziţia sa în cea mai mare parte apă, plus colesterol,
săruri biliare şi acizi biliari. Bila se elimină prin canalul biliar comun în duoden unde se
amestecă cu chimul gastric. Corpul uman are nevoie de bilă pentru a digera grăsimile.
FICATUL cea mai mare glandă (1,5-2kg) este situat în partea dreaptă superioară a
abdomenului, sub diafragmă. Pe faţa superioară a ficatului se observă lobul drept şi lobul
stâng. Lobul drept este mai mare, ocupând toată partea dreaptă de sus a abdomenului. La
exterior există o capsulă conjuctivă – fibroasă din care pornesc spre interior pereţi, care separă
ficatul în lobuli. Ficatul produce zilnic aproximativ 1 litru de bilă, care alimentează în
permanenţă vezica biliară. Este un adevărat centru de reciclare, în special pentru globulele
sanguine roşii moarte. Durata normală de viaţă a globulelor sanguine roşii este de aproximativ
100 zile.
INTESTINUL SUBŢIRE este partea din tubul digestiv care face legătura dintre
stomac şi intestinul gros. Este un tub elastic şi moale de muşchi şi membrane intestinale, care
stă strâns răsucit în cavitatea abdominală, şi care întins poate ajunge la o lungime de 6m.
În intestinul subţire se disting trei părţi: duodenul, jejunul şi ileonul. Duodenul are
forma literei C şi este aşezat în spatele abdomenului prin muşchiul peritoneal, celelalte părţi
fiind acoperite de peritoneu numai pe faţa lor anterioară.
INTESTINUL GROS are o lungime de 1,5m şi o lăţime de 6,5 cm. Este împărţit în 4
secţiuni principale: cecum, colon, rect şi canalul anal. Prima porţiune a intestinului gros este
colonul, care începe în partea dreaptă a abdomenului. Ileonul se varsă în colon deasupra
capătului său inferior. Segmentul închis de sub această joncţiune – cecum, de forma unei
pungi din care se prelungeşte apendicele. Colonul traversează abdomenul pe sub stomac,
înainte să se curbeze din nou brusc în jos. Partea din colon care ajunge la pelvis se numeşte
rect – o porţiune de trecere de aproximativ 12 cm lungime, care se termină în canalul anal.
RINICHII sunt situaţi în partea dorsală a abdomenului, în spatele stomacului şi
ficatului, de o parte şi de alta a şirei spinării, protejaţi de coastele inferioare(rinichiul stâng
mai sus decât cel drept). Fiecare rinichi are o lungime de aproximativ 10cm, o lăţime de 6cm
şi cântăreşte circa 150gr. Rinichiul este conectat la principalul sistem sangvin prin intermediul
arterei renale, care transportă sângele spre rinichi şi prin vena renală, care transportă din
rinichi sângele filtrat şi curăţat.
Rinichiul este acoperit la exterior de o capsulă fibroasă, sub care se găsesc două zone:
zona corticală (de culoare brun-gălbuie, la exterior) şi zona medulară (de culoare roşu-închis,
la interior). Piramidele renale sunt alcătuite din tuburi colectoare şi vase de sânge. Unitatea
structurală şi funcţională a rinichiului este nefronul. Artera renală se ramifică până la nivel de
arteriole, care pătrund câte una în capsula nefronului şi formează glomerulul. Pelvisul renal se
continuă cu uretrele. Uretrele sunt conducte (25-30cm) care ies din partea concavă a fiecărui
rinichi.
VEZICA URINARĂ este un organ cavitar, în care se depozitează urina, situată în
partea inferioară a cavităţii abdominale. Peretele muscular are trei straturi de muşchi şi este
căptuşit cu o mucoasă cutată. Uretra, aflată în continuarea vezicii urinare, este canalul de
evacuare a urinei în mediul extern.

SISTEMUL REPRODUCTIV

Cuprinde organele sexuale femeieşti şi bărbăteşti. Celulele sexuale sunt spermatozoidul

şi ovulul.
Organele sexuale bărbăteşti sunt: două testicule, conductele (spermi-ducte) ce
transportă lichidul spermatic cu spermatozoizii, glande anexe şi organe genitale externe.
Testiculele sunt organe ovoidale aşezate într-un înveliş denumit scrot. Acestea produc la
pubertate un număr foarte mare de spermatozoizi şi hormoni sexuali masculini.
Spermatozoidul ajuns la maturare se numeşte spermatocit primar. Fiecare spermatozoid are o
coadă formată din fibre cilindrice, care print-o mişcare vibratorie, îl pune în mişcare. Capul se
găseşte în partea superioară a corpului ce conţine enzime. Enzimele sunt necesare pentru a
asigura energie spermatozoidului matur. Spermatozoidul matur este prea mic pentru a fi
vizibil cu ochiul liber. Uretra este un canal situat în interiorul penisului. Spermatozoizii sunt
trecuţi în vagin prin intermediul unui fluid, numit lichid seminal (spermă). Spermatozoizii
trebuie să petreacă un anumit timp în copul femeii, înainte ca ovulul să poată fi fecundat, dar
un singur spermatozoid va ajunge până la ovul.
Organele sexuale femeieşti sunt: ovarele, trompele uterine, uterul, vaginul, glandele
anexe şi organe genitale externe. Ovarele sunt două organe ovoidale, situate în partea
inferioară a cavităţii abdominale. Aceste organe produc celule sexuale femeieşti numite ovule
şi hormoni sexuali femeieşti.
Ovarele, gonadele feminine, în care ovulul începe procesul de maturare, sunt situate la
capătul unei perechi de canale, numite trompe uterine. Acestea conduc către uter.
Uterul este un organ musculos, cavitar, în formă de pară, care se termină cu vaginul.
Peretele uterului – perete muscular – este căptuşit cu o mucoaă, care suferă modificări ciclice,
lunare. Ea se elimină cu pierdere de sânge şi se reface la fiecare ciclu.
Glandele anexe femeieşti sunt reprezentate de două glande mamare asamblate în
mamele, care au rolul de a secreta laptele necesar creşterii copilului.
Ovarele şi testiculele sunt organe care produc celulele sexuale sau gameţii. Funcţionarea
ovarelor este ciclică, iar a testiculelor este permanentă. Elaborarea de noi spermatozoizi
continuă toată viaţa. Ovarele posedă încă de la naştere un „stoc” de ovule, care nu pot să se
reînoiască.