Pr. dr. Constantin I.

Băjău

Curs de
Patrologie

Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie
 Curs de
Patrologie
Pr. dr. Constantin I. Băjău

Curs de
Patrobgie
1999
 Cuvânt înainte
Câteva sunt motivele care m-au determinat să
alcătuiesc prezentul curs de Patrologie. Mai întâi de toate că
lucrarea similară, de o valoare excepţională, a PC Sale pr.
prof. dr. loan G. Coman, apărută în anul 1956 este deja o
carte rară. Conştient de dificultatea retipăririi acesteia, ca şi
de necesitatea unor manuale, care să faciliteze un învăţământ
teologic modem, adecvat cerinţelor timpului nostru, am
aşezat la temelia prezentului curs structura de bază a lucrării
părintelui profesor Coman, mai ales pentru scriitorii mai mici
şi am preluat de aici multe din informaţiile necesare.
Desigur, există şi cele trei volume din Patrologia
acestuia, apărute la aceeaşi binecunoscută editură a
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., dar acestea sunt şi
ele greu de procurat, sunt mult prea voluminoase şi dificile
pentru nivelul celor mai mulţi studenţi ai anului I şi nu
acoperă decât viaţa, opera şi învăţătura Sfinţilor Părinţi de
până la Părinţii Capadocieni.
în plus, prezentul curs reflectă într-însul evoluţia
studiilor de teologie patristică în limba română, studii care au
luat o amploare deosebită în perioada ultimelor decenii.
Pentru problemele teologice mari ale principalilor autori
patristici m-am ridicat dincolo de cursul mai înainte citat şi
am prezentat concluziile la care s-a ajuns în studiile de
specialitate, multe dintre acestea aparţinând chiar discipolilor
părintelui profesor Coman.
De asemenea, am alcătuit o bibliografie bogată, care
are două avantaje indiscutabile: se poate consulta chiar în
6

oraşul Craiova, în bibliotecile teologice de aici şi este numai

în limba română (cu numai câteva excepţii).
In legătură cu metoda de lucra, precizez că, din motive
dkhctice, am preferat să las bibliografia la sfârşitul fiecărui
subcapitol, renunţând la notele de subsol, acestea constituind
una din preocupările orelor de seminar.
Cursul prezent cuprinde materia de studiu pentru
studenţii anului I, la secţia Teologie Pastorală. Este redactat
într-o formă modernă şi uşor de citit, lucra care facilitează
studiul lui.
 7

Introducere
Patrología este disciplina teologiei, care studiază în
mod sistematic viaţa, opera şi învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a
scriitorilor bisericeşti. Importanţa studiului Patrologiei vine
din aceea că Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti au jucat un
rol hotărâtor în viaţa Bisericii noastre şi în stabilirea
învăţăturii ei.
Pe lângă studiul vieţii autorilor, Patrología cercetează
în mod critic forma şi fondul operelor lor, ca unele ce
alcătuiesc mare parte din Sfânta Tradiţie. Operele acestea nu
au apărut în mod întâmplător. Ele sunt rezultatul
frământărilor Sfinţilor Părinţi şi ale Bisericii, în ansamblul ei.
în centrul preocupărilor Patrologiei se află studiul
doctrinei, sau al învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi a scriitorilor
bisericeşti. Teologul ortodox are atât de mult de câştigat prin
întoarcerea sa la izvoarele învăţăturii celei adevărate, unul
dintre aceste izvoare constituindu-1 tocmai doctrina autorilor
patristici.
în acelaşi timp, Patrología se înscrie în rândul
disciplinelor secţiei istorice, căci ea constituie un element al
istoriei creştinismului. Marii patrologi o numesc adesea
„Istoria vechii literaturi creştine”, sau „Istoria vechii literaturi
bisericeşti”. Din punct de vedere ortodox, este preferabil să
utilizăm numele de Patrologie, căci acest nume arată
importanţa pe care Sfinţii Părinţi au avut-o în istoria şi
gândirea creştinismului.
8

Un detaliu de care trebuie să se ţină seama este acela că

patrologul pune mai înainte de criteriul filologico-istoric pe
cel teologic. Deopotrivă, el nu neglijează înrudirea care există
între Patrologie şi alte discipline teologice, între care:
Dogmatica, Istoria dogmelor sau Istoria Bisericească
Universală.
Adesea se foloseşte, în loc de Patrologie, termenul de
„Patristică“. Termenul vizează mai mult sensul de tratare
dezvoltată a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, punând accentul pe
ideile lor.
Prin faptul că operele Sfinţilor Părinţi alcătuiesc o parte
a Sfintei Tradiţii, se poate spune că Patrologia este chiar
studiul unei părţi a Sfintei Tradiţii. Utilitatea studiului
Patrologiei vine şi din faptul că studiul acesta oferă
argumente celorlalte discipline teologice. Dimpotrivă,
ignorarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, în elaborarea unei
lucrări de teologie, poate duce adesea la grave erori.
Caracterul aplicativ al acestei discipline vine şi din
aceea că ea contribuie la formarea preoţilor, în spiritul
învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Teologul adevărat nu numai că nu
trebuie să ignore învăţătura lor, dar trebuie să o considere ca
fiind un titlu de mândrie al Bisericii noastre. De fapt, nu
poate fi teolog adevărat cel ce nu îşi fundamentează ideile pe
învăţătura Sfinţilor Părinţi.
O foarte scurtă împărţire a Patrologiei, pe criteriul
c1 aologic, desemnează 3 mari perioade: l)perioada
în . eputurilor, mergând până la anul 313 d.Hr.; 2)perioada
înfloririi, sau epoca de aur, clasică, se întinde până
aproximativ la Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451);
3)perioada decăderii, mergând până aproximativ la anul 749,
când a murit Sfanţul loan Damaschin. împărţirea aceasta este
desigur diferită pentru teologii ortodocşi şi pentru cei
romano-cato lici.
 9

Părinţii bisericeşti sunt cei care dau numele disciplinei,

căci în limba greacă TKXzrp înseamnă „părinte” şi Xoyoc,
înseamnă „ştiinţă“. Denumirea de „Părinte” este întâlnită din
primele secole creştine. Astfel, Sfanţul Policarp al Smirnei a
fost numit „Părintele creştinilor”, iar Sfanţul Ciprian al
Caitaginei purta şi el numele de „Părinte”. Autoritatea pe
care o reprezentau Sfinţii Părinţi în ceea ce priveşte ortodoxia
credinţei lor este subliniată de Sfântul Yasile cel Mare, care
spunea: „Noi nu acceptăm nici o credinţă nouă..., ci acelora
care ne întreabă le comunicăm ceea ce ne-au învăţat Sfinţii
Părinţi” (Epistola 140). Pentru a spune despre unul sau altul
dintre autorii creştini că a fost un Părinte bisericesc, el trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii: l)ortodoxia învăţăturii
sale; 2)sfinţenia vieţii; 3)acceptarea din partea Bisericii;
4)vechimea sa.
Scriitorii bisericeşti (ca de ex, Fericitul Augustin), sunt
inferiori Părinţilor bisericeşti, în sensul că nu sunt normativi
pentru credinţă şi sfinţenie, în sensul că învăţătura lor nu este
totdeauna curat ortodoxă, iar sfinţenia vieţii lasă uneori de
dorit. Scriitorii creştini sunt acei autori creştini care se cer
studiaţi, căci operele lor prezintă elemente de importanţă.
învăţătorii bisericeşti erau cei ce se ocupau cu învăţarea
cuvântului lui Dumnezeu în cadrai cultului, sau în afara lui.
Puteau fi şi laici. Au alcătuit de exemplu Scrisoarea lui
Pseudo-Barnaba.
Câteva izvoare ale Patrologiei: l)Istoria bisericească a
lui Eusebiu de Cezareea; 2)De viris illustribus, sau Despre
oamenii iluştri, de Fericitul leronim; 3) De viris illustribus,
de Ghenadie al Marsiliei; 4) De viris illustribus, de Isidor de
Sevilla; 5)Biblioteca, de Fotie al Constantinopolului.
Câteva colecţii de texte patristice: 1)J. Paul Migne,
Patrologiae cursus completus, în 2 serii: Series graeca (161
 10

volume, text grec, cu traducere latină); Series latina (221

volume); 2)Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum
(Academia de ştiinţe din Viena, din 1866, 60 de volume);
3} Sources chrétiennes (Paris 1941 şi urm., până acum peste
221 de volume, cu text tradus în limba franceză);
4)BipA-io0fiKri eA,A,í}vc0v naxépcov Kai
8KKÂ.r)aiaCTTiK(DV CTUY'Ypa(J)£CDV (Atena 1955 şi urm.,
peste 54 de volume); 5) "EA,A,r|ve<; naxepei; xr\q
’ EKK?ir|aia<; (Tesalonic 1972 şi unn.).
Manuale şi tratate de Patrologie: 1)A, von Hamack,
Geschichte der altchristlichen Litteratur bis Eusebias,
Leipzig 1893; 2)Otto Bardenhcwer, Patrologie, Freiburg
1910 şi Geschichte der altchristlichen Litteratur, Freiburg
1913-1932; în franceză; Les Peres de í Egtise. Leur vie et
leurs oeuvres, Paris 1905; 3)J. Tixeront, Precis de Patrologie,
Paris 1923; 4)A. Puech, Histoire de fa Httérature grecque
chrétienne jusqu' â ¡a fin du IVe siécle, voi. I-III, Paris 1928-
1930; 5)F. Cayre, Patrologie et histoire de la théologie, voi.
I-1II, Paris 1945-1955; 6)J. Quasten, Patrology, I-III, Utrecht
l r "0-1960; 7)J. Goodspeed - R. M. Grant, A History o f Early
Citdstian Literature, Chicago 1966; 8)P. Hristou, Patrología
greacă (în limba greacă), Tesalonic 1976; 9)St.
Papadopoulou, Patrología (în limba greacă), Atena 1994 şi
unn.; 10)pr. Cicerone lordăchescu, Istoria vechii literaturi
creştine, voi. I-III, Iaşi 1935-1940;
Bibliografie. Studii generale despre Sfinţii Părinţi:
Abrudan, pr. prof. Dumitru, Biblia în preocupările
Sfinţilor Părinţi, în rev. Mitropolia Ardealului, an XXXIV,
nr. 6/1989, noiembrie-decembrie, p. 26-32; Anghelescu, dr.
Gheorghe, înţelesuri ale creaţiei şi timpului în primele două
veacuri creştine, o abordare apologista şi o influenţă (vădit)
 11

platonică, în rev. Mitropolia Olteniei, an XLIX, nr. 1-3/1997,

ianuarie-iunie, p. 39-47; Băjău, pr. dr. Ioan, Predica în
slujirea dreptei credinţe în primele patru veacuri, Craiova
1997; Bria, pr. prof. Ioan, Interpretarea teologiei patristice,
în rev. Studii Teologice, seria a Il-a, an XXXVII, nr. 5-
6/1985, mai-iunie, p. 347-355; Coman, pr. prof. Ioan G.,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 3-27; Idem, Patrologie, vol. I,
Bucureşti 1984, p. 5-65; Idem, Şi Cuvântul trup s-a făcut
(Hristologie şi mariologie patristică), Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara 1993; Idem, L 1 ¡mortalité de P âme
dans le , , P h e d o n et la résurrection des morts dans la
littérature chrétienne des deux premiers siècles, Messina
1963; Idem, Prezenţa Mântuitorului Hristos în noua creaţie
după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în rev. Ortodoxia, an
XVIII, nr. 4/1966, octombrie-decembrie, p. 495-512; Idem,
Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în rev. Studii Teologice,
seria a Il-a, nr. 9-10/1949, noiembrie-decembrie, p. 739-762;
Idem, Sfânta Tradiţie în lumina Sfinţilor Părinţi, în rev.
Ortodoxia, an VIII, nr. 2/1956, aprilie-iunie, p. 163-190;
Idem, Sfinţii. Părinţi ca îndrumători ai duhovniciei, în rev.
Mitropolia Banatului, an XVI, nr. 4-6/1966, p. 191-200; IPS
Comeanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură
creştină, Timişoara 1984, p. 9-105; Idem, Patristica
mirabiiia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine,
Timişoara 1987, p. 7-89; Glubokovski, prof. N.,
întrebuinţarea şi aplicarea expresiei X A P IZ la Părinţii
greci, până la Sf. Ioan Damaschinul, trad. de Dimitrie
Preotul, în rev. Glasul Bisericii, an XV, nr. 10/1956,
octombrie, p. 524-535; Idem, Harul la Părinţii greci şi
reunirea Bisericilor, trad. de pr. V. Mitru, în rev. Glasul
Bisericii, an XV, nr. 8-9/1956, august-septembrie, p. 427-
12

443; Leb, asistent LV.» învăţătura Sfinţilor Părinţi despre

lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în rev. Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, an LXVI, nr„ 1-3/1990, ianuarie-iunie,
p. 76-86; Moisescu, prof. Iustin, Ierarhia bisericească în
epoca apostolică, Craiova 1955; Papadopoulos, prof.
Stylianos, Sfinţii Părinţi, creştere a Bisericii şi Duhul Sfânt,
în rev. Mitropolia Banatului, an XXXI, nr. 1-3/1981, p. 18-
40; Pâslam, pr. Matei, Valoarea scrierilor patristice şi
folosul ce rezultă, din studiul şi lectura lor, Râmnicu Vâlcea
1933; Voicu, arhidiac. prof. Constantin, Concepţia patristică
despre Tradiţia biblică, în rev. Mitropolia. Ardealului, an
XXX, nr. 7-8/1985, iulie-august, p. 409-421; Voicu, pr. drd.
Nicolae, Principii pastorale în tratatele despre preoţie din
literatura patristică şi postpatristică, în rev. Biserica
Ortodoxă Română, an CV li, nr. 3-4/1989, martie-aprilie, p.
90-105
 13

Partea I
I)Părmtii apostolici
Sunt cei care au cunoscut personal pc Sfinţii Apostoli,
sau au fost discipolii acestora. Cuprinsul operelor lor este
foarte diferit, mergând de a problematica apologetică
(.Epistola către Diognet) şi până la forma apocaliptică
(.Păstorul lui Herniei).

l)Simbolul apostolic
Simbolul apostolic este considerai ca fiind cea mai
veche mărturisire de credinţă care a ajuns până la noi. Legat
de originea sa apostolică, scriitorul bisericesc Rufin,
reproducând o tradiţie care circula în acea vreme, aşează
momentul întocmirii acestui document îndată după
Cincizecime, când Sfinţii Apostoli, mai înainte de a-şi începe
lucrarea misionară, au alcătuit acest simbol nescris, care
aduna, într-o forma concentrată, principalele învăţături de
credinţă. împărţirea Simbolului în 12 articole (care pare să fie
de-abia din secolul al IV-lea) corespunde numărului celor 12
Sfinţi Apostoli.
Utilizarea sa de către creştini era legată de ritualul
botezului, când cel ce se boteza îl rostea, dar şi de serviciul
liturgic, în general. Simbolul a ajuns la noi în mai multe
versiuni, dar cea mai veche, în limba latină, este legată tot de
numele lui Rufin. Elementele care susţin originea sa
apostolică ţin de severitatea, de simplitatea şi de stilul în care
14

a fost scris, stil care poartă amprenta învăţăturii apostolice şi

care este lipsit de orice referiri la erezii.
Importanţa Simbolului apostolic a fost sesizată dintru
început de Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti, care l-au
comentat (Sfântul Chirii al Ierusalimului, Rufin, Ambrozie,
Niceta, Fericitul Augustin). Totodată este considerat prunul
catehism şi primul manual de doctrină creştină.
Doctrina. Simbolul mărturiseşte credinţa în Sfânta
Treime. Tatăl este atotputernic. Mântuitorul este Fiul Unul-
Născut al Tatălui. Sfântul Duh este Dumnezeu. Hristologia
este una istorică. Astfel, se vorbeşte despre Naşterea
Domnului din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, despre
patimile Sale sub Ponţiu Pilat, despre înviere şi înălţare.
Hristos este numit „Domnul nostru” Simbolul aminteşte şi
despre cea de a doua venire a Domnului, despre învierea
morţilor, judecata şi viaţa veşnică, despre Sfânta Biserică.

2)Didahia (învăţătura celor 12 Apostol!)

Este cea mai veche operă literară creştină post-bibîică.
A fost descoperită la 1875 de către mitropolitul Pilotei
Vrienios, la Constantinopol. Textul, numărând 16 capitole,
are cam aceleaşi dimensiuni ca şi Epistola, către Galateni a
Sfântului Apostol Pavel. Deşi autorul scrierii nu ne este
cunoscut, cercetătorii consideră că fondul şi forma sa li
dovedesc incontestabila vechime, la aceasta contribuind şi
faptul că Didahia a fost cunoscută şi citată în opere din
secolul al II-lea. Apoi, lucrarea a influenţat opere ulterioare,
intre care Rânduielile apostolice şi Constituţiile apostolice.
Textul are 3 părţi şi un epilog. Iată pe scurt cuprinsul
acestora:
 15

1 }Prima parte este o cateheza morală (primele 6

capitole), sau Cartea celor două căi. Este considerată ca fiind
primul manual de morală. Cele două căi sunt: calea vieţii şi
calea morţii. Cea dintâi este cea a virtuţilor şi a desăvârşirii.
Pentru a o urma, se cuvine să respectăm o seamă de
îndatoriri: cea a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele; cea a
feririi de viciile şi păcatele lumii, mai ales de cele trupeşti; se
subliniază necesitatea respectării îndatoririlor sociale; în fine,
este recomandată practicarea virtuţii milosteniei şi se cere
acordarea unei atenţii sporite în educaţia copiilor. La polul
opus se află calea morţii, cu toate păcatele care o însoţesc:
ucideri, adulter, pofte, desfrânări, idolatrie, viclenie, mândrie,
răutate, lăcomie, invidie şi multe altele.
2)Cea de a doua parte este un compendiu liturgic
(capitolele 7-10), cuprinzând prescripţii rituale, legate de
penitenţă, botez, post şi euharistie. Botezul trebuie făcut prin
cufundare, în numele Sfintei Treimi. Primitorul şi
săvârşitorul trebuie mai înainte să postească. Sunt redate cele
mai vechi rugăciuni euharistie© cunoscute până acum.
Euharistia nu este simplă pâine şi vin, ci ea aduce viaţa
veşnică.
3)C 'ea de a treia parte, disciplinară, cuprinde
instrucţiuni bisericeşti (capitolele 11-15), în care se arată
obligaţiile comunităţii faţă de oamenii duhovniceşti,
necesitatea iubirii faţă de oamenii aflaţi în nevoi şi aspectele
care ţin de conducerea internă a comunităţii. Se vorbeşte şi
despre ierarhia bisericească. Ultimul capitol al Didahiei
atrage atenţia asupra iminenţei parusiei, tară a preciza
momentul când aceasta se va produce.
Didahia cuprinde aproximativ 70 de precepte, care sunt
introduse prin regula de aur: „Toate câte nu voieşti să ţi se
facă ţie, nu le face şi tu altora”. Se accentuează rolul
milosteniei, legată de iertarea păcatelor, dar mai ales porunca
16

iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Se recomandă stârpirea

oricărei porniri păcătoase.
Prin vechimea sa şi prin bogăţia informaţiilor pe care le
oferă, Didahia poate fi considerată ca una dintre operele cele
mai importante ale primei perioade a literaturii patristice.

3)Sfântul Clement Romanul

Viaţa. Sfanţul Clement a fost unul dintre primii urmaşi
ai Sfanţului Apostol Petru, ca episcop al Romei, la sfârşitul
secolului I şi începutul secolului al II-lea. Sfanţul Irineu al
Lionului spune despre Sfântul Clement că ar fi fost al treilea
episcop al acestui scaun, pe când Tertulian îl aşează imediat
după Sfântul Apostol. In orice caz, păstorirea sa este aşezată
«¡íxe anii 92-101. Este prăznuit la 23 noiembrie.
Opera. Dintre lucrările atribuite Sfântului Clement,
singura a cărei autenticitate este mai presus de îndoieli este
Epistola I către Corinteni. în ea nu aflăm numele lui
Clement, nici măcar în formula de adresare. Dar istoricii
bisericeşti Eusebiu şi Ieronim îl consideră pe acesta ca autor.
Motivul scrierii Epistolei I către Corinteni îl reprezintă
tulburările provocate în comunitatea creştină din Corint de
către unii membrii tineri, care merseseră până acolo încât
alungaseră pe preoţi. în aceste condiţii, aflând de cele
întâmplate, Biserica din Roma intervine să pună capăt
frământărilor.
Epistola are două părţi şi o recapitulare. Partea I (în 36
de capitole) cuprinde o serie de instrucţiuni şi sfaturi cu
caracter general. între viciile criticate, autorul insistă asupra
invidiei, iar îndemnul la practicarea numeroaselor virtuţi
vizează cu precădere pocăinţa şi ascultarea. în partea a Il-a a
epistolei (capitolele 37-61), Sfântul Clement se referă la
problema Bisericii din Corint, El aprofundează învăţătura
despre ierarhia bisericească, insistând asupra necesităţii
supunerii în faţa acesteia. Remediul se află în practicarea
virtuţii iubirii de aproapele. în încheiere, ultimele 4 capitole
transmit nădejdea Sfântului Clement în restabilirea stării
fireşti de lucruri, în Biserica din Corint.
Doctrina. Iată care sunt principalele teme tratate de
Sfântul Părinte: 1)Problema primatului papal. Romano-
catolicii văd în această operă un argument pentru susţinerea
primatului papal. Căci ei spun că intervenţia episcopului
Romei în treburile Bisericii din Corint nu se poate explica
decât dacă recunoaştem existenţa unui primat juridic şi
spiritual al acestui episcop. Nu acelaşi lucru au crezut autorii
vechi. în plus, nu se explică de ce Clement nu îşi dă numele,
discreţia sa fiind nejustificată.
2)Jerarhia bisericească constituie învăţătura princip rJă
tratată în rândurile epistolei. Sfanţul Clement vorbeşte despre
treptele ierarhiei (episcop] şi diaconi) şi despre originea ei
dumnezeiască.
3)Hristologia. Clement îi atribuie lui Hristos
demnitatea dumnezeiască şi preexistenta din veci. El este
judecătorul viilor şi morţilor, este descoperitorul adevărului,
răscumpărătorul nostru din păcat.
Alte învăţături. Epistola vorbeşte despre ordinea,
frumuseţea şi finalitatea lumii. Tratează problema învierii
morţilor, apelând la analogia cu pasărea Phoenix. Se vorbeşte
şi despre Diimnezeu-Tatăl, Creatorul şi Proniatorul a toate.
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Domnul nostru.
Duhul Sfânt este puterea simţitoare a lui Dumnezeu în lume.
Alte opere atribuite lui Clement sunt: a doua Epistolă
către Corinteni; 2 Scrisori către fecioare-, Pseudo-
clementinele (un mare roman apostolic, povestind călătoriile
Sfântului Petra).
18

4)Sfântul Ignatie Teoforul

Viaţa. Singurele izvoare care oferă informaţii despre
viaţa Sfanţului Ignatie suni; cele 7 scrisori ale Sfântului
Părinte, operele Sfântului Irineu, ale lui Origen, Eusebiu şi
Ieronim. Din acestea se poate schiţa portretul Sfântului,
descris în trăsături de fo c (de fapt numele său vine de la
cuvântul latin ignis~foc). In formula de adresare a Epistolelor
poartă şi numele de Teoforul.
Se pare că a fost al treilea episcop al Antiohiei, dacă
Sfântul Apostol Petra a fost primul, iar Evodiu al doilea.
Pentru credinţa sa, a fost condamnat la moarte martirică, spre
a fi sfâşiat de fiare, în Roma. De la Antiohia până în capitala
Imperiului a mers excortat de 10 soldaţi romani, călătorind pe
mare şi pe uscat. S-a oprit la Smirna, unde era episcop
Sfântul Policarp. Aici a primit delegaţiile Bisericilor din Efes,
Magnesia şi Tralli, cărora le-a dat câte o scrisoare de
mulţumire şi sfaturi adresate comunităţilor lor.
Sfântul Ignatie a scris şi creştinilor din Roma, ragându-
i să nu intervină la autorităţile romane, pentru a-1 scăpa de la
moartea martirică. între timp a primit vestea fericită a
încetării persecuţiei împotriva creştinilor din Antiohia. A
scris şi creştinilor din Philadelphia, Smirna şi Sfântului
Policarp. A trecut prin Filipi şi Tesalonic, unde a fost primit
cu căldură. Mai apoi, Sfântul Policarp a scris filipenilor o
epistolă. Sfântul Ignatie a murit ca martir în amfiteatrul din
Roma, ucis de fiare, la sfârşitul spectacolelor date de Traian,
după victoria împotriva dacilor, deci în anul 107. Creştinii 1-
au aşezat la loc de mare cinste rămăşiţele pământeşti. Este
prăznuit la 20 decembrie de Biserica Ortodoxă şi la 1
februarie, de cea Romano-Catolică.
Opera. Este expresia unei mari delicateţi sufleteşti.
Pentru noi prezintă interes excepţional, căci a fost scrisă pe
 19

dramul martiriului. Arată credinţa neclintită şi puterea sa

sufletească excepţională. A scris şapte scrisori: l)Efeseniîor;
2)Magnesienilor; 3)Traliienilor; 4)Romanilor;
5)Filadelfienilor; 6)Smimemlor; 7)Sfanţului Policarp.
Doctrina. Din ideile, vocabularul şi limba scrisorilor
Sfanţului Părinte reiese că el a primit o frumoasă educaţie,
completată de un remarcabil talent literar. Pe scurt, temele
centrale ale operei saîe sunt: l)realitatea istorică a
Mântuitorului şi faptul că El este Dumnezeu şi Om;
2)autoritatea ierarhiei bisericeşti, în fruntea căreia este
episcopul; 3)necesitatea unităţii Bisericii în jurai ierarhului;
4)învăţătura despre Biserică şi Sfânta Euharistie;
5)kalokagathia creştină; 6)combaterea diferiţilor eretici şi mai
ales a iudaizanţilor şi docheţilor.
Centrul învăţăturii şi al preocupărilor Sfântului Părinte
este hristologia, împotriva docheţilor, accentuează adevărul
întrupării Domnului şi faptele Saîe. Terminologia utilizată
este asemănătoare celei a Sfântului Apostol Pavel şi Sfântului
Evanghelist Ioan. Hristologia Sfântului Ignatie se inspiră din
experienţa unirii lui cu Hristos, punând accentul mai mult pe
credinţă. De asemenea, el încearcă să apere învăţătura
adevărată de erezii, de fiarele eretice, numite şi ierburi ¡.de
diavolului.
Hristos, Cel mai presus de timp şi nevăzut s-a făcut
pentru noi văzut. Ce! nepătimitor, s-a făcut pentru noi
pătimitor şi a suferit. Hristos este Marele Preot, Căruia I s-au
descoperit tainele lui Dumnezeu. Fiul este uşa Tatălui, prin
care intră patriarhii Vechiului Testament, profeţii, Sfinţii
Apostoli şi Sfânta Biserică.
Sfântul Ignatie nu face o separaţie între hristologie şi
soteriologie. Aceasta pentru că Fiul lui Dumnezeu şi
Mântuitorul nostru ne-a mântuit prin patima, moartea şi
învierea Sa. Principiile fundamentale ale mântuirii sunt
20

pentru Sfântul Părinte legate de credinţă şi dragoste (din

partea oamenilor), de patima şi învierea lui Ii sus Hristos.
Harul este cel care condiţionează mântuirea omului, prin
prezenţa acestuia în noi şi prin roadele pe care le aduce în
viaţa creştină. Deopotrivă, se subliniază şi rolul Sfintelor
Taine. între ele, Sfânta Euharistie este doctoria nemuririi,
este antidotul prin care putem să nu mai murim, ci să trăim
veşnic, în Iisus Hristos. Pentru Sfântul Ignatie, prezenţa
Mântuitorului în Sfânta Euharistie este reală. Sfânta
Euharistie este Trupul Mântuitorului, Trap care a suferit şi a
înviat.
Sfântul Părinte are şi o învăţătură eclesioiogică
conturată. Astfel, Biserica este numită altar. Pentru prima
dată. Sfântul Ignatie foloseşte expresia: „Biserica
universală“. Aceasta are mai întâi un. sens geografic, căci
Biserica se întinde peste tot pământul. Se subliniază şi ideea
de unitate, pentru că Biserica este unită cu Hristos iar Acesta,
la rândul Său, este unit cu Tatăl.
Referitor la problema ierarhiei bisericeşti, pentru
Sfântul Ignatie tema prezintă un interes deosebit şi de aceea
este tratată amănunţit. Se subliniază rolul conducător al
episcopului, iară de care nu se poate face nimic, căci.
concentrează intr-insul întreaga Biserică. Episcopul este
chipul Tatălui, preoţii ai sinedriului, iar diaconii sunt
slujitorii tainelor lui Iisus Hristos. Nu este neglijată nici
problematica socială, bazată pe principiul egalităţii oamenilor
în. Biserica lui Hristos şi pe cel al iubirii de semeni.
 21

5)Sfântul Policarp al Smirnei

Viaţa. S-a născut în jurul anului 70 d.Hr. în stabilirea
acestei date se pleacă de la afirmaţia lui: ,,de 86 de ani
slujesc“ (lui Hristos). Se pare că a murit la anul 156. Sfântul
Irineu, care l-a cunoscut pe Sfanţul Policarp din copilărie, ne
dă şi alte informaţii. Aflăm astfel că a fost ucenicul Sfanţului
Evanghelist Ioan, care probabil că l-a şi aşezat ca episcop al
Smirnei. Importanţa acestui amănunt este esenţială, pentru că
în acest fel Sfanţul Policarp poate fi considerat pe drept
cuvânt ca unul care a primit tradiţia apostolică chiar de la
Sfinţii Apostoli. La rândul său, a transmis tradiţia aceasta mai
departe prin ucenicul său, Sfântul Irineu.
La anul 155, la Roma, Sfântul Policarp s-a întâlnit cu
papa Anicet. Nici unul nu a reuşit să impună celuilalt tradiţia,
privind data serbării Paştelui. Totuşi, Anicet a cedat locul de
cinste Sfanţului Policarp şi s-au împărtăşit împreună,
despărţindu-se în pace. Tot la Roma, Sfântul Policarp a
readus la dreapta credinţă mai mulţi eretici valentinieni şi
marcioniţi.
La un an după călătoria sa la Roma, în anul 156, la
Smirna, în timpul persecuţiei lui Antonin Piui, Sfântul
Policarp moare ca martir. Martiriul Sfântului Policarp, care
este de fapt o „Scrisoare a Bisericii din Smirna către Biserica
din Philomelium”, vorbeşte despre aceasta. Cu trei zile
înainte de a fi fost prins, Sfântul Policarp a avut o viziune, în
care perna de sub capul său s-a aprins şi a ars în întregime.
Iar mai înainte de a fi aprins rugul, pe care a fost ars, Sfântul
Policarp a rostit o rugăciune foarte frumoasă. Dumnezeii a
înzestrat trupul Sfântului Părinte cu darul de a face minuni
până în ultimul moment al vieţii. în timp ce se afla cuprins de
flacăra rugului, cei prezenţi vedeau că trupul său nu ardea,
încât soldaţii l-au străpuns cu sabia, ca să moară.
 Opera. S-a păstrat în întregime doar Scrisoarea către
Fiîipeni. Despre ea vorbesc Sfântul Irineu (care spunea
despre aceasta că este „cu totul considerabilă“' şi „crainic al
adevărului”) şi Fericitul leronim (care o numea „foarte
folositoare”).
Epistola aceasta era un răspuns la o scrisoare a
filipenilor (la care Sfanţul Policarp chiar face aluzie, în
capitolele 3 şi 13), prin care ei cereau ca să li se ducă unele
scrisori aîe lor în Siria şi totodată solicitau scrisorile Sfântului
Ignatie Teoforal. Cu acest prilej, Sfântul Policarp le-a trimis
şi epistola sa. Comparativ cu scrisorile celui dintâi, lucrarea
Sfântului Policarp nu apare ca fiind originală ca stil, ci se
susţine în cea mai mare parte pe texte luate din Sfânta
Scriptură. Sfântul Policarp ne apare ca un părinte care,
grijuliu faţă de soarta copiilor săi, îi mustră pe aceştia.
Doctrina. în scrisoarea Sfântului Policarp întâlnim
elemente de hristologie, soteriologie şi eclesiologie. Sunt
tratate şi probleme morale şi teme de teologie pastorală. Se
reia în linii mari problematica Epistolei I către Corinteni a
Sfântului Clement Romanul,
împotriva ereticilor docheţi, Sfântul Policarp susţine
întruparea Mântuitorului, iar împotriva filosofilor păgâni,
apără învierea Domnului. în centrii se află opera de
răscumpărare a lui Hristos. Mântuirea este rod al Patimilor,
Morţii şi învierii lui lisus Hristos şi operă a harului, iar nu a
faptelor Legii. Sfântul Policarp tratează şi el terna ierarhiei
bisericeşti. De asemenea, tratează teme despre familie,
educaţia copiilor în spirit creştinesc şi dă sfaturi tinerilor,
privind castitatea şi înfrânarea.
Este prăznuit la 23 februarie.
 23

6)Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba

Este o omilie. Reiese aceasta din cuprins şi formulele ei
de adresare, adesea repetate: ,,fiilor şi Fiicelor”, „fraţilor”,
„copii”, „copii ai dreptăţii şi ai păcii”. Din scrisoare nu aflăm
nici numele autorului, nici locul unde a fost scrisă, nici
numele destinatarilor. Se poate însă deduce că este vorba
despre o comunitate, căreia autorul îi predicase. Comunitatea
era ameninţată de propaganda iudaică sau iudaizantă.
Scrisoarea are două părţi: o parte dogmatică sau
didactică (cap. 1-17) si una parenetică sau morală (cap. 13-
21 ).
I)în paxtea I se demonstrează valoarea şi semnificaţia
Vechiului Testament pentru înţelegerea religiei creştine,
administrând o critică severă Legii Vechiului Testament.
Sensul spiritual sau alegoric al V.T. (specific Şcolii din
Alexandria Egiptului) înlocuieşte pe cel literar şi istoric.
Antipatia faţă de V.T. şi antisemitismul autorului tiu puteau fi
nicidecum semne ale unui colaborator al Sfântului Apostol
Pavel. Pentru autorul scrierii, tot ceea ce omul face trebuie
gândit şi practicat în vederea mântuirii, care vine de la
Dumnezeu prin Fitil Său Iisus Hristos.
IJ)în partea morală se vorbeşte despre calea luminii şi
calea întunericului, sau calea vieţii şi a morţii. Se observă
puternica influenţă, a învăţăturii celor 12 Apostoli. între
aceste căi este o deosebire mare, căci la începutul celei dintâi
sunt rânduiţi îngerii lui Dumnezeu, cei purtători de lumină,
iar la începutul căii întunericului sunt rânduiţi îngerii satanei.
Scrisoarea face şi îndemnuri pentru viaţa în comun, swu
pentru educaţia în. familie, combătând avortul
Dacă nu cunoaştem pe autorul scrierii, ştim cel puţin că
ei nu este Sfântul Bamaba, tovarăşul de călătorie şi
colaboratorul Sfântului Apostol Pavel. A fost scrisă între anii
24

90 şi 140. Deşi Clement Alexandrinul nu dă alte amănunte

despre această scrisoare, totuşi citează din ea. Origen o
numeşte Epistolă universală.
Doctrina. Este combătut iudaismul, folosind metode
nedrepte şi dovedind multă duşmănie. Locul sâmbetei l-a luat
ziua a opta, Duminica. Hristos este stăpânul lumii, Fiul lui
Dumnezeu, creatorul lumii. Se vorbeşte despre întruparea
Mântuitorului, pentru mântuirea oamenilor. Patimile Sale
devin izvor al vieţii. Hristos a luat trup omenesc şi a trăit în
n: locul oamenilor. Dimpotrivă, dacă El nu ar fi venit în trup,
nn ar fi putut fi privit de oameni. Jertfa lui Hristos este
chezăşia învierii noastre şi începutul întemeierii împărăţiei lui
Dumnezeu.

7)Păstorul lui Herma

Se pare că este de la anul 150. Autorul, care se numeşte
pe sine Herma, a avut o viaţă zbuciumată. A fost la început
sclav, dar o doamnă creştine, Rhode, care l-a cumpărat, l-a
eliberat. S-a căsătorit şi a avut copii, chiar s-a îmbogăţit. Dar
bogăţia i-a afectat în rău familia sa, nu numai soţia, ci şi
copiii. Aceştia, lepădându-se de credinţă, şi-au denunţat
părinţii în persecuţie. Astfel a ajuns Herma să piardă aproape
tot ce avea. Totuşi, din aceste întâmplări a ieşit mai curat
sufleteşte, devenind un bun creştin.
Cele relatate în opera sa au esenţă apocaliptică. Un
patrolog le numeşte sugestiv „instrucţiuni asupra nevoii şi
efvacităţii penitenţei”. Aceste instrucţiuni sunt date de o
Doamnă, care reprezintă Biserica şi care apare de 4 ori (ea îl
pregăteşte astfel pe Herma), de păstor, de îngerii] penitenţei,
aceste personaje fiind trimise de Dumnezeu. Herma primeşte
misiunea să predice Bisericii pocăinţa, însoţită de iertare,
 ¿2

misiune îndeplinită cu succes. Acum copiii săi revin ia

creştinism. După unii teologi, Herrna este de fapt un membru
de vază al clerului roman, poate chiar fratele unui papă, iar
cele întâmplate lui sunt semnele decăderii creştinismului.
O pera. Are 3 mari secţiuni: I)vedeniile (viziunile);
11)poruncile; III)asemănările.
I)Vedeniile sunt prima parte a cărţii. Reprezintă
descoperiri apocaliptice. Iată care simt ele: l)bătrâna Doamnă
îl îndeamnă pe Hernia la pocăinţă, pentru păcate; 2)ea
înmânează lui Herma o cărticică, pe care să o dea şi altora;
3)prezintă construirea unui turn înalt, care simbolizează
Biserica. în construirea ei nu intră decât pietrele bune, adică
Apostolii şi drepţii, în timp ce pietrele colţuroase, adică
păcătoşii, sunt aruncate; 4)se arată un balaur înfricoşător,
simbol al persecuţiei iminente, iar în spatele lui apare
Biserica, sub chipul unei frumoase mirese; 5)intră îngerul
pocăinţei, sub chipul unul păstor, care porunceşte lui Herma
să scrie poruncile şi asemănările.
H)Poruncile sunt un cod moral în 12 articole, pentru
penitenţa păcătoşilor. Iată care sunt: l)Crede în Dumnezeii şi
teme-te de El; 2)Fii simplii şi nevinovat, serios şi milostiv;
3)Iubeşte adevărul; 4)Fii cast; 5)Fii răbdător şi cuminte şi vei
domina faptele rele; 6)încrede-te în îngerul bun; 7)Teme-te
de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile; 8)Abţine-te de la orice
rău şi fă tot binele; 9)Ai încredere în Dumnezeu;
ÎO)îndepărtează tristeţea; ll)N u le încrede în profeţii falşi;
12)Indepărtează pofta cea rea­
lii) Asemănări le sunt în număr dc zece: 1)Cetatea
creştinilor pe pământ este peregrină; 2)Viţa de vie şi ulmul;
3)Arbons; 4)Mulţiinea arborilor; 5)Postul; 6)Păstorii:
7)PăstoruI pedepsirii; 8)Saleia mare; 9)Cele 12 fecioare;
10)în ultima asemănare, Herma este anunţat să-şi cureţe casa,
pentru ea fecioarele curate să se sălăşluiască la el.
 Asemănările reiau ideile de bază ale viziunilor şi
poruncilor. Ideea centrală este necesitatea şi urgenţa
pocăinţei, împotriva decăderii morale din Biserică. Stilul
operei este popular şi intuitiv, este colorat, viu, într-o limbă
comună.
Doctrina. Pocăinţa este subiectul principal al întregii
opere. Dintre păcatele la care se referă Herma, el insistă mai
ales asupra adulterului şi apostaziei. Sunt două feluri de
pocăinţă: înainte de botez, ce se realizează prin botez; şi
pocăinţa de după botez. Pocăinţa este schimbarea radicală a
cugetului omului, este purificare şi intrare în „spaţiul” lui
Dumnezeu, este „trăire cu Dumnezeu”.
Nu se foloseşte numele de Iisus Hristos, nici de
Domnul, ci se foloseşte numele de Fiul lui Dumnezeu, pe
Care II identifică cu Sfântul Duh. Nu cunoaşte Sfanta Treime,
ci numai două Persoane. Hristologia lui Herma porneşte de la
Hristos-omul, care la Botez s-a unit cu Duhul Sfânt. După
în.rlinirea misiunii a fost înălţat la slava stăpânirii. Hristos
este poarta prin care intrăm în Biserică, prin care ne mântuim.
Piatra mare, albă, în 4 colţuri şi strălucitoare, pe care se
zideşte tumul sau Biserica, simbolizează pe Fiul lui
Dumnezeu. Biserica, înfăţişată în chip de femeie, a fost zidită
înaintea tuturor, iar lumea a fost creată pentru ea. Ideea de
preexistenţă a Bisericii a fost deschizătoare de drumuri în
eclesiologia vremurilor următoare. Biserica este adunarea
creştinilor adevăraţi, nu numai a celor aleşi, ci şi a celor ce se
pocăiesc. Alteori este asemănată cu o fecioară, care iese
împodobită din camera de nuntă, îmbrăcată în alb. Turnul-
Biserica e clădit pe ape, căci viaţa oamenilor a fost salvată
prin apă, adică prin botez.
Un toc important ocupă problematica socială, a bogăţiei
şi sărăciei, desigur a bogăţiei câştigate în mod necinstit.
 27

Bogaţii sunt aspra criticaţi, socotindtt-i inutili în faţa lui

Dumnezeu.
Concluzii. Opera oferă date despre starea comunităţii
creştine romane din a doua jumătate a secolului II. Conţinutul
este eminamente moral. Poate fi socotită primul tratat de
morală din literatura patristică.
Bibliografie
Traduceri: Părinţii Apostolici, cu note şi indici de pr.
prof. Dumitru Feciorii, în colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., voi. 1, Bucureşti 1979; Scrierile Părinţilor
Apostolici, voi. I-II, trad. de pr. Ioan Mihălcescu şi pr. Matei
Pâslaru, în colecţia Biblioteca Părinţilor Bisericeşti,
Râmnicu-Vâlcea 1935
Studii: Alexe, magistr. Ştefan, Eclesiologia Părinţilor
apostolici, în Studii Teologice, seria a II-a, an VII, nr. 5-
6/1955, mai-iunie, p. 368-381; Idem, Viaţa creştină după
bărbaţii apostolici, în Studii Teologice, seria a II-a, an VII,
nr. 3-4/1955, martie-aprilie, p. 223-235; Idem, Elemente ale
tradiţiei în învăţătura celor doisprezece Apostoli, în
Ortodoxia, an XLI, nr. 2/1989, aprilie-iunie, p. 28-39;
Ciudin, pr. prof. Nicolae, Temeiurile biblice şi patristice ale
ierarhiei bisericeşti, în Studii Teologice, seria a II-a, an II, nr.
3-6/1950, martie-iunie, p. 198-217; Coman, pr. prof. Ioan G.,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 28-46; Idem, Patrologie, voi. 1,
Bucureşti 1984, p. 65-188; Constantinescu, protos. Nectarie,
Ignatie, episcopul Antiohiei, Bucureşti 1900; Dragomirescu,
Nicolae, Clement Romanul, Bucureşti 1900; Drăghici,
Paraschiv, Sfântul Policarp, episcop al Smirnei, Bucureşti
1902; Izvoranu, magistr. Stelian, Ierarhia bisericească după
scrierile bărbaţilor apostolici, în Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an XXXIII, nr. 8-9/1957, august-septembrie, p. 615-
28

630; P.S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare ~ în Sfânta

Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană, în
Studii Teologice, seria a 11-a, an XXIV, iir. 5-8/1972, tnai-
octombrie, p. 348-428 (partea a Il-a: Temeiuri ale slujirii în
Sfânta Tradiţie); Şurubaru, drd. loan, Doctrina despre
Biserică în ,,Păstorul lui Herma ”, în Studii Teologice, seria a
II~a, an XIX, nr. 7-8/1967, septembrie-octombrie, p. 432-445;
Vasilescu C., Raportul dintre virtute şi păcat după doctrina
morală a Didahiei, în Studii Teologice, seria a 11-a, an XIV,
nr. 1-2/1962, ianuarie-februarie, p. 51-71; Voicu, diac
Magistr. Constantin, Hristologia. Părinţilor apostolici, în
Ortodoxia, an XIII, nr. 3/1961, iulie-septembrie, p. 405-418
 29

II)Apologeţii greci
Apologie înseamnă apărare sau justificare. Apologeţii
sunt cei care au apărat creştinismul în faţa atacurilor, a
învinuirilor şi persecuţiilor îa care Biserica a trebuit să facă
faţă, fie că veneau din partea păgânilor, individual, fie că erau
organizate de către statul roman. Lucrările apologetice erau
sub formă de epistole, de tratate, sau de dialoguri, în funcţie
de situaţia concretă, de scopul pe care îl urmăreau, de cei
cărora se adresau etc.

l)Aristide
Acest filosof din Atena a înmânat, în jurai anului 139,
o apologie pentru credinţă sau pentru creştini împăratului
Antonin Piui.
Pe scurt, în această lucrare se tratează următoarele
teme: l)argumentul cosmologic; 2,)împărţirea omenirii în 4
neamuri, în funcţie de felul de a înţelege pe Dumnezeu:
barbari, păgâni, iudei, creştini; 3)numele creştinilor vine de la
Domnul Hristos; 4)Acesta este Fiul lui Dumnezeu Cel
întrupat; 5)Maica Domnului a fost şi a rămas Fecioară;
6)viaţa creştinilor este superioară celorlalţi nu numai prin
faptul că ei cunosc pe Dumnezeu, ci şi prin faptul că păzesc
poruncile; 7)credinţa în învierea morţilor şi viaţa veacului ce
va să fie.
Bibliografie: Coman, pr. prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
30

Bucureşti 1956, p. 48-49; Idem, Paîrologie, voi. I, Bucureşti

1984, p. 246-259; Fecio.ru, pr. pi of. Dumitra, Vechi document
de gândire şi trăire creştină: Apologia Iui Aristide din sec. II,
în Mitropolia Banatului, an XXXIII, ar. 7-8/1983, p. 412-435

2)Sfântul Iustin M artirul şl Filosoful

Viaţa. S-a. născut la începutul secolului al II-lea, din
părinţi păgâni. Locuiau în vechiul Sichem, pe atunci Flavia
Neapolis, azi Nablus. A primit o formaţie spirituală aleasă,
desigur, în spiritul culturii şi al tradiţiilor păgâne aîe timpului.
în Prologul la Dialogul cu iudeul Triphon el ne descrie
frământările neostenite de a găsi adevărul. Este motivul
pentru care a peregrinat pe la diferite şcoli filosofice. S-a dus
mai întâi la un stoic, pe care apoi l-a părăsit pentru că nu
vorbea despre Dumnezeu, despre Care nici filosoful nu ştia
prea mult, precizând chiar că o învăţătură despre Dumnezeu
nu era necesară. A- trecut apoi la un peripatetic, vestit pentru
ştiinţa lui. Pentru, că filosoful pretindea ucenicului său
onorariu, Sfântul Iustin l-a părăsit. Dorul filosofici l-a mânat
apoi la un pitagoreu. Acesta însă îi cerea mai întâi să studieze
muzica, astronomia şi geometria, care îl puteau face apt
pentru inteligibil Mai apoi, Sfântul Iustin a trecut la
plaionicieni, la care era atras de înţelegerea lucrurilor
netrupeşti şi de teoria ideilor.
într-o zi, mergând Sfântul. Iustin mir-un sat, nu departe
de mare, s-a întâlnit cu un bătrân plăcut la înfăţişare. In
convorbirea purtată sunt analizate critic concepţiile lui Platou
despre filosofic, despre Dumnezeu şi despre suflet,
concluzionând că nici Platon nu deţinea adevărul. Atunci
bătrânul i-a recomandai Sfântului Iustin să citească pe
profeţi, prin care a vorbit Duhul Sfânt şi au prezis cele
 31

viitoare. Astfel se produce convertirea sa: „Iar mie mi s-a

aprins deodată un foc în suflet şi m-a cuprins o mare dragoste
de profeţi şi de bărbaţii aceia care sunt prietenii lui Hristos...
în felul acesta şi pentru acestea sunt eu filosof’.
Convertirea Sfântului Iustin este deci şi rezultatul unui
iung şi elaborat proces spiritual, cu ajutorul sistemelor
filosofice ale vremii. Sfântul Părinte s-a convertit şi pe
temeiul convingerii directe şi reale pe care şi-a făcut-o din
contactul cu viaţa şi moartea creştinilor. „Pe când mă
delectam cu învăţăturile lui Platou, zice el, auzeam de
acuzaţiile care se aduceau creştinilor, dar îi vedeam fără
teamă în faţa morţii...; mă gândeam atunci că era cu neputinţă
ca oamenii aceştia să trăiască în viciu şi în patimă după
plăceri...”,
în călătoriile sale misionare, Sfântul Iustin a venit de
două ori la Roma. Acolo a înfiinţat şi o şcoală, la care a
învăţat şi Taţian Asirianul. La Roma, Sfântul Iustin a avut un
conflict cu filosoful cinic Crescens, pe care îl caracteriza ca
„pederast şi arghirofil” . Crescens acuza pe creştini de ateism
şi imoralitate, fără să-i cunoască. înfrânt, Crescens a denunţat
pe Sfântul Iustin că este creştin. A fost condamnat la moarte
şi executat In anii 165-166, împreună* cu alţi 6 creştini. Este
prăznuit la 1 iunie.
O pera. Iată care sunt principalele opere pe care le-a
scris Sfântul. Iustin şi de ce au o mare importanţă. Unele s-au
păstrat, iar despre unele relatează Sfântul Irineu.
1 )Apologia /, adresată lui Antonin Piui, fiilor săi,
senatului şi poporalui roman. Lucrarea a fost scrisă între anii
150-155. în capitolele primei părţi combate acuzaţiile pe care
păgânii le aduceau. Motivul pentru care creştinii sunt acuzaţi
de ateism este acela că ei nu se închină zeilor. în realitate însă
creştini nu numai că nu sunt atei, dar ei sunt adevăraţii
32

credincioşi şi adoră pe Dumnezeul Cel adevărat. în partea a

doua a Apologiei, Sfântul Părinte vorbeşte despre credinţa,
viaţa, cultul şi tainele creştine, despre moarte şi nemurirea
sufletului. Apelează la analogii între eshatologia creştină şi
cea păgână. Răspunde tuturor acuzaţiilor aduse creştinilor,
ca: practicarea stingerii luminilor, împreunările ruşinoase,
antropofagia etc. Pornind de la profeţiile Vechiului
Testament, Sfanţul Iustin demonstrează dumnezeirea lui
Hristos. Arată că Moise este anterior învăţaţilor greci, idee pe
care îşi întemeiază teoria împrumuturilor marilor idei păgâne
după Biblie.
Capitolul 46, sinteză a teologiei Sfântului Părinte, arată
că Hristos este Logosul la care a participat întreagul neam
oltenesc. Cei care au trăit cu Logosul au fost creştini, deşi
contemporanii lor îi considerau atei. Capitolele 61-64 descriu
pregătirea, temeiurile dogmatice şi ritualul botezului, iar
capitolele 65-67 descriu adunările creştinilor şi Sfânta
Euharistie.
2)Apologia a Il-a este adresată împăratului Marcus
Aurelius. Sfântul Iustin mărturiseşte cu mândrie că este
creştin. O întâmplare a determinat scrierea acestei apologii. O
femeie, care mai înainte fusese de moravuri uşoare, s-a
îndreptat şi a trecui la creştinism. Dorind să îndrepte şi pe
soţul ei, păgân şi desfrânat, acesta a refuzat şi a acuzat-o că
este creştină. în capitolul 4 explică „de ce creştinii nu se
sinucid, spre a ajunge mai repede la Dumnezeu?”. Capitolul 7
are o importanţă aparte, căci vorbeşte despre Logosul
seminal. Logosul total Hristos, care a venit pentru noi în
lume, s-a făcut şi trup şi logos şi suflet.
3)Dialog cu iudeul Triphon este o discuţie purtată la
Efes cu Triphon, cel mai renumit evreu al timpului. Arată aici
cii î Sfântul Har a împins pe Sfântul Iustin la învăţătura
cr: inţei şi care a fost rolul V.T. faţă de N.T. Capitolele 1-8
sunt o preţioasă descriere autobiografică a Sfanţului Iustin.
De aici aflăm despre zbuciumul său sufletesc de dinainte de
convertire şi despre harul care l-a împins să devină creştin.
Capitolele 10-25 critică aspru prescripţiile Legii mozaice.
Capitolele 74-142 demonstrează, cu profeţii, că lisus Hristos
este Fiul lui Dumnezeu. Se face o paralelă între Eva şi Maria.
Se arată unele elemente hristologice din V.T. şi se vorbeşte
despre Dumnezeu în Sine, pe larg, despre raporturile Fiului
lui Dumnezeu cu Tatăl. Totuşi, nu foloseşte termenul de
Treime. Alte teme: teodicee, preexistenta creştinismului în
V.T., cele 2 parusii ale Domnului etc.
4)Alte opere: Contra lui Marcion, Tratat contra tuturor
ereziilor, Cuvânt către greci, Despre monarhia lui
Dumnezeu,
Doctrina. Sfanţul Iustin a aruncat o „punte” între
gândirea greacă păgână şi cea creştină. A avut cunoşti*.: le
vaste, luate din păgânism. Dumnezeu este nenăscut, nenumit:
„Dumnezeu este ceea ce e acelaşi şi veşnic asemănător şi
cauza de existenţă pentru toate celelalte lucruri”. După
convertirea Sfântului Părinte. Dumnezeu devine personal,
viu, real, atotputernic. Din bunătatea Sa, a creat lumea. El ne
va învia din morii.
Sfântul Iustin este subordinaţionist. Fiul este întâiul -
născut al Tatălui şi Unul-Născut. Este puterea primă după
Tatăl, Care L-a, născut înaintea tuturor, în vederea creaţiei lor.
Logosul este interior Tatălui din veşnicie. Referitor la cea de
a treia Persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh este pentru
Sfântul Iustin Duhul profetic, ce a insuflat Sfânta Scriptură,
Care a participat la crearea lumii şi Care ocupă locul al
treilea.
Teoria Logosului este un punct de originalitate, Fiecare
om posedă o sămânţă a Logosului, ceea ce face posibilă
cunoaşterea adevărului. Dacă filosofii şi legiuitorii au
34

cunoscut în parte adevărul, această cunoaştere a lor este opera

raţiunii, deci este imperfectă. De aici numeroasele
contradicţii pe care le-au generat. Adesea au fost judecaţi
întocmai asemenea celor iară de lege. Filosoful Socrate, de
exemplu, nu a putut să convingă pe nimeni de adevărul
învăţăturii sale, într-atât încât să moară pentru acest adevăr.
Totuşi, Sfântul Iustin îl numeşte pe acesta „creştin înainte de
Hristos”. De aici necesitatea revelaţiei supranaturale, în
aflarea adevărului. De aici şi infinita superioritate a
îi ăţăturii creştine faţă de raţionamentele filosofice.
Antropologie. Sufletul omenesc are o oarecare
corporalitate. Este creat odată cu propriul corp. în perioada
creştină a vieţii sale, Sfântul Iustin a părăsit concepţia
specifică platonismului, adică preexistenţa sufletului. Acesta
nu este nemuritor prin firea sa, căci altfel ar fi dumnezeiesc.
Totuşi, prin voinţa divină, sufletul omenesc poate deveni
nemuritor, participând la izvorul vieţii. Fiindcă are conştiinţa
binelui şi răului şi puterea de a alege în mod liber pe unul sau
altul, sufletul îşi va primi recompensa sau pedeapsa veşnică.
Astfel, Sfântul Părinte, susţinând liberul arbitru, combate
fatalismul filosofilor stoici.
Trupurile vor învia. Dar timpul de la moarte şi până la
judecata viitoare îl vor petrece sufletele într-o stare şi un loc
intermediar, mai bun sau mai rău, aşteptând vremea judecăţii,
în afară de judecata universală a sufletelor, care va avea loc
la sfârşitul lumii, va fi o judecată particulară a sufletelor.
Pentru Sfântul Iustin, îngerii au o corporalitate aeriană.
D ;inonii au, la rândul lor, corpuri aproape materiale. Căderea
lor s-a produs din momentul când Satan a sedus pe Eva. Una
dintre erorile Sfântului Părinte este hiliasmul, sau credinţa în
împărăţia de 1000 de ani.
Sfânta Euharistie. Hristos este prezent real în Sfânta
Euharistie, care este jertfa. Pâinea şi vinul sunt Trupul şi
 35

Sângele lui lisus Cel întrupat. Din scrierile Sfanţului Iustin se

poate face o reconstituire a rânduielii liturghiei creştine de la
mijlocul secolului al II-lea. Această rânduială cuprindea:
lecturile din Sfânta Scriptură, omilia, o rugăciune generală,
sărutul păcii, aducerea darurilor, anaforaua liturgică, inclusiv
epicleza, împărtăşirea celor prezenţi şi colecta pentru săraci.
Din această sumară prezentare se poate trage concluzia că
liturghia noastră se află pe linia creştinismului primar.
Concluzii. în ciuda erorilor sale (subordinaţionism,
hiliasm), Sfântul Iustin a contribuit la formularea învăţăturii
creştine. între meritele sale menţionăm teoria Logosului
seminal şi învăţătura despre Sfânta Euharistie şi Sfânta
Liturghie.
Bibliografie
Traduceri: Apologiile, Dialogul cu iudeid Tryfon,
traducere, introducere şi note de pr. prof. Teodor Bodogae,
pr. prof. Olimp Căciulă şi pr. prof. Dumitra Feciorii, în
colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 2, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1980, p,
23-266; Dialogul cu iudeul Trifon, trad. de pr. dr. Olimp N.
Căciulă, Bucureşti 1941, în colecţia Izvoarele Ortodoxiei.
Studii: Băjău, Constantin, Conceptul de virtute şi trăire
morală în creştinism, după apologeţi şi scriitorii alexandrini,
în Analele Universităţii din C'raiova, Seria Teologie, an III,
nr. 3/1998, p. 74-80; Idem, Cunoaşterea lui Dumnezeu la
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în rev. Mitropolia
Olteniei, an XLVII, nr. 1-2/1996, ianuarie-aprilie, p. 101-
109; Chiriac, N.D., Literatura apologetică creştină greacă.
Studiu ştiinţifico-literar, Bucureşti 1912; Coman, pr. prof.
Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor
Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 50-54; Idem,
Patrologie, voi. I, Bucureşti 1984, p. 263-312; Idem,
Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martind
36

şi Filosoful, in Ortodoxia, an XX, nr. 3/1968, iulie-

septembrie, p. 378-394; Rămureanu. pr. asist. loan,
Concepţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful despre suflet,
în. Stadii Teologice, sena a II-a, an X, nr, 7-8/1958,
septembrie-octombrie, p. 403-423; Săndulescu, Clement.
Alexandrinul, .Iustin Martirul şi Operile sale, Bucureşti
1896; Stoica, pr. magistr. Simeón, Liturghia creştină din
secolul II, descrisă de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în
raport cu Liturghia, ortodoxă de astăzi., în Ortodoxia, an XII,
nr. i/1960, ianuarie-martie, p. 74-95,

3)Taţian Asirianul
Viaţa. S-a născut în Asiria, de unde şi numele pe care îi
poartă. A ajuns la Roma, unde a. fost ucenicul Sfântului
lustm, învăţând la şcoala acestuia şi înfiinţând el însuşi o
şcoală. După anul 172, când s-a întors în Orient, a înfiinţat
secta encratiţilor, cu un amestec de învăţaturi greşite, din mai
multe erezii.
Opera. S-au păstrat două dintre operele sale:
YjCuvânt contra grecilor. Este o apologie, în care arată
superioritatea învăţăturii creştine, faţă de cea. păgână. Moise
este mai vechi decât înţelepţii păgânilor. Administrează o
critică aspră vieţii acestora. Tot în această lucrare vorbeşte
despre Logosul imanent şi Cel proferat, Cel verbal. Alte
teme: despre Dumnezeu, Hristos, Sfântul Duh.
2)Diatessaron, care este o evanghelie, alcătuită din cele
patra Sfinte Evanghelii canonice, mai ales cea după loan.
Sfântul Efrcm Şirul chiar a tâlcuit-o,
Doctrina. Vorbeşte despre Persoanele Sfintei Treimi,
despre crearea lumii, căderea oamenilor, mântuirea prin
Hristos, învierea morţilor. Arată superioritatea, creştinismului.
 37

Bibliografie: Cuvânt către greci, traducere şi studiu

introductiv de Ion I. Popescu Piscu, Editura Episcopiei R.
Vâlcii, 1936; Coman, pr. prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 56-57; Idem, Patrologie, voi. I, Bucureşti 1984, p.
312-326

4)TeofiI al Antiohiei
Viaţa. Se cunosc puţine detalii. Se ştie că a fost al
şaselea sau al şaptelea episcop al Antiohiei.
O pera. Este vastă, dar a ajuns până la noi numai cea
intitulată Către Autolic. Cele 3 cărţi, fără o strânsă legătură
între ele, au următorul cuprins: l)cunoaşterea lui Dumnezeu
prin curăţenia sufletului; care este sensul numelui de creştin
şi cum se va realiza învierea morţilor. El îndeamnă pe
Autolic: ,,Arată-mi pe omul din tine şi-ţi voi arăta şi eu pe
Dumnezeul meu”; 2)folosirea termenului de Treime,
distincţia celor 3 Persoane; 3)o apologie.
Doctrina. Principalele teme ale învăţăturii lui Teofîl
sunt: cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă şi curăţenia
sufletească, inspiraţia Sfintei Scripturi, semnificaţia numelui
de creştin, creaţia lumii din nimic, liberul arbitru, învierea
morţilor, distincţia Persoanelor Sfintei Treimi, Biserica
văzută ca o insulă salvatoare, în mijlocul mării etc.
Bibliografie: Trei cărţi către Autolic, traducere,
introducere şi note de pr. prof. Teodor Bodogae, pr. prof.
Olimp Căciulă şi pr. prof. Dumitru Fecioru, în colecţia
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 2, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1980, p. 267-369;
Coman, pr. prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 57-58;
ídem., Patrologie, voi. I, Bucureşti 1984, p. 336-345;
Brădişteanu, Şt. G., Către Autolic. Apologie în trei cărţi de
Teofil, episcopul Antiohiei. Traducere şi studiu, Bucureşti
1906; Chiriae - Dimancea, dr. N,, Comentariu asupra
apologiei lui Teofil, episcopul Antiochiei, Către Autolic,
Piteşti 192.7,

5)Atenagora Atenianul
Că Atenagora era atenian rezultă atât din indicaţia din
titlul Apologiei sale, cât şi din modul raţional în care trata
problemele, ca şi din alte indicii. El preţuia cultura profana,
pacea romană şi eleganţa verbală. Poate că s-a convertit
citind Scriptura, deşi opera sa. dovedeşte că o cunoştea
oarecum superficial. Din Apologia sa sunt reproduse câteva
rânduri în opera lui Metodiu de Olimp.
S-au păstrat de la Atenagora două lucrări:
\)Solia pentru, creştini, în 37 de capitole. Este o
apologie adresată împăraţilor Marcus Aurelius, Antonin şi
Commodus. Prezintă situaţia în care se găseau, creştinii.
Răspunde acuzaţiilor ce îi se aduceau, Cere sâ fie trataţi nu
după nume, ci după fapte. Combătând acuzaţia de ateism,
expune doctrina, creştină, monoteismul. Critică păgânismul.
Viaţa morală a creştinilor este în acord, cu învăţătura lor, spre
deosebire de decadenţa vieţii păgâne. Cultul creştin nu are
nevoie de sânge, ci de inimă curată şi de mulţumiri aduse lui
Dumnezeu. „Noi (creştinii), spune Atenagora, nu suntem
atei, pentru că socotim ca Dumnezeu pe Creatorul acestui
univers şi pe Logosul care c cu EF\ în continuare, Atenagora
demonstrează netemeinicia acuzaţiilor de incest si
antropofagie.
2)Despre învierea morţilor. Lucrarea, dio. jurul anului
 39

180, susţine teza învierii trupurilor. Argumentele sunt

filosofice, teologice, antropologice, importanţa lucrării vine
din. faptul că este tratată pentru prima dată dogma învierii
morţilor în cadra filosofic.
Teodicee, Dumnezeu este unic. Frumuseţea şi ordinea
lumii arată un singur Creator, Dumnezeu este duh, putere.
Atenagora critică pe filosofii care. în căutarea adevărului, au
conceput, nu au găsit Fiinţa. Dumnezeu este necreat, veşnic,
nevăzut, nepătimitor.
Sfânta Treime. Dumnezeu - Creatorul a făcut totul prin.
Logosul Lui. Fiul lui Dumnezeu este „Logosul Tatălui în
idee şi în energie”. Tatăl şi Fiul sunt una. Fiul este în Tatăl şi
Tatăl este în Fiul, prin unicitatea şi puterea Duhului. Sfântul
Duh a lucrat în profeţi. El este o „efluenţă sau o derivaţie din
Dumnezeu”, care vine de la Acesta şi se întoarce la El.
Antropologia. Omul a fost creat pentru viaţă. A fost
creat după chipul Creatorului. Are minte şi judecată raţională.
Frumuseţea şi tăria virtuţilor spirituale sunt florile
nemuritoare ale muritorilor. Scopul vieţii este trăirea în
fericire şi contemplarea lui Dumnezeu.
Bibliografie
Traduceri: Solie în favoarea creştinilor, Despre
învierea morţilor, traducere, introducere şi note de pr. prof.
Teodor Bodogac, pr. prof. Olimp Căciulă şi pr. prof. Dumitru
Feciora, în colecţia Părinţi si Scriitori Bisericeşti, voi. 2,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1980, p. 369-389
Studii: Caraza, drd. Ion, Doctrina despre învierea
morţilor la Atenagora Atenianul şi Tertulian, în rev.
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an XLIV, tir. 7-8/1968, iulie-
august, p. 361-372: Coman, pr. prof. loan G,, Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologicc,
Bucureşti 1956, p. 58-59; Idem, Patrologie, voi. I. Bucure:, 'i
40

1984, p. 345-354; Idem, Probleme de filosofie şi literatură

patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune aS B.O.R.,
Bucureşti 1995, p. 73-100

6)Scrisoarea către Diognet

Este o lucrare în 12 capitole, cu o formă literară
excepţională, socotită o perlă a literaturii creştine vechi. Ideea
ei poate fi rezumată în formula: „Ceea ce este sufletul pentru
trap, aceea sunt creştinii în lume”. Lucrarea datează din junii
anului 200. Diognet pune trei întrebări: î)Care este
Dumnezeul creştinilor şi de ce ei dispreţuiesc lumea şi
moartea, zeii şi superstiţiile?; 2)Ce este iubirea creştină?;
3 sDe ce modul creştin de viaţă a apărut aşa de târziu?
învăţătura Scrisorii contra idolatriei este pe linia
apologeticii clasice creştine. Zeii sunt creaţia imaginaţiei
omeneşti. Dacă evreii sunt de lăudat pentru cultul lor, nu la
fel se poate spune despre orgoliul acestora. Creştinismul nu
vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. Acesta a întărit în
inimile oamenilor Logosul, Creatorul şi Organizatorul
universului. Logosul a fost trimis de Dumnezeu oamenilor,
precum un rege trimite pe fiul său rege pentru oameni, spre a-
i mântui.
Autorul se dă ucenic al Apostolilor şi dascăl al
neamurilor. El susţine că tradiţia despre Logos o transmite cu
exactitate ucenicilor Adevărului. Viaţa creştinilor este
excepţională şi reprezintă o prefaţă a nemuririi cereşti. Ea
urmăreşte dobândirea cetăţeniei cereşti. Diferenţa dintre
creştini şi ceilalţi oameni nu este după trup, ci după duh.
Ţinuta lor morală şi spirituală este diferită. „Ceea ce este
sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. Sufletul este
răspândit în toate membrele trupului, creştinii sunt răspândiţi
 41

în oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trap, dar nu e din trup.

Creştinii locuiesc in lume, dar nu sunt din lume”.
Dumnezeu s-a întrupat acum pentru ca oamenii să-şi
dea seama de nevrednicia şi de neputinţa lor de a trăi fără
Acesta. Dumnezeu a făcut pe oameni după chipul Său, -a
iubit prin actul creaţiei, a zidit lumea pentru ei, le-a ,-it
raţiune, minte şi cuvânt, le-a făgăduit împărăţia cerurilor.
Imităm pe Dumnezeu prin iubirea faţă de aproapele nostru,
îndumnezeirea se realizează numai prin iubirea şi jertfa faţă
de aproapele. în contrast cu gnosticismul, dar în acord cu
Şcoala alexandrină, Scrisoarea învaţă că gnoza adevărată este
doar în Biserică.
Bibliografie: Coman. pr, prof. Ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 60-62; Idem, Paîrologie, voi, I, Bucureşti
1984, p. 354-362; Idem, Probleme de filosofic şi literatură
patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1995, p. 129-165; Chiriac - Dimancea, dr. N,,
Epistola către Diognet şi Aristide, filo so f creştin din Atena,
Piteşti 1927
42

III)Apologeţi latini
l)TertuIian
Viaţa. S-a născut în jurul anului 160, la Cartagina,
dintr-o familie păgână. A studiat filosofía, literatura, retorica,
medicina şi dreptul. A profesat avocatura şi oratoria. S-a
convertit la anul 19.5, impresionat de eroismul martirilor
creştini şi de viaţa exemplară a acestora, devenind un
adevărat apărător al creştinismului. A fost căsătorit şi
hirotonit preot.
Tertulian a considerat că este de datoria sa ca să apere
creştinismul împotriva tuturor adversarilor acestuia: păgâni,
iudei, eretici. Operele sale respectă regulile logicii păgâne şi
dezvăluie temperamentul unui luptător convins pentru
adevărul cauzei pe care o apără. Dar rigorismul său exagerat
l-a făcut să cadă în eroarea montanistă, ajungând să critice
or- doxia, chiar dacă echilibrul de care a dat dovadă l-a
împiedicat să dea curs tuturor erorilor montaniste. Mai apoi,
el şi-a creat o sectă, a tertulianiştilor, pe care Fericitul
Augustin i-a readus în Biserică. Tertulian a murit la anul 240.
Opera. Cuprinde lucrări apologetice, polemico-
dogmatice şi practico-disciplinare.
I.Opere apologetice:
l)Ad nationes (2 cărţi), în care apără creştinismul de
păgânism, combătând politeismul. 2)Apologeticum (50 cap.),
adresat guvernatorilor de provincii, care persecutau pe
creştini. Persecuţiile contra creştinilor sunt nu doar nedrepte,
ci şi ilegale. De fapt, păgânii nici măcar nu ştiu exact faptele
 43

pentru care condamnă pe creştini. Creştinii s-au înmulţit şi se

înmulţesc mereu. „Suntem de ieri şi am umplut toate ale
voastre”, spune Tertulian şi cere libertatea cultelor. 3 }De
testimonio animae (6 cap.) justifică existenţa lui Dumnezeu şi
nemurirea sufletului pe baza argumentului psihologic, făcând
aşadar apel la mărturia sufletului simplu, curat. 4)Ad
Scapulam este o epistolă adresată unei autorităţi romane cu
acest nume, care persecuta pe creştini. 5)Adversus ludaeos
(14 cap., din anul 197). Lucrarea, provocată de controversa
dintre un creştin şi un iudeu prozelit, cu privire la raportul
dintre iudaism şi creştinism, arată că legea V.T. şi-a
îndeplinit menirea, creştinismul luându-i locul, potrivit
proorociilor, ce s-au realizat în Iisus Hristos.
ll)Opere polemico-dogmatice:
1)De praescriptione haereticonum. Tertulian aplică în
această lucrare principiul juridic al prescripţiei la dreptul de
interpretare a adevărurilor de credinţă, pe baza Sfintei
Scripturi. Interpretând după bunul plac Sfânta Scriptură,
ereticii corectau regula de credinţă. De aceea, Tertulian le
interzice acestora până şi folosirea Sfintei Scripturi. Doar în
Biserică se află adevărul şi Sfânta Scriptură.
2)Adversus Marcionem (5 cărţi). împotriva ereticului,
care separa pe Dumnezeul cel drept al V.T. de Dumnezeul cel
bun al N.T., Tertulian arată că Cei doi sunt Unul şi Acelaşi.
3)Adversus Hermogenem. Lucrarea combate învăţătura
ereticului cu acest nume, care spunea că lumea a fost creată
dintr-o materie veşnică. Tertulian arată că numai Dumnezeu
are atributul veşniciei, pe când materia este creată de Acesta.
4)Adversus Valentinianos, în care combate pe gnostic.
5)Adversus Praxeam. în această lucrare, pentru prima dată
este susţinută categoric dumnezeirea Sfanţului Duh. Este
combătut monarhianismul modalist al ereticului cu acest
nume. 6)De carne Christi, în care, contra ereziei docheţilor,
44

susţine realitatea trupului Domnului, care condiţionează

întreaga operă de mântuire a noastră, ruin Bristos. l)D e
resurrectione carnis. împotriva gnosticilor, Tertulian susţine
învierea morţilor şi arată modul cum se va realiza. 8)De
anima. Vorbeşte despre natura şi originea sufletului, despre
moarte şi somn, ca imagine a morţii, despre corporalitatea
sufletului, despre libertatea sa. Constituie prima lucrare
propriu-zisă de psihologie din literatura patristica.
Hl)Opere practico *■ disciplinare: 1)Ad martyres,
cuprinzând îndemnuri la martiriu. 2)Scorpiace, în care apără
martiriul, contra gnosticilor, care îi nega« valoarea. 3)De
fuga in persecutione, în care combate fuga de persecuţie.
4)De spectaculis, în care, considerând spectacolele păgâne ca
imorale, cere creştinilor să le evite. S)De oratione- Tâlcuieşte
Rugăciunea Domnească şi vorbeşte despre rugăciune, în
general. 6)De corona militis, 7)De idolatria, 8)De pat'ientia.
9)De jejunio. I0)De virginibus velandis. lî'JDe monogamia.
12)De baptismo.
Doctrina, Tertulian are o importanţă hotărâtoare în
crearea teologiei de limbă latină, o teologie plină de
adâncime, bazată pe vasta sa cultură, dar şi pe o credinţă de
nezdruncinat. Filosofîa este izvor al ereziilor. între filosofic şi
credinţă este o distincţie radicală. Cea din urmă este criteriul
fundamental al vieţii creştine.
Dumnezeu este corp. „Tot ceea ce există este un corp în
felul său; nu este incorporai decât ceea ce nu există“, spune
Tertulian. Este şi duh, căci pentru el corp înseamnă
substanţă- esenţă. Tertulian întrebuinţează pentru prima dată
termenii de Treime şi de Persoană.
Hristologia sa este una ortodoxă. Introduce termenul de
persoană şi în hristologie. Vorbeşte despre firea divină şi
despre cea umană, în Iisus Hristos, Subliniază realitatea
întrupării. Fiul Omului este om, prin trupul Său şi
 45

Dumnezeu, prin Duhul Său. Având fire dumnezeiască, El

săvârşeşte minuni. Având fire omenească, suferă. Unirea
celor două firi s-a petrecut în aşa fel încât acestea au rămas
neştirbite şi neamestecate, în Persoana lui Hristos.
Maria a fost fecioară în timpul zămislirii, dar nu a
rămas astfel şi la naştere. Astfel, Tertulian tăgăduieşte
pururea fecioria acesteia. Tertulian subliniază rolul faptelor
bune, care aduc cu ele o serie de merite şi sunt însoţite de o
răsplată pe măsură. Vorbeşte despre universalitatea păcatului
strămoşesc. Doar Hristos este fară de păcat.
Antropologie. Pentru Tertulian, sufletul, născut din
suflarea lui Dumnezeu, are următoarele însuşiri: este
nemuritor, material, cu formă, este simplu, înţelept, liber,
schimbător, raţional etc. Ideea aceasta a materialităţii pleacă
de la premiza că ceea ce nu este alcătuit din materie, nu
există.
învăţătura despre Biserică cuprinde erori montaniste,
cum ar fi cea a preoţiei universale, sau cea a incapacităţii
Bisericii de a ierta păcatele mari. Dintre Sfintele Taine,
vorbeşte despre: Botez, Mimngere, Euharistie, Pocăinţă,
Preoţie, Căsătorie. Respinge valabilitatea botezului ereticilor.
Susţine realismul euharistie. în ceea ce priveşte eshatologia,
după Tertulian numai martirii se duc la cer, pe când ceilalţi
merg în iad. Este hiliast.
Concluzii. Tertulian a avut o contribuţie decisivă la
formarea teologiei latine. A pus probleme şi a dat soluţii noi,
chiar dacă a avut şi unele erori. A influenţat pe alţi Părinţi şi
scriitori bisericeşti, între care şi pe Sfanţul Ciprian al
Cartaginei.
Bibliografie
Traduceri: Apologeticul, Despre mărturia sufletului,
Despre prescripţia contra ereticilor, Despre răbdare, Despre
pocăinţă, Despre rugăciune, Despre suflet, traducere de prof.
Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi
David Popescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi.
3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune ai B.O.R.,
Bucureşti 1981, p. 23-353; Apoîogetîcum, trad. de l.N. Dianu,
Bucureşti 1904; Apologeticum, trad. dc Eliodor
Constantinescu, Râmnicu Vâlcea 1930.
Studii: Băjău, Constantin, Cunoaşterea lui Dumnezeu
la Tertulian şi Lactanţiu, în rev. Mitropolia Olteniei, an
XLIX, nr, 3-6/1997, iulie-decembrie, p. 74-89; Coman, pr.
prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor
Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p, 62-70; Idem,
Patrologie, voi. I, Bucureşti 1984., p. 394-514; Idem,
Tertulian, sabia lui Hristos. Sugestii pentru o metodică a
misiunii creştine moderne, Bucureşti 1939; Comeanu, diac.
conf. Nicolae, Actualitatea tratatului lui Tertulian: „Despre
prescripţia ereticilor”, în rev. Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an XXXV, nr. 9-12/1959, septembrie-decembrie, p.
580-588; Mangâru B., Sistemul dogmatic al lui Tertulian,
Bucureşti 1904.

2)Minucius Felix
Viaţa. Se cunosc puţine detalii legale de viaţa sa, Â.
fost avocat, la Roma. S-a născut, probabil, în Africa. S-a
convertit târziu. Apogeul activităţii sale pare să fie din anii
222-225. A avut o cultură deosebită.
O pera. Se numeşte Octavim şi povesteşte cum a
convins Octavius pe un păgân Caecilius să se creştineze,
întreaga lucrare se prezintă sub forma unui dialog, purtat în
timp ce personajele se plimbau pe un dram. Minucius se vrea
moderatorul discuţiei dintre cei doi. Octaviu apără punct cu
punct creştinismul de acuzaţiile pe care Caecilius le aduce şi
 47

care sunt acuzaţiile obişnuite. El aduce pilda vieţii creştinilor.

Rezultatul este convertirea păgânului.
Doctrina vizează trei aspecte; credinţa într-un singur
Dumnezeu, nemurirea sufletului şi superioritatea, inclusiv pe
planul vieţii morale, a creştinismului, faţă de păgânism.
Bibliografie
Traduceri: Dialogul Octavius, traducere de prof.
Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol si
David Popescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi.
3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R,,
Bucureşti 1981, p. 353- 400; Octavius, trad. de Petru I,
Papadopol, Râmnicu-Vâlcea 1936, în colecţia Biblioteca
Părinţilor Bisericeşti
Studii: Coman, pr. prof. Ioan G,, Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p, 70-72; Idem, Patrologie, voi. I, Bucureşti 1984, p.
514-541
4:

IV)Polemişti
l)Sfântul Irineu
Viaţa. Este importantă studierea vieţii, a operei şi
învăţăturii Sfântului Irineu mai ales pentru lupta neostenită
pe care a purtat-o el, de pe poziţii ortodoxe, împotriva tuturor
ereticilor vremii. Se pare că s-a născut în Asia inferioară, la
Smirna, unde era episcop Sfântul Policarp, Când acesta din
urmă a murit ca martir, la 23 februarie 156, când avea 86 de
ani, Sfanţul Irineu era copil. Prin urmare, data naşterii
Sfântului Irineu poate fi aşezată în jurai anului 140. Nu se
ştie cum a ajuns în Apus, în Galia, dar probabil că l-a însoţit
pe Sfanţul Policarp la Roma.
In anii 177-178, Sfanţul Irineu a ajuns episcop. De pe
această poziţie a dovedit că, mai mult ca oricare din vremea
sa, cunoştea problematica timpului şi spiritualitatea creştină,
atât a Apusului, cât şi a Răsăritului, de unde provenea.
Alegerea ca episcop a avut loc după ce Sfanţul Părinte s-a
întors de la Roma, la 177, în timpul persecuţiei de la
Lugdunum, când avea 37 de ani.
între cele mai importante evenimente la care ia parte
este şi controversa pascală dintre episcopul Victor al Romei
şi Policrat al Efesului. Sfanţul Irineu a precizat că
Sărbătoarea învierii Domnului poate fi prăznuită numai într-o
zi de Duminică. Spirit irenic, împăciuitor, Sfântul Irineu a dat
ca exemplu pe Sfanţul Policarp, care deşi avea opinii diferite
faţă de episcopul Romei, Anicet, a găsit un mod de a le
rezolva.
 49

Sfântul Irineu a învăţa! limba celţiior şi le-a predicat

Evanghelia. Lucrarea sa s-a întins până aproape în Germania.
A luptat cu toată puterea contra gnosticismului, care ajunsese
să îşi ridice chiar şcoli proprii, periclitând soarta Bisericii şi a
credincioşilor ei. Lupta Sfântului Părinte a vizat şi
reorganizarea Bisericii. Tradiţia spune că Sfântul Irineu a
murit ca martir sub Septimiu Sever (anul 202). Totuşi,
scriitorii Tertulian, Ipolit sau Eusebiu nu pomenesc despre
acest fapt. Probabil că prea mare era numărul creştinilor care
muriseră atunci, încât Sfanţul irineu a trecut neobservat.
O pera, Are o valoare deosebită. Iată care sunt
principalele ei titluri:
1 )Combaterea şi distrugerea ştiinţei cu nume mincinos,
care în latină poartă titlul Adversus haereses. Lucrarea, în 5
cărţi, scrisă în jurul anilor 189-190 şi adresată unui perso:-aj
„iubit”, s-a păstrat în întregime în traducere latină. Pe lângă
combaterea numeroaselor erezii, începând cu cea a lui Simon
Magul, întâlnim aici esenţa teologiei Sfântului Irineu.
Lucrarea adună în paginile sale un materia! bogat, din cele
mai diverse şi importante teme ale teologiei: Sfânta Scriptură
şi Sfânta Tradiţie, izvoarele teologiei, canonul cărţilor
biblice, numele primilor 12 episcopi ai Romei (inclusiv al
Sfanţului Clement Romanul), dumnezeirea Domnului nostru
lisus Hristos, hristologia fiind în centrul învăţăturii, harismele
pe care Biserica ie primeşte etc. Sunt amintiţi şi citaţi: Sfântul
Ignatie, Sfântul Policarp, Sfântul Iustin Martinii şi Filosoful.
Sfântul irineu a cunoscut şi a combătut eficient problematica
gnostică, pe cale raţională, prin studiul profund al izvoarelor
filosofice şi religioase din care gnosticismul îşi trăgea seva.
Toţi scriitorii ulteriori au găsit în opera sa un punct de
plecare.
Cartea I combate învăţătura gnostică, cartea a Il-a
apelează la metoda raţionala, iar cartea a IlI-a şi celel&i-e
50

p; zintă învăţătura creştină, pentru a putea fi sesizată greşeala

gnosticismului. Lucrarea, în ansamblul ei, este importantă
pentru Istoria dogmelor, căci combate pe: vaîentinieni, Simon
Magul, Menandru, Saturnil, Vasiîide, Carpocrat, Cerint,
nicolaiţi, Cerdon, Marcion ete,
2)Demonstraţia predicăm apostolice, către fratele
Marcian (din anul 195). Este un scurt compendiu de
învăţătură de credinţă, prezentând metodic învăţătura
ultimelor 3 cărţi ale tratatului precedent. 3)Despre ştiinţă,
contra păgânilor, un tratat scurt. 4)A scris şi epistole cu
caracter doctrinar: Către Florin, despre monarhie sau că
Dumnezeu nu este autorul relelor; Despre ogdoadă (aceluiaşi
Florin, devenit gnostic); Scrisori către Victor, episcopul
Romei, despre problema pascală.
Doctrina. Pentru timpul când a fost alcătuită, opera
Sfântului Irineu este destul de completă. Ea descoperă mai
puţin o teologie speculativă şi mai mult una cu caracter
practic.
Sfânta Scriptură. Asemenea Sfanţului ignatie, Sfântul
Părinte învaţă că Evanghelistul Matei a scris Evanghelia sa în
aramaică, pe când Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel erau la
Roma. Sfântul Evanghelist loan şi-a publicat Evanghelia în
Efes. Sfântul Irineu spune că numărul fiarei (666) din
Apocalipsă se afla în toate copiile vechi ale cărţii şi
corespunde literelor care formau numele iui Antihrist, după
modul de a socoti al grecilor. între cărţile Sfintei Scripturi
este inclusă şi cea a Păstorului lui Hernia. Sfântul Irineu
citează de multe ori din V.T. şi arată continuitatea dintre cele
două Testamente. Referitor la geneza Septuagintei, Sfanţul
Irineu reproduce tradiţia potrivit căreia Ptolemeu, dorind să-şi
îmbogăţească Biblioteca din Alexandria cu scrieri de seamă,
a cerat ierusalimitenilor să traducă în limba greacă Scriptura.
Iudeii i-au trimis 70 de bătrâni, foarte buni cunoscători ai
Sfintei Scripturi şi ai celor 2, limbi (ebraica şi greaca),
Ptolemeu i-a separat pe cei 70 şi fiecare a făcut traducerea în
mod independent. Prin puterea lui Dumnezeu, traducerile lor
au fost identice. Iar păgânii au înţeles că Scripturile au fost
traduse prin inspiraţia divină.
Sfânta Tradiţie. Pentru eî, Tradiţia concentrează mtr-
însa viaţa şi istoria Bisericii. Mai înainte de a fi fost scris,
Noul Testament era o tradiţie a Bisericii. De aceea, Tradiţia
nu este cu nimic mai puţin importantă decât Sfanta Scriptură.
Tradiţia precede Scriptura şi se sprijină pe autoritatea
Sfinţilor Apostoli. De aceea, Sfântul Irineu învaţă: „Toţi
aceia care vor să vadă adevărul, pot să privească în orice
Biserică Tradiţia Apostolilor arătându-se în toată lumea”
(.Adversm haereses 3).
Eclesiologie. Autoritatea Bisericii vine din faptul că
într-însa s-a păstrat Tradiţia apostolică şi într-însa lucrează
Sfântul Duh, cu harul Său. Biserica a primit predica Sfinţilor
Apostoli, pe care a păzit-o şi o transmite mai departe.
Unitatea şi autenticitatea Bisericii se bazează pe succesiur ca
apostolică. Ea se întinde până la marginile pământului. Când
există diferenţe de opinii între creştini, ei pot apela la cele
mai vechi Biserici, în care au trăit Sfinţii Apostoli, spre a lua
de la acestea ceea ce este sigur. La polul opus se află
inovaţiile gnostice, fără un suport în învăţătura Sfinţilor
Apostoli.
Sfânta Treime. Sfântul Irineu vorbeşte despre neputinţa
cunoaşterii lui Dumnezeu, de către noi, în mod direct. Totuşi,
el acceptă o cunoaştere în parte, naturală, plecând de la
creaţie. Căci pentru Sfântul Părinte lumea ne arată pe Cel
care a creat-o. Sunt combătuţi ereticii gnostici, care
pretindeau că posedă cunoaşterea „tainelor de negrăit” ale lui
Dumnezeu. Tatăl este Dumnezeu - Creatorul cerului şi al
pământului. Este combătută şi eroarea gnostică, potrivit
52

căreia Creatorul, dimiurgul, este rău prin firea Sa. Fiul lui
Dumnezeu e născut din Tatăl în chip negrăit. Sfântul Duh e
deosebit de Fiul. Fiul şi Sfântul Duh sunt „mâinile” lui
Dumnezeu-T atăl.
Cosmologie. Antropologie. Dumnezeu, Creatorul lumii,
a creat şi pe om, după chipul şi asemănarea Sa. Creaţia
omului, din nimic, arată puterea, bunătatea şi înţelepciunea
lui Dumnezeu. Creatorul propriu-zis al lumii este Fiul-
Logosul. Omul este alcătuit din duh, suflet şi trup. împotriva
celor care considerau că trupul, fiind material, este prin
urmare şi rău, Sfântul Irineu reaminteşte că trapul nostru este
,,templul lui Dumnezeu’1 şi „mădular al lui Hristos”. Sfântul
Părinte vorbeşte despre liberul arbitru. La întrebarea: de ce
omul nu a fost creat desăvârşit de la început, Sfântul Părinte
răspunde ca omul ar fi fost incapabil să primească mântuirea
şi, dacă ar fi primit-o, n-ar’ fi. putut-o cuprinde, nici păstra.
Dimpotrivă, omul c conceput ca mergând continuii spre
desăvârşire.
Hristologîa. Vorbeşte despre întruparea Fiului lui
Dumnezeu, care a devenit Fiul Fecioarei; despre profeţiile
mesianice; despre re-crearea omului prin Hristos; despre
fecioria Maicii Domnului, contra iudeilor şi gnosticilor;
paralelism între Fecioara Măria şi Eva; aspectul recapitulativ
al operei lui Hristos. Cuvântul S-a făcut om, pentru ca omul
să ajungă Fiul lui Dumnezeu. Lisus Hristos este al doilea
Adam. Logosul a unit în El însuşi pe om ca Dumnezeu din 3
motive: l)dacă vrăjmaşul nu ar fi fost biruit de om, atunci
biruinţa n-ar fi fost dreaptă, 2)dacă mântuirea nu venea de la
Dumnezeu, ea nu. era sigură; 3)dacă omul n-ar fi fost unit cu
Dumnezeu, atunci n-ar fi. participat la nestricăciune.
Eshatologie. Sfântul Irineu critica pe gnosticii ce
considerau că iadul este identic cu lumea noastră. Este hiliast.
£i învaţă că, în lumea reînnoită de după înviere, drepţii vor
 53

primi moştenirea făgăduită şi vor domni peste aceasta. După

1000 de ani va avea loc parusia. Nu. sufletul, ci trupul va
învia, căci trapul moare şi se descompune, iar nu sufletul,
Trapul, precum bobul de grâu, semănat în stricăciune, va
învia în nestricaciune şi în putere.
Sfintele Taine. Admite botezul copiilor. Insistă mai
mult asupra Sfintei Euharistii, care a fost instituită de către
Mântuitorul şi transmisă ucenicilor Săi şi Bisericii întregi.
Concluzii. Sfântul Irineu este important pentru că:
l)este creatorul teologiei creştine în Apus; 2)a susţinut
valoarea şi sensul Sfintei Tradiţii; 3)a vorbit despre aspectul
recapitulativ al operei lui Hristos; 4)a subliniat realitatea
trapului Mântuitorului, ca şi realismul euharistie; 5)a luptat
cu succes contra ereziilor gnostice; 6)a făcut misiune printre
păgânii din jurul Lugdunumului, în sudul Franţei.
Bibliografie: Coman, pr. prof. Ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 73-79; idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti
1985, p. 16-49; Hau, drd. Mihai, învăţătura despre Antihrist
şi sfârşitul lumii la Sfântul Irineu de Lugdunum (¡40-202
d.TIr.), în rev. Glasul Bisericii, an XLVII, nr. 6/1988,
noiembrie-decembi ie, p. 117-125

2)Sfântul Ipolit
Viaţa. Se cunosc puţine amănunte biografice. Acestea
vin de la Ieronim, care spune că Ipolit a fost episcop într-un
oraş al cărui nume nu îl ştie. Fotie spune că Ipolit a fost
ucenicul Sfanţului Irineu. S-a descoperit o statuie din veacul
III, în cimitirul lui Ipolit din Roma, care are pe soclu lista
lucrărilor acestui autor. Se pare că Ipolit s-a născut la 170-
175, în Orient, Era preot la Roma şi era apreciat de
54

contemporanii săi. Ca dovadă, Oxigen., ajuns la Roma, l-a

vizitat şi l-a ascultat predicând.
A luptat toată viaţa cu ereticii, mai ales modaliştii
trinitari şi patripasieni, dar şi contra laxismului moral al
clerului roman. A criticat aspru pe episcopii Romei Zefîrin şi
Calist, acuzându-i chiar de erezie (sabelianism) şi imoralitate,
Separându-se de Biserică, a fost ales antipapă. Schisma din
Biserica Romei a continuat sub papii Urban şi Ponţian. Cu
cel din urmă, Ipolit s-a împăcat, iar trupurile lor au fost
îngropate la Roma. Ipolit a fost cinstit ca martir.
Opera. Ipolit a scris 40*50 de lucrări, dar din toată
opera sa nu s-au păstrat decât fragmente. Iată câteva dintre
operele de exegeză:
1 )Comentar la Danul (în 4 cărţi, de la anul 204),
lucrarea cea mai reprezentativă. Prezintă episodul Suzanei,'
care prefigurează Biserica, iar soţul ei, Ioachtm, prefigurează
pe Hristos, Interpretează figurativ statuia de aur ridicată de
Nabucodonosor. Spune că Hristos s-a născut la 25 decembrie.
Este cel mai vechi comentar biblic din literatura patristică.
2)Comentar ia Cântarea Cântărilor, alegoric. Mirele
este Hristos, iar mireasa este sinagoga, din care va ieşi.
Biserica, 3)Comentar la binecuvântările lui Iacob;
4)Comentar la binecuvântările lui Moise; 5)Alte comentarii
ia: Ieşire, Psalmi, Proverbele lui Solomon, Isaia, Apocalipsă,
loao.
Dintre operele dogmatice - apologetice amintim:
i )Despre înviere, sau Despre Dumnezeu şi învierea trupului;
2)Demonstraţie contra, iudeilor; 3)Contra lui Marcion sau
Despre bine şi izvorul răului; 4)iSintagma sau Contra tuturor
ereziilor (32 de erezii); 5)PhiIosophumena sau Combaterea
Tuturor ereziilor (învaţă că ereticii sunt atei în doctrină şi în.
fapte, căci nu ian nimic din Sfânta Scriptură; lucrarea depinde
de Adversus haereses a Sfanţului irineii), 6)Alte lucrări;
 55

Despre Antihrist (vorbeşte despre împrejurările venirii

acestuia); Cronica, sau Cărţi de cronică (o istorie a lumii de
îa început până la zi); Determinarea datei Paşte lui (autorul
voia ca Biserica să renunţe la calendarul iudaic, calculându-şi
ştiinţific data Peştelui, după luna plină); Despre lauda
Domnului Mântuitorului (omilie rostită în prezenţa lui
Origen).
Doctrina. Terne: începutul lumii, data Întrupfciî
Logosului Hristos, data Peştelui, pregătirea pentru Parusia.
Luptând contra sabelianismului modalist şi exagerând
distincţia celor două Persoane, a fost acuzat de diteism.
Sunt 3 faze în evoluţia Logosului: l)Logos endiathetos
(imanent, dar nu identic cu inteligenţa Tatălui, ca la
Atenagora); 2)Logos proforikos; 3)Logosul ca Fiu desăvârşit,
născut din Fecioară (ca Sfântul Iustin). A fost
subordinaţianist. Tatăl a născut Logosul, care devine cauza
creaţiunii. Logosul crează lumea. Dumnezeu a făcut prin
Logosul Său toate câte a voit.
Ipoîit vorbeşte despre liberul arbitru, ca şi despre
inspiraţia Sfintei Scripturi. A fost un rigorist. A condamnat
pe papa Calixt că ar fi iertat păcatele de moarte, inclusiv
desfrânarea, pentru a ţine în Biserică pe clericii căsătoriţi a
doua şi a treia oară şi altele.
Concluzii. Deşi nu a făcut filologie biblică şi nici nu a
scris tratate, a ştiut să combată pe eretici şi a făcut o exegeză
moderată.
Bibliografie: Coman, pr. prof, Ioan (}., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 79-82; Idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti
1985, p. 49-73; IPS Comeanu, Studii Patristice. Aspecte din
vechea literatură creştină, Timişoara 1984, p. 149-157
 V)Scriitori latini
l)SfântuI Ciprian
Viaţa. Sfântul Ciprian, pe numele său complet
Caecilius Cyprianus qui et Thascius (numit şi Thascius), s-a
născut în jurul anului 200, la Cartagina, dintr-o familie
păgână. A ajuns profesor de retorică, deşi nu ni s-a păstrat
nimic din cuvântările sale. Şi-a câştigat respectul deosebit din
partea păgânilor. Convertirea sa la creştinism a presupus o
îndelungă pregătire, ajutat fiind de preotul Caecilius, sau
C jcilianus, care îi era mai mult decât un simplu prieten.
O iar după botezul său, Sfântul Ciprian era, prin convingeri
şi viaţă, un creştin adevărat.
La puţin timp după convertire, a fost hirotonit ca preot,
iar la moartea episcopului Donat a fost făcut episcop, în 248-
249. Trebuie amintit faptul că alegerea sa ca episcop a
întâmpinat unele dificultăţi. Din smerenie, la început el a
refuzat. Şi deşi s-a format o opoziţie puternică împotriva sa,
din partea unor preoţi, poporul a insistat. Timp de 9 ani, cât a
fost episcop, a încercat să instituie disciplina în eparhia sa,
Când a început persecuţia din anul 250, a lui Deciu,
Sfântul Ciprian s-a refugiat în afara oraşului Cartagina, de
unde a continuat să conducă Biserica. Numeroase au fost
apostaziile întâmplate atunci. Atitudinea Sfântului Ciprian a
provocat comentarii răutăcioase. într-o epistolă, el a explicat
că nu s-a retras din teamă, ci pentru a menţine liniştea între
creştini. Si dovada cea mai elocventă este chiar martiriul său.
La întoarcerea în Cartagina, în primăvara lui 251, s-a
confruntat cu problema lapşilor. Lucrurile erau mai
 57

complicate, pentru ca mărturisitorii, creştinii ce nu cedaseră

în persecuţie, dar scăpaseră vii, dădeau cu multă uşurinţă
scrisori de împăcare pentru cei căzuţi. La această acţiune erau
complici şi unii clerici. Sfanţul Părinte a luat măsuri potrivite
pentru fiecare laps, în funcţie de gravitatea faptei sale, dacă
erau libellatici, sacrificaţi, thurificaţi. S-a reproşat Sfântului
Ciprian prea marea severitate în reprimirea lor în Biserică. De
fapt, reprimirea se făcea doar pe patul de moarte. Dacă
libellatici! erau iertaţi mai uşor, de la sacrificaţi se cerea o
penitenţă serioasă. Partida nemulţumiţilor avea în frunte 5
preoţi rivali, în frunte cu preotul Novatus şi cu diaconal
Felicissimus. Sfântul Ciprian i-a excomunicat pe toţi, la un
Sinod ţinut la Cartagina, în 251. Novatus a plecat la Roma,
sprijinind schisma lui Novaţian,
Un alt moment important îl reprezintă ciuma din anii
252-254. Păgânii credeau că, aducând jertfe zeilor, vor
îndepărta molima. A început o nouă prigoană anti-creştină.
Dar Sfântul Ciprian a organizat o admirabilă lucrare de
asistenţă socială, încât creştinii şi-au câştigat respectul
tuturor, prin dragostea lor faţă de semenii aflaţi în nevoi. Cei
bolnavi erau trataţi, cei morţi erau îngropaţi.
In anul 255 apare problema botezului ereticilor.
Convingerea Sfanţului Ciprian era câ botezul este valabil
dacă s-a făcut în numele adevăratului Dumnezeu şi al
adevăratului Hristos. Ereticii botezau în numele altui
Dumnezeu. La Sinodul local din Cartagina, la 256, s-a
discutat această problemă. Biserica Romei, când primea pe
eretici, cerea de la aceştia doar pocăinţa şi punerea mâinilor.
Sfântul Ciprian a intrat în conflict cu papa Ştefan al Romii,
atrăgând atenţia că ereticii nu au adevărata credinţă în Sfânta
Treime. Ştefan a ameninţat cu excomunicarea, dar se pare că
lucrurile s-au oprii aici.
58

în anul 257 a izbucnit persecuţia lui Valerian. Sfântul

Ciprian a fost exilat. După un an a fost încununat cu
martiriul, la 14 septembrie 258, la Cartagina. Este greşită
părerea că Sfanţul Ciprian a murit nu pentru credinţa sa, ci
pentru că ar fi fost conducătorul unei rebeliuni împotriva
autorităţii romane locale.
Opera. Deşi a fost un om al faptei, a scris o serie de
opere importante, cu un pronunţat simţ practic, dar şi
apologetic, ce se împart în 2 categorii: tratate şi epistole.
\)Către Donatus. Un dialog, purtat între Sfântul
Ciprian şi Donatus, prezentând calea urmată de Sfântul
Părinte până la botez. 2)Despre ţinuta fecioarelor. Subliniază
importanţa disciplinei. Fecioarele afierosite lui Dumnezeu să
lupte spre a-şi supune trupul. Combate luxul şi folosirea
cosmeticelor. Face distincţie între căsătorie, ca poruncă
anterioară fecioriei, pe când aceasta din urmă reprezintă
numai un îndemn.
3)Despre cei căzuţi (în anul 251) în timpul persecuţiei
şi reprimirea lor în Biserică. Cere penitenţă serioasă, ca
singurul drum ce trebuie urmat. Mărturisitorii sunt lăudaţi şi
de aceea Biserica îi primeşte cu braţele deschise. Persecuţia
este un examen al creştinilor şi nu a venit pe neaşteptate, ea
fiind prevestită de Sfânta Scriptură. Pentru Sfântul Ciprian,
cei care cereau indulgenţă faţă de lapşi, le propuneau o falsă
împăcare cu Biserica. Ei nu pot fi împărtăşiţi mai înainte de
a-şi mărturisi păcatele, de a posti şi a vărsa lacrimi, de a-şi
plânge păcatul.
4)Despre unitatea Bisericii soborniceşti (în 27 cap., din
250-251). Cea mai importantă operă a Sfântului Părinte.
Idealul creştinului este cel al unităţii în Biserica lui Hristos.
Cei care produc schisme nu vor fi iertaţi nici chiar dacă mor
în ,'hip martiric. Schisma şi erezia sunt opera diavolului.
Biserica este una singură. Sfanţul Ciprian aduce argumente
 59

din Sfânta Scriptură. Unitatea Bisericii înseamnă unitatea

episcopatului ei. Deşi întinsă pe tot pământul, Biserica îşi
păstrează unitatea ei. Nu poate avea pe Dumnezeu de Tată
acela care nu are Biserica drept mamă. Unitatea Bisericii este
simbolizată prin cămaşa cea necusută a lui Hristos, care n-a
fost împărţită, ci pentru care s-au aruncat sorţii. Există un
singur Hristos, o singură Biserică a Lui, o singură credinţă.
5)Despre rugăciunea domnească, în 36 de cap., din anii
251-252. Rugăciunea adevărată este cea pe care însuşi
Hristos ne-a învăţat să o facem. Sfanţul Ciprian arată cum
trebuie să ne rugăm: în linişte, cuviincios, cu o ţinută a
corpului adecvată şi o voce potrivită, în ascuns, cu tot
respectul şi rânduiala, nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele,
îndepărtând orice gând trupesc. Creştinul se poate mga la
orice oră. Este tâlcuită Rugăciunea Tatăl nostru, urmând
exemplul lui Tertulian.
6)Către Demetrian. Este adresată unui păgân vicios,
care spunea despre creştini că sunt responsabili pentru toate
nenorocirile ce se abăteau asupra imperiului. Sfântul Ciprian
arată că adevărata cauză a nenorocirilor o reprezintă faptul că
păgânii refuză să se convertească.
7)Despre moarte (din anii 252-253, pe timpul ciumei).
Creştinii nu trebuie să se teamă, ci să lupte continuu în
această viaţă. Moartea este o nenorocire numai pentru păgâni,
care nu au credinţă. Pe creştini ea îi duce mai repede la
Hristos.
8)Despre fapta bună şi milostenie (milostenia are
puterea de a ierta păcatele, iar fapta bună imită bunătatea lui
Dumnezeu); 9)Despre foloasele răbdării (cu exemple din
V.T. şi N.T.); 10)Cîî idolii nu sunt zei (combate idolatria, căci
zeii sunt foştii regi);
11 )Scrisorile, în număr de 81. Probabil că numărul
acesta a fost mai mare, dar celelalte s-au pierdut. Adresanţii
60

lor sunt; martiri, poporal şi elenii din. Cartagina, cierul şi

episcopul Romei. Temele tratate sunt: disciplinare (scrisorile
cu numerele Í-ÍV), persecuţia iui Deciu, reconcilierea
apostaţilor, lupta împotriva schismaticilor (V-LXVHI),
botezul ereticilor (LXIX-LXXV), persecuţia lui V'alerian
(LXXV1-LXXXI). Scrisorile acestea ne prezintă pe Sfântul
Ciprian, trecând prin două sau trei persecuţii, prin două
schisme şi şapte sau opt sinoade locale.
Doctrina. Teodicee. Susţine monoteismul, contra
poîiteismului păgân. Dumnezeu nu poate fi văzut, nici
cuprins. Are un singur nume.
Sfânta Treime. Dumnezeu este întreit; Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh. Sfântul Ciprian arată rolul fiecărei Persoane.
Tatăl este cauza primară şi adevăratul creator. „Nu poate să
aibă pe Dumnezeu de Tată acela care n-are Biserica de
mamă“. Fiul este num.it Cuvântul lui Dumnezeu şi s-a făcut
trup. El este Mântuitorul nostru. Tot ceea ce se face în
Biserică, se face prin Duhul Sfânt, iar Biserica este lucrarea
Lai.
Sfintele Taine. Botezul. Da harul, spală păcatul
strămoşesc şi inaugurează o nouă viaţa, în Duhul Sfânt.
Sfântul Ciprian neagă valabilitate botezului săvârşit de
eretici. Cere botezarea copiilor.
Sfânta Euharistie. Problema apare în controversa cu
hidroparastaţii sau encratiţii (eretici din secolul al il-lea,
conduşi de Taţian, discipol ai Sfântului Iustin Martirul şi
Filosoful, care împingeau rigorismul atât de departe, încât
respingeau folosirea vinului la Sfânta Euharistie). Scrisoarea
a LXni-a (datând din anul 253) este un adevărat tratat despre
Sfânta Euharistie. Sfântul Ciprian anticipează canonul 32 al
Sinodului traían, care condamna pe armeni ca eretici,
deoarece nu amestecau vinul cu apă, pentru a arăta că în
Hristos este numai o fire, cea dumnezeiască. Sângele lui
 61

Hristos nu este atât apă, cât vin. Apa singură nu poate să

exprime sângele lui Hristos. Dacă lipseşte vinul din potir, nu
poate fi sângele lui Hristos în el. Amestecul vinului cu apa
desemnează unirea poporului cu Hristos. Dacă s-ar aduce
numai vin, ar fi numai sângele lui Hristos. Dacă se aduce
numai apă, e numai poporul, fără Hristos. Tot legat de Taina
Sfintei Euharistii, Sfântul Ciprian dezaprobă obiceiul unora
de a se împărtăşi cu uşile închise, la cina de seară.
Eclesiologie, Biserica şi unitatea ei reprezintă pivotul
teologiei Sfântului Ciprian. Eclesiologia sa are o tendinţă
episcopaliană. Biserica (locală) se bazează pe unitatea dintre
credincioşi şi episcop, în aşa fel încât în fiecare Biserică să
fie numai un singur episcop. în Biserica lui Hristos
sălăşluieşte Sfântul Duh. Ea reprezintă mai mult decât
edificiul clădit pe Petru. Este organismul supranatural
deservit de sistemul de vase vii care sunt episcopii. Influxul
vital în Biserică se datoreşte nu căpeteniei, ci colegiului
episcopal. Scaunul lui Petru nu este numai Biserica Romei, ci
orice altă Biserică, condusă de un episcop legitim. Capitolul
al IV-lea al lucrării Despre unitatea Bisericii soborniceşti a
fost considerat de romano-catolici în mod neîntemeiat ca un
argument în favoarea primatului episcopului Romei.
Unitatea Bisericii este pusă în pericol de schisme şi
erezii, ca unele ce alterează adevărul. în afara ei nu se pot
săvârşi în chip valid Sfintele Taine. Unitatea Bisericii este
unitatea credinţei şi se bazează pe unitatea episcopatului.
Episcopatul este imul, la care participă fiecare episcop. Şi
Biserica este una, iar Bisericile particulare sunt ramurile
unuia şi aceluiaşi copac. Tot la fel, razele soarelui sunt multe,
dar lumina este una. Unitatea Bisericii se bazează pe unitatea
lui Dumnezeu, pe unitatea învăţăturii, a Sfintelor Taine şi a
episcopatului. Nu există mântuire decât în Biserică. Ereticul
mai degrabă se întinează decât se spală prin falsul său botez.
62

Fiecare membru al Bisericii (cleric sau laic) îndeplineşte un

anumit rol în viaţa Bisericii, contribuind la creşterea şi.
desăvârşirea Trapului tainic al Domnului,
Intre temele morale ale operei Sfântului Ciprian
menţionăm: dragostea, frăţietatea, pacea, răbdarea, curăţia
sau sfinţenia, acceptarea sfârşitului vieţii în linişte, lupta
contra pizmei etc.
Concluzii. Sfântul Ciprian a fost un scriitor talentat,
învăţătura sa se bazează pe Sfânta Scriptură, Ea are în. centru
problema unităţii Bisericii, pentru care luptă cu toate puterile
sale. Opera Sfântului Ciprian a rămas şi astăzi actuală.
Bibliografie
Traduceri: Către Donatus, Despre unitatea Bisericii
ecumenice, Despre rugăciunea domnească, Despre gelozie şi
invidie, traducere de prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, în colecţia
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 3, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981, p. 401-507;
Despre Rugăciunea Domnească, traducere de pr. Matei
Pâslaru, voi. I., în colecţia Biblioteca Părinţilor Bisericeşti,
itr, 1, Râmnicu-Vâlcea 1935; Despre Rugăciunea
Domnească, trad. de Ioan Demetrescu, Bucureşti 1909.
Studii: Badea, Gheorghe, Sfântul Ciprian. Scrisori
hapiismale (prezentare, traducere şi note), în Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, an LVIII, nr, 1-2/1982, ianuarie-
februarie, p. 91-108; Chirilă, ierom. Constantin, Sfântul
Ciprian. Epistola a LXIII-a (prezentare, traducere şi note), în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LXV, nr. 2/1989, martie-
aprilie, p. 87-97; ("oman, pr. prof. Ioan G., Patrologie,
înarmai pentru uzul studenţilor institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p, 83-87: Idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti
î 985, p. 85-159; Idem, Chipul Sfântului Ciprian în
Panegiricele Sfântului Grigorie de Nazianz şi Prudenţiu, in
 63

Studii Teologice, seria a ll-a, an XIII, nr. 3-4/1961, martie-

aprilie, p. 123-149; idem, Personalitatea Sfântului Ciprian,
în Studii Teologice, seria a Il-a, an XI, nr. 5-6/1959, mai-
iunie, p. 267-296; IPS Nicolae Comeanu, Studii Patristice.
Aspecte din vechea literatură creştină, Timişoara 1984, p.
229-232; Idem, Patristica mirabiUa. Pagini din literatura,
primelor veacuri creştine, Timişoara 1987, p. 267-277;
Stănuleţ, drd. Constantin, Concepţia despre Biserică în opera
Sfântului Ciprian, în Studii 'Teologice, seria a D-a, an XXII,
nr. 7-8/1970, iulie-august, p. 565-574: Stan, pr. asist.
Alexandra T., Lucrarea Sfântului Ciprian de Cartagina
„Despre unitatea Bisericii ” şi importanţa ei misionară
actuală, în Studii Teologice, seria a D-a, an XXXIV, nr. 5-
6/1982, mai-iunie, p. 327-346; Voicu, arhidiacon prof.
Constantin, Sfântul Ciprian şi unitatea Bisericii, în Altarul
Banatului, an III (XLII), nr. 10-12/1992, octomb)
deeembne, p. 36-57

2)Lactanţîu
Viata. Pe numele său Lucius Caecilius Firmianus
y

Lactantius, s-a născut între 240-250 în. Africa. A studiat

retorica şi filosofîa eu Amobiu de Sicca. A fost chemat de
împăratul Diocleţian la Nicomidia, ca profesor de retorică
latină. Mediul grecesc nu i-a fost tocmai propice. în jurul
anului 300 s-a convertit. în 303-304, când a izbucnit
persecuţia, Lactanţiu şi-a părăsit slujba. în 317, împăratul
Constantin l-a chemat la Treveri, în Galia, ea profesor al
fiului său.
Opera. înainte de convertire, Lactanţiu a scris un
număr de opere poetice. După convertirea sa, a scris
următoarele opere mai importantei
64

\)Despre opera lui Dumnezeu (De opificio Del), în 20

cap,, de la anul 303-304. Arata înţelepciunea lui Dumnezeu
în crearea omului. E un fel de „manual” de antropologie,
adunând un material vast, pe care Sfântul Ciprian î! prezintă
din punct de vedere creştin. Podoaba cea mai de preţ a
omului este raţiunea.
2)Dumnezeieştile instituţii (Divinae Institutiones), în 7
dmii, între 305-313. Autorul arată falsitatea filosofiei şi
religiei păgâne, în comparaţie cu cea creştină, cea adevărată.
Cuprinsul pe cărţi este următorul: l)Despre falsa religie sau
credinţă, în 23 cap., în care susţine monoteismul; ll)Despre
originea erorii, în 19 cap,; III)Despre falsa înţelepciune, în
30 cap., în care prezintă adevărul creştin, în faţa filosofilor
necreştini; W)Despre adevărata înţelepciune şi religie, în 30
de cap.; V)Despre dreptate, în 23 cap.; VîjDespre adorarea
adevărată, în 25 cap.; VlT}Despre viaţa fericită, în 27 cap.
Temele principale sunt: originea religiei şi a zeilor;
comparaţia între monoteism şi politeism, între dreptate şi
nedreptate; originea lumii şi a omului etc. Există o
contradicţie evidentă între ceea ce învaţă filosofii şi modul
cmn ei trăiesc. în general, învaţă că filosofía este plină de
contradicţii,
3^Rezumatul Dumnezeieştilor Instituţii (Epitome
divinarum Institution um), în care reia cuprinsul operei
anterioare, 4)Despre mânia lui Dumnezeu (De ira Del),
îi: -otriva celor care susţineau că Dumnezeu nu se poate
n;uaia. S)Despre moartea persecutorilor (De mortibus
persecutorum), în 52 cap. Este o primă istorie a persecuţiilor,
împăraţii persecutori au avut un sfârşit tragic. 6)Despre
pasărea Phoenix (De ave Phoenice), în care povesteşte
legenda acestei păsări, simbol al lui lisus Hristos înviat şi al
morţilor ce vor învia.
 65

Doctrina. Lactanţiu vorbeşte despre cunoaşterea

naturală a lui Dumnezeu, Care este unic, veşnic, Lactanţiu nu
vorbeşte despre Sfânta Treime. A folosit expresia Sfântul
Duh, dar nu ca sa sublinieze prezenţa Lui în Sfanta Treime. A
pus accentul pe unitatea Dumnezeirii Tatălui şi a Fiului.
Tertulian vorbeşte despre crearea lumii de către Dumnezeu
din nimic, iar nu dintr-o materie preexistentă. Logosul este
Cuvântul lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu se naşte, prin
venirea Sfântului Duh din cer asupra Sfintei Fecioare. în
naşterea Sa treimică, Fiul nu a avut mamă, iar în naşterea Sa
a doua nu a avut tată. Moartea pe Cruce dă. spera.» ţa
mântuirii.
Lactanţiu spune despre suflet că este „un nu ştiu ce,
asemenea lui Dumnezeu”. Deşi insuflat de Acesta, nu are
ştiinţa divinităţii, Pune accentul mai mult pe Biserica
nevăzută. Forţa ei nu stă în clădiri, ci în credinţa oamenilor.
Lactanţiu a fost liiîiast,
Concluzii. Deşi nu a cunoscut adânc învăţătura creştină,
a ştiut să întindă o punte de legătură între creştinism şi
păgânism.
Bibliografie: Coman, pr, prof. loan G,, Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 89-9.1; Idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti
1985, p. 180-236; Idem, Probleme de filosofîe şi literatură
patristică. Editura institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1995, p. 103-129 şi 165-216; IPS Nicolae
Comeanu, Studii Patristice.. Aspecte din vechea literatură
creştină., Timişoara 1984, p. 232-239
 VI)Şcoala alexandrină
l)Clement Alexandrinul
Viaţa. Numele său complet este Titus Flavius Clemens.
Născut în jurai anului 150, la Atena. După creştinare, a
călătorit în Italia de Sud, Siria, Palestina şi Egipt, în căutarea
de mari dascăli creştini, despre care apoi va vorbi. Cel din
urmă şi poate cel mai mare a fost Panten. Acesta i-a schimbat
cursul vieţii, iuându-1 colaboratorul său şi lăsându-1 mai apoi,
începând cu anul 200, la conducerea şcolii din Alexandria
Egiptului. Dintre operele lui Clement Alexandrinul, care
amintesc de activitatea sa didactică, pot fi menţionate
Stromatele, ce adună o parte din cursurile ţinute de el la
catedră. între elevii lui Clement se numără şi Origen.
Se pare că scriitorul alexandrin a fost preot. în
persecuţia lui Septimiu Sever, la 203-204, Clement
Alexandrinul s-a refugiat în Capadocia, unde a murit înainte
de anul 215.
Opera. Este întinsă, arătând un om de cultură şi tratând
ni: numai problemele de credinţă, ci şi din alte domenii. S-a
păstrat trilogia; Cuvânt îndemnător către greci, Pedagogul şi
Covoare, ca şi omilia Ce bogat se va mântui?
1 )Cuvănt. îndemnător către greci, sau Protrepticul, o
apologie (12 cap.). In primele 6 capitole critică păgânismul,
iar despre filosofi învaţă că au spus uneori adevărul. în
continuare îndeamnă pe păgâni să se convertească, să urmeze
chemarea lui Hristos, să asculte Logosul. Clement
Alexandrinul subliniază contribuţiile pozitive ale filosofilor.
 67

2)Pedagogul. în 3 căiţi, este o continuare a

Protrepticului. Cuprinsul pe cărţi este: I)despre Logosul şi
metoda pedagogiei Sale, care este dragostea, pe când cea a
V.T. este teama; II~IH)despre viaţa cotidiană, despre educaţia
morală, socială, despre atitudinea faţă de mâncare, băutură
etc.; care este adevărata frumuseţe; numai creştinul este cu
adevărat bogat,
3)Stromatele sau Covoare, în număr de 8, lucrarea cea
mai importantă a scriitorului alexandrin, are ca titlu complet:
Covoare de Comentarii ştiinţifice după adevărata filosofie de
Tifus Flavius Clemens. Cuprinsul Stromatelor: I)raportul
dintre filosofie şi adevărul creştin; II)raportul dintre credinţă
şi ţelul omului; III)despre căsătorie; IV)despre martiriu şi
desăvârşirea gnostică; V)problema cunoaşterii lui Dumnezeu;
VI)despre filosofie, revelaţie şi ştiinţele pregătitoare pentru
adevăratul gnostic; VII)despre adevăratul gnostic.
Filosofía nu poate înlocui credinţa, dar are rol
pregătitor pentru creştinism, aşa cum Legea a pregătit
poporul iudeu. Credinţa este baza cunoaşterii. Adevăratul
gnostic îmbină credinţa cu iubirea desăvârşită. Este combătut
gnosticismul şi reprezentanţii săi: Marcion, Vasilide,
Valentin. Se mai vorbeşte despre castitate şi martiriu, despre
virtuţile creştine, despre familie.
4)Ce bogat se va mântui? Este o omilie exegetica la
Marcu 10, 17-31. Clement Alexandrinul arată că bogăţia nu
este un rău, nu e o piedică în calea mântuirii, dacă e folosită
pentru ajutorarea aproapelui.
Doctrina. Dacă Tertulian socotea filosofía ca fiind
inutilă, Clement Alexandrinul recomandă utilizarea acesteia,
cu condiţia ca din fiecare sistem să se aleagă doar ceea ce
este bun. Filosofía a fost dată grecilor ca pregătitoare pentru
credinţă, spre a-i educa pentru Hristos. Pentru Clement
Alexandrinul, filosofía este un act personal în căutarea
6o

adevărului, ce crează un neastâmpăr lăuntric. El au supune

creştinismul unei ajustări, pe tiparele gândirii greceşti.
Dimpotrivă, din postura de creştin, filosofează asupra
conţinutului său revelat.
După Clement, omul poate fi credincios iară să
studieze, dar studiul ajută îa înţelegerea învăţăturii de
credinţă. în general, cultura nu este scopul principal al vieţii.
Prin. filosofie, Clement Alexandrinul înţelege suma tuturor
şcolilor filosofice. Dar mai presus de ştiinţă, sau cunoaştere,
giioză, se află credinţa, care devine astfel criteriu al celei
dintâi. Gnoza devine credincioasă, iar credinţa gnostică.
Teodicee. Teognosie. Clement Alexandrinul citează pe
unii poeţi şi filosofi greci, care au vorbit despre Dumnezeu,
între care Platón {Timaeus 28C) şi Sofocle. Diferenţa cea mai
mare dintre filosofía platonică şi creştinism este aceea că, în
problema mântuirii şi asemănării cu Dumnezeu, cea dintâi
arată numai posibilitatea, nu şi modul cum. se poate realiza
aceasta. Creştinismul arată cum se poate ajunge la dobândirea
mântuirii şi tocmai, de aceea creştinul este superior
filosofului. Filosofía trebuie să fie auxiliară credinţei, pentru
a o sistematiza. Dumnezeu nu poate fi înţeles printr-o
demonstraţie ştiinţifică, nici nu are un nume. Dumnezeirea
este transcendentă, dar comunicabilă. Ea nu poate fi
cunoscută decât prin har şi prin Logos, cerând purificarea de
patimi,
Sfânta Treime. Clement. Alexandrinul no. a formulat
conceptul de Treime, punând în lumină mai ales ideea Fiului
întrupat ca Logosul Dumnezeu. Este subliniată unitatea
dumnezeirii în lucrările ei, în lume, prin Tatăl, Cuvântul şi
Duhul. Logosul ne-a îndemnat să trăim în chip virtuos, căci
numai astfel poate omul dobândi mântuirea. Hristos Cel
întrupat a omorât moartea şi păcatul originar. Dumnezeu este
creatorii! lumii, Biserica a fost creată pentru mântuirea
 69

oamenilor. Există un singur Tată, un singur Logos, un singur

Duh Sfânt şi „o singură mamă Fecioară, pe care, spune
Clement Alexandrinul, îmi place să o numesc Biserică“. Ea îi
hrăneşte pe credincioşi în special prin Sfânta Euharistie.
Există o Biserică cerească. Ea este Biserica pământească.,
ridicată la un nivel superior. Această Biserică cerească devine
cu timpul Biserica triumfătoare. Logosul a rânduit ierarhia în
slujba Bisericii, în locul Său, deci această ierarhie are origine
dumnezeiască.
Botezul este iluminare, culme a cunoaşterii, înfiere,
desăvârşire, nemurire. Sfânta Euharistie este amestecarea
băuturii şi a Logosului. Aduce sfinţirea trupului şi a
sufletului, unirea tainică a omului cu Duhul şi cu Logosul.
Antropologie, Trapul nu este nici închisoarea, nici
exilul sufletului, combătând astfel pe gnostici şi neoplatonici,
care considerau că materia trupului este rea. Dimpotrivă,
pentru Clement Alexandrinul trupul nostru este frumos şi
armonios. Sufletul, la rândul său, este templul Duhului Sfânt.
Omul este chipul lui Dumnezeu şi al Logosului, nu după trup,
ci după suflet. El are datoria şi menirea asemănării cu
Dumnezeu. Omul a fost înzestrat cu liberul arbitra. Scriitorul
alexandrin aduce, pe lângă dovezi scripturistice şi dovezi de
ordin raţional. Asemenea Sfântului Iustin, Clement
Alexandrinul consideră oamenii doar ca pe imitatori ai
păcatului lui Adam, iar nu ca pe nişte moştenitori ai greşelii
săvârşite de acesta.
Harul este cel care transformă activitatea omenească,
încât mântuirea reprezintă atât opera lui Dumnezeu, cât şi a
omului. Conlucrarea harului divin şi a voinţei omului este
exprimată prin analogii.
Gnosticul adevărat. Credinţa este reprezintă baza
gnozei, iar gnoza este cunoaşterea mai desăvârşită. Credinţa
include parţial gnoza. Credinţa este o condiţie pentru
70

mântuire, pe când gnoza nu. Nu este posibilă cunoaşterea iară

credinţă şi nici credinţa fără cunoaştere.
Creştinismul primeşte adevărul de la Hristos, tot aşa
precum ochiul omenesc primeşte lumina sa de la soare.
Logosul iluminează lumea prin botez, iar iluminarea aceasta
este cunoaştere. Pentru Clement Alexandrinul, credinţa, harul
şi iluminarea sunt simultane.
Se accentuează rolul educaţiei, care ajunge să aibă un
rol decisiv pentru mântuirii. Clement Alexandrinul vorbeşte
despre o chirurgie a patimilor sufletului prin pedepse.
Căsătoria are ca scop naşterea de copii. Clement apără, contra
gnosticilor, instituţia căsătoriei. Bogăţia nu este o piedică în
calea mântuirii şi nu îi exclude de îa aceasta pe cei ce o au.
Bibliografie
Traduceri: Stmmateîe, traducere, cuvânt înainte, note şi
indici de pr, prof, Dumitru Fecioru, îti colecţia Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti, volumul 5, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1982; Pedagogul, trad. de
dr. Nicolae I. Ştefânescu, în colecţia Izvoarele Ortodoxiei,
Bucureşti 19.39
Studii: Băjău Constantin, Chipul gnosticului creştin în
opera iui Clement Alexandrinul, în Analele Universităţii din
Craiova, Seria Teologie, an II, nr. 2/1997, p. 100-107;
Branişte, pr. magistr. Marin, Concepţia antropologică a lui
Clement Alexandrinul, în Studii Teologice, seria a Il-a, an X,
nr, 9-10/1958, noiembrie-decembrie, p. 588-599; Buzescu,
pr, prof. Nicolae, Logos, trinitate şi eclesiologie în
,, Pedagogul ” lui Clement Alexandrinul, în Studii Teologice,
seria a Il-a, an XXIX, nr. 5-8/1977, mai-octombrie, p. 461-
476; Idem, Premisele unei filosofii creştine la Clement
Alexandrinul, în Studii Teologice, seria a Il-a, an X, nr. 3-
4/1958, martie-aprilie, p, 193-215; Coman, pr. prof. loan G.,
Patologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
 71

Teologice, Bucureşti 1956, p. 93-97; Idem, Patrologie, vol.

II, Bucureşti 1985, p. 243-292; Idem, Utilizarea
„Stromaţelor ” luí Clement Alexandrinul de către Eusebiu al
Cezareei în ,,Pregătirea. Evanghelică“, în Studii Teologice,
seria a Il-a, an XXVII, nr. 7-8/1975, septembrie-octombrie, p.
501-521; IPS Nicolae Comeanu, Patristica Mirabilia. Pagini
din literatura primelor veacuri creştine, Timişoara 1987, p.
258-267; Georgescu, Nicolae Şt., Doctrina morală după
Clement Alexandrinul, Bucureşti 1933 (teză de doctorat);
Gheorghiu, loan, Clement Alexandrinul. Viaţa, şi Operile
sale, Bucureşti 1900; Lungulescu, I.N., Şcoala alexandrină
în lumina operelor lui Panten, Clement şi Origen. Studiu
istorico-dogmatic, Râmnicu-Vâlcea 1930; Ştefanescu, prof.
Nicolae, Epopeea, şi istoria în opera lui Clement
Alexandrinul, în Ortodoxia, an XII, nr. 4/1960, octomb- >-
decembrie, p. 57 S-596; I.P.S. Néstor Vomicescu, Principii
pedagogice în opera ,,Pedagogul” a lui Clement
Alexandrinul, în rev. Studii Teologice, seria a II-a, an IX, m.
9-10/1957, p. 726-740

2)Origen
Viaţa, Origen (nume care înseamnă „născut din
Horas”), s-a născut la Alexandria, înjurai anului 185, ca fiul
cel mai mare din cei 7 copiii ai lui Leonida, un creştin
evlavios, Eusebiu al Cezareei i-a consacrat o bună parte din
cartea a şasea a Istoriei sale bisericeşti şi de la eî aflăm multe
detalii.
A primit atât o educaţie creştină, cât şi o instrucţiune în
cultura păgână. Un rol hotărâtor l-a avut familia. Tatăl său a
murit ca marţii în timpul persecuţiei Iui Seplimiu Sever. S-ar
îl jertfit şi Origen, dacă mama sa nu i-ar fi ascuns haine-'%
72

împiedicându-1 să plece de acasă. Pentru că averea familiei a

fost confiscată, tânărul Origen, de numai 17 ani, a trebuit să
lucreze, spre a-şi ajuta fraţii.
A continuat studiile. A ascultat pe filosoful neoplatonic
Ammonius Safckas. Acolo venea şi Porfiriu, duşman al
creştinilor, care ne oferă date importante referitoare la Origen
şi a preocupările lui din acea vreme. în 203-204, pe când
avea numai 18 ani, Origen a fost numit de către episcopul
Demetru conducător al Şcolii catehetice din Alexandria.
Aici a trebuit să facă faţă la trei mari serii de obligaţii:
1)comportarea în timpul persecuţiei; 2)împletirea învăţăturii
de la catedră şi amvon cu viaţa personală; 3)satisfacerea
numeroaselor şi variatelor exigenţe ale ascultătorilor de la
cursurile sale. Prestigiul ştiinţei sale era mărit de acela al
sfinţeniei şi al înţelepciunii personale. A dus o viaţă deosebit
de aspră, într-o sărăcie trăită potrivit principiilor evanghelice.
în 212, Origen a călătorit la Roma, unde a cunoscut şi
ascultat pe Sfântul Ipolit. In timpul persecuţiei lui Caracala,
la 215-216, a plecat la Cezareea Palestinei. Acolo a predicat
în Biserică, motiv pentru care a fost aspru criticat de
episcopul Demetru al Alexandriei. în 218-219 a întâlnit pe
Tulia Mamea, mama lui Septimiu Sever, la Antiohia. în anul
230, Origen a mers în Grecia. Pe drum, trecând prin
Palestina, a fost hirotonit preot, iară ştirea lui Demetru, motiv
pentru care a fost înlăturat de la Şcoala din Alexandria şi
d us din treapta de preot. Origen s-a retras la Cezareea
P -\iestimei. A deschis aici o nouă Şcoală catehetică. în anul
244 a mers în Arabia, la Berii de Bostra. Sub Deciu, în 254-
255, Origen a pătimit şi a murit. Mormântul său era la Tir, în
Fenicia.
Opera lui Origen este importantă prin volumul,
valoarea şi originalitatea ei, cuprinzând aproape 2000 de
titluri, după catalogul alcătuit de Eusebiu şi Pamfil. Pentru a
face faţă tuturor exigenţelor, scriitorul alexandrin era ajutat
de 7 tahigrafi» care scriau ce îe dicta e l Caracteristica operei
sale era alegorismul, adeseori exagerat, cu toate erorile pe
care le putea aduce. Origen chiar a fost condamnat la Sinodul
V ecumenic (anul 553), Opera lui Origen abordează cele mai
multe dintre temele majore şi din ea s-a alcătuit prima
Filocalie.
Pentru că la Şcoala catehetică se fa cea exegeză la unele
cărţi ale Sfintei Scripturi, se simţea nevoia unui text sigur. De
aceea, Origen a învăţat limba ebraică, şi-a procurat textele
biblice ebraice cele mai vechi şi a utilizai traducerile lui
Aquila, Simah şi Teodoţian. Le-a aşezat pe 6 coloane, într­
una şi aceeaşi carte - Hexapla. A alcătuit şi o Tetraplă. A
verificat fiecare cuvânt, semnalând lipsurile sau plusurile.
Exegeza Vechiului Testament, Origen a scris mici.
explicaţii la pasaje mai grele ale Sfintei Scripturi, num;.'e
scolii. De fapt acestea erau ceva obişnuit în Şcoala
alexandrină. In funcţie de nivelul pregătirii ascultătorilor,
Origen scria predici exegetice şi altele mai savante. Metoda
de interpretare a textului biblic era cea alegorică. Omiliile au
o limbă populară, fără detalii dogmatice. A scris scolii la:
Exod, Leviiic, Isaia, Psalmii 1-15. Eclesiast. A compus omilii
la: Facere, Exod, Levitic, Numeri, iosua, Judecători, Psalmi,
Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, I-TI Samuel şi I-II Regi.
Intre Comentariile sale amintim pe cele la: Facere, Psalmi,
Isaia, lezechiel, Cântarea Cântărilor, profeţii mici. în
Comentariul la primul psalm, Origen stabileşte catalogul
V.T., spunând că sunt 22 de cărţi ale V.T., tot atâtea câte
litere are alfabetul limbii ebraice.
Exegeza Noului Testament, A scris Comentarii la
Matei, loan, Romani, Evrei, Luea, Galateni, Efeseni, Filipeni,
Coloseni, Tesaloniceni, Evrei, Tit şi Fîiimon, menţionate de
Eusebiu.
74

Contra lui Ceh. în 8 cărţi, de îa anul 246. Răspunde la

toate acuzaţiile lui Cels, cuprinse în opera acestuia „Cuvânt
adevărat”, demonstrând dumnezeirea creştinismului. Celsus
dorea să combată pe creştini, bazat pe o lectură critică a
Bibliei şi a unor seriei patristice. Iată cuprinsul lucrării lui
Origen: I,l-I,27=conspectuî atacurilor lui Celsus şi
combaterea lor; I,28-II,79=combaterea atacurilor iudeului
contra mesianităţii lui Hristos; 111,1 -IV, 99=combaterea
atacurilor lui Celsus contra ideilor mesianice; V ,l-
VI,81 ^combaterea atacurilor lui Celsus contra învăţăturii şi
moralei creştine; VII, 1-VIII,76~combaterea argumentelor lui
Celsus în favoarea cultului păgân.
Despre principii. Lucrare în 4 cărţi, din anii 220-230,
păs:rată în traducerea lui Rufin, este primul manual de
dogmatică din literatura patristică şi se pare că a fost cursul
lui Origen la Şcoala din Alexandria. Cuprinsul pe cărţi este
următorul: I)despre Dumnezeu, Sfânta Treime, îngeri şi
căderea lor; II)despre apariţia omului prin căderea progresivă
a spiritului în materie, spirit ce s-a întrupat, devenind om,
apoi despre mântuirea lui şi eshatologie; III)teme morale:
liberul arbitru, păcat, restabilirea generală sau apocatastază;
IV)importanţa Sfintei Scripturi şi a celor trei feluri de
interpretare a ei. Rufin precizează în prefaţă că a înlocuit sau
a modificat unele texte din original, care contraziceau regula
de credinţă sau doctrina tradiţională a Bisericii. Iar Sfanţul
Ambrozie al Mi lanului a publicat cartea fară ştirea autorului.
Filocalia. Este o antologie, alcătuită, între 358-359, de
către Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. Vorbeşte
despre sensul, rostul şi valoarea Sfintei Scripturi. Compară
creştinismul cu păgânismul. Tratează principii de filosofie şi
sp inalitate ca: libertatea de voinţă, dezbinările sufleteşti,
pr; iiinţa lui Dumnezeu.
 75

Scrieri practice. Despre rugăciune. Opera are trei părţi:

I)despre rugăciune în general; II)explicarea ragăciunii Tatăl
nostru; III)atitudinea trapului şi a sufletului, gesturile, locul şi
direcţia în care trebuie făcută rugăciunea şi felurile
rugăciunii. Arată puterea harului prin rugăciune. Adversarii
rugăciunii susţineau că aceasta este inutilă, Dumnezeu
cunoscând nevoile omului. însă pentru Origen, rugăciunea
întăreşte sufletul contra ispitelor.
îndemn la martiriu. Lucrare scrisă în persecuţia lui
Maximin Tracul (235). Origen încurajează pe martiri, care,
prin moartea lor, slăvesc pe Dumnezeu şi se slăvesc şi pe ei.
Tratatul a fost şi un îndemn spre desăvârşire spirituală
Omilii practice: Despre Paşti, Despre pace, îndemn
pentru post etc. Corespondenţa cuprinde: X)Scrisoare către
Grigorie (Taumaturgul). Acesta a fost student al lui Origen la
Cezareea Palestinei. Scrisoarea este din 238-243, pe când
Origen era la Nicomidia; 2)Scrisoarea către Iuliu Africanul
(din anul 240), în care apără autenticitatea istoriei Suzanei;
3)Către tatăl său (aflat în închisoare, la anul 202); 4)Către
Fabian, episcopul Romei şi alţi foate mulţi conducători ai
Bisericii, despre ortodoxia sa (a lui Origen).
Doctrina, Sfânta Scriptură. Toată grija Bisericii se
concentrează în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu.
Credincioşii au datoria de a asculta şi a primi cu sufletul
deschis cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este el în Sfânta
Scriptură. Origen îndeamnă pe creştini să-şi transforme
sufletul într-o bibliotecă, iar Biblia trebuie să fie cea mai
preţioasă podoabă. Scriitorul alexandrin a apărat unitatea
revelaţiei, începând cu V.T. şi desăvârşindu-se în Hristos.
Tripla interpretare a Scripturii (literară, psihică sau morală şi
spirituală sau duhovnicească) corespunde concepţiei
trihotomice despre suflet, din filosofía alexandrină.
 Teodieee. Dumnezeu este duh, nenăscut, lumină, natură
simplă, intelectuală, fară adaos şi scădere, nu este trap şi nu
are nevoie de spaţiu, este mai presus de tot ce putem măsura
şi cunoaşte. Combătând panteismul stoic şi gnostic şi
dualismul maniheic, Origen susţine neschimbabilitatea lui
Dumnezeu. Motivul întrupării Logosul este iubirea. Sa pentru
oameni. El a coborât la slăbiciunea omului, care nu poate
privi îa strălucirea dumnezeirii Lui.
Sfânta Treime. Dumnezeu-Tatăl dă credincioşilor
existenţa, Logosul dă raţionalitatea şi Sfântul Duh dă
sfinţenia, Origen a combătut pe modalişti, care negau
distincţia Persoanelor treimice. Se pare că Origen a fost
subordinaţionist. Ieronim l-a acuzat de această eroare, dar
Sfinţii Grigorie Taumaturgul şi Atanasie cel Mare nu erau de
aceeaşi părere.
Logosul. Dumnezeu-Logosul l-a creat pe om după
chipul. Logosul este lumina lumii, Răscumpărarea
păcătoşilor, prin Logosul Hristos, se efectuează prin
întruparea Sa, pentru că asumându-şi omenitatea o poate
schimba, prin comunicarea lucrărilor Sale, prin Sfântul Duh.
Logosul acţionează continuu asupra elementului raţional al
gândirii creştine, o îmbogăţeşte în măsura în care dinamica
umană este dinamica dezvoltării.
Pronia dumnezeiască. Dumnezeu crează lumea şi pe
om, pe care nu-1 părăseşte nici după păcat, ei îi poartă de grijă
şi-1 educă. însâ nu pronia stă în centrul teologiei sale, ci
iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care aduce cu ea pronia.
Libertatea omului nu este desfmţata, căci evoluţia sa
spirituală este un proces sinergie. Omul îşi pleacă liber şi
conştient voinţa 'in faţa proniei, care comunică harul.
Cosmologie. Antropologie. Lumea noastră e una dintre
multele lumi ce au fost şi vor fi, Ea este dintr-o materie
veşnică, dar creată. Oamenii au apărut prin căderea în materie
 77

a sufletelor preexistente. Pluralismul lumilor, specific mai

ales stoicismului, a fost criticat de mulţi Sfinţi Părinţi,
Preexistenţa sufletelor (pe care i-a reproşat-o şi Sfântul
Grigorie al Nissei) a atras problema materiei şi a evoluţiei
acesteia. Deşi eternă, pentru Origen, materia a fost precedată
de spirit. Lumea materială evoluează în dependenţă de cea
spirituală. Pe măsura progresului spiritelor, materia se
spiritualizează şi ea. Uşoară, subtilă şi luminoasă la început,
materia a devenit din ce în ce mai grea, pe măsură ce fiinţele
cădeau progresiv. Când Moise vorbeşte despre Adam, el
vorbeşte de fapt despre tot ceea ce se referă la natura
omenească. Izgonirea spiritelor înseamnă căderea spiritelor
din comuniunea cu Dumnezeu.
Hristologie. Soteriologie, Pentru Origen, teologia şi
hristologia sunt noţiuni inseparabile, pentru că a teologhisi
înseamnă a vorbi, înainte de toate, despre Hristos.
Formulează prima dată comuniunea însuşirilor divino-umane
în Hristos, deşi nu cunoştea termenul „persoană14. Origen
descrie sufletul omenesc al lui Iisus şi felul unirii lui cu
Logosul, pentru prima dată în teologia patristică. Anticipează
unirea ipostatică, de care va vorbi Sinodul de la Calcedon.
Naşterea Fiului din Tatăl este din veşnicie, Nu era un timp
când El nu era, spune Origen, anticipând formula Sinodului I
ecumenic.
Fiul, Care este mijlocitor, jertfa şi ispăşire, care a
suferit cu noi la neputinţele noastre, ispitit în toate, după
asemănarea noastră, afară de păcat, s-a adus pe Sine jertfa nu
numai pentru oameni, ci şi pentru orice fiinţă spirituală, căci
a gustat moartea pentru toţi, în afară de Dumnezeu.
S fanta Maria este Născătoare de Dumnezeu.
Reprezentanţii Şcolii alexandrine au apărat cu tărie accst
adevăr şi l-au fixat definitiv la Sinodul III ecumenic (431,
Efes).
/X

lu/cMologie. Biserica, Trapul luí Hristos, este

,,adunarea poporului creştin”, dar şi „adunarea tuturor
Sfinţilor”, sau „poporul credincioşilor”, ca mădulare ale
Trupului. Biserica este casa în afara căreia nu există
mântuire. Marea putere a Bisericii stă în unirea ei totală cu
Hristos şi în dragostea nemuritoare a Acestuia pentru ea. Fiul
lui Dumnezeu nu este numai protectorul Bisericii, ci este
chiar fiinţa şi inima ei. Biserica este frumoasă şi îşi păstrează
frumuseţea numai unită cu Cuvântul.
Taina Sfântului Botez. Catehumenatul era atunci bine
organizat. Origen îndeamnă la pocăinţă, în vederea iertării
păcatelor. Botezul, baia naşterii a doua, cum o numeşte
Origen, după Sfântul Apostol Pavel, cere în prealabil o
convertire morală. Botezul este taina morţii şi învierii lui
Hristos. Există 3 botezuri: cel figurativ, pur, al V.T. sau al lui
loan; cel creştin, real; cel al focului.
Sfânta Euharistie. Lucrarea Logosului şi invocarea lui
din partea preotului prefac pâinea şi vinul în Trupul şi
Sângele Domnului. Uneori Origen dă acestora o interpretare
alegorică. Pentru oamenii simplii, este o prezenţă reală, pe
când pentru cei avansaţi este una simbolică. Sfânta Euharistie
este izvorul şi puterea vieţii spirituale.
Eshatologia. Păcătoşii şi diavolul vor trece printr-un
foc curăţitor, purificator, vor învia cu trupurile eterice. Astfel,
vor fi restabiliţi în starea de la început, în nevinovăţie şi
fericire. Este apocatastaza, sau restabilirea generală, o trecere
spre o altă lume. Iadul nu este veşnic, iar pedepsele sale nu
sunt materiale.
învăţătura eshatologică a lui Origen este diferită de cea
a Bisericii din câteva motive. Mai întâi pentru că nu vorbeşte
despre o identitate reală, ci numai despre una după formă a
trupului actual cu cel înviat. Apoi pentru că vorbeşte despre o
infinitate de lumi, în care sufletele se întrupează succesiv.
 79

Adevăratul sens al apocatastazei ar trebui să fíe cel de

restabilire a tuturor în Hristos. Dar la Origen ea are sensul de
încetare a ordinii materiale, de distrugere a tot ceea ce este
corporal. O altă greşeală este cea a universalităţii iertării
finale, inclusiv a diavolului.
Origen a încercat să aprofundeze datele Revelaţiei mai
ales cu ajutorul filosofiei. Aceasta i-a fost un auxiliar, un
instrument preţios în adâncirea şi sistematizarea conţinutului
Revelaţiei. Desigur, ideile sale erau semănate adesea cu
multă îndrăzneală în unele domenii, în care Biserica nu se
pronunţase definitiv. De fapt el a lăsat Bisericii dreptul de a
le accepta sau nu.
Concluzii. Origen a influenţat teologia secolelor
următoare. Sinodul V ecumenic a condamnat erorile sale. Nu
a fost eretic propriu-zis. în vremea sa era chiar cel mai m ue
teolog, solicitat pentru a media discuţiile cu ereticii. A fost un
deschizător de drumuri. Dar greşelile sale, intensificate şi
amplificate de mişcarea origenistă, chiar dacă n-au făcut din
el un eretic în timpul vieţii, au făcut ca, după moartea sa, să
fie condamnat de Biserică.
Bibliografie. Traduceri: Omilii la Cărţile: Facere,
Ieşire, Numeri, Iosua, Cântarea Cântărilor şi Ieremia,
traducere de pr. prof. Teodor Bodogae, pr. prof. Nicolae
Neaga şi Zorica Laţcu, în colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, volumul 6, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981; Comentariul la
Evanghelia după Matei, Din Omiliile la Evanghelia după
Luca, Din Comentariul la Evanghelia după loan, Despre
rugăciune şi Filocalia, traducere de pr. prof. Teodor
Bodogae, pr. prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, în colecţia
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 7, Editura institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1982. Ambele
80

volume sunt însoţite de un studiu introductiv şi de note de pr.

prof. Teodor Bodogae.
Studii: Androni, Ierom. Vartolomeu, Păcatul originar
şi consecinţele lui în concepţia lui Origen, în Mitropolia
Olteniei, an XLI, nr. 4/1989, iulie-august, p. 29-44; Băjău,
Constantin, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Origen, în rcv.
Mitropolia Olteniei, an XLIX, nr. 1-3/1997, ianuarie-iunie, p.
103-112; Branişte, pr, magistr. Marin, Eshatologia în
concepţia lui Origen, în Studii Teologice, seria a Il-a, an X,
nr. 7-8/1958, septembrie-octombrie, p. 440-453; Buzescu, pr.
prof. Nicolae, Conceptul de Evanghelie la Origen, în Studii
Teologice, seria a II-a, an XXX, nr. 3-4/1978, martie-apriiie,
p. 216-230; Idem, Logosul la Origen, în rev. Mitropolia
Olteniei, an XXXIII, nr. 10-12/1981, octombrie-decembrie,
p. 590-604; Idem, Titlurile (denumirile) lui Hrisios, Fiul lui
Dumnezeu, la Origen, în rev. Mitropolia Olteniei, an
XXXIV, nr. 10-12/1982, octombrie-decembrie, p. 674-688;
Idem, Despre suflet, la Origen, în rev. Mitropolia Olteniei, an
XXXVIII, nr. 2/1986, martie-apriiie, p. 37-63; Idem,
Hristologia lui Origen, în rev. Mitropolia Olteniei, an
XXXVI, nr. 3-4/1984, martie-apriiie, p. 160-180; Chilea, pr.
pr Sebastian, Despre ipotezele lui Origen, în Studii
Te logice, seria a Il-a, an XXX, nr. 1-2/1978, ianuarie-
fefaiuarie, p. 63-80; Coman, pr. prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 97-104; Idem, Patrologie, voi. II,
Bucureşti 1985, p. 292-378; Idem, Chipul lui Origen după
Eusebiu al Cezareei, Pamfil şi Ieronim, în Glasul Bisericii,
an XIX, nr. 11-12/1960, noiembrie-decembrie, p. 916-926;
Idem, Eusebiu al Cezareei, şi Ieronim despre Origen, în
Studii Teologice, seria a Il-a, an XII, nr. 9-10/1960,
noiembrie-decembrie, p. 595-626; Idem, Origen despre
Logos, Biserică şi suflet în Comentariul său la Cântarea
 81

Cântărilor, în Studii Teologice, seria a Ii-a, an XXV, nr. 3-

4/1973, martie-aprilie, p. 165-172; IPS Nicolae Comeanu,
Patristica mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri
creştine, Timişoara 1987, p. 89-110; Frăcea, drd. Ilie,
Teologia lui Origen în lucrarea împotriva iui Celsus, în
Studii Teologice, seria a Il-a, an XXXIII, nr. 5-6/1983, maî-
iunie, p. 407-422; Muntean« Petru, Filosofumena. Origen şi
Cam, Bucureşti 1900; Neaga, pr. prof. Nicolae, Principii
ermineutice în Omiliile biblice ale iui Origen, în Mitropolia
Ardealului, an XXVI, nr. 10-12/1981, octombrie-decembrie,
p. 757-763; Răducă, pr. Vasile, Pronia şi libertatea persoanei
în gândirea lui Origen, în Studii Teologice, seria a Il-a, an
XXXIV, nr. 5-6/1982, mai-iunie, p. 370-383; Rovenţa, diac.
dr. Haralambie, Interpretarea Sfintei Scripturi după Origen,
Râmnicu-Vâlcea 1929; Ştefanescu, prof' Nicolae, Sextus
lulius Africanus şi Origen despre Istoria Susanei, în Glasul
Bisericii, an XXII, nr. 11-12/1963, noiembrie-decembrie, p.
1060-1070; Todoran, pr. prof. Isidor, Poate f i considerat
Origen eretic, în Mitropolia Ardealului, an IV, nr. 7-8/1959,
ru.lie-augu.st, p. 540-547

3)Dionisie al Alexandriei
Viaţa. S-a născut în jurul anului 195, la Alexandria. A
condus Şcoala catehetică din Alexandria, ca ucenic al lui
Origen, timp de 17 ani, până la 265. Şi tot până la 265, când a
murit, a fost cel de al XTV-Iea episcop al Alexandriei. Patru
evenimente i-au marcat viaţa: l)persecuţiile; 2)rebolezarea
ereticilor şi alte probleme dogmatice; 3)calamităţile abătute
asupra Alexandriei; 4)necesitatea operelor scrise.
în timpul persecuţiei lui Valerian a fost arestat şi exilat,
pentru câţiva ani. Reîntors, s-a confruntat cu un război civil,
cu ciuma şi controversa lui Novaţian, cu botezul ereticilor. în
legătură cu această din urmă temă, procedura reprimirii
ereticilor în Biserică nu era uniformă. Ştefan al Romei nu
cerea rebotezarea ereticilor. Sfântul Ciprian al Cartaginei şi
Firmilian al Cezareei impuneau rebotezarea. Dionisie atrage
atenţia că o veche tradiţie cerea reprimirea ereticilor printr-o
rugăciune însoţită de punerea mâinilor.
Alte erezii combătute: sabelianism, novaţianism,
inilenarism şi pe Pavel de Samosata. în timpul ciumei care a
bântuit Alexandria, creştinii au arătat o nepreţuită dragoste
fată de semenii lor, mulţi murind îngrijind pe cei bolnavi.
Opera. A scris numeroase epistole. Iată câteva dintre
ele: l) Căire Gherman (care discuta fuga lui Dionisie, în
timpul persecuţiei lui Deciu); 2)Către Fabius al Antiohiei
(căruia i se comunică ravagiile persecuţiei la Alexandria);
Y-Către Novaţian (îndemnându-1 să revină); 4)Către Origen
(dvspre martiriu); 5)Către Corneliu, episcopul Romei (în
problema lui Novaţian); 6)Către Ştefan al Romei (despre
botezul ereticilor); 7)Scrisoare pascală (către fraţii egipteni,
după trecerea ciumei); 8)scrisoare referitoare la problema lui
Pavel de Samosata, ca răspuns la invitaţia de a participa la
Sinodul de la Antiohia, convocat pentru aceasta; 9)trei
scrisori despre pocăinţă; 10)Despre sabat; 11)Despre
gimnaziu.
Alte lucrări, cu caracter mai mult practic: 1)Despre
natură (combate materialismul lui Democrit şi Epicur;
providenţa divină); 2)Explicaţie la începutul Eclesiastului;
3)Combatere şi apologie (lui Dionisie al Romei, care îi
ceruse să îi explice credinţa sa trinitară, în controversa cu
sabelianismul; prezintă o învăţătură ortodoxă).
Doctrina. împotriva monarhiani smului şi a
adopţianismului, Sfântul Dionisie a exagerat, spunând că Fiul
este creatură. Apoi a renunţat la aceste afirmaţii, când
 83

ortodocşii i-au cerut socoteală. După corectare, el se exprimă

de acord cu tradiţia ortodoxă. Nu a folosit cuvântul
omoousios, pentru că nu l-a găsit în Sfanta Scriptură.
Raportul dintre Tatăl şi Fiul este acela dintre minte şi cuvânt.
Hristologia sa este cea a unităţii de persoană şi a celor
două firi în Hristos. Tema Botezului este legată de cea a
rebotezării ereticilor, care erau şi recatehizaţi. Sfânta
Euharistie este cea mai înaltă culme a trăirii creştine. Susţine
autenticitatea Apocalipsei, una dintre problemele dezbătute în
vremea sa.
Concluzii. Sfântul Dionisie a fost primul patriarh ai
Alexandriei de o importanţă ecumenică, implicat în
problemele Bisericii vremii sale. A ştiut să corecteze erorile
dascălului său, Origen.
Bibliografie: Coman, pr. prof. Ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 104-106; Idem, Patrologie, voi. II,
Bucureşti 1985, p. 401-425

4)Sfântul Grigorie Taumaturgul

Sfântul Grigorie Taumaturgul, sau Făcătorul de minuni,
sau al Neocezareei, s-a născut în jurul anului 213 la
Neocezareea Pontului, Se numea Teodor înainte de botezul
pe care l-a primit la vârsta de 14 ani. A studiat retorica şi
dreptul, după care a plecat la Cezareea Palestinei, unde,
împreună cu fratele său Atenodor, l-a ascultat pe Origen.
Detalii aflăm în Cuvântul de mulţumire al Sfanţului Grigorie
către Origen, în care vorbeşte despre atmosfera de dragoste
de studiu dintre studenţi şi Origen şi despre programa de
studii. Origen era pentru ucenicii săi el însuşi un exemplu.
84

Marele alexandrin ajunsese acolo în timpul persecuţiei lui

Caracala (215-216) şi a fost primit de cei doi episcopi ai
locului: Teoctist al Cezareei şi Alexandru al Ierusalimului.
în 242, la întoarcere, Sfântul Grigorie este hirotonit
episcop la Neocezareea Pontului, când avea 30 de ani. A
desfăşurat o activitate misionară deosebită. La rândul său, a
dat pilda vieţii şi credinţei lui. A ajuns să facă minuni.
Sfântul Vasile cel Mare spunea despre el că atunci când a
venit episcop la Neocezareea a găsit numai 17 creştini, iar
când a murit, mai erau 17 păgâni, in timpul persecuţiei iui
Dec iu (250), s-a retras în munţi, împreună cu o parte a
păstoriţilor. La întoarcere, a instituit sărbători în cinstea
martirilor. în anul 264 a participai la un Sinod îa Antiohia,
unde a fost judecat Pavel de Samosata. A adormit în jurul
anului 275. Este pomenit la 1.7 noiembrie.
Opera. A fost probabil cel mai vestit ucenic al iui
Origen. Scrierile Sfântului Grigorie sunt importante prin
elementele de istorie, evlavie şi cultură, pe care ni le
semnalează.
YjCuvânt de mulţumire către Origen, sau Panegiric în
cinstea lui Origen (19 cap., din 239, rostit la Cezareea
Palestinei, în prezenţa lui Origen, la încheierea studiilor;
inaugurează genul literar al encomion ului); 2)Simbolul de
credinţă sau Expunerea credinţei (descoperit autorului de
Maica Domnului şi Sfântul Evanghelist lom); 3)Epistola
canonică (referitoare la. tratamentul penitenţial aplicat celor
căzuţi în timpul persecuţiei lui Deciu, în 251); 4)Metafrasă la
Ecleziast; 5)Despre nepătimirea şi pătimirea lui Dumnezeu,
către Teopomp (un dialog filosofic, în care foloseşte
argumente de ordin, filosofic, pentru a demonstra posibilitatea
întrupării şi Pătimirii Fiului lui Dumnezeu, faţă de învăţătura
greacă referitoare la nepătimirea lui Dumnezeu),
 85

Doctrina. Există un singur Dumnezeu, Tatăl Logosului

Celui viu, un singur Domn, Dumnezeu din Dumnezeu, Fiu
adevărat din Tată adevărat, nevăzut, nestricăcios, nemuritor,
veşnic. Hristos nu a fost supus nici patimei, nici morţii,
fiindcă era mai presus de ele. Este şi un Duh Sfânt.
Subliniază egalitatea şi unitatea Persoanelor Sfintei Treimi.
Sfântul Grigorie a arătat severitate faţă de păcătoşii ce se
pocăiau.
Bibliografie: Traducerea în limba română, în colecţia
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 10, Bucureşti 1984, cu un
studiu introductiv şi note de pr. prof. Constantin Comiţescu,
a operelor: Discursul Sfântului Grigorie Taumaturgul,
adresat lui Origen în Cezareea Palestinei, la sfârşitul
studiilor sale în preajma acestuia, înainte de a pleca acasă
(sau Cuvânt de mulţumire către Origen) şi Expunere de
credinţă; Coman, pr. prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 106-108; Idem, Patrologie, voî. II, Bucureşti 1985,
p. 391-400

§)Metodiu de Qlimp
Viaţa. Se cunosc prea puţine lucruri despre viaţa sa.
Chiar şi Eusebiu al Cezareei îl trece cu vederea, citându-1 sub
un pseudonim. Mai multe aflăm de la leronim. A fost unul
dintre cei mai hotărâţi antiorigenişti. Se pare că a fost episcop
al Olimpului Liciei. După forma elegantă a operelor sale,
Metodiu era un om cultivat, iniţiat în filosofie şi teologie. A
murit ca martir în 311, la Halkis, în timpul lui Maximin
Daza.
86

Opera. Metodiu a tratat probleme dogmatice, cu

precădere antropologice dar şi ascetico-morale. Combătea pe
Origen. Lucrările sale erau mai mult sub formă de dialoguri.
Banchetul sau Despre feciorie. Deşi îşi propune să o
imite, lucrarea rămâne departe de cea a lui Platón, purtând
acelaşi nume. Acţiunea se petrece într-o grădină, numită a
virtuţii, în care zece fecioare laudă fecioria, dar nu pe cea
profană, ci pe cea pe care o inspiră Hristos. Astfel, Marcela
laudă fecioria ca venind din cer pe pământ şi ca una care
aduce asemănarea cu Dumnezeu. Teófila spune că şi
căsătoria este de laudă, căci aduce prunci. Talia, pornind de
la Facere 2, 24, vorbeşte despre căsătoria lui Hristos cu
Biserica. Pentru Teopatra, doar fecioria dă „restaurarea
raiului”. Pentru Talusa, se cuvine să dăm lui Dumnezeu atât
pe cele sufleteşti, cât şi pe cele trupeşti. Agatha învaţă că
focul fecioriei trebuie să fie nestins. După Procila, trupul lui
Hristos, cu care s-a înălţat la ceruri, este prima Sa mireasă.
Tecla, a opta fecioară, vede fecioria ca pe şederea „lângă
Dumnezeu” şi unirea cu Acesta. Pentru ea, femeia din
Apocalipsă 12 este Biserica însărcinată, stând să nască.
Biserica este cea care, prin botez, dă chipul lui Hristos. A
noua fecioară, Tusiana tâlcuieşte sensul sărbătorii corturilor,
iar Domnina, ultima, spune despre feciorie că face trupurile
nemuritoare. Câştigă Tecla, care înalţă un imn în 24 de strofe,
despre feciorie şi Mirelui Hristos.
O altă operă a lui Metodiu este Despre liberul arbitru,
tot sub formă de dialog, combătând ereticul Valentinian şi
dualismul, ce susţinea că materia este veşnică şi independentă
de Dumnezeu. După eretic, materia este sediul răului. Dar
Metodiu îi răspunde că răul nu există prin sine, ci omul este
răspunzător de acesta, prin liberul său arbitru.
O a treia operă este Aglaophon sau despre înviere, tot
un dialog, în 3 cârti, purtând numele medicului în a cărui casă
 87

se desfăşoară. Lucrarea combate o învăţătură greşită a lui

Origen, susţinută de Aglaophon şi de prietenul acestuia,
potrivit căreia sufletul nu înviază cu acelaşi trup cu care a
trăit, pentru că trupul nu este stabil şi este chiar principiul
răului. Din actualul trup va învia doar forma, ce va fi
imprimată unui alt trup, duhovnicesc. Aceste învăţături
greşite sunt combătute de către Metodiu, susţinând că trupul
nu poate fi sediul răului, căci este lucrul mâinilor lui
Dumnezeu, apoi că trapul reprezintă colaboratorul sufletului
în săvârşirea binelui şi în fine pentru că, înduhovnicit, trupul
va primi, împreună cu sufletul, răsplata pentru ceea ce a
făcut.
Alte lucrări ale lui Metodiu: Despre bucate, Despre
lepră, Despre creaţie, Comentar la Iov, Comentar la Facere
şi 1a, Cântarea Cântărilor.
Doctrina. învăţătura sa este tradiţională, cu clemei v e
din filosofic şi din cultura păgână. Materia nu este necreată.
A fost. un timp când materia nu exista. Nu acelaşi lucru se
poate spune despre Dumnezeu, Care este necreat şi veşnic.
Metodiu vorbeşte despre întrupare, despre cele două firi,
dumnezeiască şi omenească. în cei botezaţi se naşte Hristos,
desigur, în chip duhovnicesc. Biserica, născută din trupul lui
Hristos, are o dimensiune eshatologică. în antropologie,
problema centrală este cea a liberului arbitra.
Bibliografie: Banchetul sau despre castitate,
Aglaophon sau Despre înviere, Despre liberul arbitru şi
Despre viaţa şi purtarea raţională, traducere, studiu
introductiv şi note de pr. prof. Constantin Comiţescu, în
colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 10, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1984;
Coman, pr, prof. loan G., Paîrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 109-
111; Idem, Paîrologie, voi. II, Bucureşti 1985, p. 438-471
 Partea a doua

I)Scriitori din Egipt

l)Sfântul Atanasie cel M are
Viaţa. Născut în Alexandria Egiptului la anul 295,
dintr-o familie bogată, Sfântul Atanasie a primit o educaţie
deosebită. Din anul 318 a fost hirotonit diacon, a ajuns
secretarul episcopului Alexandru al Alexandriei, însoţindu-1
la Sinodul de la Niceea (325) şi a contribuit îa condamnarea
lui Arie. După ce Alexandra al Alexandriei a murit, Sfântul
Părinte i-a luat locul, în anul 328, Sfântul Atanasie a fost
episcop timp de 45 de ani, până la 373. Episcopatul său poate
fi împărţit În trei perioade. S-a luptat cu ereticii toată viaţa şi
a fost de cinci ori exilat.
Primele lupte le-a purtat în timpul lui Constantin cel
Mare (328-337), căutând să readucă pacea în Biserică. A
vizitat pe vestitul Pahomie, în mănăstirea sa. împăratul l-a
chemat pe Sfanţul Atanasie la Nicomidia şi i-a cerut, fără
succes, să-l reprimească pe Arie în Biserică. De aceea,
Sfântul Părinte a fost exilat (în anul 335) în Galia. Exilul a
durat până la moartea împăratului, în 337. Reîntors, a reluat
lupta cu arienii, cc se întăriseră între timp. Arienii, intr-un
Sinod de la Antiohia (339), l-au depus din scaun pe Sfanţul
Atanasie, care a fugit în al doilea exil, la Roma. Sinoadele de
1a Roma şi Sardica, din anii 341 şi 343, au proclamat
orodoxia lui. După anul 350, împăratul Constanţiu sprijină
pe arienii, care în sinoadele de la Areîate (353) şi
 89

Mediolanum (355) îl condamnă din nou pe Sfântul Atanasie.

El pleacă într-un alt exil, în pustiul egiptean.
Următoarele exiluri sunt din anii 362 şi 365. Ultimii săi
7 ani de episcopat au adus multe realizări. A împiedicat
înlocuirea Simbolului nicean cu cel de la Rimini, a reprimit
pe Marcel de Ancira, a sprijinit pe Sfântul Vasile cel Mare, a
combătut apolinarismul. A adormit la 2 mai 373,
Opera. Deşi a scris mult, din opera sa a ajuns la noi
numai o parte.
Apologii: l)Contra păgânilor (47 cap.). Este o replică
la adresa urnii început de renaştere a spiritualităţii păgâne.
Planul lucrării este închegat, învăţătura despre Logosul pre­
creştin este corectă, dar termenii folosiţi nu sunt încă destul
de clari. Explică evoluţia istoriei religioase a umanităţii. Se
vrea o sinteză a culturii păgâne. Concepţia Sfântului Atanasie
despre Logosul pre-creştin depăşeşte pe cea a stoicilor şî a
apologeţilor. Sfântul Părinte nu este subordinaţionist.
2jDespre întruparea Cuvântului - Logosului. Este
expunerea clasică a creştinismului primar despre mântuire,
arătând cauzele întrupării, mijloacele şi efectele acesteia,
întruparea Domnului elimină moartea. Uneori Sfântul
Atanasie critică filosofía sau înţelepciunea profană.
Lucrări dogmatice: V)Cuvântări contra arienilor (4, din
care 3 autentice), importante pentru discuţiile purtate la
Sinoadele ecumenice. Iată cuprinsul lor pe scurt: I)răspunde
„Thaliei” lui Arie; prezintă raporturile Tatălui cu Fiul; Fiul
nu S-a născut din Tatăl ca un om din alt om, căci este veşnic;
primul Adam a fost schimbător, pe când Logosul, ai doilea
Adam, este neschimbător; fI)Logosul s»a făcut trup, spre a
face pe om capabil de îndutrmezeire; toţi oamenii au murit în
Hristos, toţi s-au eliberat de păcat prin El; III)adânceşte
raporturile intratrinitare; toate câte face Fiul sunt ale Tatălui.
90

2)Despre întrupare şi contra arienilor. Autenticitatea

este controversată, căci cuprinde formula „Un singur
Dumnezeu în trei ipostasuri”, formulă care n-ar corespunde
stadiului de atunci al gândirii Sfanţului Atanasie. Fiul lui
Dumnezeu s-a făcut Fiul Omului, pentru ca fiii oamenilor să
devină fiii lui Dumnezeu.
3)Sim bolul pseudo-atanasian, al cărui text original este
latin, nu grec, alcătuit din 40 de sentinţe, despre Sfânta
Treime şi cele două firi ale Persoanei lui Hristos.
Scrieri istorico-polemice: l)Apologie contra arienilor.
Apără Ortodoxia de pe poziţii intransigente, contra atacurilor
venite din partea arienilor, conduşi de Eusebiu de Nicornidia,
ajuns patriarhul Constantinopohilui. 2)Epistola episcopului
Iulius al Romei către episcopii eusebieni, de la Antiohia (din
anul 341, în care mustră pe eusebieni); 3)Hotărârea
Sinodului de la Sardica, adresată tuturor Bisericilor
Imperiului; 4)Scrisori imperiale, papale şi altele, în cauza
Sfântului Atanasie; 5)Apologie către împăratul Constantin
(se apără de învinuirile: că ar fi vorbit de rău pe Constanţiu,
că ar fi tâmosit catedrala din Alexandria fară ştirea acestuia şi
că ar fi fugit de el); 6)Apologie despre fuga sa (din 357-358,
negând că ar fi fugit de frică); 7)Istoria arienilor către
monahi (din 358, la dorinţa monahilor).
Opere exegetice: Comentarii la Facere, Ecclesiast,
Cântarea Cântărilor şi Psalmi; Către Marcellin despre
explicaţia psalmilor şi Despre titlurile psalmilor.
Opere ascetice: l) Viaţa Sfântului Antonie. Un
panegiric, care îl numeşte pe Sfântul Antonie „model
desăvârşit pentru monahi”. Prezintă luptele lui cu diavolul.
Lucrarea este şi un răspuns la cererea unor monahi apuseni,
2 ; \ espre feciorie, sau Cuvânt de mântuire către o fecioară.
Scrisori: l)Scrisori festale sau pascale, referitoare la
data Paştelui; 2)Trei Scrisori sinodale, în numele celor trei
 91

sinoade ţinute la Alexandria (362, 363, 369); 3)Patru Scrisori

către Serapion de Tmuis (prezintă învăţătura sa despre Duhul
Sfânt, combătând pe pnevmatomahi).
Doctrina. Sfântul Atanasie a fost un creator de
teologie, deşi nu a fost speculativ. A apărat cu îndârjire
hotărârile Sinodului de la Niceea.
Sfânta Treime. Ereticul Arie învăţa că Fiul era o
creatură a Tatălui. Sfântul Atanasie spunea că filiaţia
presupune naşterea, iar aceasta nu vine din voinţa, ci din
fiinţa Tatălui. Nu trebuie să asemănăm naşterea Fiului lui
Dumnezeu din Tatăl cu naşterea noastră, ca oameni. Cea
dintâi presupune deofiinţimea Celui născut cu Tatăl. Negarea
veşniciei Fiului implică negarea veşniciei Sfintei Treimi,
încercarea arienilor de a salva veşnicia Acesteia, fără a
renunţa la caracterul creat al Fiului le-a sugerat o altă
explicaţie: ei spun că la început era Monada şi, prin sporire,
s-a ajuns la Triadă. Insă, atrage atenţia Sfântul Atanasie, dacă
o vreme nu a existat Sfânta Treime, ci numai Monada,
înseamnă că Sfânta Treime era incompletă înainte de apariţia
Fiului şi completă după aceea.
Arienii nu au putut să justifice nici modul cum Fiul,
socotit creatură, devine Persoană a Sfintei Treimi, deci egal
cu Cel Care L-a creat. Consecinţa este că Sfânta Treime
cuprinde într-însa firi fără legătură. Tatăl naşte pe Fiul
precum soarele naşte raza. Tatăl lucrează totul prin Fiul, Care
îndumnezeieşte şi luminează.
Pentru Sfântul Atanasie, Sfântul Duh nu este o creatură,
ci este Dumnezeu, Care sfinţeşte, reînnoieşte. Tatăl lucrează
prin Fiul în Duhul Sfanţ. Sfanţul Părinte demască şi combate
învăţătura greşită a pnevmatomahilor, pe care îi numeşte
tropici. în Scrisorile către Serapion combate argumentele lor,
acestea constituind şi primul tratat teologic despre Sfântul
Duh.
 Termenul omoousios, Acest termen a fost primit şi
introdus în Simbolul de credinţă de la Niceea, sub forma
deofiinţă cu Tatăl, după explicaţiile Sfanţului Atanasie cel
Mare, în gândirea sa, principala idee exprimată prin
omoousios este cea a unităţii fiinţei divine,
Soteriologie. Pleacă de ia întruparea Fiului lui
Dumnezeu, ale cărei motive sunt: l)posibilitatea cunoaşterii
lui Dumnezeu doar prin Fiul Său; 2)păcatele oamenilor nu
puteau fi iertate de Dumnezeu pur şi simplu, fără ca El să le
dezmintă; 3)Dumnezeu nu putea lăsa pe oameni să se piardă;
4)Nu era suficientă pocăinţa oamenilor, căci ea nu putea
înlătura stricăciunea şi moartea; 5)nici îngerii au puteau
mântui pe oameni. Pentru că Logosul nu putea muri, ca Unui
ce este Fiul lui Dumnezeu, atunci a luai un trup capabil să
moară şi a dat satisfacţie morţii, rămânând în acelaşi timp
nestricăcios. Caracteristica învăţăturii Sfântului Atanasie este
permanenta sa strădanie de a arăta unirea desăvârşită a
umanităţii şi divinităţii reale a Logosului, Ii sus Hristos a fost
Dumnezeu adevărat.
Fără trupul cel omenesc al lui Hristos, omul nu putea fi
îndumnezeit. Fără dumnezeirea Logosului, omul nu putea fi
mântuit. Uniţi cu Logosul divin, oamenii pot fi ridicaţi la cer.,
împreună cu Acesta. „Cuvântul s-a făcut om, pentru ca noi să
fim îndumnezeiţi’". Luând trup creat şi omenesc, Logosul
îndumnezeieşte în El însuşi pe toţi, ne adoptă ca fii,
Hristologie, Hristos are două lucrări şi două voinţe; cea
omenească şi cea dumnezeiască. Sfântul Atanasie vorbeşte
despre comunicarea însuşirilor în Hristos, pe care o anunţase
mai înainte Origen. Pentru a explica întrepătrunderea celor
două firi în Logosul întrupat, utilizează termeni ca: templu,
casă, instrument, veşmânt ete. El susţine de asemenea
unitatea fiinţîală în Hristos, contrară hristoJcgiei separaţiei
(Pavel de Samosata), pentru că Logosul S-a făcut om, nu a
 93

venit într-un om, Cuvântul întrupat continuă opera Sa aici pe

pământ prin har (în interiorul omului) şi în Biserică, prin
Sfintele Taine (în afara lui). Sfânta Fecioară Maria este
Născătoare de Dumnezeu.
Antropologie. Prin Logosul, Dumnezeu a creat pe om
după chipul Său, L-a înzestrat cu gândire» cunoaştere a
veşniciei dumnezeieşti, cu libertate. Păcatul a întunecat acest
chip. însă, prin. Logosul dumnezeiesc, omul poate merge la
îndumnezeire.
Eclesiologie. Tradiţie. Sfintele Taine, Sfântul Atanasie
rra are o teorie eclesiologică. Biserica, al cărei cap este
Logosul, luptă împotriva răului. însuşirile ei (unitatea,
sfinţenia, universalitatea şi apostolicitatea) sunt mărturisite de
Sfânta Tradiţie, izvor al credinţei şi păstrătoare a învăţăturii
Sfinţilor Apostoli. Dintre Sfintele Taine, insistă asupra
Botezului şi Euharistiei. Nu acceptă Botezul ereticilor (arieni,
manihei etc.), ca unul ce nu este săvârşit în numele Sfintei
Treimi. Este subliniat realismul euharistie.
Concluzii. Se poate spune că principala însuşire a
Sfântului Atanasie este aceea de a fi mare pretutindeni. El a
rămas una dintre cele mai mari şi mai nobile figuri cu care se
cinsteşte omenirea, cum afirma un mare patrolog.
Bibliografie
Traduceri: Tratat despre întruparea Cuvântului şi
despre arătarea Lui nouă după trup, Trei cuvinte împotriva
arienilor, traducere, introducere şi note de pr. prof. Dumitru
Stăniloae, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul
15, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1987
Studii: Alexe, pr. conf. Ştefan, Sfântul Atanasie cel
Mare. împlinirea a 1600 de ani de la moartea sa, în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an XLIX, nr. 11-12/1973,
noiembrie-decembrie, p- 782-792; Bria, magistrand Vasile I.,
Contribuţia Sfântului Atanasie la fixarea dogmei
hrislologice, în Ortodoxia, an XIII, nr. 2/196], aprilie-iunie,
p. 195-229; Coman, pr. prof. loan O., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 135-143; Idem, Patrologie, voi. III, Bucureşti 1988,
p. 95-221; Idem, Aspecte ecumenice în viaţa şi opera
Sfinţilor Atanasie cel Mare şi Efrem Şirul, în Mitropolia
Olteniei, an XXVI, nr. 9-10/1974, septembrie-octombrie, p.
807-813; Ionescu, Nicolae, Sf. Atanasie cel Mare,
arhiepiscopul Alexandriei, Bucureşti 1900; Popa, ieromonah
drd, Irineu loan, învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare
despre Sfântul Duh, în rev. Mitropolia Olteniei, an XL, nr.
3/1988, mai-iunie, p. 16-29; Popescu, Teodor M., Sfântul
Atanasie, patriarhul Alexandriei, Chişinău 1927; Scurat,
prof. K.E., învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare despre
îndumnezeire, în Mitropolia Ardealului, an XXVI, nr. 11-
12/î 974, noiembrie-decembrie, p. 938-944; Sima, drd.
Gheorghe, îndumnezeirea omului după învăţătura Sfântului
Atanasie cel Mare, în Studii Teologice, seria a Il-a, an XLII,
nr. 4/1990, iulie-august, p. 14-59; Stăniloae, pr. prof.
Dumitru, învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare despre
mântuire, în Studii Teologice, seria a Ii-a, an XXV, ni. 5-
6/1973, mai-iunie, p. 328-340; Voîcu, diacon Constantin,
Problema d/iooijcriog la S f Atanasie cel Mare, în
Mitropolia Olteniei, an XV, nr. 1-2/1963, ianuarie-februarie,
p. 3-20

2)Didim cel O rb
Viata» S-a născut la Alexandria între 313-315. Deşi de
la vârsta de patru ani şi-a pierdut vederea, a reuşit să
dobândească o cultură întinsă, uimind pe contemporanii săi.
Sfântul Atanasie l-a aşezat chiar să conducă Şcoala
alexandrină. De fapt el a fost ultimul conducător al acesteia.
 murit la 85 de ani, pe la anul 398. între ucenicii săi trebuie
menţionaţi Rufîn şi Ieronim.
Opera. Didim a explicat întreaga Sfântă Scriptură. A
alcătuit comentarii la Psalmi, iov, Isaia, Zaharia, la Matei şi
la Ioan, la Faptele Apostolilor, la Epistolele I şi II Corinteni,
Galateni, Efeseni etc. Cele mai multe s-au pierdut. A fost
origenist şi a susţinut preexistenţa sufletelor şi apocatastaza,
motiv pentm care a fost condamnat ia Sinodul V ecumenic.
Principalele sale opere sunt: 1)Despre Sfânta Treime
(din 381-392), fară influenţe origeniste. Vorbeşte despre Fiul
şi despre Sfântul Duh, admite deofîinţimea Persoanelor
Sfintei Treimi. 2)Despre Sfântul Duh (63 de capitole, până la
anul 385), lucrare asemănătoare celei a Sfântului Vasile cel
Mare. Susţine deofiinţimea Persoanele Sfintei Treimi.
3)Contra maniheilor. 4)Despre dogma contra arienilor,
5)Apărarea lui Origen. 6)Către un filo so f l)Despre ceea ce
este netrupesc.
Doctrina. Dumnezeu este simplu. Firea dumnezeiască
este necompusă. Persoanele Sfintei Treimi sunt deofiinţă.
Didim întrebuinţează formula: o singură fiinţă, trei ipostasuri,
Există două voinţe în Hristos: una omenească şi alta
dumnezeiască. Dintre erorile lui Origen, pe care Didim le-a
acceptat, amintim: l)creaţia din veci a lumii; 2)preexistenţa
sufletelor; 3)apocatastaza, inclusiv neveşnicia iadului.
Efectele Botezului sunt: recăpătarea chipului şi asemănării cu
Dumnezeu, lipsa de păcat, egalitatea în vrednicie cu Sfântul
Duh şi revenirea la starea primordială.
Bibliografie: Coman, pr. praf. ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p, 143-144; Idem, Patrologie, voi. III,
96

Bucureşti 1988, p. 225-237; Chiriţescu, Ilie, Didim cel Orb

din Alexandria, Viaţa, scrierile şi doctrina sa, Bucureşti 1903

3)Sfântul Chirii al Alexandriei

Viaţa. S-a născut la Alexandria, în jurul anului 370,
Unchiul său era episcopul Teofll al Alexandriei. Şi-a format o
cultură solidă, inclusiv prin lectura profundă a operelor
Sfanţului Atanasie cel Mare. A mers la călugării din pustiu.
Apoi a însoţit pe Teofil, în 403, la Constantinopol, unde a
participat la Sinodul de îa Stejar, care a depus din treaptă pe
Sfântul loan Gură de Aur. în 412, Sfântul Chirii a luat locul
lui Teofil, după moartea sa, continuând tradiţia Bisericii din
Alexandria şi a şcolii ei. A moştenit prejudecăţile şi duşmănia
faţă de Sfântul loan Gură de Aur, refuzând să-l treacă în
diptice, cel puţin la început (căci se pare că mai apoi, la
rugămintea lui Isidor Pelusiotul, a acceptat). Sfântul Chirii a
distras sinagogile şi a expulzat pe iudeii din Alexandria, după
ce aceştia uciseseră într-o noapte un mare număr de creştini.
Prefectul, care nu îl iubea, a scris împăratului că astfel oraşul
rămăsese aproape gol. Dar şi Sfântul Chirii a scris
împăratului, denunţând răscoala iudeilor şi măcelărirea
creştinilor. Se pare că Sfântul Părinte a fost implicat şi în
moartea Hipatiei, conducătoarea şcolii neoplatonice din
Alexandria.
Din anul 429, Sfântul Chilii este prezent în lupta contra
nestorianismului, sau dioprosopismului. Ceea ce a reprezentat
Sfântul Atanasie pentru arianism, a reprezentat el pentru
nestorianism. Ereticii susţineau că în lisus Hristos sunt două
persoane, iar Fecioara Maria nu era Născătoare de Dumnezeu
(Theotokos), ci Născătoare de om (Anthropotokos), sau cel
mult Născătoare de Hristos (Hristotokos). In pastorala
pascală din 429, Sfântul Chirii combate eroarea, iar papa
Celestin face acelaşi lucru în 430, într-un sinod ţinut la
Roma, Sfanţul Părinte a trimis ereticului cele 12
anatematisme contra nestorianismului, cerându-i să retracteze
tezele, sub ameninţarea caterisirii şi excomunicării.
împăratul Teodosie II a convocat la Efes, în 431,
Sinodul al III-lea ecumenic. Grupa episcopilor orientali, ce
susţineau pe Nestorie, nefiind încă sosită, iar Meslorie
nevoind să se prezinte la şedinţă, Sfântul Chirii, 'împreună cu
grupa lui, a caterisit pe Nestorie, a condamnat nestorianismul
şi a proclamat pe Fecioara Maria ca Născătoare de
Dumnezeu. După patru zile au sosit episcopii orientali, în
frunte cu loan de Antiohia, care au convocat un sinod al lor,
caterisind şi excomunicând pe Sfântul Chirii. împăratul i-a
caterisit şi aruncat în temniţă atât pe Sfântul Chirii, cât şi pe
Nestorie. în cele din urmă, Sfanţul Părinte se întoav.e
triumfător la Alexandria, iar Nestorie se retrage înt;. o
mănăstire din Antiohia. Prin Simbolul de unire din 433 cele
două centre s-au împăcat, iar loan de .Antiohia a recunoscut
condamnarea lui Nestorie. Simbolul se pare că a fost scris de
Teodorei al Cirului, care recunoaşte termenul Theotokos.
Sfântul Chirii a continuat să lupte pentru apărarea învăţăturii
Sinodului III ecumenic. A murit la 27 iunie 444, Este
prăznuit, împreună cu Sfântul Atanasie, la î 8 ianuarie.
O pera. Dovedind o gândire teologică profundă, opera
sa este foarte importantă mai ales pentru Istoria dogmelor,
Dacă până la 428 ea a constat mai ales în lucrări de exegeză,
folosind o metodă alegorică moderată şi în lucrări de
polemică antiariană, după 428 vorbim de opere
antinestoriene.
Exegeza Vechiului Testament- 1)Despre adorarea şi
cultul în duh şi adevăr (17 cărţi, la anul 412). Lucrarea, un
dialog între Sfântul Chirii şi Paladiu, interpretează alegorico-
98

tipologic diferite episoade din Pentateuh. Dovedeşte că Legea

V.T. a fost abrogată doar în litera, nu şi în spiritul ei. Alte
teme: mântuirea în Hristos, prefigurările Bisericii şi preoţiei,
cultul bisericesc în V.T., sărbătorile iudeilor, mai ales
Pastele. 2)Glafîra sau Comentarii elegante (13 cărţi de
exegeză la V.T.); 3)Comentar la Isaia (5 cărţi, din 429; Isaia
vorbeşte despre naşterea lui Hristos); 4)Comentarii asupra
profeţilor mici (la cei 12 profeţi, cu câte un prolog);
5)Catenele (alte comentarii la V.T.).
Exegeza N.T.: l)Comentariu la Evanghelia după Ioan
(12 cărţi, de la 429). Teme: identitatea fiinţei Fiului cu cea a
Tatălui şi a Sfanţului Duh, îndumnezeirea omului prin
Si Mitul Duh; combaterea ereticilor (arieni, eunomieni etc.).
2);"Comentariu la Evanghelia după Luca (omilii mai mult
practice decât dogmatice, după anul 430).
Scrieri dogmatice şi polemice contra arienilor.
\)Tezaurul despre Sfânta şi cea de o fiinţă Treime. Este o
sinteză a învăţăturii şi a controverselor despre Sfanta Treime.
2) Despre Treimea Sfântă şi deofiinţă. Sunt peste 7 dialoguri,
tratând, primele şase, despre deofiinţimea Fiului cu Tatăl, iar
al şaptelea despre deofiinţimea Sfanţului Duh cu Tatăl şi cu
Fiul.
Scrieri dogmatice şi polemice contra nestorianismului:
1 )Contra blasfemiilor lui Nestorie (5 cărţi, 43 cap., din anul
430). Comentează omiliile lui Nestorie, mai ales cele care
tăgăduiau atributul de Născătoare de Dumnezeu, fără să
menţioneze numele ereticului, Maica Domnului este numită
de către Sfanţul Părinte „cea mai sfântă frumuseţe a
dogmelor Bisericii”. 2)Despre credinţă, către preaevlaviosul
împărat Teodosie II (despre raportul dintre conducerea
s t . ilui şi credinţă; prezintă o hristologie biblică). 3)Către
re ne (13 cap., cu pasaje din Sfinţii Părinţi). 4)Către regine
 99

(59 cap., adresate sorei împăratului, Pulheria şi soţiei

acestuia, Eudoxia).
5)Cele 12 anatematisme contra lui Nestorie, sau
Apologie pentru cele 12 capitole contra episcopilor orientali
(din 431, prezentate ca dogme la Sinodul de la Efes, din
acelaşi an, sunt un răspuns la reacţiile nestoriene faţă de
primele scrieri ale Sfântului Chirii). Fiecare dintre ele este
alcătuită din câte un grup de obiecţii, o apologie a Sfântului
Chirii şi o concluzie numită anatematismă, combătând şi
apolinarismul şi monofizismul. Cele două firi s-au unit în
chip natural. Lucrările lor respectă specificul fiecăreia, dar nu
sunt doi, ci unul singur care lucrează. Sfanta Treime este ,,o
singură fiinţă în trei ipostasuri”, formulă pe care o folosise
Sfanţul Vasile cel Mare.
6)Explicarea celor 12 capitole (expresia cea mai
concentrată a hristologiei sale). l)Apologie către prea
evlaviosul împărat Teodosie (în care se apără de acuzaţiile ce
i se aduceau referitor la cele întâmplate la Sinodul de la
Efes). 8)Contra celor ce nu vor să mărturisească faptul că
Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu. Combate pe
cei care învăţau că Logosul nu s-a făcut om, ci sălăşluieşte în
omul născut din femeie. 9)Dialogul Sfântului Chirii cu
Nestorie despre faptul că Sfânta Fecioară e Născătoare de
Dumnezeu - Theotokos şi nu Născătoare de Hristos -
Hristotokos. lO)Scolii despre întruparea Unuia-Născut (se
opune unei uniri ca amestec, exterioare a celor două firi).
1 l)Contra lui Teodor şi Dioscor. Cei doi fuseseră dascălii lui
Nestorie. Teodor combătuse arianismul. Susţinea că Cel
născut din Mari a este Fiul lui Dumnezeu prin har, iar
Logosul prin natură. Combătându-1, Sfântul Părinte atrage
atenţia că fiul prin har nu e fiu real. Teodor spune că Fecio r a
Maria este „născătoare de om prin natura lucrului şi
Născătoare de Dumnezeu prin relaţie”. După Dioscor, trapul
100

Fecioarei, care altfel este la fel cu al oricărui om, capătă prin

naştere un adaos de cinste. Hristos a devenit templul lui
Dumnezeu- Logosul, agonisind cinstea numelor. Deci
Logosul vine mtr-un trup fară suflet şi fără inteligenţă.
12)Apărarea celor 12 anatematisme contra lui Teodor de
Cir. Sfântul Chirii arată că Cel întrupat nu era urs om purtător
de Dumnezeu, ci Dumnezeu, ce şi-a luat din femeie un trup
eu suflet şi inteligenţă.
Alte opere: Pentru sfânta religie a creştinilor,
împotriva cărţilor nelegiuitului Iulian (răspunde lucrării lui
Iulian, numită „Contra galiieenilar” şi acuzaţiilor aduse).
Scrisori pascale sau festale (mici tratate, cu amănunte din
viaţa creştină şi pregătirea pentru sărbătorirea învierii
Domnului). Corespondenţa cuprinde 88 de scrisori
(scrisoarea a patra este numită „Scrisoarea dogmatica“,
aprobată solemn în prima şedinţă a Sinodului III ecumenic
(43;), iar a şasea şi a şaptea cer lui Nestorie să retracteze
blasfemii le).
Doctrina. A încheiat discuţiile ariene şi a aprofundat
temele hristologice.
învăţătura despre Dumnezeu şi Sfânta Treime, Firea
dumnezeiască este simplă. Numirile lui Dumnezeu nu se
referă la fiinţa Sa. Tatăl naşte în chip firesc pe Fiul şi crează
prin Acesta. Cunoaşterea lui Dumnezeu este fară hotar.
Oamenii nu cunosc ce este Dumnezeu în fiinţa Sa. Raportul
Tatălui cu Fiul este precum cel dintre minte si raţiune. Fiul
iese din fiinţa Tatălui ca dintr-un izvor. El nu este creatură, ci
Dumnezeu după fire şi veşnic. Fiul este imaginea Tatălui,
Primind chipul Fiului, adică pe Duhul Sfânt, primim pe Fiul
şi pe Tatăl.
Hristologie. Sfântul Chirii vorbeşte despre unirea reală
a celor două firi în Hristos, iar nu despre o unire morală. Fitil
rro ia un trup fară suflet, ci unul raţional. Nu sunt 2 persoane
 101

şi 2 fii, ci unul singur. „Unirea fizică“ este unirea adevărată.

Expresia ,,o singură fire întrupată a lui Dumnezeu- Logosul”
era socotită de Sfântul Chirii ca aparţinând Sfanţului
Atanasie. Ea însă deriva din operele lui Apolinarie. Iniţial
sensul acestei expresii era acela că Mântuitorul, după
întrupare, are o singură fire. Dar pentru că Sfântul Chirii
folosea adesea cuvântul fire în loc de ipostas sau persoană,
înţelegem că ea a fost folosită de Sfântul Părinte în sens
ortodox. De fapt Sinodul V ecumenic chiar aşa o foloseşte.
Sfântul Chirii nu a tăgăduit nici cele două firi în Hristos, cum
făceau monofiziţii, nici nu a contestat caracterul propriu ai
firii umane, ca Apolinarie. Sfanţul Părinte vorbeşte şi despre
comunicarea însuşirilor. Fecioara Măria este numită
Theotokos.
Sfânta Euharistie, Doctrina euharistică a Sfântului
Chirii se opune cu eficacitate doctrinei hristologice
nestoriene. Euharistia este continuarea şi desăvârşirea lucrării
mântuirii noastre prin Hristos. Jertfa euharistică este Jertfa
cea fără de sânge în Biserică, împărtăşind credincioşilor
plenitudinea harului sfinţitor.
Harul divin este un factorul decisiv în progresul
spiritual al credincioşilor. Prin Sfântul Botez se sălăşluieşte
Sfanţul Duh în suflete. Apa Botezului purifică de toată
întinăciunea, încât devenim temple ale lui Dumnezeu.
Anatematismele. l)Dacă cineva nu mărturiseşte câ
Emanuel este Dumnezeu adevărat şi Sfânta Fecioară este
Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema! 2)Dacă cineva nu
mărturiseşte că Logosul din Dumnezeu Tatăl s-a unit
ipostatic cu trupul şi câ există un singur Hristos, cu propriu-i
trup, Dumnezeu şi om deodată, să fie anatema! 3)Dacă
cineva împarte după unirea lor ipostasele unui singur Hristos,
unindu-le numai după demnitate, autoritate sau putere şi nu
prinlr-o unire naturală, atunci să fie anatema! 4)Dacă cineva
102

atribuie la două Persoane sau ipostase termenii.,., pe unii

omului separat de Logosul lui Dumnezeu.,,, iar pe alţii numai
Logosului din Dumnezeu-Tatăl..., anatema să fie! 5)Dacă
cineva îndrăzneşte să spună că Hristos este un om purtător
de Dumnezeu şi nu Dumnezeu adevărat..., anatema să fie!
6)Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Logosul din
Dumnezeu este Dumnezeu... şi nu mărturiseşte mai degrabă
că El e Dumnezeu şi om în acelaşi timp,.., anatema să fie!
7)Dacă cineva zice că Iisus a acţionat ca om sub influenţa
Logosului lui Dumnezeu şi că şi-a procurat celebritatea
Unuia-Născut, ca unul de la altul, anatema să fie! 8)Dacă
cineva... nu cinsteşte mai degrabă pe Emanuel cu o singură
adorare şi nu-I înalţă o singură doxologie, întrucât Logosul s-
a făcut trup, anatema să fie! 9)Dacă cineva zice că TJnuI-
Donin lisus Hristos a fost slăvit de către Sfântul Duh,
folosindu-se ca de o putere străină... şi nu zice mai degrabă că
al Lui este Sfântul Duh, prin care sc realizează minunile,
anatema să fie! 10)Dacă cineva spune că nu însuşi Logosul a
fost arhiereu şi apostol atunci când s-a făcut trup şi om pentru
noi, ci un alt om născut special din femeie şi diferit de El, sau
dacă cineva zice că El a adus jertfă şi pentru El însuşi şi nu
mai degrabă pentru noi, anatema să fie! ll)D acă cineva nu
mărturiseşte că trupul Domnului este de viaţă făcător şi că
este propriu Logosului din Dumnezeu-Tatăl, ci ai altuia
deosebit de Logos, sau că e doar un sălaş dumnezeiesc.,,,
anatema să fie! 12)Dacă cineva nu mărturiseşte că Logosul
lui Dumnezeu a pătimit cu trupul..., anatema să fie!
Concluzii. Sfântul Chirii, continuator al Sfântului
Atanasie cel Mare. luptător victorios împotriva tuturor
ereziilor vremurilor sale, a condus Sinodul ÍIÍ ecumenic, A
dat cea mai bună definiţie a raportului dintre firile
Mântuitorului, A subliniat termenul Theotokos pentru Maica
Domnului.
 103

Bibliografie
Traduceri: Tâlcitirea Psalmilor, traducere de pr. prof.
Dumitru Stăniloae, în rev. Mitropolia Olteniei, an XLI, nr, 3-
5/1989, mai-octombrie, p. 37-62 şi în numerele următoare, în
12 părţi; închinarea şi slujirea în duh şi adevăr,, traducere,
introducere şi note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, în colet "ia
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 38, Ediv.vra
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1991
Studii: Caraza, drd. Ion, Doctrina euharistică a
Sfântului Chirii al Alexandriei, în Studii Teologice, seria a. II-
a, an XX, nr, 7-8/1968, septembrie-octombrie, p. 528-542;
Chiţescu, prof. Nicolae, Formula ,,o singură fire întrupată a
Logosului lui Dumnezeu ”, în Ortodoxia, an XVII, nr. 3/1965,
iulie-septembrie, p. 295-307; Coman, pr, prof. loan G.,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. !44» 150; Idem, Patrologie,
voi. III, Bucureşti 1988, p. 224-357; Idem, Momente şi
aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene, în
Ortodoxia, an XVII, nr, 1/1965, ianuarie-martie, p. 44-82;
ioniţă, drd. Viorel, Hristologia Sfântului Chirii al
Alexandriei în perspectiva dialogului cu Bisericile
necalcedoniene, în Ortodoxia, an XXIII, nr. 2/1971, aprilie-
iunie, p. 194-218; Pâslaru, pr. Matei, Sfântul Chirii,
patriarhul Alexandriei şi filosofía Hypatiei, în Mitropolia
Banatului, an XX, nr. 7-9/1970, p, 485-504; Popes- .i,
magistrand Dumitru, Sfinţenia după Sfântul Chirii al
Alexandriei, în Ortodoxia, an XIII, nr. 2/1961, aprilie-iun ie,
p, 230-241; Seviciu, P.S, Timotei, Puncte de contact între
hristologia. caîcedoniană şi necalcedoniană în perspectiva
doctrinei Sfântului Chirii al Alexandriei, în Ortodoxia, an
XLI, nr. 4/1989, octombrie-decembrie, p. 7-19; Idem,
Doctrina hristologică a S f Chirii al Alexandriei, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara 1973; Şesan, prof. Mi lan,
104

Din Hristologia patristică, în Mitropolia Moldovei şi

Sucevei, an XLVII, ni, 7-8/1971, iulie-august, p. 432-452;
Ţârulescu, pr. Gh., Viaţa, Scrierile şi doctrina lui Chirii cel
Mare al Alexandriei, Bucureşti 1901
 105

II)Scriitori din Palestina şi Cipru

l)Eusebîu al Cezareei
Viata. Eusebiu este considerat cel mai marc istoric al
Bisericii secolului său. S-a născut, după opinia celor mai
mulţi, In anul 265, probabil în Cezareea. Era de origine
greacă. A fost ucenicul lui Pamfil, începând cu anul 296,
când erau împreună, cercetând biblioteca, lui Orîgen, de la
Cezareea Palestinei. Prima mărturie a colaborării lor a fost
Apologia lui Orîgen, terminată după moartea Iui Pamfil.
Datează din timpul persecuţiei lui Diocleţian (303). Eusebiu a
călătorit în diferite părţi ale imperiului, spre a scăpa cu viaţă.
Era atunci preot. In 313 a fost făcut episcop.
Din 323, când Constantin cel Mare a ajuns stăpânii
imperiului, Eusebiu a început sa joace un rol important, fiind
spijinit de împărat.. Dar în problemele referitoare la arianism,
a fost mai. întâi un susţinător al ereziei, sub forma ei
moderată, arătând chiar respingere faţă de Sfântul Atanasie
(la Sinodul de la Tir, în 335). Nu accepta formula omoousios,
ca şi Eusebiu al Nicomidiei, căci. avea impresia că ea sprijină
sabelianismul. Cu toate acestea, el a semnat formula de la
Niceea. A condamnat pe Marcel de Ancira. A ţinut un discurs
la 30 de ani de domnie a lui Constantin. Eusebiu a murit la
339 sau 340, la 80 de ani.
O pera. Nu a excelat printr-o teologie profundă, nici
prin arta sa literară. Sinodul de la 787 a hotărât că el nu poate
fi considerat ea martor al adevăratei credinţe. în schimb,
Eusebiu a sens un. număr mare de opere. Ni s-au păstrat 3
106

cataloage ale operelor sale: aS lui Ieronim, al lui Fotie şi un al

treilea. Operele sale sunt: Î'listorice; 2)apologetice;
3)exegetice.
Opere istorice;
1)Cronica sau Canoane cronologice şi rezumatul
istoriei universale a grecilor şi a barbarilor (anul 303). Este
o cronologie, de la începutul lumii, prezentând şi începuturile
creştinismului, cu spirit ştiinţific. Cuprins: I)schemă a istoriei
pe poarelor vechi: caldeeni, asirieni, evrei, egipteni, greci şi
ix :viani; Iljtablouri cronologice paralele ale tuturor
evenimentelor principale ale istoriei profane şi religioase, de
¡.a naşterea lui Avraain (aşezată la anul 2016 Î.Hr.) şi până la
302 d. Hr., precizând că datele mi sunt absolut sigure.
2) Ist or ia bisericească. Este o lucrare monumentală.
Oferă informaţii preţioase pentru cunoaşterea vieţii creştine
din primele 3 veacuri. Eusebiu este numit şi „Părintele
istoriei bisericeşti”. In prefaţă se indică metoda de lucru,
Eusebiu cere indulgenţă din partea cititorului. Eusebiu a ales
din toate informaţiile pe care le avea ceea ce considera
potrivit. A adunat numeroase texte, a făcut liste cu episcopii
de la Sfinţii Apostoli şi până la el. Cuprinsul (în 10 părţi) este
următorul: l)apologetică- despre Logos, profeţii despre
venirea Lui, motivul întrupării Prezintă o istorie a lui Ii sus,
cu ajutorul Sfintelor Evanghelii şi ţinând cont de datele
istorice ale mi iosif Flaviu. 2)istoria bisericească, de la Sfinţii
Apostoli şs până la războiul Iudeii; 3-6)istoria de la Nero la
D«ciu şi despre Origen; 7-8)suferinţele Bisericii, în sec. III-
IV: 9)victoria lui Constantin asupra lui Maxenţiu şi a lui
Liciniu asupra lui Maximin; 10)victoria lui Constantin asupra
lui Liciniu. Oferă informaţii despre numele şi epoca marilor
eretici, despre persecuţii şi despre martirii creştini. Izvoarele
folosite sunt sigure şi sunt transmise. Lucrarea este obiectivă
şi cu spirit critic.
 107

3)Martirii din Palestina. Vorbeşte despre acei martiri

(în număr de 83, inclusiv Pamfil) pe care i-a văzut personal în
Palestina, între 303-311, sub Diocleţian şi Maximin.
4)Panegirice în cinstea lui Constantin cel Mare: Viata
lui Constantin (în 5 cărţi, ce nu este o biografie, ci o laudă
adusă împăratului, după moartea acestuia); Cuvântul
împăratului Constantin către adunarea sfinţilor: Landele tui
Constantin.
Opere apologetice: ^Introducere generală elementară.
în Evanghelii (10 cărţi); 2)Pregătirea evanghelică (15 cărţi,
in care se arată superioritatea religiei iudaice şi a celei
creştine faţă de păgâni; citează textele originale, luate din
operele păgânilor); 3)Demonstraţia evanghelică (20 cărţi,
adresată iudeilor); 4)Contra lui Hieracle; 5)Contra lui
Poffiriu; 6)Teofania.
Exegeză şi teologie biblică: 1)50 de exemplare ale
Bibliei, 1a. cererea lui Constantin cel Mare; 2)Canoanele
evanghelice; 3)Onomastikon sau Dicţionar al locurilor din
Biblie, prezentate în ordine alfabetică; 4 )întrebări şi
răspunsuri evanghelice; S)Coment.ariu la Psalmi;
6)Comentarii la Isaia/ l)Despre Paşti.
Opere dogmatice: 1)Apologia lui Origen (6 cărţi,
combate pe Metodiu de Olimp şi pe alţii); 2)Contra lui
Marcel (de Ancira); 3)Despre teologia bisericească (contra
aceluiaşi Marcel de Ancira, în detaliu). Discursuri: l)La
sfinţirea catedralei din Tyr; 2)1In panegiric al martirilor din
Antiohia.
Doctrina. Â luptat contra sabelianismului. Nu este cu
totul ortodox, fiind prieten cu arienii sau semiarienii. Nu a
folosit termenul omoousios. Doctrina sa trinitară este
origenistă. Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu.
Sfanţul Duh este creatură a Tatălui. Respinge cultul
icoanelor.
tos

Concluzii. Eusebiu a rămas Părintele Istoriei

bisericeşti, iar metoda sa dovedeşte spirit critic.
Bibliografie:
Traduceri: Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere de
Radu Alexandrescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, voi. 14, Bucureşti 1991; Istoria Bisericească şi
Martirii din Palestina, traducere, studiu şi note de pr. prof.
Teodor Bodogae, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti,
voi. 13, Bucureşti 1987
Studii: Coman, pr. prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 153-159; Idem, Palmîogie, voi. III, Bucureşti 1988,
p. 482-519; Ştefan, pr. drd. Liviu, Poporul biblic în istoria
mântuirii după Emebiu de Cezareea, în re/v. Glasul Bisericii,
an XLVIII, nr. 1/1989, ianuarie-febraarie, p. 65-76;
Voicescu, drd. Mihail, Situaţia creştinilor din Palestina, în
secolele III-IV, după Eusebiu de Cezareea, în rev. Studii
Teologice, seria a Il-a, an XXXIV, nr. 5-6/! 982, mai-iunic, p.
4C3-423

2)Sfântul Chirii al Ierusalimului

Viaţa. Este primul care a fost numit al Ierusalimului,
S-a născut între 313-315, poate în Ierusalim, poate în
împrejurimi. A fost botezat de părinţii săi ortodocşi, care i-au
dat şi o educaţie creştinească aleasă. Se pare că a fost monah,
căci în acea vreme monahismul înflorea, A studiat, aşa cum
reiese din opera sa, cu temeinicie Sfânta Scriptură, dar şi
operele câtorva Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti (Sfântul
Irineu, Eusebiu).
La 20 de ani a fost hirotonit diacon., iar la 30 de ani a
fost preot. în anul 348 era episcop. .Atunci a rostit Catehezele
 109

sale. Istoricii bisericeşti vorbesc de conflictele Sfântului

Chirii al Ierusalimului cu mitropolitul Acaciu al Cezareei
Palestinei, pe probleme de întâietate onorifică, Sfântul Chirii
a fost exilat mulţi ani. în anul 381 a participat la Sinodul II
ecumenic. A fost un orator talentat şi popular. Mineiul
păstrează şi o descriere a sa: „Avea statură obişnuită, era
palid, purta păr lung, alb şi des, avea nasul mic, gura mare,
faţa largă, sprâncenele ieşite înainte, o barbă mare care, de
sub bărbie, se împărţea în două”. Sfântul Chirii al
Ierusalimului a murit în 386, la 18 martie, la mai mult de 70
de ani.
A fost acuzat de simpatie faţă de grupările ariene. Chiar
dacă nu a folosit termenul omoousios, pentru a nu favoriza
sabelianismul, el spune în Cateheza aX J-a: „Tatăl Cel veşnic
a născut din vecie şi în chip negrăit pe Fiul”, care este „întru
toate asemenea Născătorului Său”. însă toţi marii Părinţi ai
secolului al IV-lea mai au mici scăpări, căci învăţătura nu
consacrase deplin toţi termenii. De aceea, Sfanţul Chirii al
Ierusalimului poate fi considerat cu adevărat ortodox.
Opera.
Catehezele baptismale. Procateheza, sau Prologul
catehezelor celui între sfinţi Părintele nostru Chirii,
Arhiepiscopul Ierusalimului prezintă lucrarea ce o va
desfăşura autorul: „învăţăturile pe care metodic vi le vom
expune sunt multe. Acum vi le-am amintit răzleţ, dar la
timpul lor vi le vom expune metodic”.
Cuprinsul celorlalte cateheze este următorul:
l)introducere pentru cei ce vin la botez, subliniind renaşterea
pe care acesta o aduce celor vrednici; 2)tratează problema
păcătosului, a îndreptării lui, a pocăinţei; 3)tot despre botez şi
elementele Tainei; 4).,despre cele zece dogme”, sau un scurt
rezumat al învăţăturilor necesare; 5)explicarea simbolului
110

credinţei; 6)despre unitatea lui Dumnezeu; 7)desprs Tatăl;

8)explicarea cuvântului „Pantocrator”; 9)despre Dumnezeu
Creatorul; 10)despre Mântuitorul; lI)Fiui lui Dumnezeu şi
Fiul Omului; 12)argumentează Întruparea Fiului lui
Dumnezeu din Fecioara; 13)despre răstignirea şi îngroparea
Domnului, despre rolul Crucii; 14)despre înviere şi înălţare,
15)despre a doua venire, judecata şi împărăţia fară de sfârşit a
Domnului, despre semnele Parusiei; 16)despre dumnezeirea
Sfântului Duh şi lucrarea Sa în Vechiul Testament; 17)despre
Sfântul Duh, din Noul Testament; 18)despre Biserică,
învierea trupurilor şi viaţa veşnică.
Catehezele mistagogicc au următorul cuprins: Ijceîor
de curând botezaţi; 2)realitatea mântuirii celui botezat prin
realitatea morţii şi învierii lui Hristos; 3)despre ungerea cu
Sfântul Mir; 4)despre Sfânta Euharistie; 5)despre Sfânta
Liturghie.
Alte opere, A mai scris: Omilie ia slăbănogul de la
scăldătoarea Vitezda, Scrisoarea către împăratul Constanţiu,
Omilie la Nunta din Cana,
Doctrina.
Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl este din totdeauna
Tatăl Unuia-Născut. El n-a devenit Tată prin schimbarea de
voinţă, ci are această vrednicie înainte de orice fiinţă, înainte
de toţi vecii. Fiul este Dumnezeu născut din Dumnezeu,
Viaţă născută din Viaţă, Lumină născută din Lumină,
asemenea în totul Celui care L-a născut. Stă de-a dreapta
Tatălui din veci, nu în urma vreunui merit, care să-L fi ridicat
la această vrednicie. Sfântul Duh este unul singur şi
Mângâietorul. Este putere mare, dumnezeiască şi nepătrunsă
cu mintea. Trăieşte, cugetă şi sfinţeşte toate cele făcute de
Dumnezeu prin Hristos. A lucrat în profeţi, în Apostoli şi în
sufletele drepţilor. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu sunt trei
Dumnezei, cum pretind marcioniţii, ci mărturisim un singur
Dumnezeu, împreună cu Sfântul Duh, prin. Fiul. Nici nu
despărtim Sfânta Treime, nici nu amestecăm Persoanele, ca
Sabe!ie. Sfântul Chirii al ierusalimului combate pe ereticii
care huleau Sfântul Duh (gnostici, valentinieni, manihei,
marcioniţi, montanişti). Sfanţul Duh este Mângâietorul, clei
ne mângâie şi vine în ajutorul nostru, lucrând cu noi şi per= ;u
noi.
Hristologie. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat de la Duhul
Sfânt şi din Fccioara Maria pentru păcatele noastre. A luat
fire omenească fără păcat. întruparea este reală. Dacă Hristos
ar fi fost numai Dumnezeu, noi rămâneam în afara mântuirii.
Dacă era numai om, nu era folositor. Păcatul a fost ridicat de
Hristos prin Crucea Sa, prin care ne-a răscumpărat.
Sfintele Taine. Sfântul Botez. Pentru primirea botezului
este nevoie de o anumită pregătire fizică şi morală a celor ce
urmează să se boteze. „Tot cel ce doreşte să se boteze,
trebuie să lepede haina cea veche a păcatului şi să îmbrace
haina cea nouă a Bisericii, sâ respecte disciplina din timpul
slujbelor, sâ ia aminte cu înţelepciune la tâlcuirea
dumnezeieştilor Scripturi”, să primească exorcismele, să
stăruie în cateheze. Este vorba de o schimbare radicală a
felului de a trăi. Mai presus de toate, se cere credinţa.
Sfântul Chirii al Ierusalimului stăruie asupra necesitam
Sfântului Botez, reamintind cuvintele Domnului (loan 3.. :.r).
„Nu va intra în împărăţia cerurilor cineva, spune ei, oricât de
plin de virtuţi ar fi şi de fapte bune, dacă nu va primi prin apa
pecetea”, în afara mucenicilor. Efectele Botezului sunt:
iertarea .păcatelor, moartea păcatului, desfătarea raiului,
harisma înfierii. „Apa curăţeşte trapul, iar Duhul pecetluieşte
sufletul, ca să se apropie de Dumnezeu”. Botezul este poarta
de intrare în Biserică, în comuniunea sfinţilor. Iată câteva
numiri date acestei Sfinte Taine, la Sfântul Chirii al
112

Ierusalimului: „moarte şi înviere”, „libera renaştere a

înfierii”, „arvuna Duhului Sfânt”, „pecete tainică”, baia
pocăinţei”.
Mirungerea Pentru Sfântul Chirii ai Ierusalimului,
Taina Mirungerii este taina plinătăţii adăugate la harul înfierii
şi împărtăşirii Sfântului Duh. Mirungerea desăvârşeşte unirea
creştinului cu Hristos, unire începută prin botez. Această
taină a fost săvârşită la început prin punerea mâinilor
Sfinţilor Apostoli. în legătură cu materia tainei, Sfântul
Părinte subliniază că ea nu este simplu mir, ci un dar al
Mântuitorului şi al Sfanţului Duh: „Să nu-ţi închipui că mirul
acesta este simplu mir, căci, după cum pâinea Euharistiei,
după invocarea Sfântului Duh, nu mai este simplă pâine, ci
trup al lui Hristos, tot aşa şi acest mir, după invocare, nu este
ur umplu mir, ...dimpotrivă este un dar al lui Hristos şi al
Sfiitului Duh”. Ungerea pe frunte semnifică „slobozirea de
ruşinea pe care primul om călcător de poruncă o purta
pretutindenea”. Ungerea la urechi o primim spre a avea
„urechi în stare să audă tainele dumnezeieşti”. Ungerea
nasului este spre a fi bună mireasmă a Mântuitorului.
Ungerea pieptului înarmează pe creştin împotriva uneltirii
diavolului.
Sfânta Euharistie. Elementele (pâinea şi vinul) se
prefac în mod substanţial în Trupul şi Sângele Domnului.
Prezenţa este reală, substanţială, dar nevăzută. Aproape
întreaga Cateheză a IV-a mistagogică este dedicată prezenţei
reale. „Pâinea ce se vede nu este pâine, chiar dacă o simţim
pâine la gust, ci Trup al lui Hristos, iar vinul ce se vede nu
este vin, chiar dacă gustul o vrea, ci Sânge al lui Hristos”.
Sfânta Euharistie este şi jertfa de Sine pe care Mântuitorul o
oferă necontenit Părintelui Ceresc pentru noi. Hristos nu
încetează să se jertfească mereu pe altarul Bisericii prin jertfa
 113

cuharistică. Sfânta Euharistie înfăţişează prin anamneză

iconomia mântuirii. Ea stabileşte o legătură dinamică între
Domnul Hristos şi noi, pentru a deveni tot mai mult
asemenea Lui. lisus Hristos devine în noi un ferment care
lucrează şi ne angajează şi pe noi în această lucrare. Sfânta
Euharistie are şi un aspect comunitar pentru toţi creştinii ce
mărturisesc credinţa cea adevărată.
Eshatologie. Sfântul Chirii al ierusalimului abordează
tema venirii celei de a doua a Domnului şi face o paralelă
între aceea şi prima Sa venire. Demonstrează logic şi riguros
că lumea aceasta va avea un sfârşit. Descrie semnele Parusiei.
Despre învierea morţilor spune: „Credinţa în învierea
morţilor este o mare poruncă şi învăţătură a Sfintei
soborniceşti Biserici”. Tăgada învierii morţilor este lipsită de
credinţă. Sfântul Părinte aduce o serie de dovezi raţionale,
pentru a demonstra păgânilor posibilitatea învierii morţilor:
argumentul atotputerniciei lui Dumnezeu, argumente din
natură, argumente din observarea vieţii omului. învierea
morţilor este cerută de dreptate. Sfântul Chirii al
Ierusalimului prezintă şi starea oamenilor la înviere, atâi a
celor drepţi, cât şi a cclor păcătoşi.
Sfânta Scriptură, Sfântul Chirii al Ierusalimului este
consecvent învăţăturii Sfântului Apostol Pavcl despre
caracterul inspirat al Sfintei Scripturi, care are o autoritate
divină. între cele două Testamente este o unitate organică.
Orice dogmă îşi are temei în Sfânta Scriptură. Pentru a putea
cerceta Sfânta Scriptură, este nevoie de credinţă şi de dorinţa
de a afla numai adevărul. Şi Sfânta Tradiţie este preţuită
deopotrivă.
Desăvârşirea creştină. Scopul celui ce învaţă pe alţii
{al catehetului) este de a crea din ascultători personalităţi
creştine, adică de a realiza desăvârşirea creştină. Aceasta
pentru că dogmele creştine nu sunt făcute doar pentru a fi
114

memorizate. Dogmele ar trebui să mobilizeze voinţa, să

pregătească mintea şi să facă inima să lucreze virtutea.
Desăvârşirea nu se capătă decât în Biserică, prin stăruinţa
personală a creştinului.
Bibliografie
Traducere: Catehezele, traducere de pr. Dumitra
Fcuioru, Bucureşti 1943
Studii: Băbuş, arhirn. Grigore, Opera, catehetică a
Sfântului Chirii al Ierusalimului şi actualitatea ei, în rev.
Ortodoxia, an XXXVIII, nr. 3/1986, iulie-septembrie, p. 139»
149; Chiţu, magistr. Viorel, Catehezele Sfântului Chirii al
Ierusalimului ca izvor pentru istoria cultului creştin, în rev.
Studii Teologice, seria a Il-a, an XII, nr. 3-4/1960, martie-
aprilie, p. 161-176; Ciocoiu, pr. magistr. Aurel, Desăvârşirea
creştină după Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în
rev. Studii Teologice, seria a Il-a, an IX, nr. 3-4/1957, martie-
aprilie, p. 233-243; Coman, pr. prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 159-160; Idem, Patrologie, v o i III,
Bucureşti 1988, p. 536-567; Georgescu, pr. magistr. Mihail,
Simbolul credinţei şi explicarea lui în opera Sfântului Chirii
al Ierusalimului, în rev. Glasul Bisericii, an XVIII, nr. 3-
4/1959, martie-aprilie, p. 216-233; Idem, Sfintele Taine, după
Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. Studii
T-.'-¡logice, seria a Il-a, an XI, nr. 7-8/1959, septembrie-
ociombrie, p. 428-442; Georgescu Nedelea, Studiu asupra lui
Chirii de Ierusalim, Bucureşti 1900; Grigoraş, pr. lect. C ,
Catehezele Sfântului Chirii al lerusalimidui şi rolul lor în
cultivarea credinţei, în rev. Teologie şi. Viaţă, seria nouă, an
VII (LXXIII), nr. 7-12/1997, iulie-decembrie, p. 79-92; Hau,
drd. Mihai, Tainele de iniţiere, după Catehezele mistagogice
ale Sfântului Chirii al lerusalimidui, în rev. Ortodoxia, an
XXXVIII, nr. 4/1986, octombrie-decembrie, p. 126-138;
 115

Iana, drd. Constantin, Concepţia Sfântului Chirii al

ierusalimului despre Sfânta Scriptură ca temei al
învăţăturilor Bisericii, în „Catehezele” sale, în rev. Studii
Teologice, seria a Ii-a, an XIX, nr. 7-8/1967, septembrie-
oclombrie, p. 446-455; loniţă, drd. Alexandru M., Taina
Sfintei Euharistii la Sfântul Chirii al Ierusalimului, în rev.
Glasul Bisericii, an XXXVIII, nr, 7-8/1979, iulie-septembrie,
p. 804-806; Onofrei, pr, Gh., Eshatologia în Catehezele
Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. Mitropolia Moldovei
şi Sucevei, an LXVI, nr. 5-6/1990, octombrie-decembrie, p.
14-26; Sabău, drd. Alex. Marcel, Importanţa actuală a
„Catehezelor ” Sfântului Chirii, arhiepiscopul Ierusalimului,
în rev. Studii Teologice, seria a Il-a, an XXXVI, nr. 1-2/1984,
ianuarie-februarie, p. 110-127; Stănuleţ, drd. Constantin,
Doctrina euharistică, în operele Sfântului Chirii al
Ierusalimului, în rev. Ortodoxia, an XXIII, nr. 2/1971,
aprilie-iunie, p. 210-218

3)Sfântul Epifanie
Viaţa. S-a născut pe la anul 315, în Palestina şi a fost
atras de monahii de acolo, în special de Sfanţul Ilarion. A
călătorit şi în Egipt, încât la 20 de ani avea o mare experienţă
monahală. A întemeiat o mănăstire în ţara sa, pe cârc a
condus-o timp de 30 de ani. A fost preocupat de studiu
(cunoştea 5 limbi) şi rugăciune. Din anul 367, a fost ales
episcop al Salaminei, în Cipru.
Prin întreaga sa activitate, Sfântul Părinte a dovedit
sfinţenia vieţii sale, trăită în chip ortodox, fiind cinstit chiar
de atunci ca sfânt făcător de minuni. A luptat, inclusiv în
scris, contra ereticilor timpului, dar mai ales împotriva lui
Apolinarie şi a lui Origen, despre care spunea că este la
originea tuturor ereziilor. Chiar şi pe Sfântul loan Gură de
Am îî con.si.dera origenist. Prin intrigile lui Teofil al
Alexandriei, crezând că slujeşte o cauză dreaptă, Epifanie a
plecat în anul 402 la Constantinopol, vrând să--S. mustre pe
Sfântul loan Gură de Aur. Aflând adevărul, a renunţat. A
murit pe drumul de întoarcere, în corabie, în 403, la 88 de
am.
Opera. Este importantă atât din punct de vedere istoric,
cât şi teologic.
1 )Ancoratul este o lucrare scrisă îa cererea creştinilor
din Pamfilia. Prezintă, pe baza Revelaţiei, învăţătura despre
Sfânta Treime şi despre Sfântul Duh, care trebuie să fie
precum, o ancoră, de care creştinii să. se ţină, spre a nu fi. luaţi
de valurile ereziilor. Lucrarea cuprinde şi două simboluri de
credinţă, din care «nul este baptismal.
2)Panarion, sau Cutia cu doctorii, sau Contra tuturor
ereziilor. Combate 80 de erezii, primele 20 fiind precreştine.
Ereticii combătuţi sunt, între alţii: Simón Magul, mesalienii,
origsniştii maniheii, arienii, marcelienii, meletienii,
pnevmatomahii, anomeii etc. Dovedeşte superioritatea
Bisericii faţă de erezii. între eretici sunt şi 44 de filosofi
greci. Reprezintă cea mai mare combatere a ereziilor din acea
vreme.
3 )Despre măsuri şi greutăţi (canonul V.T.,
interpretarea căiţilor biblice; din 392); 4)De$pre cele 12
pietre preţioase (explicaţie alegorică a celor 12 pietre de pe
pieptul, marelui preot; din 394); 5)Două scrisori (lui loan al
Ierusalimului, despre origenişti şi lui Ieronim); 6)Lucrări
iconoclaste: Pamflet contra icoanelor (a căror cinstire o
consideră idolatrie); Scrisoare către împăratul Teodosie (cere
împăratului să hotărască dacă creştinii îşi pot face un
Dumnezeu pictat); Testamentul h i Epifanie (caracter
iconoclast).
 117

Doctrina, Este cea tradiţională, lipsită de speculaţii,

bazată pe revelaţie şi păstrată de Biserică.
Sfânta Treime, Tatăl este nenăscut, necreat. Fiul este
născut, dar necreat. Sfântul Duh este veşnic, nu este născut,
nu este creat, ci deofîinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Sunt 3 ipostase,
o singură fiinţă, o singură dumnezeire. Descoperirea iui
Dumnezeu s-a făcut în mod progresiv, începând cu Moise
(dumnezeirea unică), apoi continuând cu profeţii (Tatăl şi
Fiul) şi desăvârşindu-se în Sfintele Evanghelii (Treimea).
Hristologie. Soteriolagie. Mântuitorul a avut trap
adevărat şi suflet adevărat. Logosul nu s-a întrupat dintr-o
necesitate, ci în virtutea înţelepciunii dumnezeieşti, din
dragostea faţă de oameni şi pentru a înlătura stricăciunea.
Sfanta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu şi pururea
fecioară. Combate 80 de erezii de pe poziţia Bisericii, pe care
o consideră tezaurul credinţei.
Bibliografie: Cuvânt la învierea Domnului, traducere
din PG 43, 465-477, de protos. Ioasaf Popa, în rev. Glasul
Bisericii, an XVII, nr. 4/1958, aprilie, p. 327-330; (.’oman, pr.
prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor
Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 161-163; Idem,
Patrologie, voi. III, Bucureşti 1988, p. 575-594; Niculescu,
diac Gheorghe, Sfântul Epifanie Episcopul Salaminei.
Biografia, scrierile şi doctrina sa, Bucureşti 1902.
118

III)Sftnţii Părinţi Capadocieni

l)SfântuI Vasile cel M are
Viaţa. S-a născut la 329, îrs. Cezareea Capadociei. Tatăl
său era magistratul Vasile, iar mama sa era Emilia, A fost al
doilea din cei zece copii, toţi remarcându-se prin alese
însuşiri. Bunica sa, Sfânta Macrina cea Bătrână, l-a cunoscut
pe Sfanţul Gregorie Taumaturgul. Un teolog francez se
întreba: „A mai existat oare în istoria Bisericii o atât de
strălucitoare şi armonios dăruită familie, ca aceea a
Macrinei? ... Nu! Ce însemnează unii ca Pascal şi chiar Bacii,
faţă de constelaţia: Macrina cea bătrână, Emilia, Macrina cea
tânără, Vasile ce! Mare, Naucratie, Gregorie al Nissei şi Petra
al Sevastei, faţă de veritabila pleiadă: bunică, mamă şi 5
copii?”.
Principala trăsătură pe care Sfântul Vasile cel Mare a
primit-o de la familia sa a fost pietatea. Şi-a petrecut copilăria
la Neocezareea. Tatăl său i-a dat o frumoasă educaţie. Şi-a
continuat studiile la Cezareea Capadociei, ConstantinopoJ şi
Atena. între profesorii săi amintim pe Himeriu, Libaniu şi
Proheresiu. La Atena, a fost coleg cu Sfanţului Grigorie
Teologul, prietenul său. După terminarea studiilor, a practicat
retorica. Sub influenţa binefăcătoare a Macrinei, sora sa, se
botează, la 357 şi întreprinde o călătorie în Egipt, Celestina,
Ceîesiria şi Mesopotamia, cunoscând monahismul.
Se retrage în Pont, pe malul râului Iris, unde vieţuieşte
5 ani. Se familiarizează cu scrierile unor Părinţi si scriitori
bisericeşti, întocmind Filocalia, Scrie Regulile monahale
 119

(mari şi mici, în număr de 55, respectiv 313). în aceste

Regali, Sfântul Vasiîe cel Mare stabileşte, pe baza Sfintei
Scripturi, normele de conduită ale monahului, recomandând
rugăciunea şi munca.
în timpul lui Iulian Apostatul (361-363), Sfântul Vasiîe
cel Mare era preot şi i s-a dus faima de apărător al credinţei.
Mai apoi s-a retras din nou pe malurile Irisului, evitând
discuţiile pe seama sa, din partea episcopului Eusebiu al
Cezareei. Când semiarienii, sprijiniţi de Valens, au început să
provoace tulburări. Sfântul Vasile cel Mare s-a întors, ajutând
pe Eusebiu. De acum datează tratatul Contra lui Eunomiu, în
acelaşi timp, Sfântul Vasile cel Mare s-a preocupat deosebit
de problematica socială a sărăciei. în timpul foametei din
anul 368 şi-a vândut ce-i mai rămăsese din avere. în anul
370, a fost ales episcop al Cezareei Capadociei. în 371,
Valens a împărţit provincia Capadocia în două părţi. De
aceea, Sfanţul Vasile cel Mare a fost nevoit să înfiinţeze alte
două episcopii, în care a aşezat pe Sfântul Gregorie Teologul
şi pe Sfanţul Grigorie de Nissa.
A avut legături cu Biserica Romei, încercând
rezolvarea unei schisme de la Antiohia, datorate luptei dintre
diferitele forme de arianism. A făcut apel adesea şi la Sfântul
Alanasie, A adormit la I ianuarie 379, fiind numit încă de
atunci ,,ceî Mare"'.
O pera.
Lucrări dogmatice: X)Contra lui Eunomiu, conducătorul
anomeilor, lucrare de la 364, în trei cărţi, în care arianismul
este văzut ca un raţionalism pur. Eunomiu spunea că fiinţa lui
Dumnezeu consta în nenaşterea Lui, iar Dumnezeu poate fi.
perfect cunoscut. Cuprinsul celor trei cărţi este: demonstrarea
erorii (c. I), dumnezeirea Sfanţului Duh (c. II şi m i 2)
Despre Sfântul Duh,
Lucrări ascetice: Regulile mari (55), Regulile mici
120

(313), învăţături morale (80), Despre judecata lui Dumnezeu,

Despre credinţă.
Omilii şi cuvântări: 1)9 Omilii ia Hexaimeron. Explică
evenimentul creaţiei lumii, pe zile, în chip literal, folosind
ştiinţa timpului său şi filosofía, scoţând concluzii frumoase
pev.tru spiritualitate. Lucrarea se încheie la ziua a cincea a
creaţiei, fiind continuată privind facerea omului de către
Sfântul Gregorie al Nissei, 2)13 Omilii la Psalmi,
3)Comentariu la Isaia; 4) 24 de Cuvântări diverse, purtând
titlurile: Omiliile I şi II despre post. La cuvintele ,,Ia aminte
de tine însuţi”, Despre mulţumire, La muceniţa lulita. La
cuvintele Evangheliei: „Strica-voi jUnitele mele şi mai mari
le voi zidi ”, Către bogaţi. Omilie rostită în timp de foamete şi
secetă, Că. Dumnezeu nu este autorul relelor, împotriva celor
ce se mânie, Despre invidie, La începutid Proverbelor,
îndrumătoare la Sfântul Botez, împotriva celor care se
îmbată, Despre credinţă, La cuvintele „La început era
Cuvântul”, La mucenicul Varlaam, La mucenicul Gordie, La
Sfinţii patruzeci de mucenici, Despre smerenie, Despre a nu
ne lipsi de cele lumeşti şi despre focul din afara Bisericii,
Omilie către tineri: Cum pot întrebuinţa cu folos literatura
scriitorilor eleni, La sfântul mucenic Mamant, împotriva
sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor.
Sfântul Vasile cel Mare este autorul Sfintei Liturghii
cc poarta numele. A scris 365 de Epistole, cu o tematică
bogată. Unele dintre ele au conţinut dogmatic (233-235).
Doctrina.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfântul Vasile cel
Mare consideră Scriptura ca izvor al Revelaţiei. Ea cuprinde
adevărurile necesare pentru mântuire. ,,Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu. Ea a fost scrisă de Duhul Sfânt,
pentru ca oamenii sâ găsească în ea, întocmai ca într-un spital
sufletesc la care pot, să vina cu toţii, doctoria potrivită cu
 12!

boala fiecăruia”. Sfânta Tradiţie este izvor al Revelaţiei şi

interpretă a Sfintei Scripturi. Scriptura a fost consemnată în
scris sub harisma inspiraţiei. Sfanţul Vasile cel Mare
consideră că Tradiţia, prin Sinoade, Sfinţii Părinţi şi
obiceiurile păstrate în Biserică, explică şi întregeşte
conţinutul de credinţă. Chiar dacă Tradiţia explică Scriptura,
aceasta din urmă este cea care verifică autenticitatea
Tradiţiei. Sfântul Vasile cel Mare ia poziţie contra abuzului
de alegorie. Foloseşte în schimb metoda interpretării istorico-
literare, Exegeza sa are un. caracter hristologic, dar şi unul
bisericesc şi comunitar.
Vechiul Testament. Sfântul Vasile cei Marc pleacă de la
convingerea că Vechiul Testament este preistoria
creştinismului. Cărţile Vechiului Testament sunt „de
Dumnezeu insuflate”. în tâlcuirea Hexaimeronului, arată
organizarea minunată a lumii, cu mişcarea ei în chip regulat,
dovedind că lumea nu e veşnică, ci s-a creat progresiv. Ceea
ce leagă Vechiul Testament de creştinism este mai ales ideea
hristologiei. Se poate face bibliografia Mântuitorului şi după
„Duhul care a grăit odinioară prin profeţi”. Căci pentru
Sfântul Vasile cel Mare, creştinismul este o continuare a
învăţăturii revelate în Vechiul Testament. Şi Biserica creştină
este imaginată prin ierusalim.
Sfânta Treime. Sfântul Vasile cel Mare explică
termenul „ipostas” în sensul că, afirmând realitatea
subzistentă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, nu face
decât să distingă pe cei trei prin unele proprietăţi personale,
care indica transmiterea aceleiaşi fiinţe integrale de la Tatăl
Ia ceilalţi Doi, menţionând chiar prin aceasta unitatea de
fiinţă între ei, dar mtr-o formă care înseamnă totodată viaţa
interpersonală,
împotriva Iui Pavel de Samosata, care vorbea despre
122

preexistenta fiinţei în raport cu Persoanele lui Dumnezeu,

Sfanţul Vasile cel Mare afirmă că fiinţa lui Dumnezeu nu este
superioară Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, pentru că ea nu
e mai veche decât ei. „Fiinţa” indică ceea ce este comun în
Sfânta Treime, aşa cum termenul „om” indică ceea ce e
comun tuturor oamenilor. Lucrările lui Dumnezeu sunt
variate, dar fiinţa este simplă. Spunem că noi cunoaştem pe
Dumnezeu din lucrările Lui, dar de fiinţa Lui nu îngăduim să
ne apropiem. Căci lucrările Lui coboară la noi, dar fiinţa Lui
rămâne neapropiată. Sfântul Vasile cel Mare utilizează pentru
prima dată formula „o singură fiinţă, trei ipostase”.
Sfântul Duh, La Sinodul de la Niceea (325) nu s-a
discutat problema Sfântului Duh. Aceasta va fi pusă mai apoi
de către arienii moderaţi sau omiousieni, discipoli ai lui
Eustaţiu de Sebasta. Ei spuneau despre Fiul că este o fiinţă
atwmănătoare cu cea a Tatălui, iar despre Sfântul Duh că este
„un duh slujitor, asemenea îngerilor”. Sfanţul Vasile cel
Mare şi Eustaţiu au fost iniţial prieteni, căci Eustaţiu
organizase viaţa monahală din Asia Mică. însă după ce
Eustaţiu a început să răspândească erezia, relaţiile s-au răcit.
Ortodocşii au început să-l acuze pe Sfântul Vasile cel
Mare că se îndoieşte despre dumnezeirea Sfanţului Duh.
Atunci Sfântul Părinte a răspuns, la 374, când era de faţă şi
Amfîlohie de Iconiu, prin formulele: „Slavă Tatălui prin Fiul
în Sfântul Duh” şi „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”.
Sfântul Vasile a scris tratatul Despre Sfântul Duh,
având pe scurt următorul cuprins: l)Cap. 2-6 = identitatea de
onoare a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, plecând de la
prepoziţiile din doxologie; 2)Cap. 6-8 = egalitatea în cinstire
(omotimia) a Fiului cu Tatăl şi consubstanţialitatea Lor;
3)Cap. 9 - până la sfârşit = identitatea de cinstire a Duhului
cu Tatăl şi cu Fiul şi consubstanţialitatea Lor.
 123

Pentru că ereticii negau dumnezeirea Sfântului Duh,

socotindu-L creatură şi inferior Tatălui şi Fiului, Sfântul
Vasile cel Mare demonstrează tocmai demnitatea Sa, chiar
dacă nu îl numeşte direct. Dumnezeu: „nu este posibil ca
atunci când auzi (cuvântul) Duh să-ţi închipui o fiinţă
limitată, supusă schimbărilor şi transformărilor, sau întru
totul asemenea creaturilor, ci ... este necesar să te gândeşti la
o fire spirituală, cu putere infinită...”.
Pornind de la formele de preaslăvire a Sfintei Treimi
amintite mai înainte, Sfântul Vasile cel Mare demonstrează
că Sfanţului Duh I se cuvine aceeaşi adorare şi mărire ca
Tatălui şi Fiului. La obiecţia făcută de eretici că Sfântul Duh
nu trebuie aşezat în aceeaşi ordine cu Tatăl şi Fiul, Sfântul
Vasile cel Mare spune că dacă Domnul L-a pus pe Duhul la
Botez alături de Sine şi de Tatăl, rezultă unitatea Lor fiinţială
şi comuniunea Persoanelor treimice.
Duhul Sfânt provine din Dumnezeu (ca Dumnezeu), nu
prin naştere, ca Fiul, ci ca „suflare a gurii Sale” . Deci Sfântul
Părinte încearcă să explice purcederea Sfântului Duh prin
analogie cu suflarea gurii Sale. Duhul Sfânt, printr-o putere
iluminatoare, ne ajută să contemplăm frumuseţea lui
Dumnezeu cel nevăzut. Lucrarea Duhului Sfânt în lume se
face prin energiile Sale. Duhul Sfânt dăruieşte creaturilor
darurile lui Dumnezeu, ale Sfintei Treimi, El desăvârşeşte
opera Tatălui şi a Fiului, spiritualizând pe om şi prefacând
creaţia.
Teologii romano-catolici, deşi laudă claritatea limbii
Sfântului Vasile cel Mare, se mulţumesc să spună că în
vremea sa, Filioque nu era un punct asupra căruia să se fi
făcut lumină. în tratatul Despre Sfântul Duh, demonstraţia
Sfanţului Vasile cel Mare este progresivă, dialectică,
dovedind o înaltă cultură şi folosirea înţeleaptă a aspectelor
practice ale vieţii creştine, împreunate cu puternica sa
i 24

convingere personală.
Soteriologie, Sfântul Vasile cel Mare consideră căderea
omului ca urmarea abuzului dc liberul arbitru, dar şi ca
urmare a sfatului diavolului. Omul căzut nu este iremediabil
pierdut. „Chipul lui Dumnezeu” nu este nimicit, ci numai
întunecat. Iubirea dumnezeiască vrea să îl readucă pe om la
menirea lui. înomenirea, Jertfa şi învierea Fiului lui
Dumnezeu ridică firea umană din pierzare. Mântuirea Fiului
lui Dumnezeu cuprinde obiectiv pe toţi oamenii. însuşirea ei
în chip subiectiv, de fiecare în parte, se face prin credinţă,
botez şi viaţă virtuoasă, conformă cu învăţătura
Mântuitorului.
Antropologie. Sfântul Vasile cel Mare subliniază
demnitatea unică a omului şi locul privilegiat pe care îl ocupă
în cadrul creaţiei. Omul este stăpânul ei. Puterea stăpânitoare
a omului i-a fost dată prin raţiune. Omul este alcătuit din trap
şi suflet. Prin suflet, oamenii sunt egali. A fi născut dintr~un
sclav nu este pricină de batjocură.
Evidenţierea superiorităţii sufletului rai înseamnă Ia
Sfanţul Vasile cel Mare negarea valorii trupului, în sens
gnostic. Omul e superior celorlalte vieţuitoare prin poziţia sa
verticală, prin faptul că priveşte spre cerul cu care este
înrudit. Sfântul Vasile cel Mare accentuează îdeea că numai
omul este creat după chipul lui Dumnezeu. El raportează
chipul fie la elementul spiritual, fie la raţiune şi inteligenţă,
fie la liberul arbitru, fie la puterea creatoare a omului. „Nu
posedăm ceea ce este după chipul lui Dumnezeu sub formă
trupească. Căci forma trapului este cea a unui lucru
stricăcios”.
Raportul dintre chip şi asemănare este acela ca: „noi
avem chipul prin creaţie; asemănarea o dobândim prin voinţă,
... Ceea ce ţine de voinţă ne aparţine în potenţa“. Deci chipul
Iui Dumnezeu este un dat creaţional, iar asemănarea cu
 125

Dumnezeu este o virtuozitate. Asemănarea presupune un

continuu efort spre desăvârşire. Chipul reprezintă punctul de
plecare, iar asemănarea înseamnă acţiune, adică libertate.
Unitatea Bisericii se manifestă prin unirea, comuniunea
şi prietenia corifeilor. Unitatea lor înseamnă deci unitatea
Bisericilor şi contrariul. în concepţia sa, Sfanţul Vasile cel
Mare consideră că tot pământul este casa lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare si Şcoala alexandrină. Referitor
’ 9

la raportul operei Sfântului Vasile cel Mare cu cea a lui

Clement Alexandrinul, el se referă mai mult la atitudinea
creştină faţă de cultura păgână şi apofatismul ortodox. în ceea
ce priveşte pe Origen, Sfântul Vasile cel Mare l-a cinstit şi l-a
admirat, i-a îndreptat erorile ce erau contrare Revelaţiei.
Datorită neostenitei munci a Sfinţilor Părinţi Capedocieni,
Origen şi învăţăturile sale au fost însuşite de Biserică. în ceea
ce priveşte pe Sfântul Atanasie, pe acesta Sfântul Vasile cel
Mare l-a sprijinit în lupta lui contra ereziei şi i-a cerut sfatul
în câteva scrisori.
Spiritualitatea creştină. Pentru că toată viaţa creştină
este condiţionată de Duhul Sfanţ, toate capitolele frumoase
ale strădaniilor şi ale realizărilor creştine pe calea desăvârşirii
sunt opera Sfântului Duh. Deci pentru a fi înţeleasă esenţa
spiritualităţii creştine, trebuie să se facă neîncetată referire la
acest izvor al ei.
Virtutea este privită ca manifestare a potenţelor bune
sădite în fiinţa noastră, încă de la creaţie, de Dumnezeu.
Dimpotrivă, viciul este manifestare a înclinaţiei spre rău,
vădită după căderea în păcat. Pentru a săvârşi virtutea este
necesar ca omul să aleagă şi să distingă binele de rău. Este
nevoie să fie ajutat de harul dumnezeiesc. Virtutea este
podoaba cea mai de preţ pe care o poate agonisi creştinul.
Virtutea stă în puterea noastră. Ea poate fi dobândită prin
stăruinţă. Este un lucra mai mare şi mai durabil decât
126

celelalte bunuri.
Exemplul propriei vieţi. Prin învăţătura, nevoitiţa,
smerenia şi necontenita dăruire de sine, Sfântul Vasile cel
Mare a constituit un exemplu de desăvârşire creştină, o pildă
de urmat. Pentru că a considerat viaţa prezentă ca pe o
pregătire continuă pentru viaţa veşnică, a ştiut să-şi
disciplineze cugetul şi să-şi smerească sufletul, dovedind o
modestie exemplară a ţinutei şi comportării exterioare. A trăit
într-o necontenita căinţă şi frângere a inimii. Iar misiunea sa
preoţească era un nesecat izvor de poveţe înţelepte pentru toţi
cei ce aveau nevoie de îndrumare duhovnicească.
Dreptatea. Este una dintre virtuţile cardinale. Ea
reprezintă cea care împarte sau atribuie fiecăruia ceea ce este
al său. Reglementează relaţiile dintre oameni. Sfântul Vasile
cel Mare recunoaşte eă împărţirea dreptăţii este un lucra
dificil. „Nu~j îngăduit judecătorului să fie nedrept sau
părtinitor”.
Cumpătarea, Sfântul Vasile cel Mare consideră
cumpătarea ca pe un frâu care disciplinează pornirile
pătimaşe. Dar cumpătarea nu înseamnă abstinenţă totală da la
orice hrană, adică distrugerea vieţii. Scopul cumpătării este
dobândirea evlaviei. Cumpătarea se referă şi la îmbrăcăminte
ú podoabe.
Pacea, Sfanţul Vasile cei Mare preamăreşte şi
preţuieşte pacea, cerând credincioşilor să o cultive în suflet,
spre a evita, furtuna patimilor. Numai păzind pacea în inimile
noastre vom putea să ne păzim de tulburările de pe urma
patimilor. Domnul S-a făcut tuturor pildă de pace. Iar pacea
pe care Domnul a lăsat-o presupune o minte liniştită, un
echilibru sufletesc, o lipsă de patimi.
Postul a fost arătat primului om în rai, care a primit
porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi
râului. Postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai
 127

sigur tovarăş a! corpului, arma cea mai tare a vitejilor,

exerciţiul atleţilor, îndemn ia pietate, inspiraţie a modestiei.
Postul dă curaj şi învaţă a iubi pacea.
Milostenia, Dumnezeu porunceşte milostenie. Bogatul
nu se poate opune. Săracul trebuie să primească milostenia ca
pe darul lui Dumnezeu. Milostenia nu este umilinţă.
Bogăţia, şi sărăcia. Bogăţia este privită ca un dar al lui
Dumnezeu, ce a fost dat pentru administrare. Bogaţii nu au
dreptul să păstreze bogăţiile numai pentru dânşii. „Se cuvine
ca cei ce judecă cu înţelepciune să se gândească la o
întrebuinţare chibzuită a bogăţiei, iar nu la una care sa Ie
producă numai lor plăcerea”. Avariţia şi luxul sunt urmările
întrebuinţării rele a bogăţiei. Avariţia este caracterizată ca
preocuparea continuă de a transforma totul în aur: „Toate le
vezi în aur, spune Sfântul Vasile cel Mare despre avar, numai
Ja aur te gândeşti; îl visezi când dormi şi-ţi este în minte cât
eşti treaz”.
Egalitatea, socială. Aceasta este rezultat al „egalităţii în
iubire”. Sfântul Părinte repetă că dacă toţi oamenii şi-ar
chivernisi averile ca să fie de folos şi săracilor, „atunci
fiecare ar primi câte puţin pentru îndestularea nevoilor lui”.
Munca, Vorbind despre muncă ia Sfântul Vasile ceî
Mare, se cuvine amintit şi exemplul propriu. Căci Sfântul
Părinte, împreună eu prietenul său, Sfântului Grigorie
Teologul, a lucrat el însuşi, pentru a face roditor pământul
arid de pe malul râului Iris, în Pont, împletind studiul şi
rugăciunea. Din învăţătura sa despre muncă şi din înţelegerea
cuvântului Sfintei Scripturi privind modul întrebuinţării
roadelor muncii, reiese grija sa faţă de cei aflaţi în nevoi d
înfometaţi şi Vasiîiada. Concepţia Sfântului Vasile cel Marc
a fost un triumf moral asupra societăţii timpului, care
i '

discredita munca. în acest fel a influenţat radical şi istoria

monahismului.
Familia. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, bărbatul şi
femeia se bucură de aceeaşi preţuire în faţa lui Dumnezeu,
Virtutea bărbatului şi a femeii este una singură. Şi pentru că
au o singură natură, au aceleaşi lucrări. Copiii sunt cei ce stau
la temelia continuităţii naturii omeneşti. Pentru aceasta.
Domnul îi păzeşte.
Invidia. Este cea mai funestă pasiune din inima omului.
Precum rugina roade fierul, tot la fel invidia consumă sufletul
celui ce o are. Cei invidioşi sunt precum vulturii, ce
dispreţuiesc mirosul de flori şi se duc la hoituri.
Mânia, Mânia întunecă raţiunea omului. Î! face precum
câinii şi demonizaţii. Cei mânioşi nu respectă pe nimeni şi
nimic. Ca un remediu, Sfântul Vasile cel Mare recomandă
răbdarea, tăcerea, smerenia.
Beţia. Beţivul îşi înjoseşte fiinţa prin chefuri deşănţate.
Beţia este nenorocirea minţii, stricarea puterii, îmbătrânirea
prematură şi moartea timpurie.
Camăta. Este considerată ca păcat capital, asemenea
furtului şi omorului, căci ea înseamnă o ucidere lentă,
sufletească şi trupească. Biserica a oprit nu numai practicarea
cametei, ci chiar dobânda. Sfântul Vasile cel Mare descria
astfel pe avar: „Avarul, văzând un om pe care nevoia îl
obligă să se arunce la picioarele sale, ... nu are milă de
această prăbuşire nemeritată. Mu ţine seama de fire, nu se lasă
înduplecat de rugăminţi, ci rămâne inflexibil şi implacabil...
Jură, afirmă cu blesteme că în adevăr el nu are nici un ban şi
că el însuşi caută pe cineva să se împrumute... însă de îndată
ce acela care cere împrumutul face aluzie la dobândă sau
pronunţă cuvântul ipotecă, avarul începe să zâmbească...”.
Viaţa monahală. Regulile vieţii obşteşti, aşa cum sunt
ele întocmite de Sfântul Vasile cel Mare, se fundamentează
pe 2 principii: l)rugăciunea obştească; 2)munca. Vkfa
monahala de pe teritoriul patriei noastre, cum reiese din
documentele scrise, a fost tot o viaţă de obşte.
Sfântul Liturghie. Sfântul Vasile cel Mare ne-a lăsat
Sfânta Liturghie ce îi poartă numele. Iar viaţa creştinului
autentic este o viaţă ce-şi trage seva din Sfânta Liturghie.
Pentru ea ea să îşi poată îndeplini rolul, preotul trebuie să fie
pătruns de „spiritul liturgic”, adică de focul supremei Jertfe,
ce se petrece pe Sfântul Altar, cum spune Sfântul Vasile cel
Mare în Sfânta sa Liturghie, în rugăciunea dinaintea
Rugăciunii Domneşti: „Tu, Dumnezeul nostru, care ai primit
darurile acestea, curăţeşte-ne pe noi de toată necurăţia
trapului şi a sufletului şi ne învaţă să săvârşim sfinţenie întru
frica Ta, ca întru curata mărturisire a cugetului nostru,
primind părticica Sfintelor Tale Taine, să ne unim cu Sfântul
Trup şi Sânge al Hristosului Tău”.
Sfântul Vasile cel Mare în colindele româneşti. Melozii
anonimi ai poporului român i-au adus ofranda lor, !- :m
preamărit pe Marele Vasile în colindele lor. In acestea, eJ .-ie
apare familiar duhului ortodoxiei noastre populare, umanizai
şi transfigurat de aureola sfinţeniei, asimilat spaţiului nostru
etnic şi spiritual. Căci după colindele româneşti, Sfântul
Vasile cel Mare nu apare numai pe plan ceresc, trăind în
lumea sfinţilor, ci şi pe plan pământesc, trăind şi pîugărind în
lumea noastră, asemenea plugarilor noştri. Iată un exemplu:
,,Intr-o zi de dimineaţă / S-a sculat Sfanţul Vasile / Şi-a
plecat la arat / Cu plug cu doisprezece boi ... La plug s-a
întumat / Şi s-a apucat de arat / Şi-a arat dealul Garalimului /
Faţa Erusalimului”.
Legăturile cu S’cifia Minor (Dohrogea) şi cu teritoriile
de peste Dunăre, stăpânite de goţi, au fost actualizate şi
întărite prin corespondenţa pe care Sfântul Părinte a avut-o cu
guvernatorul militar funius Soranus şi cu episcopul
130

Vetranion. Dorea să aducă în Capadocia rămăşiţele

pământeşti ale unor martiri de origine capadociană.
încheiere. P.F. Patriarh Iustin Moisescu spunea despre
Sfântul Vasile cel Mare: „A fost mare în râvna pentru trăirea
sa monahală..., ca tată al orfanilor şi ocrotitor al văduvelor,
bogăţie pentru săraci..., învăţătură pentru tineri, călugărilor
dreptar al faptei hune... Nu numai Vasiliada, Liturghia,
apărarea dreptei credinţe şi rânduielile vieţii monahale îl ţin
aproape de sufletele noastre (ale românilor), dar şi legăturile
pe care le-a avut cu conducerea civilă şi probabil şi cu
ierarhia bisericească din ţinutul nostru”.
Bibliografie
Traduceri; Omilii la Hexaemeron, la Psalmi şi cele 24
de Omilii şi Cuvântări, traducere, introducere, note şi indici
de pr. prof. Dumitra Feciorii, în colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti 1986, voi. 17; Comentar la Psalmi, trad. de
pr. dr. Olimp Căciulă, Colecţia „Izvoarele Ortodoxiei”,
Bucureşti 1939; învăţăturile morale (II), traducere pr.
Nicolae Petrescu, în rev. Mitropolia Olteniei, an XXVIII, nr,
1 î -12/1976, noiembrie-decembrie, p. 1019-1020; învăţăturile
morale (IV), traducere pr. Nicolae Petrescu, în rev.
Mitropolia Olteniei, an XXX, nr. 7-9/1978, iulie-septembrie,
p. 584-586; învăţăturile Sfântului Vasile cel Mare către fiu l
duhovnicesc, traducere şi prezentare de I. Popa, în rev.
Mitropolia Olteniei, an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-martie,
p. 55-70; Către tineri, cum pot întrebuinţa cu folos literatura
scriitorilor elini, traducere de pr. Dumitru Fecioru, în rev.
Mitropolia Olteniei, an XL, nr. 4/1988, septeinbrie-
octombrie, p. 332-341, Cuvânt către bogaţi, traducere din PG
31, 277-304, de pr. Dumitru Feciorii, în rev. Biserica
Ortodoxă Română, an XCVII, nr. 3-4/1979, martie-aprilie, p.
351-361; Cuvânt despre mulţumire, traducere din PG 31,
 131

217-237, de pr. Dumitra Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei,

nr. 5-6/1974, p, 433-440 şi în rev. Mitropolia Olteniei, an
XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-martie, p. 49-55; Cuvânt la
Duminica a XH-a după Rusalii, traducere din PG 31, 277-
304, de pr. Dumitru Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei, an
XX, nr. 9-10/1968, septembrie-octombrie, p. 784-794;
Cuvânt la muceniţa Iulita şi completare la Omilia rostită mai
înainte: Despre mulţumire, traducere din PG 31, 237-261, de
pr. Dumitru Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 9-
10/1974, p. 814-823, Cuvânt pentru instalarea preoţilor,
traducere din PG 31, 1685-1688, de prof. Nicolae Petrescu, în
rev. Mitropolia. Olteniei, an XIX, nr. 5-6/1967, mai-iunie, p.
468-469 şi traducere de pr. Dumitra Fecioru, în rev.
Mitropolia Banatului, an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie,
p. 320-326; Despre iubirea fa ţă de Dumnezeu şi fa ţă de
aproapele, traducere din PG 32, 1148-1153, de pr. prof.
Nicolae Petrescu, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 4-6/1981, p.
220-223; Despre post, Cuvântul întâi, traducere din PG 31,
164-184, de pr. Dumitru Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei,
nr. 9-10/1973, p. 775-783; Despre post, Cuvântul al doilea,
traducere din PG 31, 185-197, de pr. Dumitru Fecioru, în i w .
Mitropolia Olteniei, nr. 11-12/1973, p. 965-970; Despre
Sfântul Duh, partea a II-a, cap. XX-XXX, în rev. Glasul
Bisericii, an XL, nr. 3-5/1981, martie-mai, p. 401-425;
Epistola CCIV. Către locuitorii din Neocezareea, traducere
din PG 32, 744-756, de pr. prof. Teodor Bodogae, în rev.
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LV, nr. 1-2/1979,
ianuarie-februarie, p. 118-122; Epistola CCX către fruntaşii
oraşului Neocezareea, traducere din PG 32, 768-777, de pr.
prof. Teodor Bodogae, în rev. Mitropolia Ardealului, an
XXIII, nr. 10-12/1978, octombrie-decembrie, p. 807-812;
Epistolele 113, 123, 227 şi 248, traducere pr. prof. Teodor
Bodogae, în rev. Mitropolia Ardealului, an XXIV, nr. 10-
12/1979, octombrie-decembrie, p. 824-830; Landă păcii
(Isaia 2, 4), traducere din PG 30, 244-245 şi comentarii de pr.
prof. Nicolae Petrescu, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an
Cil, nr. 11-12/1984, noiembrie-decembrie, p. 772-776:.
Omilia X V despre credinţă, traducere din PG 31, 464-472, de
pr. prof, Nicolae Petrescu, în rev. Mitropolia Banatului, an
XVII, nr. 7-9/1967, p. 488-493; Omilie împotriva mâniei,
traducere din PG 31, 353-372, de pr. Dumitra Fecioru, în rev,
Mitropolia Olteniei, nr. 7-8/1975, p. 547-553; Omilie despre
invidie, traducere din PG 31, 372-385, de pr. Dumitru
Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 5-6/1975, p. 409-415;
Omilie despre milă şi dreptate, traducere din PG 31, 1705-
1713, de pr, prof. Nicolae Petrescu, în rev. Mitropolia
Olteniei, nr. 7-9/1982, p. 523-526; Omilie despre smerenie,
traducere din PG 31, 525-540, de pr. Dumitra Fecioru, în rev.
Mitropolia Banatului, an XXIX, nr. 4-6/1.979, aprilie-innie,
p. 320-326; Omilie la începutul Proverbelor, traducere din
PG 31, 385-424, de pr, Dumitru Fecioru, în rev. Mitropolia
Olteniei, nr. 9-10/1975, p. 718-733; Omilie la cuvintele
evangheliei după Luca: „Strica-voi jitniţele mele şi mai mari
le voi zidi ” şi despre lăcomie, traducere din PG 31, 261-267,
de pr. Dumitru Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 11-
12/1974, p. 965-970; Omilie /o cuvintele: Ia aminte la tine
însuţi, traducere din PG 31, 197-217, de pr. Dumitra Fecioru,
în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 1-2/1974, p. 55-63; Omilie la
Sfinţii patruzeci de mucenici, traducere din PG 31, 508-525,
de pr. Dumitru Fecioru, în rev, Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an LV, nr. 3-6/1979, martie-iunie, p. 377-381;
Omilie la textul: La început era Cuvântul, traducere din PG
31, 472-482, de pr. prof. Nicolae Petrescu, în rev. Mitropolia
Olteniei, nr. 3-4/1969, p. 279-284; Omilie pentru mângâierea
unui bolnav, traducere din PG 31, 1713-1721, de pr. prof.
Nicolae Petrescu, în rev. Mitropolia Olteniei, an XXXVII, nr.
 133

1-2/1985, ianuarie-februarie, p. 45-49; aceeaşi omilie este

tradusă şi în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 2/1991, p. 71-76;
Scrisoarea a 233-a, traducere din PG 32, 864-866, de pr.
prof, Nicolae Petrescu, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 7-
9/1979, p. 559-560; Scrisoarea a 234-a şi a 235-a, către
Amfilohie de Iconium, traducere din PG 32, 868-876, de pr.
prof. Nicolae Petrescu, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 1-
2/1980, p. 42-45; Scrisoarea a 236-a către Amfilohie de
Iconium, traducere din PG 32, 876-885, de pr. prof. Nicolae
Petrescu, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 1-3/1981, 86-90;
Scrisoarea a 260-a, traducere din PG 32, 953-968, de pr.
prof. Nicolae Petrescu, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 1-
3/1982, p. 40-46; Scrisorile Sfântului Vasile cel Mare către
Sfântul Atanasie al Alexandriei, prezentare şi traducere de pr.
prof. Teodor Bodogae, în rev. Mitropolia Olteniei, an XXXI,
nr. 1-3/1979, ianuarie-martie, p. 70-79
Studii: Alexe, Gheorghe, Sfântul Vasile cel Mare în
colindele religioase româneşti, în rev. Studii Teologice, seria
a Il-a, an XI, nr. 1-2/1959, ianuarie-februarie, p. 73-84;
Alexe, prof. Ştefan, Critica marii plăgi a cametei la Sfinţii
Părinţi Capadocieni, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei,
an XXXVI, nr. 7-8/1960, iulie-august, p. 433-444; PS Andrei
Botoşăneanu, Aspecte ale gândirii sociale oglindite în opera
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an LV, nr. 1-2/1979, ianuarie-februarie, p. 88-94;
Basarab, pr. prof. dr. Mircea, Sfânta Scriptură şi
interpretarea ei în concepţia. Sfântului Vasile cel Mare, în
rev. Mitropolia Banatului, an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-
iunie, p. 286-300; Bodogae, pr. prof. Teodor, Câteva ştiri mai
puţin cunoscute despre martiri şi despre moaşte în
corespondenţa Sf. Vasile cel Mare, în rev. Mitropolia
Ardealului, an XXXI, nr. 3/1986, mai-iunie, p. 25-30; Idem,
Strădaniile Sfântului Vasile cel Mare pentru unitatea
Bisericii, în rev. Mitropolia. Banatului, an XIII, nr. 11-
12/1963, noiembrie-decembrie, p. 494-506; Idem, Tâlcul
unei scrisori pământeşti a Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
Mitropolia Banatului, an XXIX, ni. 4-6/1979, aprilie-iunic,
p. 314-319; Branişte, pr. dr„ Marin, Sfânta Macrina, sora
Marelui Vasile, în rev. Mitropolia Banatului, an XXXIX, nr.
4-6/1989, iulie-decembrie, p. 21-31; Buzescu, pr. pxof.
Nicolae, Aspectul pnevmatic al eclesiologiei ortodoxe şi
importanţa Tradiţiei la Sfântul. Vasile cel Mare, în rev.
Ortodoxia, an XXXI. nr, 1/1979, ianuarie-martie, p. 90-108;
Căpiat, magistrand Simion, Unele aspecte omiletice în
Cuvântările morale şi panegirice la Sfântul Vasile cel Mare,
în rev. Studii Teologice, seria a II-a, an XVII, nr. 7-8/1965,
septembrie-octombrie, p. 461-471; Caraza, diac. asist. Ion,
Revelaţia divină în Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare,
în rev. Ortodoxia, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p.
116-134; Călugăr, diac. Dumitra, Sfinţi, şi Părinţi ai Bisericii,
Sibiu 1936, p. 26-35; Chirvasie, pr. magistrand, loan,
învăţătura despre S f Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în rev.
Studii Teologice, scria a II-a, an X, nr. 7-8/1958, septembrie-
octombrie, p. 475-484; Coman, pr. prof. loan G., Pafrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p, 163-167; Idem, Elementele demonstraţiei
în tratatul ,,Despre Sfântul Duh ” al Sfântului Vasile cel
Mare, în rev. Studii Teologice, seria a II-a, an XVI, nr. 5-
6/1964, mai-iunie, p. 275-302, Idem, Elements d.'
anihrapologie dans Voeuvre de Saint Basile le Grand,
Tessalonic 1981; Idem, Sfântul Vasile cel Mare şi Ata.rbi.os,
sau despre, calomnie şi onestitate şi discernământ, izolare şi
ecumenicitate, în rev. Mitropolia Banatului, an XXXIII, nr.
9-10/1983, septembrie-octombrie, p. 550-555; IPS Nicolae
Comeanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea, literatură
creştină, Timişoara 1984. p. 117-120; Idem, Patristica.
Mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine,,
Timişoara 1987, p, 137-165, 391-414, Comiţescu, pr. prof.
Constantin, învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre
Sfântul Duh, în rev. Ortodoxia, an XXXI, nr. 1/1979,
ianuarie-martie, p. 108-116; Damşa, diac. prof. Teodor,
Bogăţia şi sărăcia în lumina omiliilor Sfântului Vasile cel
Mare, în rev. Mitropolia Banatului, an XXIX, nr. 4-6/1979,
aprilie-iunie, p. 301-313; Idem, iubirea şi mila. Preliminarii
la analiza unei concepţii creştine despre asistenţa socială la
Sfântul Vasile cel Mare, în rev. Mitropolia Banatului, an
XXX, nx. 7-9/1980, iulie-septembrie, p. 440-445; Drăgulin,
pr. Gheorghe, Sfântul Vasile cel Mare şi şcoala alexandrină,
în. rev. Mitropolia Olteniei, an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-
martie, p. 87-98; Duţu, pr. drd. Constantin, Aspecte sociale în
predica Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Studii Teologice,
seria a ll~a, an XXXI, nr. 1-4/1979, ianuarie-apriJie, p. 324-
337; Georgescu, pr. magistrand Mihai, Idei morale şi sociale
în „Comentariul la Psalmi’’' al Sfântului Vasile cel Mare, în
.rev. Studii Teologice, seria a II-a, an X, nr. 7-8/1958,
septembrie-octombrie, p. 463-474; Gribomont, R.P. Dom,
Concepţia Sfântului Vasile cel Mare despre idealul creştin şi
asceza, evanghelică, traducere de arhim. Benedict Ghiuş, în
rev. Mitropolia Olteniei, an XXXI, nr. î -3/1979, ianuarie-
martie, p. 79-88; Grosu, prof. N., Sfântul Vasile cel Ma--e,
chip plin de har şi de lumină, în rev. Ortodoxia, an XXXI, rs.
1/1979, ianuarie-martie, p. 160-168; loniţă, diac. asist.
Vioreî, Viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
Ortodoxia, an XXXI, tir. 1/1979, ianuarie-martie, p. 16-28;
Ivan, prof. lorgu, Tălmăciri şi îndrumări ale Sfântului Vasile
cel Mare pentru cei doritori de desăvârşire morală, în rev.
Glasul Bisericii, an XXXIX, nr. 1-2/1980, ianuarie-februarie,
p. 54-67; Mehedinţu, pr. drd. Sandi, Importanţa caiehetică a
Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Studii Teologice,
136

seria a Ii-a, an X X X V , nr. 1-2/1983, ianuarie-febraarie, p.

43-64; Moisiu, pr. prof. AL, Sfântul Vasile cel Mare
îndrumător şi păstor de suflete, în rev. Mitropolia Moldovei
şi Sucevei, an XLIV, nr. 1/1988, ianuarie-febraarie, p, 18-27;
Moldovan, pr. conf. Ilie, Natura şi harul în gândirea
teologică a Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Ortodoxia, an
XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 75-90; Neaga, pr. prof.
Nicolae, Vechiul Testament în preocupările Sfântului Vasile
cel Mare, în rev. Ortodoxia, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-
martie, p. 134-146; Nicşoveanu, pr. prof. Mircea, Doctrina
Sfântului Vasile cel Mare în Exorcismele sale, în rev. Glasul
Bisericii, an XXXV, nr. 7-8/1976, iulie-august, p. 742-751;
Pîslaru, pr. Matei, Sfinţii Părinţi despre muncă, în rev. Glasul
Bisericii, an XIX, nr. 1-2/1960, ianuarie-februarie, p. 43-47;
Petrescu, pr. prof. Nicolae, Scrisori ale Sfântului Vasile cel
Mere, documente ale strădaniei sale pentru păstrarea şi
apărarea unităţii dreptei credinţe, în rev. Biserica Ortodoxă
Română, an C, nr. 7-8/1982, iulie-august, p. 650-662;
Petrescu, pr. prof. Nicolae, Sfântul Vasile cel Mare, despre
poruncile lui Dumnezeu şi despre împlinirea poruncii de a
iubi pe Dumnezeu, în rev. Mitropolia Olteniei, an XXXV, nr.
7-8/1983, iulie-august, p. 487-492; Petrescu, pr. prof.
Nicolae, Sfântul Vasile cel Mare, laudă păcii, Comentarii şi
traducere, în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-8/1986,
iulie-august, p. 79-87; Pop, protos. Drd. Irineu, învăţăminte
morale şi sociale în opera şi activitatea Sfântului Vasile cel
Mare, necesare activităţii preoţilor în vremea noastră, în rev.
Studii Teologice, seria a Il-a, nr. 3-4/1985, p. 276-289; Popa,
protos. Ioasaf, Sfinţii Pahomie, Vasile cel Mare şi ioari
Casian, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LXIII, nr.
3/1987, mai-iunie, p. 22-38; Popescu, pr. drd. Ion, Persoana
şi lucrarea Sfântului Duh în scrierea Sfântului Vasile cel
Mare „De Spiritu Sancto ”, în rev. Studii Teologice, seria a II-
 137

a, an XLII, nr, 4/1990» iul ie-august, p. 27-40; Punguţă,

ierodiacon drd. Vinchentie, Antropologia ortodoxă în
viziunea omiliilor ,,Despre crearea omului ” ale Sfântului
Vasile cel Mare, în Revista Teologică, seria nouă, an 1(73),
nr. 3/1991, inai-iunie, p. 21-33; Sibiescu, pr. prof. Gh.,
Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor
(Dobrogea), în rev. Ortodoxia, an XXXI, nr. 1/1979,
ianuarie-martie, p. 146-160; Stăniloae, pr. prof. Dumitru,
Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime, după Sfântul Vasile
cel Mare, în rev. Ortodoxia, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-
martie, p. 53-75; Vasiliu, lector dr. Cezar, 1600 de ani de 'a
moartea Sfântului Vasile cei Mare, în rev. Ortodoxia, an
XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-maitie, p. 12-16; Voicu,
arhidiacon prof. Constantin, Unitatea Bisericii în oikumene
după S f Vasile cel Mare, în rev. Mitropolia Banatului, an
XXIX, nr, 4-6/1979, aprilic-iiinie, p. 275-285; FPS Nestor
Vomicescu, Învăţături duhovniceşti din viaţa şi opera
Sfântului Vasile cel Mare, In rev. Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an XLI, nr. 1-2/1965, ianuarie-februarie, p. 43-54,
Idem, Despre viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare. La
1600 de ani de la trecerea sa către Domnul,, Craiova 1979;
Idem., învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre muncă, în
rev. Mitropolia Olteniei, an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-
inartie, p. 10-48; Idem, Opere ale Sfântului Vasile cel Mare
în literatura noastră bisericească, în rev. Ortodoxia, an
XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-maitie, p. 28-53; Idem, Aspecte
ale desăvârşirii creştine în viaţa şi opera Sfântului Vasile cei
Mare, în rev. Ortodoxia, an XXX, nr. 4/1978, octombrie-
decembrie 1978, pg. 604-637
138

2)Sfântul Grigorie al Nissei

Viaţa. Sfântul Grigorie aî Nissei s-a născut la 335, în
Cezareea Capadociei. A fost fratele mai mic al Sfântului
Vasile cel Mare. Părinţii săi erau Vasile şi Emilia. Primul său
învăţător a fost chiar Sfântul Vasile cel Mare. Apoi au urmat
studiile la marii dascăli ai timpului, inclusiv la Libaniu.
S-a hotărât să intre în cler, a ajuns chiar citeţ. A fost
preocupat însă de filosofia necreştină, dorind să ajungă retor.
S-a căsătorit. După moartea soţiei sale, Teosevia, îndemnat
de Sfanţul Vasile cel Mare şi de Sfântul Grigorie Teologul, s-
a retras în mănăstirea celui dintâi, în Pont, pentru 10 ani. în
anul 371 a fost ales episcop al Nissei, în răsăritul Capadociei.
Arienii i-au înscenat vinovăţii materiale şi Sfântul Grigorie al
Nissei a fost condamnat de un sinod arian, la anul 376. După
moartea împăratului Valens, susţinătorul ereticilor, s-a
reîntors, populaţia oraşului facându-i o primire
impresionantă.
A participat la Sinodul din 379, de la Antiohia, care a
a,, izat apolinarismul. La Sinodul II ecumenic (381,
Cunstantinopoî) a fost unul dintre teologii de autoritate. în
anii 385-386 a ţinut două cuvântări funebre, la moartea
prinţesei Pulheria, fiica împăratului Teodosie şi a împărătesei
Facilla. După anul 394 nu se mai ştie nimic despre el.
Biserica îl pomeneşte la 10 ianuarie.
Opera. Cronologia operei sale: Tratatul Despre
feciorie este din anul 371. Comentariul la Rugăciunea
Domnească este din 374-376, sau din 378. Despre Sfânta
Treime a fost scrisă în perioada conflictului cu Eustaţiu. La
Psalmi poate fi din perioada exilului (376-378). A doua
perioadă a vieţii Sfanţului Grigorie al Nissei începe la 1
ianuarie 379 (când moare Sfântul Vasile) şi ţine până la 385.
 139

Este perioada marilor opere doctrinare. La începutul anului

379 scrie tratatul La facerea omului, oferit de Sfântul
Grigorie al Nissei cadou de Paşte fratelui său Petru, care nu
era încă episcop de Sebasta. în primăvara lui 380, în timpul
unei şederi de 3 luni la Sebasta, scrie Contra macedonienilor,
pe care un cercetător al operei sale o fixa mult înainte de
Sinodul din 381, unde Sfanţul Grigorie al Nissei va relua
tema în cuvântarea la Sinod. în toamna anului 380, scrie
lucrarea Despre suflet şi înviere, La începutul lui 381 scrie
primele două cărţi din Contra lui Eunomiu. în iama lui 381-
382, scrie a 3-a carte, mult mai lungă. Un ultim grup de opere
ale Sfanţului Grigorie al Nissei sunt de la sfârşitul vieţii sale,
după 385. De professione a fost scrisă către anul 390, Operele
din această perioadă sunt destinate, în cea mai mare parte,
călugărilor. De asemenea, Sfântul Grigorie al Nissei scrie De
instituto Christiano, ca răspuns dat unui număr de călugări şi
conducătorului lor, spre a le servi ca ghid în viaţa lor
ascetică. Ceea ce a completat Sfanţul Vasile pe plan
speculativ, Sfântul Grigorie al Nissei va completa pe plan
mistic. El dă monahismului ceea ce îi lipsea, adică mistica,
între 390 şi 394 a rostit admirabilele sale Omilii la Cântarea
Cântărilor, dedicate călugăriţei Olimpia. în fine, Viaţa lui
Moise se adresează şi aceasta unui călugărul, Cezar. Ca
element de originalitate este şi Omilia La. înălţarea
Domnului, prima Omilie la Sărbătoarea înălţării Domnului.
Opere exegetice: l)Tratatul Despre facerea omului sau
Despre alcătuirea omului este redactat după moartea
Sfântului Vasile cel Mare. Omul este chipul stăpânirii celei
dumnezeieşti. Firea sa întrece în măreţie toată lucrarea
văzută. Omul este superior tuturor vietăţilor pământului.
Structura sa fizică, dreaptă, privind spre cer, arată aceasta.
Limba, ca şi simţurile, au asigurat în timp promovarea
civilizaţiei şi culturii. Omul este un micro-cosmos.
140

2)Apologie pentru Hexaimeron este o lucrare dedicată

lui Petra de Sevasta (din vara lui 379), răspunzând cererii
acestuia, de a explica de ce, în Hexaimeronul său, Sfântul
Vasile cel Mare este asemănat cu spicul, iar Moise cu
grăuntele. Pentru Sfântul Grigoiie al Nissei, ideea de creaţie
se poate armoniza cu cea de evoluţie. Ceea. ce raţiunea
explică logic, Moise exprimă istoric. Toate lucrurile existau
potenţial în primul impuls creator al lui Dumnezeu, sub
forma unei puteri seminale. Natura este mir-o continuă
mişcare.
3)Despre viaţa lui Moise se mai intitulează Despre
desăvârşirea cea după virtute. Se adresează tânărului Cezar,
ce dorea să afle care este modelul vieţii desăvârşite. Sfântul
Grigorie al Nissei ne descrie urcuşul spre Dumnezeu.
Aseamănă strădania sufletului ce aspiră spre unirea cu Acesta
cu urcuşul lui Moise pe muntele Sinai,
4)Despre pitonisă sau Despre ventrilocă (persoana care
rostea cuvintele iară a mişca buzele şi iară a deschide gura,
creând senzaţia că o face din abdomen). Era un fel de
vrăjitorie. Scrierea a fost alcătuită în ultimii săi ani din viaţă
(380-388), Prezintă un episod din viaţa lui Saul. El. apelează
Ia acţiunile vrăjitoreşti ale unei femei din Eador. Despre acest
episod mai vorbesc Origeri şi Ipolit Spre deosebire de
Origen, Sfântul Grigorie al Nissei afirmă că umbra care s-a
arătat lui Saul nu a fost sufletul lui Samuiî, ci un demon.
5)Omilii la Ecclesiat. Titlul complet al lucrării este
Explicarea corectă Ia cartea Ecclesiastului. Sunt 8 Omilii.
Scopul lor este formulat chiar de către Sfântul Grigorie al
Nissei, care zicea: „Ţinta celor spuse în această carte este ca
mintea să întreacă simţirea şi să convingă pe cei care au
părăsit tot ce pare măreţ şi strălucit pe pământ să-şi înalţe
sufletul spre cele nepricepute de simţuri”.
6)La Psalmi tratează aceeaşi temă a urcuşului spiritual
 141

al sufletului, prin virtute. l)La Rugăciunea Domnească, în 5

Omilii, are în centrii pe Hristos şi Duhul Sfânt. Tratează şi
despre rugăciune în general. Cere unirea rugăciunii cu
nepătimirea. 8)La Fericiri, în 8 Omilii, tratează tot despre
înălţarea sufletului spre Dumnezeu. Foloseşte mai ales
metoda alegorică. Apare imaginea scării, ale cărei trepte sunt
virtuţile.
Lucrări polemice: l)Conira lui Eunomie. Şi Sfântul
Vasile cel Mare răspunsese mai înainte ereticului, care nega
dumnezeirea Fiului. Lucrarea Sfântului Grigorie al Nissei are
12 cărţi şi combate Apologia apologiei a lui Eunomiu,
prezentând limpede obiecţiile adversarului. 2)Contra lui
Apolinarie sau Antireticul contra lui Apolinarie, lucrare care
combate scrierea ereticului, intitulată Dovedirea întrupării
lui Dumnezeu după chipul omului. 3)Tot în lupta contra
ereticilor se înscrie şi lucrarea Sfântului Grigorie al Nissei
intitulată Cuvânt despre Duhul Sfânt împotriva
macedonienilor (pnevmatomahi).
Opere dogmatice: \)Marele Cuvânt Catehetic este o
expunere sistematică a principalelor puncte din doctrina
Bisericii creştine. Lucrarea are 40 de capitole şi este adresată
cateheţilor creştini. Iată cuprinsul celor trei părţi ale acesteia:
I)despre Dumnezeu şi Sfânta Treime; II)despre păcat,
întruparea, Mântuirea prin Hristos; III)despre Sfanţul Botez
şi Sfânta Euharistie, despre roadele credinţei. Sunt combătuţi
ereticii eunomieni, manihei, marcioniţi, gnostici (Vasilkie,
Valentin), ca şi păgânii sau iudeii. Lucrarea arată gustul
Sfântului Grigorie al Nissei pentru scrisul ştiinţific.
2)Dialog despre suflet şi înviere sau Macrinia este o
lucrare consacrată sorei sale Macrina. Se aseamănă cu
dialogul lui Platon (Phaidon). Sfanţul Părinte pune în gura
Macrinei învăţăturile sale despre om, suflet, moarte, înviere,
apocatastază. Alte lucrări dogmatice: 3)Contra destinului;
142

4)Despre copiii care mor timpuriu: 5)Că nu suni trei

Dumnezei; 6)Despre credinţă, către Simpliciu.
Opere ascetice: i )Viafa Sfintei Macrina, sora Sfântului
Părinte, arată ce rol a jucat ea în educarea fraţilor. A avut o
viaţă personală aleasă, a practicat asceza şi a râvnit pentru
desăvârşire; 2) Despre feciorie este una din primele sale
lucrări, după ce a fost hirotonit episcop. Apără avantajele
fecioriei, aducând mai ales argumente filosofice.
Cuvântări diverse: 1)Contra celor ce amână botezul,
2)Contra cămătarilor; 3)Despre iubirea de săraci şi, despre
binefacere, 4)Către cei îndureraţi pentru cei ce s-au mutat
din această viaţă; 5)Predici la Bobotează, Paşti, înălţare,
Ruralii, 6)Panegirice la Sfântul arhidîacon Ştefan (două), la
Sfinţii patruzeci de mucenici, ia marele mucenic Teodor;
l)Necrologuri: la. Marele Vasile, fratele său, la moartea
Pulheriei, la moartea împărătesei Flacilla, la viaţa Sfântului
Grigorîe Taumaturgul şi la Sfântul Efrem; 8)Maî multe
epistole.
Doctrină«
Triadologie. Sfântul Grigorîe al Nissei a făcut doi paşi
importanţi: l)a susţinut deofiinţimea celor trei Persoane
dumnezeieşti; 2)a vorbit ma.i clar despre modul provenienţei
Fiului şi Sfântului Duh, lămurind deosebirile de bază ale
existenţei dumnezeieştilor Persoane, ce se explică prin
termenii „cauză“ şi „cauzat“, care nu se referă la natura
dumnezeiască, ce este comună. Tatăl este cauza, Fiul este
cauzat, iar Duhul este din cauză.
Fiul. Cel care a creat lumea este Dumnezeu Cel Unul
Născut, care a făcut veacurile. Puterea Sa se află în cei, în
aer, pe pământ, pe mare şi sub cer. De aceea, spune Sfântul
Cili hif, al Nissei, El există peste tot şi înlăuntru a toate, dar
nr k mic din acestea în care Se găseşte (nu este deci cer
Acesta care cuprinde cerul, nici nu este pământ Acesta care
 143

cuprinde înconjurul pământului, nici apă Aceasta care

cuprinde natura cea. umedă). El este cauză a existenţelor,
susţine universul şi prin puterea inexprimabilă a măreţiei Sale
a venit pentru a vindeca boala păcatului.
Răscumpărarea reprezintă mijlocul prin care
Dumnezeu readuce pe cei căzuţi. Ea izvorăşte din iubirea Sa
faţă de oameni. Cuvântul s-a întrupat, fără a lua si păcatele
noastre. Contra ereticilor gnostici, Sfanţul Grigorie al Nissei
învaţă că întruparea nu este nedemnă de Dumnezeu, căci
firea omenească în sine este bună. Numai însuşindu-şi. toate
caracterele firii omeneşti putea Cuvântul lui Dumnezeu să îl
izbăvească pe om din păcat. Firea dumnezeiască se uneşte cu
cea omenească aşa cum flacăra se uneşte cu combustibil'1.!,
sau sufletul cu trupul. Această unire ne rămâne neînţeleasă.
Cuvântul s-a amestecat cu firea omenescă spre a o
îndumnezei. Fiul lui Dumnezeu s-a dat morţii pentru noi, spre
a ridica din moarte la viaţă firea noastră.
Antropologie. Sfântul Grigorie al Nissei a creat practic
antropologia creştină. Adam reprezintă omul în general, pur,
spiritual, fără sex. Mai apoi, Dumnezeu a împărţit pe om în
bărbat şi femeie. Omul este elementul de mijloc între firea
dumnezeiască şi cea animalică. Avem liberul arbitra, prin
care putem alege chiar răul, dacă voim aceasta. Sfântul
Grigorie al Nissei laudă frumuseţea trupului omenesc, care
dovedeşte situaţia sa deosebită în lume. Urmarea păcatului lui
Adam a fost moartea. Sufletul omenesc este simplu şi
nemuritor, spiritual. Este respins trihotonimul. Răul, privit în
sine, nu reprezintă nimic prin natură. Comparativ cu binele,
este asemenea întunericului faţă de lumină.
Chip şi asemănare. Refacerea chipului şi dobândirea
asemănării cit Dumnezeu este mântuirea, noastră. Qmu’i,
coroana creaţiei, este unica fiinţă făcută după chipul na
Dumnezeu. Datorită chipului, poate ajunge la asemănarea cu
Acesta, la fericirea veşnică. După căderea în păcat, chipul nu
s-a desfiinţai. De aceea, el poate fi refăcut, în Hristos.
Rolul libertăţii. Că omul poate schimba în bine sau în
rău pe cele cu care intră în contact, se vede foarte bine din
comparaţiile sugestive pe care Sfântul Grigorie le face. în
Mare Cuvânt Catehetic arată că Dumnezeu este creatorul
vederii, iar nu al orbirii, al virtuţii, iar nu al lipsei acesteia.
„Şi dacă cineva pe timp senin, cu pleoapele deschise, îşi
aruncă privirile de bună voie în lumina soarelui şi nu mai
vede, oare soarele e cauza orbirii sale?”. Pentru Sfântul
Grigorie al Nissei, firea omenească se aseamănă unei oglinzi
care, atunci când vede aur, ia înfăţişarea aurului, cu toată
strălucirea sa, iar de este îndreptată spre cele urâte, ia
înfăţişarea broaştei, sau a altcuiva din cele cu chip neplăcut.
De aceea, se poate spune că nu există nimic indiferent.
Oglindind lumina, omul devine luminos, îndepărtându-se de
aceasta, se retrage în întunericul păcatului.
Negarea libertăţii umane înseamnă totodată şi negarea
libertăţii divine. Sfântul Grigorie a apărat-o pe aceasta
împotriva doctrinei maniheice, care pleacă de la existenţa
răului în lume, fie el fizic, sau moral, încercând să dea o
justificare de ordin raţional prezenţei acestuia.
Rolul harului dumnezeiesc. Sfântul Grigorie al Nissei
leagă prezenţa harului lui Dumnezeu în om de vrednicia şi
nevoile celor care îl primesc, în funcţie de necesităţile
cs icrete ale fiecăruia dintre ei. Credinţa primitorului
condiţionează prezenţa harului, ca şi necesitatea încrederii
neclintite în aliatul dumnezeiesc. Ceea ce se impune ca o
necesitate este împletirea faptelor celor bune ale omului, cu
harul cel dumnezeiesc, acesta constituind singurul mod de a
putea să realizăm scopul pentru care am fost creaţi. Virtutea
creştină descrisă de Sfanţul Grigorie al Nissei apare ca fiind
de neatins fără ajutorul divin.
 145

Rolul Bisericii. Biserica este „casa lui Dumnezeu”,

„oraşul lui Dumnezeu”, sau „Biserica lui Dumnezeu”.
Hristos nu poate fi Mântuitorul nostru în afara Bisericii, pe
care de fapt a înzesirat-o cu „mulţimea darurilor Sfântului
Duh”, pentru a-şi împlini menirea. De aceea, spunem că
Hristos constituie central întregului organism bisericesc,
locul de plecare al tuturor bunurilor. Sfanţul Grigorie al
Nissei nu foloseşte de obicei obişnuita formulă eclesiologică
paulină de „trap tainic al lui Hristos”, cum fac alţi Sfinţi
Părinţi, preferând pe cea de „popor tainic”, prin care se
referă, desigur, la „poporul Im Hristos” . Sfinţenia Bisericii t si
trage seva chiar din sfinţenia cea deplină, absolută şi unicii -
Dumnezeul treimic. Se subliniază totodată legătura care
există între Biserică şi renaşterea întregului aluat omenesc.
Sfintele Taine. Sfânta Euharistie reprezintă, în
concepţia Sfântului Părinte, începutul îndumnezeirii noastre.
Aşa după cum Taina Botezului schimbă sufletul din necurăţia
păcatului, tot la fel şi Taina Sfintei Euharistii vindecă trapul
omului, ea fiind şi hrana spirituală ce întăreşte sufletul.
Botezul nu se mai mărgineşte geografic şi rasial, ci
capătă o misiune cu adevărat ecumenică. Botezul operează în
noi ceea ce se numeşte „renaştere spirituală“, care este
desigur şi rezultatul consimţământului nostru. Harul
luminător al Botezului împărtăşeşte darurile sale cele
minunate, ne face copii ai lui Dumnezeu, ridicându-ne de pe
pământ şi ducându-ne de aici spre viaţa cerească. Această
imitare a morţii şi învierii Domnului are asupra omului
rezultate negative şi pozitive. Ca negative, pot fi.
caracterizate: schimbarea onmlui din păcat, din stăpânirea
morţii şi a diavolului, iar ca pozitive: renaşterea omuî! i,
refacerea binelui iniţial, dumnezeiasca înfiere, întoarcerea în
rai, refacerea „chipului“ şi îndumnezeirea.
146

Virtuţile, \)Iubirect, Părinţii Capadocieni au ridicat

dragostea pe culmea vieţii duhovniceşti, acolo unde grecii
aşezaseră cunoaşterea. Dumnezeu fiind iubire, reprezintă
ţeiul spre care trebuie să tindă omul, ceea ce trebuie iubit mai
înainte de orice. A iubi pe Dumnezeu nu ţine numai de
timpul prezent, dar condiţia pentru ca iubirea să poată căpăta
şi o dimensiune eshatologică, în sensul posibilităţii
continuării ei şi în lumea de apoi, este ca, potrivit învăţăturii
Sfântului Grigorie al Nissei, ea să înceapă chiar de acum şi
toată viaţa noastră să devină timpul iubirii de Dumnezeu, al
înstrăinării de rău. Iubirea nu are ca rezultat doar crearea unei
legături cu cel iubit, dar ea operează şi o prefacere interioară
a omului, în sensul că, iubind binele, omul va deveni şi el
bun. Iubirea nu poate fi decât comunitară, în sensul că ea se
cere exteriorizată, are nevoie de a se manifesta în afară.
2)Credinţa. In centrul învăţăturii noastre creştine se
află credinţa în Persoana Mântuitorului lisus Hristos. Sfântul
Părinte numeşte credinţa toiag, sau „reazim al celor ce
nădăjduiesc”, podoabă, pe care ar trebui să o aibă fiecare
creştin, întocmai ca „lanţul de aur, care străluceşte în jurul
grumazului”.
3)Fecioria este o încununare a vieţii creştinului.
„Adevărata feciorie şi zelul pentru nestricăciune, spune
Sfântul Părinte, sfârşesc prin acest scop: ca sufletul să vadă
pe Dumnezeu” . Este folositor pentru cei bolnavi de bolile
păcatelor ca să se refugieze în feciorie, ca într-un adăpost
sigur împotriva ispitelor.
4)înfrânarea. Pentru a ilustra cât mai expresiv rolul pe
care îl joacă virtutea înfrânării în viaţa creştinului, Sfântul
Grigorie al Nissei face o frumoasă comparaţie între aceasta şi
coaja fructului numit rodie: „Căci precum asprimea cojii
rodiei hrăneşte şi păzeşte dulceaţa fructului pe care îl
cuprinde, aşa viaţa aspră, înfrânată şi uscată se face paznică a
 147

bunătăţilor neprihănirii”.
5)Rugăchmea. Cel ce se apropie de Dumnezeu prin
rugăciune, dar nu înţelege cu mintea înălţimea puterii de care
s-a apropiat, necinsteşte slava lui Dumnezeu prin cererile sale
urâte şi josnicc. Aceste cereri se cuvine să fie adecvate
scopului superior, care ar trebui să călăuzească viaţa tuturor
oamenilor. Necesitatea rugăciunii în viaţa creştinilor vine din
faptul că ea are ca rezultat unirea cu Dumnezeu şi deci
despărţirea de diavol. Sfanţul Grigorie cere creştinilor să
stăruie mai mult în rugăciune, căci aceasta reprezintă apogeul
trăirii în virtute.
6) Bunurile materiale. Sfântul Părinte, care a f
tâlcuirea cărţii Ecclesiastului, ne aduce aminte de cuvintele
acestuia, spunând că toate câte se află sub soare sunt
„deşertăciune şi vânare de vânt”, pentru că nu este nici unul
care să-L caute pe Dumnezeu, .să-L cunoască şi să încerce să
înţeleagă vrerea Lui. De aceea, spunând că toate sunt
deşertăciuni, a adăugat şi motivul: voinţa liberă a omului, iar
nu Dumnezeu. Mare este păcatul celui care îşi mută dorinţa
sa în slava cea deşartă, căci din aceasta vin toate viciile:
iubirea de arginţi, iubirea de mărire, zgârcenia şi toate cele
asemenea, care aparţin acestui fel de răutate.
Filosofía. Profesoral grec Stilianos Papadopoulos
consideră că nu se poate vorbi despre influenţa unuia sau a
altuia dintre sisteme asupra Sfântului Părinte, ci de utilizarea
unora sau a altora dintre elementele diferitelor sisteme,
conform cu tema pe care o studia şi conform cu tactica
aplicată. Altfel, elementele filosofice şi termenii pe care i-a
utilizat erau comuni în epoca lui,
Apocatastaza. Pentru Sfanţul Grigorie al Nissei
termenul are mai multe sensuri: 1)Apocatastaza păcătosului,
după pocăinţă (mărturisire), la o sănătate sufletească şi
duhovnicească; 2)Apocatastaza celui îndepărtat (credincios)
148

din sânul Bisericii; 3)Apocatastaza omului în patria cerească,

de unde a căzut; 4)Creşterea (dezvoltarea) organismului
trupesc; 5)Apocatastaza chipului dumnezeiesc în om, la
strălucirea sa cea de dinainte de căderea în păcat. Rezumând
acestea, vedem că ideea de bază a apocalastazei este cea de
reîntoarcere, revenire, reaşezare a unui lucra la locul său de
început, Pentru omenire înseamnă întoarcerea ei, prin Iisus
Hristos, la Dumnezeu. Condiţia de bază pentru înţelegerea
învăţăturii despre apocatastază este acceptarea faptului că
răul, starea de păcătoşenie în care el se află, nu este o realitate
independentă. Convingerea Sfântului Grigorie este că toţi
oamenii se vor întorce, mai devreme sau mai târziu, la
Dumnezeu, care va fi „toate în toţi“ (I Cor. J 5,28). La
Origen întâlnim acea succesiune formată din cădere -
apocatastază, apocatastază-cădere şi aşa mai departe. Dar
Sfântul Grigorie al Nissei este străin şi de asemenea
concepţii,
Nepătimirea sau apathia. Necesitatea dobândirii de
către om a acesteia vine şi din aceea că el consideră împărăţia
lui Dumnezeu ca pe împărăţia nepătimirii, a dreptăţii şi a
fericirii. Prin apathie, omul revine în starea de dinainte de
păcat. Aşa cum nil este posibil ca omuî să vadă frumuseţea
cerului atât timp cât ceaţa umple atmosfera de deasupra
capului său, tot astfel nici ochii sufletului nostru nu pot vedea
virtutea şi pe Dumnezeu, de vreme ce pofta păcătoasă ne
împiedică vederea întocmai ca o ceaţă. Nu este cu putinţă să
se unească într-un alt fel sufletul cu Dumnezeu Cel
nestricăcios şi să intre în dumnezeiescul cor, dacă nu se
eurăţeşte şi el cât poate prin nestricăciune, stăvilind poftele
cu un zid mare şi puternic, ca să nu se mai molipsească de
BCC.
în opoziţie cu concepţia filosofilor despre nepătimirc,
Sfântul Grigorie ne prezintă învăţătura proprie creştinismului,
 149

în care lupta contra patimilor reprezintă scopul vieţii ascetice,

iar nu lupta contra vieţii trupeşti înseşi. Filosoful platonic
urmărea izolarea sufletului de viaţa materială, pe când pentru
Sfanţul Părinte eliberarea de păcat începe în parte chiar în
această viaţă. Nepătimirea creştină nu înseamnă renunţare la
trupul cel pământesc,
Vederea lui Dumnezeu. Evenimentele care ţin de viaţa
profetului Moise sunt puse în paralel cu cele ce se petrec cu
fiecare creştin. După ce acesta s-a botezat, curăţindu-şi
cugetul prin apa sfinţită, creştinul, spune Sfântul Grigorie al
Nissei, va gusta din viaţa cea lipsită de plăceri, reprezentată
simbolic prin apa amară a Merei. Această apă, ca şi viaţa
celui proaspăt botezat, pare amară la început, dar devine
dulce prin lemnul crucii. După aceea, cel ce tânjeşte după
viaţa desăvârşită se bucură de frumuseţea finicilor, bea din
apa vie, care ţâşneşte din piatră şi mănâncă pâinea cea
cerească, iar prin întinderea mâinilor lui Moise, preînchipuire
a Crucii celei mântuitoare a Domnului, învinge pe cei de alt
neam, adică greutăţile vieţii. Urmează apoi curăţirea trupului
de tot ce l-ar putea întina, căci altfel nu putem să ne apropiem
de Dumnezeu. Această curăţire este simbolizată prin spălarea
de către Moise a veşmintelor, înainte de a se urca pe muntele
Sinai. Iar în chipul veşmintelor, spune Sfântul Părinte, se
înţelege viaţa întru virtute.
Sfanţul Grigorie arată apoi ce înseamnă intrarea lui
Moise în întuneric şi vederea lui Dumnezeu. Aparent este
vorba despre o contradicţie, căci la început Dumnezeu Se
arată în lumină, Deşi în prima ei fază cunoaşterea adevărată
ne apare în lumină, în timp ce necredinţa este întuneric, ce se
poate alunga tot prin lumină, totuşi pe măsură ce omul
progresează tot mai mult spre adevărata cunoaştere, înţelege
în acelaşi timp că firea dumnezeiască nu poate fi văzută.
Ajunge astfel să se ridice deasupra senzualului, înaintând
150

spre cele mai ascunse ale dumnezeirii şi înţelegând că

adevărata cunoaştere constă, de fapt, în a nu-L cunoaşte pe
Dumnezeu, ce rămâne pentru om înconjurat de întuneric.
Dacă ia început Dumnezeu i S-a arătat iui Moise prin
rug, iar în final vedem cum. El i Se arată în întuneric, se naşte,
in mod firesc, întrebarea: cum este posibil ca după un aşa
lung dram în dobândirea vieţii virtuoase şi după atâta luptă,
Moise să primească mai puţin decât avea 1a. început? Dar
Sfântul Grigorie deosebeşte întunericul cel dintâi, pe care îl
numeşte beznă-CKOTâţ, în sensul de credinţă greşită despre
Dumnezeu, sau necredinţa, de întunericul muntelui Sinai, sau
ten.ebrele~yv0(j)Oţ, ca fiind superior oricărei cunoaşteri, ce nu
desemnează lipsa cunoaşterii lui Dumnezeu, ci înaintarea
continuă in aceasta.
Urcuşul neîncetat. Drumul ceiui care are în suflet
dorinţa de a urca spre cunoaşterea lui Dumnezeu nu are hotar,
însuşi Dumnezeu nu este hotărnicit de nimic. Iubirea
reprezintă catalizatorul legăturii noastre cu Dumnezeu.
Urcuşul este în trepte, iar neputinţa unirii depline este
motorul progresului, motor care dinamizează puteri umane
nebănuite. Sfanţul Grigorie al Nissei explică toate acestea
prin teoria epectazei.
Istorisirea vieţii, lui Moise arată treptele urcuşului pe
care fiecare dintre noi ar trebui să-î împlinească. Mai întâi,
legiuitorul evreu „a pus mai presus de împărăţia egiptenilor
ocara pentru Hristos, alegând să fie necăjit şi să sufere
împreună eu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de
gustarea vremelnică a păcatului”. Mai apoi, „a crescut când
egipteanul, asuprind pe evreu, a omorât pe cei de alt neam.,
luptând pentru israelit... Şi iarăşi s-a făcut mai mare ca sine,
păzindu-şi viaţa netulburată de zgomote, prin îndelungata şi
înţeleapta petrecere în pustie. Apoi se luminează de focul din
 151

rug, Pe lângă acestea. îşi goleşte tălpile de învelişul mort.

Pierde şerpii egipteni cu toiagul. Scoate de sub tirania lui
faraon neamul său şi îl conduce prin nori. Desparte marea.
Acoperă sub mare tirania. îndulceşte Mera. înmoaie piatra.
Se hrăneşte cu mâncarea îngerilor. Aude trâmbiţele,
îndrăzneşte să se urce pe muntele ce arde. Atinge vârful.
Ajunge sub nor. latră în întunericul în care era Dumnezeu.
Primeşte legământul. Se face soare neapropiat celor ce se
apropie, fulgerându-i faţa de lumină. Dar cine ar putea
înfăţişa prin cuvânt toate faptele Lui şi feluritele arătări ale
lui Dumnezeu?”.
încheiere: Sfântul Grigorie al Nissei este cel mai
înclinat spre speculaţii şi ştiinţe, deşi nu s-a preocupat
îndeaproape cu construirea unui sistem coerent. Este o minte
filosofică, probabil cea mai mare dintre minţile teologice
creştine, după Origen. Aşa cum afirmă Preot Prof. Dumitru
Stăniloae, „aproape toate scrierile lui au un caracter accentuat
ascetic-duhovnicesc, căci el nu face o exegeză, pur şi simplu a
cărţilor sau a unor lucrări din Scriptură, sau o expunere pur
teoretică a învăţăturilor dogmatice, ci totdeauna explicarea
textelor din Sfânta Scriptură li dă prilejul de a descrie
condiţiile şi modul înaintării credincioşilor în via'.a
duhovnicească, iar expunerile dogmatice îi dau de asemenea
prilejul de a Ie arăta ca. temeiuri pentru viaţa duhovnicească“.
Bibliografie
Traduceri: Despre viaţa lui Moise, Tâlcuire amănunţită
la Cântarea Cântărilor, Despre Fericiri, Despre Rugăciunea
domnească, Despre rănduiala cea după Dumnezeu şi despre
nevoinţa cea adevărată, traducere şi note de pr. prof.
Dumitru Stăniloae şi pr. Ioan Buga, în colecţia Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti, volumul 29, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1982; Despre facerea
omului. Cuvânt apologetic la Hexaimeron, Despre pitonisă,
152

La titlurile Psalmilor, Omilii la Ecclesiast, Marele Cuvânt

catehetic, Dialog despre suflet şi înviere. Despre pruncii
morţi prematur, Epistola despre Sfânta Treime, Despre
înţelesul numelui de creştin, Despre iubirea de săraci şi
despre facerea de bine, Despre desăvârşire, traducere ş note
di pr. prof. Teodor Bodogae, în colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, volumul 30, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1998; Marele Cuvânt Catehetic,
traducere de Grigorie Teodorescu, Bucureşti 1903; Opt
Omilii asupra Fericirilor, trad. de Sandu Gh. Stoian,
Bucureşti 1908; Ce înseamnă să te numeşti şi să te
făgăduieşti creştin, traducere de pr. prof. Teodor Bodogae, în
rev. Biserica Ortodoxă Română, an XCI, nr. i -2/1973,
ianuarie-februarie, p. 178-182; Cuvânt către cei îndoliaţi,
traducere din PG 46, 497-537, de drd. Vasile Răducă, în rev.
Glasul Bisericii, an XLIII, nr, 3-4/1984, maitie-aprilie, p.
188-204; Despre rostul vieţii creştine, traducere de pr. Olimp
Căciulă, în rev. Glasul Bisericii, an XVII, nr. 10/1958,
octombrie, p. 941-948; Epistolele a IJ-a şi a III-a, traducere
de pr. prof. Teodor Bodogae, în rev, Mitropolia Banatului, an
XXXVII, nr. 3/1987, p. 17-27; Fericiţi făcătorii de pace,
traducere de Pr. Dumitru Belu, în rev. Mitropolia Ardealului,
nr. 7-9/1982, an XXVII, p. 499-505; A doua cuvântare
de’-ore iubirea fa ţă de săraci, la cuvintele din Evanghelie:
In yucăt aţi făcut aceasta unuia din aceşti mai mici, Mie Mi­
au făcut, traducere şi note de pr. prof. Ioan G. Coman, în rev.
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 2/1988, p. 89-98;
Spunând elinilor că în Dumnezeu sunt trei Persoane, nu vrem
să spunem că sunt şi trei Dumnezei, traducere şi note de pr.
prof. Ioan G. Coman, în rev. Glasul Bisericii, nr. 10-12/1985,
p. 699-706; împotriva celor care se întristează când sunt
dojeniţi, traducere de pr. prof. Teodor Bodogae, în rev.
Mitropolia Olteniei, an XXXIX, nr. 6/1987, noiembrie-
decembrie, p. 57-62
Studii: Băjău, Constantin, Cunoaşterea lui Dumnezeu
Ia Sfântul Grigorie al Nissei, Craiova 1999; Idem,
Desăvârşirea creştină la Sfântul Grigorie al Nissei, Craiova
1999; Idem, Problematica teologică a omiliilor praznic ale
ale sfântului Grigorie al Nissei, în Analele Universităţii din
Craiova, Seria Teologie, an III, nr. 3/1998, p. 66-73;
Bodogae, Pr. Prof, Teodor. Sfântul Grigorie de Nyssa,
admirator al creaţiei, în rev. Mitropolia Ardealului, nr.
2/1989, p. 37-46; Idem, Câteva observaţii asupra traducerii
în româneşte a celor opt omilii la Ecclesiast ale Sfântului
Grigorie de Nyssa, în Mitropolia Ardealului, nr. 5/1990, p.
120-122; Idem, Gregor von Nyssa: DIE DREI TAGE
ZWISCHEN TDD UND A UFERSTEUNG UNSERES
HERREN JESUS CHRISTUS ~ Cele trei zile dintre moarte şi
înviere a Domnului nostru lisus Hristos- introducere, trad. şi
comentar, H. Drobner, Leiden 1982, recenzie în rev.
Mitropolia. Ardealului, nr. 3-4/1984, p. 2,89-290; Coman, pr.
prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor
Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p, 167-177; Idem,
Iconomia învierii Domnului, în predicile pascale ale
Sfântului Grigorie de Nazianz şi Sfântului Grigorie ai Nissei,
în Glasul Bisericii, nr. 3-4/1955, p. 177-185; Comiţescu, Pr.
Lect. Constantin, Studiu comparativ între Marele Cuvânt
Catehetic al Sfântului Grigorie de Nissa şi Manualul că! e
Laurenţiu ai Fericitului Augustin, în Ortodoxia, nr. 1/1964, p.
110-127; Davideanu, Pr, drd, C,, Cunoaşterea, lui Dumnezeu
după Sfântul Grigorie de Nyssa, în Mitropolia Moldovei şi
Sucevei., an. LXIV, 4 (1988), p. 32-46; Farahat Kamal,
Cunoaşterea lui Dumnezeu, condiţie a mântuirii personale în
gândirea Sfântului Grigorie de Nyssa, în rev. Ortodoxia, nr.
2/1988, p. 124-134; Fer, Drd. Nxcolae, Cunoaşterea lui
Dumnezeu şi ideea de epectază la Sfântul Grigorie al Nissei,
154

în rev. Ortodoxia, nr. 1/1971, ianuarie - martie, an XXIII, p.

82-96; P.S. Irineu Slătineanul, Iisus Hristos sau Logosul
înomenil. Vita teologica eî monastica, Bucureşti 1988;
Nişcoveanu, pr. Mircea, Doctrina Sfântului Grigore de Nisa,
în Comentariul său „La F e r i c i r i în rev. Ortodoxia, nr. 5-
6/1967, mai-iunie, an XXVI, p. 498-510; Pr. Dr. Va sile
Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1996;
Idem, Teodicee şi cosmologie ia Sfântul Grigorie de Nyssa,
în revista Studii Teologice, scria a Il-a, an XLIV, nr. 1-
2/:. 992, p. 62-93, Săndulescu, Drd. Gheorghe, învăţătura
Sfântului Grigorie de Nyssa despre căderea omului şi păcatul
originar, în rev. Studii Teologice, nr. 1/1987, p. 67-84;
Stânescu, Magistrand N.V., Progresul în cunoaşterea lui
Dumnezeu cu referire specială la Sfătui Grigorie de Nyssa, în
rev. Studii Teologice, nr. 1-2/1958, seria a Ii-a, ianuarie-
februarie, an X, p. 14-38; Voicu, Arhidiac. Prof. Dr.
Constantin, Probleme dogmatice în opera ,,Marele Cuvânt
Catehetic” al S f Grigorie de Nisa, în rev. Ortodoxia, nr.
2/1961, 214-230; Idem, Problematica teologiei Sfântului
Grigorie de Nisa, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 3-5/1964,
p. 230-251; Ieromonah Magistr. Nestor V omicescu,
învăţătura Sfântului Grigorie de Nyssa despre chip şi
asemănare, în rev. Studii Teologice, nr. 9-10/1956, anul VIII,
p. 585-602; Zăvoianu, Comeliu, Rugăciunea Domnească
după Sfântul Grigorie de Nyssa, în rev. Glasul Bisericii, an
XL, nr. 9-10/1981, sept.-oct, p. 882-899

3)Sfântul Grigorie Teologul

Viaţa. S-a născut la Arianz, lângă Nazianz, în
Capadocia, în jurul anului 300. Tatăl său era Grigorie, iar
mama sa Nona, o adevărată femeie creştină, care şi-a pus
 155

amprenta asupra educaţiei fiului ei. Tată său, înainte de

convertire a avut funcţii publice importante. Sfinţenia vieţii
sale era împletită firesc cu dragostea. Primii ani de învăţătură
i-a petrecut în casa părinţilor săi, studiind Scriptura. A mers
apoi la Şcolile din Cezareea Capadociei, Cezareea Palestinei,
Alexandria şi Atena. Pe Sfântul Vasile cel Mare l-a cunoscut
mai întâi la Cezareea Capadociei. La Atena, au avut ca
profesori pe Himeriu şi Proheresiu şi au rămas acolo 8-9 ani.
întors în Capadocia, s-a botezat şi a mers la mănăstirea
Sfântului Vasile cel Mare, în Pont. A ştiut să împletească
viaţa monahală cu datoriile faţă de părinţi. A participat la
elaborarea Filocaliei. în anul 361, la Crăciun, la stăruinţa
tatălui său, Sfanţul Grigorie Teologul a fost hirotonit preot,
împotriva voii sale. A fugit la mănăstirea Sfântului Vasile cel
Mare, dar a revenit la Pastele următor, rostind cuvântarea
Despre fuga sa. Şi-a justificat atitudinea prin nepregătirea sa
pentru o misiune aşa de înaltă. A mers să-şi ajute tatăl la
conducerea eparhiei. împreună, au contribuit hotărâtor la
alegerea Sfântului Vasile cel Mare ca arhiepiscop al Cezareei
Capadociei.
în anul 371, îa rugămintea prietenului său, Sfântul
Vasile cel Mare. a fost ales episcop de Sasirna, în 374, când
părinţii Sfântului Grigorie Teologul au murit, el s-a retras
într-o mănăstire din isauria. La cererea creştinilor din
Constantinopol, pleacă în 379 acolo, refăcând comunitatea
ortodocşilor, slăbită de eretici. A deschis o capelă (Anastasis,
învierea), în care a rostit Cuvântările sale teologice.
în 380, împăratul Teodosie l-a instalat ca episcop al
Constantinopolului. în 381 a participat la Sinodul îl
ecumenic. După moartea lui Meletie al Antiohiei, care
conducea Sinodul, Sfântul Grigorie Teologul a fost chemat ei
însuşi la conducerea Sinodului. Odată cu sosirea episcopiior
egipteni, i s-au adus o serie de acuzaţii nedrepte. Din această
136

cauză, el a preferat să-şi dea de bună voie demisia şi să plece

în Capadocia. Acolo, ia locurile sale natale, s-a dedicat vieţii
contemplative, murind în jurul anului 390, la vârsta de 60 de
ani.
Opera. Este alcătuită din cuvântări, scrisori şi poezii. A
scris 45 de cuvântări, din care numai una este exegetică (la
Matei 19,1-12, despre căsătorie şi feciorie) şi numai una
morală (despre iubirea de săraci).
între cuvântările dogmatice se numără mai întâi cele
Cinci Cuvântări teologice, rostite în capela învierii, la
Constantinopol, în anul 380. Acestea i-au adus numele de
Teologul. în ele se cuprinde adevărata învăţătură a Bisericii
despre Sfânta Treime şi dovedesc puterea gândirii Sfântului
Părinte, logica argumentării, dar şi căldura inimii sale.
Cuprinsul lor este următorul: I),,împotriva eunomienilor
înainte cuvântare”. Este un fel de prefaţă a celorlalte
cuvântări. Critică pe eunomieni, care abuzau în a explica
totul raţional. Sfanţul Părinte arată că nu oricine şi oricând
poate vorbi despre Dumnezeu, ci este nevoie de o trăire
adâncă. II)Tratează despre Dumnezeu în general şi despre
imposibilitatea cunoaşterii Lui cu mintea. Combate pe
eunomieni, care socoteau că natura dumnezeiască este deplin
accesibilă cunoaşterii omului. III)Stabileşte unitatea Sfintei
Treimi, egalitatea şi consubstanţialitatea celor trei Persoane.
In Persoana lui Hristos se află. atât firea dumnezeiască, cât şi
cea omenească. IVŢDespre dumnezeirea Fiului, răspunzând
pe scurt la fiecare obiecţie a eunomienilor Tratează şi despre
denumirile care se dau dumnezeirii. V) Apără dumnezeirea
Sfântului Duh, contra pnevmatomahilor. Este şi o sinteză,
recapitulând doctrina ortodoxă despre Sfânta Treime; „Cele
trei (Persoane) sunt una prin dumnezeirea Lor, iar Uniunea
trei prin proprietăţile Persoanelor”, „dumnezeirea fiind
 157

neîmpărţită”.
Alte două cuvântări (a XX-a şi a XXXII-a) vorbesc
despre calităţile teologului. Cuvântarea a XXXII-a, purtând
titlul Despre moderaţia în discuţii şi că despre Dumnezeu nu
poate discuta, oricine şi în orice moment mai biciuieşte
patima mirenilor de a trata noţiunile despre credinţă ca pe
vorbe uşoare,
între Cuvântările la sărbătorile mari amintim pe cele la
Naşterea Domnului, înviere, sau Rusalii. Sfanţul Grigorie
Teologul a scris şi panegirice la sfinţii Macabei, Ciprian de
Antiohie (confundat cu Ciprian al Cartaginei), sau Atanasie
cel Mare. A rostit patra necrologuri: la moartea fratelui său
Cezar, a sorei Gorgonia, a tatălui Grigorie şi a prietenului,
Sfântul Vasile cel Mare. A compus două Cuvântări contra
împăratului Iulian Apostatul, în 363, în care dovedeşte
superioritatea religiei creştine faţă de păgânism şi critică între
altele intenţia împăratului de a nu permite creştinilor să ia
contact cu literatura clasică.
Un loc aparte ocupă în ansamblul operei sale Cuvântul
de apărare pentru fuga sa în Pont, sau Despre fugă. Aici
arată motivele pentru care a fugit, după ce fusese hirotonit
preot. A fost rostită la Pastele lui 362. Se înscrie între
tratatele despre preoţie. Alte cuvântări sunt de la hirotonirea
sa ca episcop, sau din vremea Sinodului II ecumenic. în
cuvântarea a XVII-a se desparte de credincioşii din
Constantinopol.
Retras în singurătatea locurilor natale, Sfântul Grigorie
Teologul a alcătuit o operă poetică importantă, tâlcuind
dogmele prin versuri meşteşugite, Şi ereticii folosiseră versul
în propaganda lor. Sfanţul Părinte a scris 507 poezii,
constând în poeme teologice (dogmatice şi morale) şi poeme
istorice (despre sine, despre alţii, epigrame, epitafuri).
Poemul despre Viaţa sa. este ca o dramă.
158

Intre lucrările Sfântului Grigorie Teologul se numără şi

245 de epistole. Unele au caracter dogmatic (între care şi trei
epistole contra apolinarismului), altele prezintă teoria artei
epistolare.
Doctrina.
Cunoaşterea lui Dumnezeu.. Vorbeşte despre
posibilitatea unei cunoaşteri naturale şi limitate, prin
cercetarea, cu ajutorai minţii, a lumii înconjurătoare. Aflăm
că ordinea care conduce lumea nu este întâmplătoare, ci vine
de la Dumnezeu. în acest complex, legea naturală, înnăscută
în fiecare om, este primul conducător spre cunoaşterea lui
Dumnezeu, Ţinta este saltul de la chip la arhetip,
Triadoiogie. Sfanţul Grigorie Teologul trebuie privit ca
un continuator al operei Sfântului Vasiîe cel Mare. Tatăl are
specifică nenaşterea, Fiul are naşterea, iar Sfântul Duh are
purcederea. In Cuvântarea a V-a, Sfântul Duh este văzut ca
Dumnezeu adevărat, nedespărţit şi împreună-mărit cu
celelalte Persoane ale Sfintei Treimi: „Era lumina cea
adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume (loan
1,9)- Tatăl. Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot
omul care vine în lume- Fiul. Era lumina cea adevărată, care
luminează pe tot omul care vine în lume- Celălalt
Mângâietor, Era şi era şi era, dar Una era .Lumină şi Lumină
si Lumină, dar o singură Lumină, un Dumnezeu”.
Hristologia. Contribuţia Sfântului Grigorie Teologul. în
hmtologie este recunoscută. învăţăturile eretice pe care el ie
co:,nbate ţin de erezia lui Arie şi se împart în. două: unele care
contestă dumnezeirea Fiului Omului şi altele care combat
umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Hristologia Sfanţului
Grigorie Teologul arată raportul dintre Persoana Fiului, fiinţa
diimnezenii şi celelalte Persoane, ca şi raportul dintre cele
două firi şi. Persoana Fiului, sau, raportul dintre Hristos şi
umanitate.
 159

Sfântul Grigorie Teologul a căutat să găsească

însuşirile specifice ale ipostaselor. Pentra el, deosebirea
ipostaselor în firea unică a dumnezeirii nu înseamnă
inegalitatea personală. „Atunci când vorbesc despre
Dumnezeu ar trebui să vă simţiţi scăldaţi într-o lumină şi în
trei lumini, învaţă Sfântul Părinte, spun una în privinţa fiinţei,
adică a Dumnezeirii. Căci aici este împărţire netmpărţilă”.
Vorbind despre raportul dintre Persoane, Sfântul Părinte
spune: „Dumnezeu este dumnezeirea unică după fiinţă şi
întreită după însuşiri sau ipostase. Dumnezeirea se desparte
în chip nedespărţit în trei Persoane, iar Persoanele se unesc,
rămânând deosebite într-o singură fiinţă”.
Contra ereticilor ce contestau deofiinţimea Persoanelor
Sfintei Treimi, Sfântul Grigorie Teologul subliniază
identitatea lor de fiinţă. în legătură cu problema naşterii
supranaturale a Fiului, eunomienii ridicau diverse întrebări.
Naşterea este un act al iconomiei voinţei Tatălui, dar şi un
atribut al Fiului. Sfântul Părinte atrage atenţia că hristologia
ereticilor concepe un Hristos fără Dumnezeu, după întrupare.
De aceea spune: „Ceea ce era, a rămas mai departe, iar ceea
ce nu era, a luat asupra-Şi”. Căci naşterea după trup a Fiului
nu înseamnă nici renunţarea la firea dumnezeiască, nici
prefacerea firii omeneşti în fire dumnezeiască.
De asemenea, întruparea nu este o simplă relaţie cu
omul şi nici o amestecare incompletă sau aparentă cu firea
omenească, cum învăţa ereticul Apolinarie. Sfântul Părinte a
accentuat realismul întrupării Fiului, combătând pe ereticii -::e
puneau la îndoiala integritatea firii omeneşti purtate de El. în
întrupare, Dumnezeu face un pogorământ, se smereşte,
îndumnezeirea omului se face prin chenoza Fiului.
Dumnezeu s-a înomenit, pentru ca omul să se
îndumnezeiască.
în concluzie, hristologia Sfântului Grigorie Teologul
160

este ortodoxă, cum au declarat-o Sinoadele ecumenice şi

întreaga gândire bisericească. Este o hristologie profundă,
presupunând o trăire hristocentrică, fiindcă dogma
hristologică este legată de viaţa creştină. In hristologia sa,
„persoana” nu poate fi izolată de „fiinţă”, iar Persoana Fiului
trebuie privită doar în unitatea şi comuniunea cu celelalte
Persoane. Fiul este identic după fiinţă cu Tatăl, având o
naştere supranaturală, din veşnicie şi o întrupare în timp, din
Fecioara Maria.
Cultura păgână. Sfântul Grigorie Teologul nu
dispreţuia cultura păgână, pe care o asimilase la Atena şi
Alexandria. Acolo deprinsese arta cuvântului. El însuşi a fost
o enciclopedie culturală, un părinte sufletesc. A nutrit o
dragoste caldă pentru credincioşii săi. A ajutat pe săraci. A
fost un stâlp neclintit al Ortodoxiei.
Pacea. Aceasta stabileşte şi menţine echilibrul în
univers şi în sufletele oamenilor. Pacea este principiul
binefăcător al doctrinei creştine. Originea păcii este
dumnezeiască (Cuvântarea a XXXII-a).
Alte aspecte ale învăţăturii sale. Deosebirile sociale ţin
de păcat, care a făcut pe unii liberi şi bogaţi, iar pe alţii robi şi
săraci. Căci la început erau toţi egali şi liberi.
Sunt 6 feluri de botez: al lui Moise (cu apă), aî lui loan
(al pocăinţei), al lui lisus (al Duhului), al martiriului (al
sângelui), al lacrimilor şi al focului (în viaţa de apoi). Şi
pocăinţa este un fel de botez al lacrimilor.
Bibliografie
Traduceri: Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu,
traducere de pr. Gheorghe Tilea şi Nicolae Barbu, Bucureşti
1947; Către presviterul Cledoniu, contra lui Apollinarie,
Scrisoarea I şi a Ii-a, traducere din PG 37, 175-202, de prof.
Nicolae Cotos, în rev. Mitropolia Ardealului, an II, nr. 3-
4/1957, martie-aprilie, p. 242-253; Cuvântarea a. XX-a
 16J

despre teolog şi teologie., traducere şi prezentare din PG 35,

1065-1080, de diac. asist. loan I. Ică, in rev. Mitropolia
Ardealului, an XXXIV, nr. 2/1989, martie-aprilie, p. 52-59;
Cuvântarea a XLI-a la Rusalii, traducere de pr. Ghcorghe
Tilea, în rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1962, p, 441-447;
Cuvântarea a XXXVIU-a: La Arătarea lui Dumnezeu sau la
Naşterea Domnului, traducere de pr. Gheorghe Tilea, în rev.
Glasul Bisericii, m. 1-2/1962, p. 12-23
Studii: Bria, magistr. Vasile I., Ilristologia Sfântului
Grigorie de Nazianz, în rev. Ortodoxia, an XII, nr. 2/1960,
aprilie-iunie, p. 197-211; Coman, pr. prof. loan G,,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 177-185; Idem, Tristeţea
poeziei lirice a S f Grigorie de Nazianz, Bucureşti 1938;
Idem, S f Grigorie de Nazianz, despre împăratul Iulian,
încercare asupra discursurilor IV şi V, voi. I, Bucureşti
1938; IPS Nieolae Comeanu, Studii Patristice. Aspecte din
vechea, literatură creştină, Timişoara 1984, p. 256-261;
Idem, Patristica mirabilia. Pagini din literatura primelor
veacuri creştine. Timişoara 1987, p. 289-300; Comiţescu,
magistr. Constantin, Sfântul Grigorie de Nazianz despre
familia sa, în rev. Studii Teologice, seria a U-a, an XVI, nr. 5-
6/1964, mai-iunie, p. 350-366: Ică, diac. asist. loan L,
Teologie si teologi după Sfântul Grigorie de Nazianz, în rev.
Mitropolia Ardealului, an XXXIV, nr. 1/1989, ianuarie-
februarie, p. 40-56; Papadopoulos, prof. Stilianos, Sfîniul
Grigorie de Nazianz sau „Teologul”, în rev. Glasul Bisericii,
an XLI, nr. 1-3/1982, ianuarie-martie, p. 110-116; Petrescu,
prof. Nieolae, învăţătura despre preoţie după Sfîniul
Grigorie de Nazianz şi chipid de preot al lui însuşi, în rev.
Mitropolia Olteniei., ars XVIII, nr. 5-6/1966, mai-iunie, p.
391-399; Pîrvu, Constantin, Activitatea omiletică a Sf.
Grigore de Nazianz, în rev. Mitropolia. Olteniei, an VII, nr. 5-
6/1955, mai-iunie, p. 295-308; Sava, drd. diac. Marin,
Profilul teologului după Sfîntul Grigorie de Nazianz, în rev.
Studii Teologice, seria a II-a, an XXI, nr, 5-6/1969, mai-
iunie, p. 387-398; Stăneseu, Nicolae V., Teologie şi viaţă la
Sfântul Grigorie de Nazianz, în rev. Mitropolia Olteniei, an
XIV, nr. 1-2/1962, ianuarie-februarie, p. 3-12
Bibliografie. Studii la Sfinţii Părinţi Capadocieni:
Branişte, pr. Marin, Elogiul prieteniei la Sfinţii Părinţi
Capadocieni, în rev. Studii Teologice, seria a II-a, an VII, nr.
7-8/1957, septembrie-octombrie, p. 453-478; Coman, pr.
prof, loan G. Coman, Studiile universitare ale Părinţilor
Capadocieni, în rev. Studii Teologice, seria a II-a, an VII, nr.
9-10/1955, noiembrie-decembrie, p. 531-554; Ielciu, drd.
loan Mircea, Viaţa şi valoarea ei după Sfinţii Părinţi
Capadocieni, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an
LXII, nr. 1-2/1986, ianuarie-februarie, p. 68-83
 163

IV)Scriitori antiohieni
Sfântul Ioan Gură de Aur
Viata. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia,
probabil la anu] 354. Tatăl său era dregător militar şi a murit
îa scurt timp după naşterea sa. Antusa, mama Sfântului Ioan
Gură de Aur, provenită dîntr-o familie bogată creştină, a
rămas văduvă la numai 20 de ani şi s-a dedicat educaţiei
fiului ei. Cu natura sa nobilă şi duioasă, cu sufletul ei
împodobit de cele mai alese virtuţi, Antusa nu a căutat să
reformeze societatea, ci a format un sfanţ, al cărui exemplu a
străbătut veacurile. Ea a ştiut să modeleze sufletul tânărului
Ioan cu măiestrie de artist.
Sfanţul Ioan Gură de Aur s-a botezat pe la 372, la
Antiohia. A fost lector. A frecventat asketirionul lui Diodor
de Tars. A fost prieten cu Teodor de Mopsuestia, pe care a
încercat să îl readucă pe calea dreaptă. După moartea mamei
sale, s-a retras în munţi.
în 381 a fost făcut diacon. în această perioadă a scris
tratatul Despre preoţie. în 387 a rostit, pe durata întregului
Post Mare, 21 de Omilii despre statui, care i-au adus numele
de „Gură de Aur”, în 398 a fost numit Patriarh al
Constantinopolului, contra voinţei sale. Acolo a încercat
îndreptarea lucrurilor şi stârpirea abuzurilor clerului. A arătat
o nesfârşită dragoste faţă de cei săraci. A trimis misionari la
goţii de la Marea Neagră şi Dunăre.
Legăturile cu curtea imperială au fost reci. Sfântul
Părinte a trebuit să se lupte cu slăbiciunile împăratului minor
164

Alcadra., cu capriciile împărătesei Endoxia, cu ipocrizia lui

Teofil al Alexandriei, cu ortodoxia fricoasa a lui Epifaniu, cu
cinismul atotputernicului ministru Eutropiu. Când Fraţii
Lungi, izgoniţi de Teofil di.11 Alexandria, au venit Ia
Constanlinopol, Sfântul loan Gură de Aur i-a primit, fără a
intra în comuniune cu ei. Instigat de TeofiJ, Epifaniu a]
Sala.inin.ei a. acuzat pe Sfântul loan Gură. de Aur de
origenism. Episcopul din Alexandria a ţinut la Stejar, lângă
Calecdon, un Sinod, care a depus pe Sfântul loan Gură de
Aur.
A fost exilat, apoi rechemat, de teama revoltei
poporului. In anul 404, după alte uneltiri, marele loan a fost
exilat din nou, în Armenia Mică. Pe diurnul de întoarcere, în
407, el a murit în Pont. Spre a îndrepta nedreptatea făcută,
împăratul Teodosie II a aşezat moaştele sale în anul 438 în
Biserica Sfinţii Apostoli, din Constantinopol.
O pera. Exegeza Sfintei Scripturi, Sfântul loan Gură de
Aur -a fost cel mai. fidel exponent al spiritualităţii biblice şi
patristice. Exegeza sa acoperă cam întreagă Sfânta Scriptură.
S-au păstrat majoritatea operelor sale.
Exegeza V. T. - S-au păstrat 67 de Omilii la Facere, 8 la
Cartea Regilor, 58 la Psalmi, alte câteva Omilii la cărţile
profeţilor mari (/soia, lerenda., DanilJ),
Exegeza N. T.- S-au păstrat 90 de Omilii la Evanghelia
după Matei, 16 Omilii la- Luca, 88 de Omilii la loan, 63 de
Omilii la Faptele Apostolilor şi 251 de Omilii la Epistolele
Sfântului Apostol Pavel.
Opere dogmático-polemice. Contra anomeilor, în 12
cărţi; Contra iudeilor; Despre înviere; Cuvântări la
Praznicele Împărăteşti (la Naşterea Domnului, la Botez,
Înviere, Rusalii etc.); Panegirice (mai ales la Sfântul Apostol
Pavel, dar şi la Iov, Sfântul Ignatie Teoforal., Macabei etc.); 2
Cateheze la botez:, Despre milostenie; 21. de Cuvântări
 165

(Omilii) la statui.
Opere apologetice'. Contra lui Iulian şi a păgânilor,
Mic tratat că Hristos este Dumnezeu.
Opere ascetice: Către Teodor (de Mopsuestia) cel
căzut, Despre pocăinţă; Contra adversarilor vieţii monahale;
Comparaţie între un rege şi un monah; Despre feciorie etc.
Opere educativ - morale: Despre preoţie (381-386, în 6
cărţi); Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor
(schiţează treptele formale în educaţia religioasă); Către o
tânără văduvă; Despre nerepetarea căsătoriei; Către cei ce
simt scandalizaţi din pricina nenorocirilor; Contra celor ce
au fecioare subintroduse.
Corespondenţa: 236 de Epistole; Sfânta Liturghie ce îi
poartă numele.
Doctrina.
Exegeza Sfintei Scripturi. Sfanţul loan Gură de Aur este
cel mai de seamă reprezentant al Şcolii antiohiene. A
interpretat Sfânta Scriptură după metoda istorico -
gramaticală, însoţită de puţin alegorism moderat, ferit de
exagerări. Sfântul loan Gură de Aur a făcut o exegeză
nespeculativă. P.F. Iustin a scris în anul 1942 o carte
intitulată „Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera
Sfanţului loan Hrisostom”, în care pune în evidenţă principiul
adaptării divine în actul inspiraţiei Sfintei Scripturi. Sfântul
loan Gură de Aur a exprimat aceasta prin termenul
„synkatabasis”, care înseamnă actul înţelept al lui Dumnezeu,
de a binevoi să se coboare la puterea de pricepere a
oamenilor. Aceasta devine ideea centrală a operei sale
exegetice. Alegorismul şcolii alexandrine primeşte o
puternică lovitură. Aplicând principiul său, exegeza Sfântul
loan Gură de Aur devine mai obiectivă, mai solidă şi mai
accesibilă maselor. Căci dacă Dumnezeu s-a adresat tuturor
oamenilor, atunci cu toţii pot citi şi trage foloase din Sfânta
166

Scriptură.
Principiile exegetice ale Sfântul loan Gură de Aur sunt:
l)Sfânta Scriptură se adresează tuturor creştinilor; 2)Pentru
înţelegea cuprinsului ei, exegetul trebuie să aibă cunoştinţele
introductive necesare; 3)ln interpretarea Sfintei Scripturi,
exegetul trebuie să urmărească ideile pe care Dumnezeu ni îe
comunică prin intermediul aghiografiîor şi căutând sensul
litera], istoric sau gramatical; 4)Să se ţină cont de sensul
literar, dar şi de respectarea contextului şi a textelor paralele
şi asemănătoare.
Cunoaşterea lui Dumnezeu. Această Iernă a fost tratată
in primele 5 Omilii din cele 12 Contra Anomeilor (în P.G.
48, col. 701-812). Anomeii erau. ramura extremistă a
arienilor, fiind conduşi de Eunomie. Teza anomeilor era că
omul poate cunoaşte şi defini fiinţa divină. Dimpotrivă,
Sfântul loan Gură de Aur învaţă că fiinţa Iui Dumnezeu este
incognoscibilă şi indefinibilă. Dacă am cunoaşte fiinţa lui
Dumnezeu acum, n-ar mai fi posibil un progres în
cunoaşterea Lui în viaţa viitoare. Cunoaşterea lui Dumnezeu
are ca premisă iniţială revelaţia divină. Cunoaşterea aceasta
înseamnă intrarea omului într-un raport cu Dumnezeu ca de
îa persoană la persoană. Numai cu puterile noastre, noi nu am
putea cunoaşte nimic din El. Omul. este o vioară, creată de
Dumnezeu pentru a reda treptat armoniile tot mai perfecte ale
realităţii Lui.
Hristologia. Sfântul loan Gură de Aur a. rezolvat
problema Logosului întrupat. Ei a afirmai, în chip ortodox,
unitatea de persoană a Mântuitorului, dar şi dualitatea firilor,
a celei dumnezeieşti cu cea omenească. Sfântul Părinte
vorbeşte despre comunicarea însuşirilor, iară ca firile să
sufere amestecare sau schimbare.
Umanitatea lui Hristos nu este o aparenţă, ci. o realitate,
întruparea nu înseamnă golire de firea dumnezeiască, Fiind
 167

.Dumnezeu, se face om, fără să înceteze să fie Dumnezeu.

Naşterea Fiului din veşnicie, din Tatăl şi în timp, din
Fecioara Maria este o taină; „După cum cu privire la naşterea
de sus este necucemic să presupui mamă, tot aşa este hulitor
să presupui tată cu privire ia naşterea de jo s”. Şi; ,xă
Fecioara a născut astăzi, ştiu; că Dumnezeu a născut în afară
de timp, cred, dar felul naşterii am învăţat să-l cunosc în
tăcere şi n-am primit îngăduinţa să-l iscodesc prin cuvinte”.
Aşadar, hristoîogia Sfântul Ioan Gură de Aur ţine mai ales de
credinţă şi de trăirea în Dumnezeu.
îndreptarea. Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă
învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre îndreptare,
aprofundând-o. îndreptarea şi dragostea sunt unite, căci
dragostea precede şi încununează îndreptarea. Aceasta din
urmă implică universalismul harului credinţei. Moartea şi
învierea lui Hristos, care ucid păcatul şi moartea, sunt
temeiul îndreptării.
Harul. A fo st Sfântul Ioan Gură de Aur semi-pelagian?
Teologii romano-catolici au aruncat asupra Sfanţul Ioan Gură
de Aur insinuarea eronată de senii - pelagianism (Tixeront,
Schwane). Dar învăţătura sa despre raportul dintre har şi
libertate este învăţătura ortodoxă a Bisericii primare. Harul
joacă un rol important în procesul mântuirii omului. La
aceasta contribuie şi lucrarea omului. Dumnezeu este Cel ce
dăruieşte harul Său, care lucrează asupra celor ce vor să-l
primească, nu asupra celor cc-1 refuză.
Legea morală naturală. Sfântul Ioan Gură de Aur
afirmă cu tărie că legea morală naturală poate fi socotită şi în
categoria iegiîoi divine şi se află sădită în inimile
credincioşilor. Sau, cum spune Sfântul Părinte, „la creaţie,
Dumnezeu a sădit lăuntric în Adam şi legea firească naturală,
adică l-a înzestrat cu cunoştinţa a ceea ce este bine şi rău”.
Eclesiologie. Biserica este pentru Sfanţul Ioan Gură de
168

Aur „trapul lui Hristos”, al cânii cap este lisus Hristos însuşi.
Credincioşii sunt membrele acestui trup şi ei trebuie să stea
într-o armonie perfectă. Biserica este prelungirea întrupării
lui lisus Hristos de-a lungul veacurilor. Este un organism
divino-uman. Temelia ei stă în Hristos şi în pnevmatologie.
De aici tăria ei. Biserica este un refugiu, unde scăpăm de
păcate: „Sunteţi, păcătoşi? Nu pierdeţi curajul, spune Sfântul
Ioan Gură de Aur, veniţi la biserică şi vă mărturisiţi
păcatele”.
Biserica este vieţuirea credincioşilor împreună cu
Dumnezeu şi începutul împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Prin Biserică, lisus Hristos se uneşte cu fiecare creştin, care
este membru al acesteia. Oamenii devin cu adevărat fiii lui
Dumnezeu prin unirea cu Hristos, în Biserica Sa. Totodată,
Biserica este prezenţa Sfintei Treimi între credincioşi, prin
harul dumnezeiesc. Sobomicitatea Bisericii îşi are temelia în
viaţa de perihoreză a Sfintei Treimi. Ea cuprinde atât
unitatea, cât şi pluralitatea persoanelor ce alcătuiesc Biserica,
după modelul vieţii treimice.
Realizarea Bisericii în duhul ei sobornicesc este opera
SfSntului Duh, care o susţine ca pe o unitate în pluralitatea ei.
Referitor la unitatea Bisericii, asemenea Sfântului Apostol
Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Dacă voi sunteţi
zidirea lui Dumnezeu, nu trebuie să vă dezbinaţi, ci să trăiţi
între voi în bună înţelegere, deoarece numai aşa trăind se
poate păstra unitatea Bisericii”. Şi Sfanţul Părinte a luptat cu
ardoare pentru păstrarea acestei unităţi, împotriva ereticilor
timpului. în ceea ce priveşte aspectul pnevmatologie al
Bisericii, acesta este unul dublu: pe de o parte al Sfintelor
Taine, iar pe de alta cel al dragostei şi al virtuţilor, ce se
exercită în dependenţă de viaţa harismatică. Sfântul Ioan
Gură de Aur stabileşte, între comunicarea harică şi viaţa
morală, o corespondenţă, la posibilităţile maxime ale
 169

credincioşilor. Căci faptele milei şi dragostei divine sunt

rezultatul înrâuririi divine.
Mariologia. Nn a tratat pe larg această temă, asemenea
Sfântului Chirii al Alexandriei. Sfântul loan Gură de Aur nu
atribuie Sfintei Fecioare nici numele de Născătoare de
Dumnezeu (Theotokos), nici pe cel de Născătoare de om
(Anthropotokos). Totuşi, din întreaga operă a Sfântului
Părinte reiese ideea că Fecioara Maria este Născătoare de
Dumnezeu.
Sfântul Botez. Unii amânau botezul copiilor, până când
trecea tinereţea, alţii până când trecea întreaga viaţă. Se
botezau deci când îşi dădeau ultima suflare. Sfântul loan
Gură de Aur îndeamnă însă ca să nu mai fie amânată această
Sfântă Taină, ca nu cumva să ajungă la sfârşitul vieţii, fără să
se fi învrednicit a primi acest har divin. Prin Sfântul Botez
dobândim iertarea păcatelor şi suntem îndreptăţiţi de Duhul
Sfinţilor, pe calea cea adevărată. Rânduiala Tainei era
formată din: rituri pre-baptismale (exorcisme, lepădarea de
satana, unirea cu Hristos, ungerea pre-baptismală); botezul
propriu-zis; rituri post-baptismale. Se pare că se cerea
catehumenilor o Mărturisire de credinţă.
Sfântul îoan Gură de Aur accentuează egalitatea
candidaţilor la botez în faţa Bisericii, indiferent de condiţia
sau starea lor socială. Se adresează creştinilor care garantau
pentru catehomeni (astăzi sunt naşii), atrăgându-le atenţia
asupra răspunderii lor. Botezul este „moarte şi înviere”.
„Căci este îngropat omul cel vechi în păcat şi înviază cel nou,
înnoit după chipul Ziditorului” . Dezbrăcăm haina cea veche,
pângărită de păcate şi îmbrăcăm, pe cea nouă, neatinsă, de
pată. în Comentariul la Evanghelia după loan, Sfântul loan
Gură de Aur socoteşte renaşterea prin botez ca pe o nouă
creaţie a omului, mult superioară creaţiei iui Adam.
Sfânta. Euharistie, în pâinea şi vinul ce se aduc ca
pnnos de jertfa se găsesc Trapul şi Sângele Domnului.
Prezenţa lor în elementele euharistice nu ţine doar de
credinţă, ci este o prezenţă reală a trupului istoric al
Domnului. Modul cum se realizează acest fapt este o taină.
La fiecare Sfântă Liturghie, pe altar este prezent însuşi Iisus
înjunghiat. Prin împărtăşire, primim trapul lui Hristos întreg.
De aceea, Sfântul Părinte atrage atenţia; ,,Gândeşte-te, omule,
de ce jertfa ai să te atingi, de ce fel de masă te apropii. Adu-ţi
aminte că fiind pământ şi cenuşă, te împărtăşeşti cu Trupul şi
Sângele lui Hristos”.
Desăvârşirea creştină. Sfântul Ioan Gură de Aur
propune tuturor idealul desăvârşirii creştine. Numele de
creştin ne obligă să-i urmăm lui Hristos şi să ne asemănăm
Lui. Desăvârşirea creştină înseamnă iubirea desăvârşită de
Dumnezeu şi de aproapele, înseamnă unirea desăvârşită cu
Hristos. Realizarea ei este posibilă, căci puterile noastre sunt
amplificate prin puterea harului Botezului. Viaţa
pământească este pentru Sfanţul Ioan Gură de Aur o arenă, în
care alergătorii desăvârşirii creştine se iau la întrecere,
aleargă înainte, pentru a dobândi cununa biruinţei.
Predica Sfântului Ioan Gură de Aur. Tâlcuirea
ortodoxă a Sfintelor Scripturi prin cuvânt, bazat pe fapte, prin
exemplul personal al predicatorului reprezintă formula
predicii creştine rodnice. Este un element de actualitate al
Sfântului Ioan Gură de Aur. Predica este o parte din
propovăduîrea propriu-zisă.
Preotul. Predicatorul. Predicatorul trebuie să fie un om
de înaltă ţinută spirituală, ce tinde continuu spre desăvârşire.
Predicatorul creştin trebuie să ajungă, cum spune Sfântul
Ioan Gură de Aur, ca prin cuvântul lui să „reînalţe pe cel
căzut, să potolească sufletul celui înfierbântat, să reteze ceea
ce prisoseşte, să completeze ceea ce lipseşte şi să lucreze
toate cele ce pun sufletul omului în stare de desăvârşită
sănătate”.
în tratatul Despre preoţie, Sfanţul Părinte arată, de
repetate ori, că sarcina propovăduirii revine numai preotului,
nu şi credinciosului de rând. Precum un doctor nu e doctor
decât în măsura în care aplică leacuri şi vindecă boala, la fel
şi preotul nu e preot decât în măsura în care se foloseşte de
predică pentru tămăduirea bolilor morale ale credincioşilor.
Pildă de vocaţie predicatorială este, pentru Sfanţul Ioan Gură
de Aur, Sfanţul Apostol Pavel. Cele 7 Omilii, pe care Sfântul
Părinte i le dedică, scot în evidenţă aceasta. Şi precum
Sfântul Apostol Pavcl se cuvine să fie orice preot.
Un predicator creştin trebuie să fie sănătos fizic. Căci,
spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „sănătatea şubredă a
trupului nu e mai puţin vătămătoare pentru noi şi Biserică
decât boala sufletească”. Preotului nu-i este de folos nici
cunoaşterea Sfintei Scripturi, nici talentul predicatorial, dacă
nu adaugă la acestea pilda unei vieţi trăite în chip virtuos.
Căci ,,nu-i de nici un folos o credinţă sănătoasă alături âc o
viaţă stricată”. Pentru a putea lupta contra nedreptăţiior
sociale, preotul trebuie să evite de a se face el însuşi vinovat
de relele pe care vrea să le înfiereze. Reproşându-i-se că un
preot trebuie să fie blând faţă de oricine, Sfântul Ioan Gură de
Aur răspunde: „Blând este acela care suportă ofensele ce i se
aduc personal, dar care ia apărarea celor nedreptăţiţi”. Cel ce
s-a pregătit înainte de hirotonie, să nu-şi închipuie că odată
intrat în preoţie, nu mai este obligat să muncească în sensul
sporirii cunoştinţelor sale. Iar zelul de a propovădui cu timp
şi fară timp trebuie secondat de aproape de studiu.
Slujirea preoţească. Aspectele esenţiale ce izvorăsc din
atitudinea sa faţă de societate sunt: egalitatea tuturor
oamenilor; întruparea Mântuitorului ca slujire; „Koinonia” şi
slujirea. Trei principii stau la temelia slujirii, în teologia
172

Sfântul îoan Gură de Aur: principiul teologic, principiul

histologic şi cel eclesiologic.
25 decembrie. Serbarea Crăciunului. în anul 386 (sau
387), Sfântul îoan Gură de Aur a ţinut ia Antiohia o
cuvântare purtând titlul La ziua Naşterii Mântuitorului nostru
lim s Hristos, rostită chiar în ziua de 25 decembrie.
Dragostea, izvor şi culme a virtuţii. Sfanţul îoan Gură
de Aur arată că dragostea este regula creştinismului
desăvârşit şi definiţia lui cea mai cxactă. Lipsa dragostei
produce izolarea creştinului. Nici proorocia şi nici chiar
credinţa nu pot înlocui darul dragostei. Nu prin proorocie, ci
prin iubire se cunosc ucenicii Domnului. Pentru Sfântul îoan
Gură de Aur, iubirea este cea mai mare virtute. Este pecetea
ce autentifică toate virtuţile şi le dă sens. Este rădăcina şi
coroana, lor.
Iubirea faţă de aproapele este realizarea celei faţă de
Dumnezeu. Ea merge până la jertfa pentru cel iubit,
indiferent cine este acesta. Dragostea este nemărginită şi are
o putere incomensurabilă. După ce l-a curăţit de patimi,
dragostea ridică pe om din virtute în. virtute. Prin roadele ei,
ţine în om pe Duhul Sfânt, urmând să-l facă pe acesta
asemenea cu Dumnezeu, încoronând răsplata, tuturor
celorlalte virtuţi. Prin dragoste, participăm la viaţa însăşi a lui
Dumnezeu. Caracteristica principală a dragostei este dăruirea
continuă pentru aproapele. însă calitatea ei cea mai durabilă
este aceea că nu este cu putinţă a fi. nimicită vreodată, ci ea
arde continuu.
Iubind pe Dumnezeu, iubim pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfanţul Duh, ne facem părtaşi comuniunii iubirii cu Sfânta
Treime. Semenul nostru este altarul pe care noi aducem jertfa
noastră lui Dumnezeu. în tratatul său Despre preoţie. Sfântul
Îoan Gură de Aur spunea: „Eu nu pot să cred câ se poate
mântui cineva care n-a lucrat nimic pentru mântuirea
 173

aproapelui”. Când cineva este iubit şi iubeşte la rândul său va

câştiga de la cel pe care îl iubeşte o şi mai mare iubire.
Neiubind pe cel ce ne iubeşte, păcătuim. Dumnezeu dă
exemplu de dragoste autentică prin creaţie, prin providenţă şi
prin Jertfa de pe Cruce a Fiului Său. Rugăciunea este una
dintre surorile postului. Ea ne întăreşte puterile. „Este o armă
puternică, un sprijin solid, un tezaur nesecat, un port fară
furtună, un azil inviolabil”. Sfanţul Ioan Gură de Aur dă
numeroase sfaturi despre rugăciunile ce trebuie făcute acasă.
Dar el insistă nu numai asupra rugăciunii particulare, ci şi
asupra celei în comun. Căci nimeni nu poate găsi acasă
atmosfera din biserică.
Niciodată credinciosul creştin, spune Sfanţul Ioan Gură
de Aur, nu este mai puternic şi mai strălucitor ca în
rugăciune. Starea de spirit a celui ce se roagă trebuie întărită
şi prin multe virtuţi, în primul rând cea a smereniei.
„Rugăciunea este o mărturie a iubirii”. în acest context se
înscrie la Sfântul Ioan Gură de Aur şi necesitatea rugăciunii
pentru cei adormiţi. Această rugăciune nu numai că este un
lucru bine primit, ci este chiar o datorie.
Postul. Iată cum salută Sfântul Ioan Gură de Aur
venirea zilelor de post: „Pe noi primăvara postului ne
farmecă, pentru că ea linişteşte valurile. Nu valurile apei, ci
talazurile patimilor... Atunci încetează lupta cărnii contra
sufletului”. Adesea se arată indulgent faţă de cei care nu
puteau să practice postul în toată asprimea lui. Postul trebuie
să respecte anumite condiţii: „Nu numai gura trebuie să
postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile;
toate membrele noastre... N-ar fi o absurditate să te privezi de
hrană, care de altfel ţi-e permisă şi de a sătura ochii cu un
aliment interzis? ”,
Mărturisirea. Sfântul Ioan Gură de Aur nu socoteşte
174

potrivită mărturisirea publică. însă îi sfătuieşte pe credincioşi

să se adreseze preoţilor, care au puterea să ierte păcatele.
Taina Pocăinţei dă omului posibilitatea nu numai ca să
restabilească echilibrul în fiinţa sa zdruncinată de păcat, ci îi
aduce şi liniştea. Cere însă sinceritate: „Cât pentru mine, zice
Sfântul loan Gură de Aur, eu aş vrea lacrimi vărsate, nu
ipocrizie, ci căinţă”.
Milostenia. Legată de virtutea iubirii de aproapele- este
şi virtutea milosteniei. Aceasta este rădăcina tuturor
binefacerilor şi constituie pentru Sfântul loan Gură de Aur o
datorie şi o sarcină. Dumnezeu a poruncit milostenia nu
numai ca să fie hrăniţi cei săraci, ci ca să fie folositoare şi
celor ce o vor face. „Acolo unde exista a! meu şi ai tău, spune
Sfântul loan Gură de Aur, acolo există şi ideea luptei sau
cauza disputei55. împărţirea bunurilor din partea bogaţilor sâ
ţină cont că bunurile nu sunt ale lor, ci ale lui Dumnezeu. Ele
trebuie întrebuinţate pentru aproapele nostru. Condiţia
adevăratei milostenii este de a o face din proprie iniţiativă, de
a o face cu inimă largă, numai pentru a da, nu şi pentru a lua,
considerând-o ea un câştig, iar nu ca o pagubă.
Familia. După Sfântul loan Gură de Aur, Adatn şi Eva
au trăit la început feciorelnic în rai. Ei nu aveau nevoie de
legături trupeşti. „Adam şi Eva trăiau în rai ca în cer şi se
desfătau de prietenia lui Dumnezeu”. Viaţa lor în rai era
împodobită cu fecioria. Căsătoria nu era strict necesară
pentru înmulţirea neamului omenesc. Ea a fost îngăduită de
Dumnezeu, după păcatul strămoşesc, pentru a vindeca
neînfrânarea poftei trupeşti şi dispariţia neamului omenesc.
Sfanţul loan Gura de Aur vede deci căsătoria ca pe un scut al
castităţii, ca pe un remediu împotriva asalturilor trupului.
Est'* osândită căsătoria din interes material, ca una ce este
izvor de umilinţe şi necazuri. Frumuseţea fizică nu este
criteriu în alegerea soţiei.
 175

Dacă nunta este prilej de bucurie, în schimb Sfanţul

Părinte critică petrecerile zgomotoase ce o însoţeau. El cere
ca petrecerea să fie la înălţimea Tainei ce se săvârşeşte.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte de indisolubilitatea
căsătoriei, caracterizată ca unirea lui Hristos cu Biserica Sa.
Există pentru el un singur motiv pentru despărţirea soţilor:
infidelitatea conjugală. Ca leac împotriva ispitei, recomandă
lectura Sfintei Scripturi, Este admisă recăsătorirea soţului
văduv, dar dacă se face „în Domnul”. Femeia trebuie să se
supună bărbatului nu ca o roabă, ci ca una de aceeaşi cinste
cu el. Atitudinea soţului faţă de soţie trebuie să imite iubirea
lui Hristos faţă de Biserică. între virtuţile de care trebuie să se
învrednicească soţia, după Sfântul ioan Gură de Aur,
amintim: ascultarea, modestia, sobrietatea.
Munca. Sfântul Ioan Gură dc Aur a promovat idei
înaintate despre muncă. A plecat de la cuvintele Sfântului
Apostol Pavel: „Cine nu voieşte să muncească, acela nici să
nu mănânce” (I Tesaloniceni 3, 10), Munca este cea care îl
înalţă pe om în demnitate, îi oferă cele necesare traiului şi îi
dă posibilitatea să ajute pe semeni. Omul a muncit şi în rai.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prisosul muncii ar trebui
să fie pus îa îndemâna oamenilor, spre a se ajuta între ei.
Sfântul Părinte a criticat pe cei bolnavi. A fost numit
„ambasadorul săracilor”, în favoarea cărora a intervenit de
câte ori a putut-o face. Munca nu este o ruşine, dimpotrivă.
„Dacă ar fi o ruşine să munceşti, Pavel n-ar fi facut-o şi nu s-
ar fi lăudat’-'. Combătând nedreptăţile sociale ale timpului,
Sfântul Ioan Gură de Aur a criticat lăcomia şi luxul.
Totodată, a cerut îmbunătăţirea vieţii sclavilor.
Concluzii. Intr-un pasaj, păstrat de Fotie, din opera
Fericitului Teodorei al Cirului, intitulată Lauda Sfântului
Ioan, citim: „O, părinte, dă-ne lira ta. Acordă-ne plectrul tău
176

pentru a te lăuda. Căci ... lira ta răsună peste tot pământul,

prin darul harului. împărtăşeşte-ne şi nouă limba ta
nemuritoare. Numai limba ta e vrednică să povestească
faptele tale”.
Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care le
admirăm astăzi, rămân un tezaur în sanctuarul literaturii
Bisericii creştine. Iar Sfântul Părinte rămâne unul din cei mai
mari şi mai gustaţi scriitori ai Bisericii. Prin felul cum a
predicat, el este pentru totdeauna cea mai strălucită stea pe
cerul elocinţei creştine.
Bibliografie
Traduceri: Cele şapte cuvântări ţinute spre lauda
Sfântului Apostol Pavel, traducere din PG 50, 473-514, de pr.
Matei Pâslara, în rev. Biserica Ortodoxa, Română, an
L XXXIX, iu. 11-12/1971, noiembrie-decembrie, p. 1211 -
1.,:.,13; Cuvânt de laudă la Sfântul Apostol Pavel, Cuvântul UI,
traducere din PG 50, 483-488, de pr. Dumitra Fecioru, în rev.
Mitropolia Olteniei, an XIX, nr. 5-6/1967, mai-iunie, p. 464-
468; Cuvânt la înălţarea Domnului, traducere din PG 31,
164-184, de pr. Dumitru Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei,
an XX, nr. 5-6/1968, mai-iunie, p. 432-439; Cuvânt la
Duminica a XXII-a după Rusalii, traducere din PG 47, 963-
982, de pr. prof. Nicolae Petrescu, în rev. Mitropolia
Olteniei, an XX, nr. 11-12/1968, noiembrie-decembrie, p.
961-979; Cuvânt la I Corinteni VII, 39-40, traducere din PG
51, 217-226, de pr. Dumitru Fecioru, în rev. Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, an LV, nr. 7-8/1979, iulie-august, p.
555-560; Cuvânt la Naşterea Domnului, traducere din PG 49,
351-362, de pr. Dumitru Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei,
an XVII, nr. 11-12/1966, noiembrie-decembrie, p. 1017-
1024; Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, traducere de pr.
Dumitru Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei, an XX, nr. 3-
4 /’968, martie-aprilie, p. 303-312, Cuvântul al doilea la
 177

parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lai:,r,

traducere din PG 48, 981-992, de pr. Dumitru Fecioru, în rev.
Mitropolia Olteniei, an XXVIII, nr. 7-8/1976, iulie-august, p.
546-555; Cuvântul al treilea la parabola despre bogatul
nemilostiv şi săracul Lazăr, traducere din PG 48, 991-1006,
de pr. Dumitra Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei, an
XXVIII, nr. 9-10/1976, septembrie-octombrie, p. 735-750,
Cuvântul al V~lea în legătură cu parabola despre Lazăr şi
bogatul nemilostiv., traducere din PG 48, 1017-1026, de pr,
Dumitra Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei, an XXIX, nr. 4-
6/1977, aprilie-iunie, p. 422-429, Cuvântul II la sărbătorirea
Sfintei Ana, traducere din PG 54, 643-652, în rev. Mitropolia.
Olteniei, an XXX, nr. 4-6/1978, aprilie-iunie, p, 302-311;
Cuvintele I şi II de laudă la Sfântul Apostol Petru, traducere
din PG 50, 473-484, de pr. Dumitre Fecioru, în rev. Biserica
Ortodoxă Românei, an LXXXV, nr, 5-6/1967, mai-iunie, p.
593-601; Cuvintele I şi II la Facere, traducere de pr. Dumitru
Fecioru, în rev. Glasul Bisericii, an XLIV, nr. 1-2/1985,
ianuarie-februarie, p. 27-35; Cuvintele III şi IV la Facen',
traducere de pr. Dumitra Fecioru, în rev. Glasul Bisericii, an
XLIV, nr. 3-4/1985, martie-aprilie, p. 193-201; Cuvintele V
(PG 54, 599-604), VI (PG 54, 604-607) şi VII (PG 54, col.
607-616) la Facere, traducere de pr. Dumitra Fecioru, în rev..
Glasul Bisericii, an XLIV, nr. 7-9/1985, iulre-septembrie, p.
492-507, Despre pocăinţă şi zdrobire de inimă. Omilia a VII-
a, traducere din PG 49, 323-336, de pr. Dumitru Feciorii, în
rev. Biserica Ortodoxă Română, an XCV.I, nr. 5-6/Í 978, mai-
iunie, p. 550-562; Despre pocăinţă. Omilia a HI-a: Despre
milostenie şi la Cele zece fecioare, traducere din PG 49, 291-
300, de pr. Dumitru Fecioru, în rev. Biserica Ortodoxă
Română, an XCV, nr. 7-8/1977, iulie-august, p. 754-760;
Despre pocăinţă. Omilia a IX-a: Despre cei ce pleacă de la
Sfânta Liturghie, traducere din PG 49, 343-350, de pr.
178

Dumitru Fee ioni, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an

XCVI, nr. 9-10/1978, septembrie-octombrie, p. 1146-1148;
Despre pocăinţă. Omilia II când s-a întors din ţară, traducere
din PG 49, 277-284, de pr. Dumitru Fecioru, în rev. Biserica
Ortodoxă Română, an XCIV, nr. 9-12/1976, septembrie-
d v.embrie, p. 977-984; Despre pocăinţă. Omilia II. Despre
tristeţea împăratului Ahav şi despre lona profetul, traducere
din PG 49, 283-292, de pr. Dumitru Fecioru, în rev. Biserica
Ortodoxă Română, an XCV, nr. 1-3/1977, ianuarie-martie, p.
114-120; Despre post. Omilia a Vl-a: în a şasea săptămână a
Sfântului post de patruzeci de zile, traducere din PG 49, 313-
324, de pr. Dumitru Fecioru, în rev. Biserica Ortodoxă
Română, an XCVI, nr. 3-4/1978, martie-aprilie, p. 233-243;
Despre Post: Omilia a V-a, la profetul lona, Daniel şi la cei
trei tineri, rostită la începutul Postului Mare, traducere din
PG 49, 305-314, de pr. prof, Dumitru Fecioru, în rev.
Biserica Ortodoxă Română, an CXVI, nr. 1-2/1978, ianuarie-
februarie, p. 78-85; Despre preoţie, traducere de pr. Şt.
Căîinescu, Bucureşti 1882; o altă traducere de Aristide N.
Geamănu, Craiova 1941; Despre slava deşartă şi cum trebuie
părinţii să-i crească pe copii, trad. de diac. prof. Sebastian
Ardelean, în rev. Altarul Banatului, an V (XLIV), nr. 4-
6/1994, aprilie-iunie, p. 101-120; Discurs în favoarea
eunucului Eutropiu, trad. şi introd. de Nicolae Bădescu,
Bucureşti 1872; Epistolele 1-8, trad. de pr. Dumitra Fecioru,
în rev. Mitropolia Olteniei, an XXXIX, nr. 3/1987, mai-iunie,
p. 51-76; Epistolele 12-17, în rev. Mitropolia Olteniei, an
XXXIX, nr. 6/1987, noiembrie-decembrie, p. 62-78;
Epistolele 18-52, în rev. Mitropolia Olteniei, an XL, nr.
1/1988, ianuarie-februarie, p. 81-94; Epistolele 53-92, în rev.
Mitropolia Olteniei, an XL, nr. 2/1988, martie-aprilie, p. 70-
86; Epistolele 93-117, în rev. Mitropolia Olteniei, an XL, nr.
3/1988, mai-iunie, p. 16-44; Epistolele 118-134, în rev.
 179

Mitropolia Olteniei, an XL, nr. 4/1988, septembrie-

octombrie, p. 48-62; Epistolele 157-183, în rev. Mitropolia
Olteniei, an XL, nr. 6/1988, noiembrie-decembrie, p. 68-78;
Epistolele 219-242, în rev. Mitropolia Olteniei, an XLI, nr. 3-
5/1989, mai-octombrie, p. 59-71; Lauda lui Maxim. Cu ce
fem ei trebuie să ne căsătorim, traducere din PG 51, 225-242,
de pr. Dumitra Feciorii, în rev. Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an LVI, nr. 3-5/1980, martie-mai, p. 353-364;
Omilia a IV-a: Despre pocăinţă şi rugăciune, traducere din
PG 49, 299-306, de pr. Dumitru Fecioru, în rev. Biserica
Ortodoxă Română, an CXV, nr. 9-12/1977, septembrie-
decembrie, p. 958-964; Omilia a LVI-a la Matei (16,28-17,-
9), Schimbarea la faţă a Mântuitorului Hristos, traducere din
PG 58, 549-558, de Gh. Badea, în rev. Mitropolia Moldovei
şi Sucevei, an LIX, nr. 7-9/1983, iulie-septembrie, p. 452-
459; Omilia a VHI-a: Despre pocăinţă, traducere din PG 49,
335-344, de pr. Dumitra Fecioru, în rev. Biserica Ortodoxă
Română, an XCVI, nr. 7-8/1978, iulie-august, p. 774-783;
Omilia a XLIX-a la Matei, traducere din PG 58, 495-504, de
Gh. Badea, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LXIV,
nr. 3/1988, mai-iunie, p. 101-108; Omilia despre cei ce s-au
dus la hipodrom, traducere din PG 56, 263-270, de pr.
Dumitra Fecioru, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an CVI,
nr. 1-2/1988, ianuarie-februarie, p. 117-122; Omilia l-a
despre trădarea lui luda şi despre Paşti, despre
administrarea Sfintelor Taine şi despre a nu ţine minte răul,
traducere din PG 49, 373-382, de Gh. Badea, în rev.
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LIX, nr. 4-6/1983, aprilie-
iunie, p. 273-279; Omilie ţinută de Sfântul Ioan Gură de Aur
la hirotonia sa în preot, traducere de pr. Theodor A. Lificiu,
în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LXII, nr. 4/1986,
iulie-august, p. 67-72; Omilie la înălţarea Domnului nostru
Iisus Hristos, traducere din PG 50, 441-452, de Gh. Badea, în
180

rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LVIII, nr. 7-9/1982,

iulie-septembrie, p. 632-651; Omilie la Duminica a IV-a
după Rusalii, traducere din PG 57, 333-344, de pr, Dumitra
Feciorii, în rev. Mitropolia Olteniei, an XXIV, nr. 5-6/1972,
mai-iunie, p. 456-468; Omilie la Duminica a Vl-a după
Rusalii, traducere din PG 57, 357-362, de pr. Dumitru
Fecioru, în rev. Mitropolia. Olteniei, an XXIII, nr. 7-8/1971,
iulie-august, p. 547-550; Omilie la strălucitul praznic al
Schimbării la faţă, traducere din PG 58, 549-558, de pr.
Dumitra Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei, an XIX, nr. 7-
8/1967, iulie-august, p. 643-652; Scrisoare către Inochenţiu,
episcopul Romei, traducere după PG 52,, 529-748, de pr.
Dumitru Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei, an XXXIX, nr.
2/1987, martie-aprilie, p. 70-74; Scrisoare către Inochenţiu,
episcopul Romei, traducere după PG 54, 536, de pr. Dumitra
Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei, an XXXIX, nr. 2/1987,
martie-aprilie, p. 74-75; Scrisorile 135-156, traducere de pr.
Dumitru Fecioru, în rev. Mitropolia Olteniei, an XL, nr.
5/1988, septembrie-octombrie, p. 80-90
Studiii Apostolu, drd. George, Iubirea şi milostenia
după Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev. Mitropolia Moldovei
şi Sucevei, an LXV, nr. 1/1989, ianuarie-februarie, p. 50-68;
Baba, pr. Teodor, Opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de
Aur, în rev. Mitropolia Banatului, an XXXVIII, nr. 4/1988,
iulie-august, p. 25-36; Balca, diac. prof. Nicolae, Câteva
trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca predicator, în rev.
Studii Teologice, seria a Il-a, an XX, nr. 7-8/1968,
septembrie-octombrie, p. 498-511; Belu, pr. prof. Dumitru,
Predicatorul în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev.
Biserica. Ortodoxă Română, an LXXVII, nr. 3-4/1959,
martie-aprilie, p. 357-384; Idem, Cu privire la predică. în
concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Mitropolia
Ardealului, an III, nr, 3-4/1958, marţie-apiilie, p, 268-287;
 181

Branişte, pr. prof. Ene, Explicarea Botezului în ,,Catehezele

baptismale ” ale Sfântului loan Gură de Aur, în rcv. Studii
Teologice, seria a Il-a, an XXII, nr. 7-8/1970, iulie-august, p.
493-527; Branişte, pr. magistrand Marin, Concepţia Sfântului
loan Gură de Aur despre familie, în rev. Studii Teologice,
seria a Il-a, an IX, nr. 1-2/1957, ianuarie-februaric, p. 125-
151; Bria, magistrand Vasile, Imnul dragostei (I Corinteni
XIII, 1-13) în Omiliile S f loan Gură de Aur, în rev. Studii
Teologice, seria a Il-a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-
octombrie, p. 427-436; Busuioc, pr. Gheorghe, Sfântul loan
Gură de Aur, Apostol al dragostei, în rev. Mitropolia
Banatului, an XIX, nr. 1-3/1969, p. 22-38; Cîndea, pr. prof.
Spiridon, Sfântul loan Gură de Aur ca păstor de suflete, în
rev. Biserica Ortodoxă Română, an LXXV, nr. 10/1957,
octombrie, p, 922-927; Caplat, drd. Simion, Profilul
predicatorului creştin după Sfântul loan Gură de Aur,
Sfântul Grigorie Dialogul şi Fericitul Au gust in, în rev. Studii
Teologice, seria a Il-a, an XVIII, nr. 7-8/1966, septembrie-
octombrie, p. 489-506; Idem, Problema formei în predica
Sfântului loan Gură de Aur, în rev. Biserica Ortodoxă
Română, an LXXXIII, nr. 7-8/1965, iulie-august, p. 703-714;
Călugăr, diac. Dumitru, Sfinţi şi Părinţi ai Bisericii, Sibiu
1936, p. 47-59; Clxiţescu, prof. Nicolae, A fo st Sfântul loan
Hrisostom semi-pelagian?, în rev. Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an XLI, nr. 3-4/1965, martie-aprilie, p. 136-162;
Ciobotea, drd. Dan-Ilie, învăţătura Sfântului loan Gură de
Aur despre rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, în
rev. Mitropolia Banatului, an XXVI, nr. 9-12/1976, p. 643-
654; Coman, pr. prof. loan G., Patrologie, manual pentru
uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
199-208; Idem, Actualitatea S f loan Gură de Aur (354-
1954), în rev. Studii Teologice, seria a Il-a, an VII, nr 7-
8/1955, septembrie-octombrie, p. 403-422; Idem, Hirotonirea
182

în preot a S f loan Gură de Aur, în re/v. Glasul Bisericii, an

XVI, nr. 12/1957, decembrie, p. 867-888; Idem, Raportul
dintre justificare şi dragoste în Omiliile Sfântului loan Gură
de Aur la Epistola către Romani, în rev. Ortodoxia, an XVIII,
nr. 2/1966, aprilie-iunie, p. 199-221: Comeanu, IPS Nicolae,
Patristica mirabilia. Pagird din literatura primelor veacuri
creştine, Timişoara 1987, p. 300-309; Comiţescu, pr. prof.
Constantin, Idei dogmatice în Cuvântările Sfântului loan
Hrisostom la Praznicele împărăteşti, în rev. Studii Teologice,
seria a Ii-a, an XVII, nr. 7-8/1965, septembrie-octombrie, p.
441-449; Idem, Chipul mamei Sfântului loan Gură. de Aur, în
rev. Studii Teologice, seria a Iî-a, an XXIX, nr. 9-10/1977,
noiembrie-decembrie, p. 615-620; Damian, pr, Teodor,
Virtutea dragostei la Sfântul loan Gură de Aur, in rev.
Biserica Ortodoxă Română, an XCVÏI, nr. 5-6/1979, mai-
iunie, p. 675-685; Diaconu, pr. Adrian, Catehezele
baptismale ale Sfântului loan Gură de Aur, în rev. Biserica
Ortodoxă Română., an CVIII, nr. 5-6/1990, mai-iunie, p. 71-
78; Enache, drd. Mihai, învăţătura despre Biserică după
Sfântul loan Gură de Aur, în rev. Ortodoxia, an XXVI, nr.
1/1974, ianuarie-martie, p. 128-140; Herghelegiu, M.E.,
Aspecte ale evoluţiei epiclezei euharistice din anaforele
Liturghiilor Sfântului Vasile cel Mare şi a. Sfântului loan
Gură. de Aur, în rev. Ortodoxia, an XLVII, nr. 3-4/1995,
iulii-decembrie, p, 55-69; Ionescu Şerban, Atitudini etico-
sociale, scoase din viaţa S f loan Hrisostom, urmate de o
expunere a doctrinei sale morale, Bucureşti 1920; Liţiu, prot.
Gheorghe, Glossolalia ca dar al Sfântului Duh, în rev.
Ortodoxia, an XXXVI, nr. 4/1984, octombrie-decembrie, p.
499-506; Moldovan, pr. drd. Ilie, Aspectul hristologic şi
pnevrnatologic al Bisericii după Sfântul loan Gură. de Aur, în
rev. Studii Teologice, seria a ii-a, an XX, nr. 9-10/1968,
noiembrie-decembrie, p. 706-731; Negoiţă, pr. magistrand
 183

lîie, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev.

Studii Teologice, seria a Il-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie-
aprilie, p. 210-219; Nişcoveanu, pr. magistr. Mircea, Aspecte
din viaţa creştină în Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur
la Epistolele pastorale, în rev. Glasul Bisericii, an XXIII, or.
7-8/1964, iulie-august, p. 671-684; Petrescu, pr. pi<’f.
Nicolae, învăţătura. Sfântului ioan Gură de Aur despre
preoţie şi chipul lui însuşi de păstor sufletesc, în rev.
Mitropolia Banatului, an XVIII, nr. 4-6/1968, p, 244-259;
P.S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare - în Sfânta.
Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporanar,
partea a IlI-a; Temeiuri ale slujirii în Sfânta Tradiţie, în rev.
Studii Teologice, seria a Il-a, an XXIV, nr. 5-8/1972, mai-
octombrie, p. 390-409; Popescu Mihai, Ilrisostom ca
învăţător al adevărurilor Bisericii, Bucureşti 1910; Popescu,
prof. Teodor, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev.
Ortodoxia, an IX, nr, 4/1957, octombrie-deeembrie, p. 531-
585; Prelipcean, pr. prof. Vlad, Adaptarea divina, la condiţiile
firii omeneşti, în lucrarea inspiraţiei divine, după învăţătura
Sfântului Ioan Ilrisostom, în rev. Studii Teologice, seria a II-
a, an XI, nr. 7-8/1959, septembrie-octombrie, p. 403-43 6;
Provian, pr. Constantin, .Activitatea pastorală şi omiletică a
S f Ioan Ilrisostom în Antiohia (386-398), Buzău 1919; Stan,
pr. prof. Alexandru, Frumuseţea şi sublimitatea doctrinara a
stilului predicatorial al Sfântului Ioan Gură de Aur în două
Omilii la Sfinţii Martiri, în rev. Glasul Bisericii, an XLIII, nr.
5-6/1984, mai-iunie, p. 358-375; Stoleru, drd. Nicolae,
învăţătura despre Legea morală, naturală în opera Sfântului
ioan Gură de Aur, în rev. Studii Teologice, seria a Il-a, an
XXIV, nr. 3-4/1972, mart ie-aprilie, p. 266-274; T'ilea, pr.
Gheorghe, Starea de spirit în rugăciune, după Sfântul Ioan
Gură de Aur, în rev. Glasul Bisericii, an XXXVII, nr. 3-
4/1978, martie-aprilie, p. 289-299; Voicu, arhidiac. prof.
184

Constantin, Sfântul Ioan Gură de Aur şi unitatea Bisericii, în

rev. Mitropolia Banatului, an XXXI, nr. 1-3/1982, p, 73-84;
Zamfir, Ieromonah Modest, Eclesiologia paulină reflectată în
Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola către
Efeseni, în rev. Ortodoxia, an XXXIV, nr. 4/1982, octombrie-
decembrie, p. 492-502

Bibliografie
Studii la Sfinţii Trei Ierarhi: Alexe, pr. prof. Ştefan,
Actualitatea gândirii Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. Studii
Teologice, seria a Il-a, an XXXVI, nr. 1-2/1984, ianuarie-
februarie, p. 93-102; Băbuş, arhim. Gr., Atitudinea practică a
Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. Glasul Bisericii, an XV, nr.
10' 1956, octombrie, p. 535-546; Bîzgan, pr. drd. Gh.,
Principii omiletice în predica Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev.
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LV, nr. 3-6/1979, martie-
iunie, p. 292-303; Bodogae, pr. prof. Teodor, Actualitatea
mesajului Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. Mitropolia Banatului,
an XXV, nr. 1-3/1975, p. 38-41; Chifar, pr. lector Nicolae,
Preoţia în concepţia Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. Teologie şi
Viaţă, seria nouă, an IV (LXX), nr. 8-10/1994, august-
octombrie, p. 9-17; Galeriu, pr. prof. Constantin, Teologie,
preoţie şi slujire la Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, an LXI, nr. 1-3/1985, ianuarie-martie, p.
123-134; Georgescu, arhim. Dr. Chesarie, Actualitatea
învăţăturii Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan, în
rev. Glasul Bisericii, an XLIII, nr. 1-2/1984, ianuarie-
februarie, p. 52-58; Pâslaru, pr. Matei, Sfinţii Trei Ierarhi:
Vasile, Grigore şi Ioan, Râmnicu Vâlcea 1937; Rămureanu,
pr. prof. Ioan, Preotul-slujitor al lui Dumnezeu şi al
oamenilor după Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. Biserica Ortodoxă
R î rână, an LXXXVIII, nr. 1-2/1970, ianuarie-febmarie, p.
99 ¡05; Rus, pr. prof. Constantin, Chipul preotului după
 185

Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. Mitropolia Banatului, an XXXVII,

nr. 2/1987, martie-aprilie, p. 32-39; Vasile, PS, învăţăminte
ale Sfinţilor Trei Ierarhi pentru problemele actuale ale
Bisericii, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an XC, nr. 1-
2/1972, ianuarie-februarie, p. 121-126; Voicu, arhidiaeon
prof. Constantin, Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. Mitropolia
Ardealului, an XXII, nr. 7-9/1977, iulie-septembrie, p. 499-
504
186

Bibliografie pe teme (studii):

Antropologie
Androni, Ierom. Vartolomeu, Păcatul originar şi
consecinţele lui în concepţia lui Origen, în Mitropolia
Olteniei, an XLI. nr. 4/1989, iulie-august, p. 29-44; Branişte,
pr. magistr. Marin, Concepţia antropologică a lui Clement
Alexandrinul, în Studii Teologice, seria a Il-a, an X, nr. 9-
10/1958, noiembrie-decembrie, p. 588-599; Buzescu, pr.
prof. Nicolae, Despre süßet, la Origen, în rev. Mitropolia
Olteniei, an XXXVIII, nr. 2/1986, martie-aprilie, p. 37-63;
Coman, pr. prof. Ioan G., Idem, Elemente de antropologie în
operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în Ortodoxia,
an XX, nr. 3/1968, iulie-septembrie, p. 378-394; Idem,
Elements d ’ anthropologie dans l ’oeuvre de Saint Basile le
Grand, Tessalonic 1981; Moldo van, pr. conf. Ilie, Natura şi
harul în gândirea teologică a Sfântului Vasile cel Mare, în
rev. Ortodoxia, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 75-
90; Punguţă, ierodiacon drd. Vinchentie, Antropologia
ortodoxă în viziunea omiliilor ,,Despre crearea omului” ale
Sfântului Vasile cel Mare, în Revista Teologică, seria nouă,
an 1(73), nr. 3/1991, mai-iunie, p. 21-33; Răducă, Pr. Dr.
Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1996;
Idem, Pronia şi libertatea persoanei în gândirea lui Origen,
în Studii Teologice, seria a Il-a, an XXXIV, nr. 5-6/1982,
mai-iunie, p. 370-383; Rămureanu, pr. asist. Ioan, Concepţia
Sfântului Iustin Martirul, şi Filosoful despre süßet, în Studii
Teologice, seria a Il-a, an X, nr. 7-8/1958, septembrie-
 187

octombrie, p. 403-423; Săndulescu, Drd. Gheorghe,

învăţătura Sfântului Grigorie de Nyssa desprecăderea
omului şi păcatul originar, în rev. Studii Teologice, nr.
1/1987, p. 67-84; Vomicescu, Ieromonah Magistr.Nestor,
învăţătura. Sfântului Grigorie de Nyssa. desprechip şi
asemănare, în rev. Studii Teologice, nr. 9-10/1956, anul VIII,
p. 585-602;

Cosmologie
Anghelescu, dr. Gheorghe, înţelesuri ale creaţiei şi
timpului în primele două veacuri creştine, o abordare
apologistă şi o influenţă (vădit) platonică, în rev. Mitropolia
Olteniei, an XLIX, nr. 1-3/1997, ianuarie-iunie, p. 39-47;
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Sfântul Grigorie de Nyssa,
admirator al creaţiei, în rev. Mitropolia Ardealului, nr.
2/1989, p. 37-46; Răducă, Pr. Dr. Vasile, Teodicee şi
cosmologie la Sfântul Grigorie de Nyssa, în revista Studii
Teologice, seria a II-a, an XLIV, nr. 1-2/1992, p. 62-93;

Eclesiologie
Alexe, magistr. Ştefan, Eclesiologia Părinţilor
apostolici, în Studii Teologice, seria a II-a, an VII, nr. 5-
6/1955, mai-iunie, p. 368-381; Bodogae, pr. prof. Teodor,
Strădaniile Sfântului Vasile cel Mare pentru unitatea
Bisericii, în rev. Mitropolia Banatului, an XIII, nr. 11-
12/1963, noiembrie-decembrie, p. 494-506; Buzescu, pr.
prof. Nicolae, Aspectul pnevmatic al eclesiologiei ortodoxe şi
importanţa Tradiţiei la Sfântul Vasile cel Mare, în rev.
Ortodoxia, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 90-108;
Ciudin, pr. prof. Nicolae, Temeiurile biblice şi patristice ale
ierarhiei bisericeşti, în Studii Teologice, seria a II-a, an II, nr.
3-6/1950, martie-iunie, p. 198-217; Enache, drd. Mihai,
învăţătura despre Biserică după Sfântul loan Gură de Aur, în
188

rev. Ortodoxia, an XXVI, nr, 1/1974, ianuarie-martie, p. 128-

140; Izvoranu, magistr. Stelian, Ierarhia bisericească după
scrierile bărbaţilor apostolici, în Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an XXXIII, nr. 8-9/1957, august-septembrie, p. 615-
630; Leb, asistent LV,, învăţătura Sfinţilor Părinţi despre
lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în rev. Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, an LXVI, nr. 1-3/1990, ianuarie-iunie,
p. 76-86; Moisescu, prof. Iustin, Ierarhia bisericească în
epoca apostolică, Craiova 1955; Moldovan, pr. drd. Ilie,
Aspectul hristologic şi pnevmatologic al Bisericii după
Sfântul loan Gură de Aur, în rev. Studii Teologice, seria a II-
a, an XX, nr. 9-10/1968, noiembrie-decembrie, p. 706-731;
Papadopoulos, prof. Stylianos, Sfinţii Părinţi, creştere a
Bisericii şi Duhul Sfânt, în rev. Mitropolia, Banatului, an
XXXI, nr. 1-3/1981, p. 18-40; Plămădeală, P.S. Antonie,
Biserica slujitoare - în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în
teologia contemporană, în Studii Teologice, seria a Il-a, an
XXIV, nr. 5-8/1972, mai-octombrie, p. 348-428; Stănuleţ,
drd. Constantin, Concepţia despre Biserică în opera Sfântului
Ciprian, în Studii Teologice, seria a Il-a, an XXII, nr. 7-
8/1970, iulie-august, p. 565-574; Stan, pr. asist. Alexandra I.,
Lucrarea Sfântului Ciprian de Cariagina ,,Despre unitatea
Bisericii ” şi importanţa ei misionară actuală, în Studii
Teologice, seria a Il-a, an XXXIV, nr. 5-6/1982, mai-iunie, p.
327-346; Şurubaru, drd. loan, Doctrina, despre Biserică în
„Păstorul lui Herma ”, în Studii Teologice, seria a Il-a, an
XIX, nr. 7-8/1967, septembrie-octombrie, p. 432-445; Voicu,
arhidiac. prof. Constantin, Sfântul loan Gură de Aur şi
unitatea Bisericii, în rev. Mitropolia Banatului, an XXXI, nr.
1-1-/1982, p. 73-84; Idem, Sfântul Ciprian şi. unitatea.
Bisericii, în Altarul Banatului, an Hi (XLII), nr. 10-12/1992,
octombrie-decembrie, p. 36-57 Idem, Unitatea Bisericii în
oikumene după Sfi Vasile cel Mare., în rev. Mitropolia
 189

Banatului, an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie, p. 275-285;

Zamfir, Ieromonah Modest, Eclesiologia paulină reflectată în
Comentariul Sfântului loan Gură de Aur la Epistola către
Efeseni, în rev. Ortodoxia, an XXXIV, nr. 4/1982, octoinbrie-
decembrie, p. 492-502

Eshatologie
Branişte, pr. magistr. Marin, Eshatolrgia în concepţia
lui Origen, în Studii Teologice, seria a Il-a, an X, nr. 7-
8/1958, septembrie-octombrie, p. 440-453; Caraza, drd. ion,
Doctrina despre învierea morţilor la Atenagora Atenianul şi
Tertulian, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an XLIV,
nr. 7-8/1968, iulie-august, p. 361-372; Hau, drd. Mihai,
învăţătura despre Antihrist şi sfârşitul lumii la Sfântul Irineu
de Lugdunum (140-202 d.Hr.), în rev. Glasul Bisericii, an
XLVII, nr. 6/1988, noiembrie-decembrie, p. 117-125;
Onofrei, pr. Gh., Eshatologia în Catehezele Sfântului Chirii
al Ierusalimului, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an
LXVI, nr. 5-6/1990, octombrie-decembrie, p. 14-26.

Hristologie. Soteriologie
Bria, magistr. Vasile I., Hristologia Sfântului Grigorie
de Nazianz, în rev. Ortodoxia, an XII, nr. 2/1960, aprilie-
iunie, p. 197-211;
Idem, Contribuţia Sfântului Atanasie la fixarea dogmei
hristologice, în Ortodoxia, an XIII, nr. 2/1961, aprilie-iunie,
p. 195-229; Buzescu, pr. prof. Nicolae, Hristologia lui
Origen, în rev. Mitropolia Olteniei, an XXXVI, nr. 3-4/1984,
martie-aprilie, p. 160-180; Idem, Titlurile (denumirile) lui
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la Origen, în rev. Mitropolia
Olteniei, an XXXIV, nr. 10-12/1982, octombrie-decembrie,
p. 674-688; Chiţescu, prof. Nicolae, Formula ,,o singură fire
întrupată a Logosului lui Dumnezeu ”, în Ortodoxia, an XVII,
190

nr. 3/1965, iulie-septembrie, p. 295-307; Coman, Pr, prof,

loan G., Şi Cuvântul trup s-a făcut (Hristoiogie şi mariologie
patristică), Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara 1993;
Idem, Iconomia învierii Domnului, în predicile pascale ale
Sfântului Grigorie de Nazianz şi Sfântului Grigorie al Nissei,
în Glasul Bisericii, nr. 3-4/1955, p. 177-185; Idem, Momente
şi aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene,
în Ortodoxia, an XVII, nr. 1/1965, ianuarie-martie, p. 44-82;
Idem, Origen despre Logos, Biserică şi suflet în Comentariul
său la Cântarea Cântărilor, în Studii Teologice, seria a II-a,
an XXV, nr. 3-4/1973, martie-aprilie, p. 165-172; Idem,
Prezenţa Mântuitorului Hristos în noua creaţie după
învăţătura Sfinţilor Părinţi, în rev. Ortodoxia, an XVIII, nr.
4/1966, octombrie-decembrie, p. 495-512; Idem, Raportul
dintre justificare şi dragoste în Omiliile Sfântului loan Gură
de Aur la Epistola către Romani, în rev. Ortodoxia, an XVIII,
nr 2/1966, aprilie-iunie, p. 199-221; loniţă, drd. Viorel,
Hristologia Sfântului Chirii al Alexandriei în perspectiva
dialogului cu Bisericile necalcedoniene, în Ortodoxia, an
XXIII, nr. 2/1971, aprilie-iunie, p. 194-218; P.S, Irineu
Slătineanul, lisus Hristos sau Logosul înomenit Vita
teologica ei monastica, Bucureşti 1988; Scurat, prof. K.E.,
învăţătura. Sfântului Atanasie cel Mare despre îndumnezeire,
în Mitropolia .Ardealului, an XXVI, nr. 11-12/1974,
noiembrie-decembrie, p. 938-944; Seviciu, P.S. Timotei,
Doctrina hristologică a Sf. Chirii al Alexandriei, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara 1973; Idem, Puncte de
contact între hristologia calcedoniană şi necalcedoniană în
perspectiva doctrinei Sfântului Chirii al Alexandriei, în
Ortodoxia, an XLI, nr. 4/1989, octombrie-decembrie, p. 7-19;
Sima, drd. Gheorghe, îndumnezeirea omului după învăţătura.
Sfântului Atanasie cel Mare, în Studii Teologice, seria a Il-a,
an XLII, nr. 4/1990, iulie-august, p. 14-59; Stăniioae, pr.
 191

prof. Dumitra, învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare despre

mântuire, în Studii Teologice, seria a H-a, an XXV, nr. 5-
6/1973, mai-iunie, p. 328-340; Şesan, prof. Miîan, Din
Hristologia patristică., în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an
XLVII, nr. 7-8/1971, iulie-august, p. 432-452; Voicu,
arhidiac prof. dr. Constantin, Hristologia Părinţilor
apostolici, în Ortodoxia, an XIII, nr. 3/1961, iulie-
septembrie, p. 405-418; Idem, Problema bfloovcnoQ la Sf.
Atanasie cel Mare, în Mitropolia Olteniei, an XV, nr. 1-
2/1963, ianuarie-februarie, p, 3-20

Problem e morale
Alexe, pr. prof. Ştefan, Viaţa creştină după bărbaţii
apostolici, în Studii Teologice, seria a Il-a, an VII, nr. 3-
4/1955, martie-aprilie, p. 223-235; Idem, Critica marii plăgi
a cametei ia Sfinţii Părinţi Capadocieni, în rev. Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, an XXXVI, nr. 7-8/1960, iulie-august,
p. 433-444; Apostolu, drd. George, Iubirea şi milostenia
după Sfântul loan Gură de Aur, în rev. Mitropolia, Moldovei
şi Sucevei, an LXV, nr. 1/1989, ianuaxie-februarie, p. 50-68;
Băjău Constantin, Desăvârşirea creştină la Sfântul Grigorie
al Nissei, Craiova 1999; Idem, Conceptul de virtute şi trăire
morală în creştinism, după apologeţi şi scriitorii alexandrini,
în Analele Universităţii din Craiova, Seria Teologie, an Iii,
nr. 3/1998, p. 74-80; Botoşăneanu, PS Andrei, Aspecte ale
gândirii sociale oglindite în opera Sfântului Vasile cel Mare,
în rev, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LV, nr, 1-2/1979,
ianuarie-februarie, p. 88-94, Branişte, pr, magistrand Marin,
Concepţia Sfântului loan Gură de Aur despre fam ilie, în rev.
Studii Teologice, seria a Ii-a, an IX, nr. 1-2/1957, ianuarie-
februarie, p. 125-151; Idem, Elogiul prieteniei la Sfinţii
Părinţi Capadocieni, in rev. Studii Teologice, seria a Il-a, an
192

VII, nr. 7-8/1957, septembrie-octombrie, p. 453-478; Bria,

magistrand Vasile, Imnul dragostei (I Corinteni XIII, 1-13) în
Omiliile S f loan Gură de Aur, în rev. Studii Teologice, seria
a ii-a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-octombrie, p. 427-
436; Busuioc, pr. Gheorghe, Sfântul loan Gură de Aur,
Apostol al dragostei, în rev. Mitropolia Banatului, an XIX,
nr. 1-3/1969, p. 22-38; Caplat, magistrand Sirnion, Unele
aspecte omiletice în Cuvântările morale şi panegirice la
Sfântul Vasile cel Mare, în rev. Studii Teologice, seria a II-a,
an XVII, nr. 7-8/1965, septembrie-octombrie, p. 461-471;
Ciobotea, drd. Dan-Ilie, învăţătura Sfântului loan Gură de
Aur despre rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, în
rev. Mitropolia Banatului, an XXVI, nr. 9-12/1976, p. 643-
654; Ciocoiu, pr. magistr. Aurel, D esăvârşirea creştină
după Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în
rev. Studii Teologice, seria a II-a, an IX, nr. 3-4/1957,
martie-aprilie, p. 233-243; Coman, pr. prof. loan G., Sfinţii
Părinţi ca îndrumători ai duhovniciei, în rev. Mitropolia
Banatului, an XVI, nr. 4-6/1966, p. 191-200; Comiţescu, pr.
prof. Constantin, Chipul mamei Sfântului loan Gură de Aur,
în rev. Studii Teologice, seria a Il-a, an XXIX, nr. 9-10/1977,
noiembrie-decembrie, p. 615-620; Damşa, diac. prof. Teodor,
Brgăţia şi sărăcia. în lumina omiliilor Sfântului Vasile cel
Mare, în rev. Mitropolia Banatului, an XXIX, nr. 4-6/1979,
aprilie-iunie, p. 301-313; Idem, Iubirea şi mila. Preliminarii
la analiza unei concepţii creştine despre asistenţa socială la
Sfântul Vasile cel Mare, în rev. Mitropolia Banatului, an
XXX, nr. 7-9/1980, iulie-septembrie, p. 440-445; Damian, pr.
Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul loan Gură de Aur, în
rev. Biserica Ortodoxă Română, an XCVII, nr. 5-6/1979,
mai-iunie, p. 675-685; Duţu, pr. drd. Constantin, Aspecte
sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Studii
Teologice, seria a Il-a, an XXXI, nr. 1-4/1979, ianuarie-
 193

aprilie, p. 324-337; Feciorii, pr. prof. Dumitru, Vechi

document de gândire şi trăire creştină: Apologia lui Aristide
din sec. II, în Mitropolia Banatului, an XXXIII, nr. 7-8/1983,
p. 412-435; Georgescu, Nicolae Şt,, Doctrina morală după
Clement Alexandrinul, Bucureşti 1933 (teză de doctorat);
Georgescu, pr. magistrand Mihai, Idei morale şi sociale în
,,Comentariul la Psalmi ” al Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
Studii Teologice, seria a Il-a, an X, nr. 7-8/1958, septembrie-
octombrie, p. 463-474; Gribomont, R.P. Dom, Concepţia
Sfântului Vasile cel Mare despre idealul creştin şi asceza
evanghelică, traducere de arhim. Benedict Ghiuş, în rev.
Mitropolia Olteniei, an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-martie,
p. 79-88; Ielciu, drd. Ioan Mircea, Viaţa şi valoarea ei după
Sfinţii Părinţi Capadocieni, în rev. Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an LXII, nr. 1-2/1986, ianuarie-februarie, p. 68-83;
Ionescu Şerban, Atitudini etico-sociale, scoase din viaţa S f
Ioan Hrisostom, urmate de o expunere a doctrinei sale
morale, Bucureşti 1920; Ivan, prof. Iorgu, Tălmăciri şi
îndrumări ale Sfântului Vasile cel Mare pentru cei doritori
de desăvârşire morală,In rev. Glasul Bisericii, an XXXIX,
nr. 1-2/1980, ianuarie-februarie, p. 54-67; Negoiţă, pr.
magistrand Ilie, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură de
Aur, în rev. Studii Teologice, seria a Il-a, an XV, nr. 3-
4/1963, martie-aprilie, p. 210-219; Nişcoveanu, pr. magistr.
Mircea, Aspecte din viaţa creştină în Comentariul Sfântului
Ioan Gură de Aur la Epistolele pastorale, în rev. Glasul
Bisericii, an XXIII, nr. 7-8/1964, iulie-august, p. 671-684;
Petrescu, pr. prof. Nicolae, Sfântul Vasile cel Mare, despre
poruncile lui Dumnezeu şi despre împlinirea poruncii de a
iubi pe Dumnezeu, în rev. Mitropolia Olteniei, an XXXV, nr.
7-8/1983, iulie-august, p. 487-492; Idem, Sfântul Vasile cel
Mare, laudă păcii, Comentarii şi traducere, în rev. Biserica
Ortodoxă Română, nr. 7-8/1986, iulie-august, p. 79-87; Pop,
194

protos. Drd. Irineu, învăţăminte morale şi sociale in opera şi

activitatea Sfântului Vasile cel Mare, necesare activităţii
preoţilor în vremea noastră, în rev. Studii Teologice, seria a
Il-a, nr. 3-4/1985, p. 276-289; Popescu, magi ştrand Dumitra,
Sfinţenia după Sfântul Chirii al Alexandriei, în Ortodoxia, an
XIII, nr. 2/1961, aprilie-iunie, p. 230-241; Stolerii, drd.
Nicolae, învăţătura despre Legea morală naturală în opera
Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Studii Teologice, seria a
Il-a, an XXIV, nr. 3-4/1972, martie-aprilie, p. 266-274; Tilea,
pr. Gheorghe, Starea de spirit în rugăciune, după Sfântul
Ioan Gură de Aur, în rev. Glasul Bisericii, an XXXVII, nr. 3-
4/1978, martie-aprilie, p. 289-299; Vasilescu C., Raportul
dintre virtute şi păcat după doctrina morală a Didahiei, în
Studii Teologice, seria a Il-a, an XIV, nr. 1-2/1962, ianuarie-
februarie, p. 51-71; Vomicescu, IPS Nestor, învăţături
duhovniceşti din viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare, în
rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an XLI, nr. 1-2/1965,
ianuarie-februarie, p. 43-54; Idem, Aspecte ale desăvârşirii
creştine în viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
Ortodoxia, an XXX, nr. 4/1978, octombrie-decembrie 1978,
pg. 604-637;

Problem e pastorale
Băbuş, arhim. Gr., Atitudinea practică a Sfinţilor Trei
Ierarhi, în rev. Glasul Bisericii, an. XV, nr. 10/1956,
octombrie, p. 535-546; Băjău, pr. dr. Ioan, Predica în slujirea
dreptei credinţe în primele patru veacuri, Craiova 1997;
Belu, pr. prof. Dumitru, Predicatorul în concepţia Sfântului
Ioan Gură de Aur, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an
LXXVII, nr. 3-4/1959, martie-aprilie, p. 357-384; Bodogae,
pr. prof. Teodor, Actualitatea mesajului Sfinţilor Trei Ierarhi,
în rev. Mitropolia Banatului, an XXV, nr. 1-3/1975, p. 38-41;
Cîndea, pr. prof. Spiridon, Sfântul Ioan Gură de Aur ca
 195

păstor de suflete, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an

LXXV, nr. 10/1957, octombrie, p. 922-927; Caplat, drd.
Simion, Profdul predicatorului creştin după Sfântul Ioan
Gură de Aur, Sfântul Grigorie Dialogul şi Fericitul Augustin,
în rev. Studii Teologice, seria a II-a, an XVIII, nr. 7-8/1966,
septembrie-octombrie, p. 489-506; Chifar, pr. lector Nicolae,
Preoţia în concepţia. Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. Teologie şi
Viaţă, seria nouă, an IV (LXX), nr. 8-10/1994, august-
octombrie, p. 9-17; Coman, pr. prof. Ioan G., Sensul preoţiei
la Sfinţii Părinţi, în rev. Studii Teologice, seria a Il-a, nr. 9-
10/1949, noiembrie-decembrie, p. 739-762; Idem. Tertulian,
sabia lui Hristos. Sugestii pentru o metodică a misiunii
creştine moderne, Bucureşti 1939; Galeriu, pr. prof.
Constantin, Teologie, preoţie şi slujire la Sfinţii Trei Ierarhi,
în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LXI, nr. 1-3/1985,
ianuarie-martie, p. 123-134; Georgescu, arhim. Dr. Chesarie,
Actualitatea învăţăturii Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigore
şi Ioan, în rev. Glasul Bisericii, an XLIII, nr. 1-2/1984,
ianuarie-februarie, p. 52-58; Petrescu, pr. prof' Nicolae,
învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre preoţie şi
chipul lui însuşi de păstor sufletesc, în rev. Mitropolia
Banatului, an XVIII, nr. 4-6/1968, p. 244-259; Idem,
învăţătura despre preoţie după Sfîntul Grigorie de Nazianz şi
chipul de preot al lui însuşi, în rev. Mitropolia Olteniei, an
XVIII, nr. 5-6/1966, mai-iunie, p. 391-399; Rămureanu, pr.
prof. loan, Preotul-slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor
după Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. Biserica Ortodoxă. Română,
an LXXXVIII, nr. 1-2/1970, ianuarie-februarie, p. 99-105;
Rus, pr. prof. Constantin, Chipul preotului după Sfinţii Trei
Ierarhi, în rev. Mitropolia Banatului, an XXXVII, nr. 2/1987,
martie-aprilie, p. 32-39; Sava, drd. diac. Marin, Profilul
teologului după Sfîntul. Grigorie de Nazianz, în rev. Studii
Teologice, seria a Il-a, an XXI, nr. 5-6/1969, mai-iunie, p.
196

387-398; Stan, pr. prof. Alexandru, Frumuseţea şi

sublimitatea doctrinară a stilului predicatorial al Sfântului
loan Gură de Aur în două Omilii la Sfinţii Martiri, în rev.
Glasul Bisericii, an XLIII, nr. 5-6/1984, mai-iunie, p. 358-
375; Vasile, PS, învăţăminte ale Sfinţilor Trei Ierarhi pentru
problemele actuale ale Bisericii, în rev. Biserica Ortodoxă
Română, an XC, nr. 1-2/1972, ianuarie-februarie, p. 121-126;
Voicu, pr. drd. Nicolae, Principii pastorale în tratatele
despre preoţie din literatura patristică şi postpatristică, în
rev. Biserica Ortodoxă Română, an CVII, nr. 3-4/1989,
martie-aprilie, p. 90-105

Sfânta Scriptură. Sfânta Tradiţie

Abrudan, pr. prof. Dumitru, Biblia în preocupările
Sfinţilor Părinţi, în rev. Mitropolia Ardealului, an XXXIV,
nr. 6/1989, noiembrie-decembrie, p. 26-32; Alexe, magistr.
Ştefan, Elemente ale tradiţiei în învăţătura celor doisprezece
Apostoli, în Ortodoxia, an XLI, nr. 2/1989, aprilie-iunie, p.
28-39; Baba, pr. Teodor, Opera exegetică a Sfântului loan
Gură de Aur, în rev. Mitropolia Banatului, an XXXVIII, nr.
4/1988, iulie-august, p. 25-36; Basarab, pr. prof. dr. Mircea,
Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în concepţia Sfântului
Vasile cel Mare, în rev. Mitropolia Banatului, an XXIX, nr.
4-6/1979, aprilie-iunie, p. 286-300; Buzescu, pr. prof,
Nicolae, Conceptul de Evanghelie la Origen, în Studii
Teologice, seria a Il-a, an XXX, nr. 3-4/1978, martie-aprilie,
p. 216-230; Caraza, diac. asist. Ion, Revelaţia divină în
Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Ortodoxia,
an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 116-134; Coman, pr.
prof. loan G., Sfânta Tradiţie în lumina Sfinţilor Părinţi, în
rev. Ortodoxia, an VIII, nr. 2/1956, aprilie-iunie, p. 163-190;
lana, drd. Constantin, Concepţia Sfântului Chirii al
Ierusalimului despre Sfânta Scriptură ca temei al
 197

învăţăturilor Bisericii, în ,,Catehezele” sale, în rev. Studii

Teologice, seria a Il-a, an XIX, nr. 7-8/1967, septembrie-
octombrie, p. 446-455; Neaga, pr. prof. Nicolae, Principii
ermineutice în Omiliile biblice ale lui Origen, în Mitropolia
Ardealului, an XXVI, nr. 10-12/1981, octombrie-decembrie,
p. 757-763; Idem, Vechiul Testament în preocupările
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Ortodoxia, an XXXI, ni-.
1/1979, ianuarie-martie, p. 134-146; Rovenţa, diac. dr.
Haralambie, Interpretarea Sfintei Scripturi după Origen,
Râmnicu-Vâlcea 1929; Voicu, arhidiac. prof. Constantin,
Concepţia patristică despre Tradiţia biblică, în rev.
Mitropolia Ardealului, an XXX, nr. 7-8/1985, iulie-august, p.
409-421;

Sfintele Taine. Harul divin

Badea, Gheorghe, Sfântul Ciprian. Scrisori baptismale
(prezentare, traducere şi note), în Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, an LVIII, nr. 1-2/1982, ianuarie-februarie, p. 91-
108; Branişte, pr. prof. Ene, Explicarea Botezului în
,,Catehezele baptismale” ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în
rev. Studii Teologice, seria a Il-a, an XXII, ni'. 7-8/1970,
iulie-august, p. 493-527; Caraza, drd. Ion, Doctrina
euharistică a Sfântului Chirii al Alexandriei, în Studii
Teologice, seria a Il-a, an XX, nr. 7-8/1968, septembrie-
octombrie, p. 528-542; Chiţescu, prof. Nicolae, A fo st Sfântul
Ioan Hrisostom semi-pelagian?, în rev. Mitropolia Moldovei
şi Sucevei, an XLI, nr. 3-4/1965, martie-aprilie, p. 136-162;
Chiţu, magistr. Viorel, Catehezele Sfântului Chirii al
Ierusalimului ca izvor pentru istoria cultului creştin, în rev.
Studii Teologice, seria a Il-a, an XII, nr. 3-4/1960, martie-
aprilie, p. 161-176; Diaconu, pr. Adrian, Catehezele
baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Biserica
Ortodoxă Română, an CVIII, nr. 5-6/1990, mai-iunie, p. 71-
198

78; Georgescu, pr. magistr. Mihail, Sfintele Taine, după

Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. Studii
Teologice, seria a Il-a, an XI, nr. 7-8/1959, septembrie-
octombrie, p. 428-442; Glubokovski, prof. N., întrebuinţarea
şi aplicarea expresiei XARIS la Părinţii greci, până la S f
loan Damaschinul, trad. de Dimitrie Preotul, în rev. Glasul
Bisericii, an XV, nr. 10/1956, octombrie, p. 524-535; Idem,
Harul la Părinţii greci şi reunirea Bisericilor, trad. de pr. V.
Mitra, în rev. Glasul Bisericii, an XV, nr. 8-9/1956, august-
septembrie, p. 427-443; Hau, drd. Mihai, Tainele de iniţiere
după Catehezele mistagogice ale Sfântului Chirii al
Ierusalimului,, în rev. Ortodoxia, an XXXVIII, nr. 4/1986,
octombrie-decembrie, p. 126-138; Herghelegiu, M.E.,
Aspecte ale evoluţiei epiclezei euharistice din anqforele
Liturghiilor Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului loan
Gură de Aur, în rev. Ortodoxia, an XLVII, nr. 3-4/1995,
iulie-decembrie, p. 55-69; Ioniţă, drd. Alexandru M., Taina
Sfintei Euharistii la Sfântul Chirii al Ierusalimului, în rev.
Glasul Bisericii, an XXXVIII, nr. 7-8/1979, iulie-septembrie,
p. 804-806; Liţiu, prot. Gheorghe, Glossolalia ca dar al
Sfântului Duh, în rev. Ortodoxia, an XXXVI, nr. 4/1984,
octombrie-decembrie, p. 499-506; Mehedinţu, pr. drd. Sandi,
In,portanta catehetică a Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare,
în rev. Studii Teologice, seria a Il-a, an XXXV, nr. 1-2/1983,
ianuarie-februarie, p. 43-64; Stănuleţ, drd. Constantin,
Doctrina euharistică în operele Sfântului Chirii al
Ierusalimului, în rev. Ortodoxia, an XXIII, nr. 2/1971,
aprilie-iunie, p. 210-218; Stoica, pr. magistr. Simeón,
Liturghia creştină din secolul II, descrisă de Sfântul Iustin
Martirul şi Filosoful, în raport cu Liturghia ortodoxă de
astăzi, în Ortodoxia, an XII, nr. 1/1960, ianuarie-martie, p.
74-95.
 199

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Băjău Constantin, Chipul gnosticului creştin în opera
lui Clement Alexandrinul, în Analele Universităţii din
Craiova, Seria Teologie, an II, nr. 2/1997, p. 100-107; Idem,
Cunoaşterea lui Dumnezeu la Origen, în rev. Mitropolia
Olteniei, an XLIX, nr. 1-3/1997, ianuarie-iunie, p. 103-112;
Idem, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul Grigorie al
Nissei, Craiova 1999; Idem, Cunoaşterea lui Dumnezeu la
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în rev. Mitropolia
Olteniei, an XLVII, nr. 1-2/1996, ianuarie-aprilie, p. 101-
109; Idem, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Tertulian şi
Lactanţiu, în rev. Mitropolia Olteniei, an XLIX, nr. 3-6/1997,
iulie-decembrie, p. 74-89; Davideanu, Pr. drd. C,,
Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Grigorie de Nyssa,
în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an. LXIV, 4 (1988), p. 32-
46; Farahat Kamal, Cunoaşterea lui Dumnezeu, condiţie a
mântuirii personale în gândirea Sfântului Grigorie de Nyssa,
în rev. Ortodoxia, nr. 2/1988, p. 124-134; Fer, Drd. Nicolae,
Cunoaşterea lui Dumnezeu şi ideea de epectază la. Sfântul
Grigorie al Nissei, în rev. Ortodoxia, nr. 1/1971, ianuarie -
martie, an XXIII, p. 82-96; Stănescu, Magistrand N.V.,
Progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu cu referire specială
la Sfătui Grigorie de Nyssa, în rev. Studii Teologice, nr, 1-
2/1958, seria a Il-a, ianuarie-februarie, an X, p. 14-38;

Sfânta Treime
Buzescu, pr. prof. Nicolae, Logos, trinitate şi
eclesiologie în ,,Pedagogul” lui Clement Alexandrinul, în
Studii Teologice, seria a Il-a, an XXIX, nr. 5-8/1977, inai-
octombrie, p. 461-476; Idem, Logosul la Origen, în rev.
Mitropolia Olteniei, an XXXIII, nr. 10-12/1981, octombrie-
decembrie, p. 590-604; Chirvasie, pr. magistrand. Ioan,
învăţătura despre Sfi Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în rev.
200

Studii Teologice, seria a Ii-a, an X, nr. 7-8/1958, septembrie-

oetombrie, p. 475-484; Comiţescu, pr. prof. Constantin,
învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre Sfântul Duh, în
rev. Ortodoxia, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 108-
116; Popa, ieromonah drd. Irineu loan, învăţătura Sfântului
Atanasie cel Mare despre Sfântul Duh, în rev. Mitropolia
Olteniei, an XL, nr. 3/1988, mai-iunie, p. 16-29; Popescu, pr.
drd. Ion, Persoana şi lucrarea Sfântului Duh în scrierea
Sfântidui Vasile cel Mare „De Spiritu Sancto ”, în rev. Studii
Teologice, seria a Il-a, an XLII, nr. 4/1990, iulie-august, p.
27-40; Stăniloae, pr. prof. Dumitru, Fiinţa şi ipostasurile în
Sfânta Treime, după Sfântul Vasile cel Mare, în rev.
Ortodoxia, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 53-75.
 201

Cuprins
Cuvânt înainte 5
Introducere 7
Partea întâi 13
I)Părinţii apostolici 13
1)Simbolul apostolic 13
2)Didahia (învăţătura celor 12 Apostoli) 14
3)Sfântul Clement Romanul 16
4) Sfântul Ignatie Teofbrul 18
5) Sfântul Policarp al Smirnei 21
6)Scrisoarea lui Pseudo-Bamaba 23
7)Păstoruî lui Hernia 24
II)Apologeţii greci 29
1)Aristide 29
2)Sfântul Iustin Martira! şi Filosoful 30
3)T aţian Asirianul 36
4)Teofi.l al Antiohiei . 37
5)Atenagora Atenianul 38
6)Scrisoarea către Diognet 40
III)Apologeţii latini 42
DTertulian 42
2)Minucius Feîix 46
iV)Polemişti 48
1)Sfântul Irineu 48
2)Sfanţul Ipolit 53
V)Scriitori latini 56
1) Sfântul Ciprian 56
2)Lactanţiu 63
VI)Şcoala alexandrină 66
?()?

1) Clement Alexandrinul 66
2)Origen 71
3)Dionisie al Alexandriei 81
4)Slânlul (.ii igorie Taumaturgul 83
5 jMetodiu de Olimp 85
Partea a doua 88
I) Scriitori din Egipt 88
1)Sfanţul Atanasic cel Mare 88
2)Didim cel Orb 94
3)Sfantul Chirii al Alexandriei 96
II) Scriitori din Palestina şi Cipru 105
1)Eusebiu al Cezareei 105
2)Sfântul Chirii al Ierusalimului 108
3)Sfântul Epifanie 115
III)Sfînţii Părinţi Capadocieni 118
1) Sfanţul Vasile cel Mare 118
2)Sfantul Grigorie al Nissei 139
3)Sfântul Grigorie Teologul 154
IV)Scriitori antiohieni 163
Sfântul loan Gură de Aur 163
Bibliografie pe teme 186
Cuprins 201