ANATOMIE

ANUL II

ANALIZATORUL VIZUAL
ȘI
ANALIZATORUL STATOACUSTIC

Sem II (CURS I)

Prof. univ. Dr. Dr. H.C. Gabriel PREDOI

 Segmentul periferic al analizatorului vizual este situat în cavitatea orbitară, într-
un panicul grăsos, fiind constituit din globul (bulbul) ocular și organele anexe.

Bulbul ocular
Bulbul ocular este constituit din trei tunici suprapuse și din mai multe medii
transparente și refrigente.
Tunicile bulbului ocular sunt: tunica externă, de natură fibroasă, tunica mijlocie,
de natură musculovasculară și tunica internă de natură nervoasă.
Tunica externă sau fibroasă cuprinde o porțiune aborală, mai întinsă, numită
sclerotica (sau sclera), ce reprezintă circa 4/5 din totalitatea tunicii fibroase și o porțiune
orală, mai redusă, corneea transparentă.
Sclera este o membrană fibroasă, opacă, rezistentă, de culoare albă sau ușor
albăstruie. Fața externă (convexă) vine în contact cu mușchii extrinseci ai globului
ocular și cu țesut gras intraorbitar. Fața internă (concavă) este în legătură cu coroida
prin intermediu unui țesut conjunctiv lax, pigmenat numit lamina fusca. Polul oral este
ocupat de cornee. Polul aboral este străbătut de o mulțime de orificii prin care ies fibrele
nervului optic și pătrund arterele și nervii ciliari, formând lama ciuruită a sclerei.
Corneea transparentă reprezintă aproximativ 1/5 din tunica fibroasă, plasată în
partea orală a sclerei. Continuitatea cu sclera se stabilește la nivelul unei zone numită
limbul sclerocornean, în jurul căreia se află a serie de orificii fine prin care pătrund
arterele ciliare anteioare. Porțiunea pericorneană a sclerei (din vecinătatea limbului
sclero-cornean) este mai groasă, formând un inel scleral.
Membrana bazală a epiteliului aboral (vezi Histologia) se disociază în trabecule,
dintre care unele pătrund în șcleră și în mușchii ciliari, iar altele se întorc pe iris
formând, ligamentul pectinat. Între fibrele acestui ligament se formează o serie de
spații lacunare neregulate – „spațiile Fontana”.
Tunica mijlocie sau musculovasculară este formată din: coroidă, corpul ciliar și
iris.
Coroida reprezintă porțiunea cea mai întinsă a tunicii musculovasculare,
apărând ca o membrană subțire, de culoare neagră, care căptușește fața internă a sclerei,
prin lamina fusca, în masa căreia se află o serie de spații numite spațiile
supracoroidiene. Fața internă vine în raport cu retina, fără să adere însă la ea. Către
polul caudal al ochiului și deasupra papilei nervului optic, prezintă a zonă cu reflexe
irizante, numită tapetum lucidum. La porc tapetul lipsește.
Corpul ciliar este situat în partea orală a coroidei, făcând joncțiunea cu acesta
prin intermediul unei linii sinuoase denumită ora serrata. Cuprinde două părți distincte:
mușchiul ciliar și procesele ciliare.
Mușchiul ciliar este situat deasupra unghiului iridocornean, având forma unui
inel. Ocupă planul superficial al zonei ciliare și apare, pe secțiune, de formă
triunghiulară cu vârful dirijat spre ora serrata, iar cu baza spre iris. Prezintă două
categorii de fibre netede. Unele sunt radiare, ce se îndreaptă spre inelul scleral pe care
se inseră. Cea de-a doua categorie de fibre, mai puțin numeroase, sunt cele circulare.
Fibrele intervin în procesul de acomodare. De pe fața internă a mușchiului ciliar se
detașează procesele ciliare.
Procesele ciliare sunt formațiuni asemănătoare unor cute, separate de șanțuri
profunde, în număr variabil cu specia (circa 120 la cal), dispuse într-o manieră radiară.
Anterior, procesele ciliare se continuă pe fața posterioară a irisului. Ele conțin o rețe
densă de capilare, care contribuie la formarea umorii apoase.
Irisul este o membrană musculară ce apare ca o diafragmă pigmentată a ochiului,
având în centru o deschidere numită pupilă. Culoarea irisului este variabilă cu specia.
Spațiul cuprins între fața aborală a corneei și fața orală a irisului reprezintă camera
anterioară a ochiului, iar spațiul cuprins între fața aborală a irisului și fața orală a
cristalinului reprezintă camera posterioară a ochiului. În ambele camere se află umoare
apoasă. Cele două camere comunică una cu alta prin pupilă.
Pupila este un orificiu de formă eliptică, cu axul mare transversal la cal, rume-
gătoare și porc; la câine este rotundă, iar la pisică are forma unei fante verticale. La cal,
pe marginea superioară a pupilei și la rumegătoare, pe ambele margini, se află niște
grăuncioare pigmentate numite „fungi”.
Circumferința irisului este legată de limbul sclerocornean prin ligamentul
pectinat, iar înapoia acestuia se continuă cu corpul ciliar. În structura sa intră fibre
musculare netede, unele cu orientare circulară, sfincter al pupilei și unele cu orientare
radiară, mușchiul dilatator al pupilei.
Tunica nervoasă este reprezentată de retină. Ea prezintă o porțiune coroidiană,
numită retina propriu-zisă sau retina optică și o porțiune ce tapetează corpul ciliar și
irisul sau retina „oarbă”, lipsită de celule senzoriale. Delimitarea dintre cele două
porțiuni se face la nivelul formațiunii ora serrata.
 Porțiunea coroidiană a retinei, sensibilă la lumina, este fină, fragilă, transparentă
în timpul vieții, fiind ușor de desprins de pe coroidă și constituind adevărata origine a
nervului optic. După moarte retina se alterează rapid, luând o culoare cenușie sau ușor
opacă. Fața externă a retinei vine în contact cu fața internă a coroidei, iar fața internă,
concavă, acoperă corpul vitros, la care nu aderă însă.
Retina este complet netedă pe toată întinderea sa, cu excepția unei zone reduse,
situată în fundul ochiului și numită papila optică, de la nivelul căreia se detașează nervul
optic. În centrul papilei optice se găsește o mică adâncitură prin care pătrund vasele de
sânge ale retinei.
Poțiunea iriană și ciliară (sau retina „oarbă”) apare ca o membrană subțire ce
căptușește irisul și procesele ciliare și nu participă la recepționarea excitațiilor
luminoase.

Mediile refringente ale ochiului

Cele trei învelitori descrise formează peretele bulbului ocular, care delimitează o
cavitate plină cu medii refringente, reprezentate prin: cornee, umoare apoasă, cristalin și
umoare sticloasă.
Umoarea apoasă este un lichid incolor, limpede, cu o compoziție chimică în
care predomină clorura de sodiu. Este formată prin transvazare la nivelul proceselor
ciliare și se drenează, prin spațiile Fontana în venele vorticoase. Ea umple ambele
camere (anterioară și posterioară) ale globului ocular.
Cristalinul este un organ de forma unei lentile biconvexe, transparent și elastic,
constituind cel mai important mediu transparent al ochiului. Este situat înapoia pupilei,
între umoarea apoasă și corpul vitros, fiind centrat pe axul principal al ochiului. Prezintă
fața posterioară mult mai bombată decât fața anterioară, iar circumferința este atașată la
corpul ciliar printr-o membrană elastică numită zonula lui Zinn.
Corpul vitros sau umoarea sticloasă se prezintă sub forma unei substanțe
gelatinoase, asemănătoare albușului de ou, care ocupă camera internă a globului ocular,
cuprinsă între fața posterioară a cristalinului și fundul globului ocular. La embrion, este
străbătut de artera hialoidă, ce irigă cristalinul. Corpul vitros este acoperit la exterior de
o membrană subțire și aderentă, numită hialoidă.

Anexele bulbului ocular

Anexele bulbului ocular se sistematizează în: protectoare, secretorii, de mișcare
și de fixare.

Anexele protectoare sunt reprezentate de: cavitatea orbitară, sprâncene și

pleoape.
Cavitatea orbitară este spațiul care adăpostește bulbul ocular, la formarea căruia
concură oasele: frontal, lacrimal, zigomatic, sfenoid și apofiza zigomatică a
temporalului. La porc, iepure și carnivore este incompletă, fiind completată printr-un
ligament orbitar, dependent de teaca orbitară. Cavitatea orbitară este căptușită de o
teacă fibroasă numită periorbită, de forma unui cornet, ce se inseră cu vârful în jurul
hiatusului orbitar; cu partea medial aderă la periost și se continuă cu membrana fibroasă
a pleoapelor. La baza apofizei orbitare a frontalului, ea formează o bridă cu rol de
scripete pentru tendonul mușchiului oblic dorsal (mare) al ochiului. Între teaca fibroasă
și pereții osoși ai orbitei se află un strat de țesut gras.
Pleoapele sunt organe de apărare a ochiului, care se prezintă sub forma unor cute
musculo-membranoase. Mamiferele au o pleoapă superioară, mai dezvoltată și foarte
mobilă, o pleoapă inferioară și o a treia pleoapă, situată la unghiul intern al ochiului.
Pleoapa are o bază, care se inseră în jurul orbitei, o margine liberă care
delimitează fanta palpebrală, o față anterioară (externă) tegumentară și o față posterioară
(internă) acoperită de o mucoasă de culoare roză, subțire și bogat vascularizată, numită
conjunctivă. Aceasta se răsfrânge pe globul ocular, inserându-se pe scleră, formând
sacii conjunctivali, înfundătura dintre pleoapă și bulbul ocular reprezentând fornixul
conjunctivei.
La nivelul marginii libere a pleoapei se găsesc deschiderile glandelor Meibomius
și cilii (sau genele).
În structura pleoapei intră, pe lângă piele și mucoasa conjunctivală, o membrană
numită tars, mușchi, glande și țesut conjunctiv, care leagă toate aceste straturi și
adăpostește formațiunile vasculo-nervoase. Pielea este fină și cutată, fiind aderentă, în
apropierea marginii libere, la straturile profunde. Stratul muscular este reprezentat de
mușchiul orbicularul pleoapelor și de aponevroza mușchiului ridicător al pleoapei
superioare, ce se inseră pe ligamentul țars, care este o formațiune fibroasă (data de
prelungirea periorbitei) ce formează scheletul pleoapelor și adăpostește, la fața lui
profundă, glandele tarsale Meibomius, ce secretă sebumul tarsal.
Pleoapa a treia este reprezentată de o plică semilunară situata lateral de
carunculul lacrimal. Ea este ascunsa la partea medială a bulbului ocular, fiind vizibilă la
unghiul nazal al ochiului, numai cu marginea anterioară; apare ca o lamă subțire re-
curbată și mulată pe bulbul ocular. Partea aborală a sa se continuă cu o masă de țesut
adipos situat în profunzime și care devine mobilă în anumite mișcări ale bulbului ocular.
Pleoapa a III-a prezintă un schelet fibrocartilaginos acoperit pe ambele fețe de
conjunctivă. La_partea caudală a acesteia există glanda superficială a pleoapei a III-a,
adesea calificată ca glanda nictitantă. La bovine, suine și iepure pe lângă aceste glande
superficiale se mai află o glandă profundă, numită în trecut glanda Harder. Canalele
cele două glande se deschid pe fața internă a pleoapei a treia.
Mobilitatea pleoapei a treia la mamifere (la cele care lipsesc mușchii proprii) este
provocată, în mod indirect, de mușchiul dreptul posterior al ochiului, care trăgând
globul ocular spre fundul cavității orbitare, presează asupra țesutului gras intraorbitar și
acesta împinge pleoapa pe suprafața corneei.

Anexele secretorii sunt reprezentate de mai multe glande și căi lacrimale prin
care lichidul lacrimal este secretat în fundurile de sac conjunctivale și apoi evacuat către
cavitatea nazală.
Glanda lacrimală este situată la toate mamiferele, deasupra bulbului ocular, sub
apofiza zigomatică a frontalului. Este formată din acini, grupați în lobuli glandulari.
Fața sa profundă vine în contact cu mușchiul ridicător al pleoapei superioare și mușchiul
dreptul dorsal al ochiului. De pe această față se detașează canalele excretoare
(higroftalmice), care se deschid în fornixul conjunctival superior (prin 6-8 orificii mari
la bou sau 10-15 orificii la cal). Secreția, la nivelul sacilor conjunctivali este amestecată
cu secreția glandelor lacrimale accesorii (asociate conjunctivei) – glandele pleoapei a
III-a, glandele conjunctivale și glandele carunculului lacrimal. Ea este apoi dirijată spre
unghiul nazal al ochiului de mișcările pleoapelor, pentru a se drena prin cele două
puncte lacrimale.
Punctele lacrimale sunt reprezentate de două orificii așezate unul deasupra, iar
celălalt dedesubtul carunculului lacrimal.
Carunculul lacrimal este un nodul fibro-grăsos, rotunjit sau plat (la carnivore),
acoperit de conjunctivă. Este situat în unghiul nazal al ochiului, unde apare cu vârful
uneori pigmentat și tapetat cu câțiva peri rudimentari.
Canalele lacrimale sunt reprezentate de două canale dispuse în grosimea
țesutului conjunctiv al pleoapelor, având originea în punctele lacrimale și terminându-se
într-o dilatație situată în fosa lacrimală, numită sacul lacrimal.
 Conductul nazolacrimal pornește din sacul lacrimal, prezentând o porțiune
inițială osoasă, care se continuă cu o porțiune așezată sub mucoasa meatului nazal
mijlociu și care se deschide în apropierea comisurii ventrale a narinei respective, la
nivelul la care pielea se continuă cu mucoasa. La cal, deschiderea este ușor
identificabilă, dar la rumegătoare și porc se identifică mai greu din cauza mascării sale
de către cartilajele nazale. La câine se observă și o deschidere secundară, situată imediat
după ce a străbătut conductul osos.

Anexele de mișcare sunt reprezentate de către patru mușchi drepți, doi mușchi
oblici, un mușchi retractor și un mușchi ridicător al pleoapei superioare.
Cu excepția mușchiului oblic ventral sau oblic mic, toți mușchii își au originea în
comun, în apropierea găurii optice și fisurii orbitare, în partea profundă a cavității
orbitare.
Mușchiul oblic dorsal sau mușchiul marele oblic, este situat pe partea medială
a globului ocular. Trece prin inelul format de periorbită, și apoi tendonul lui se
orientează lateral, trecând printre globul ocular și aponevroza mușchiului drept dorsal,
pentru a se prinde dorso-lateral pe sclerotică. Mușchiul este un rotator, trăgând de partea
dorso-laterală a globului ocular spre înăuntru.
Mușchiul oblic ventral sau mușchiul oblicul mic, este situat transversal pe fața
ventrală a globului ocular. Inserția fixă o are pe planșeul orbitei, către unghiul nazal al
ochiului, iar inserția mobilă pe sclerotică, între mușchiul drept ventral și mușchiul drept
lateral. Mușchiul imprimă globului ocular o mișcare de rotație, inversă celei executate
de mușchiul oblic mare.
Mușchii drepți: lateral, medial, dorsal și ventral poartă această denumire după
poziția pe care o au față de globul ocular și nervul optic. Au inserția fixă în jurul găurii
optice și a marii fante sfenoidale, de unde porțiunile lor cărnoase diverg cranial,
prelungindu-se pe ecuatorul globului ocular cu câte o aponevroză ce se inseră pe
sclerotică, în apropierea limbului sclerocornean. Prin contracția lor, acești mușchi
deviază polul anterior al globului ocular în direcția unde este situat fiecare dintre ei.
Mușchiul retractor bulbar este format din patru fascicule musculare, cu inserția
fixă în fundul hiatusului orbitar și cu cea mobilă pe emisfera caudală a scleroticii,
alcătuind o teacă musculară în jurul nervului optic. Mușchiul este prezent numai la
mamiferele ce au pleoapa a treia, asupra căreia el acționează indirect.
Mușchiul ridicător al pleoapei superioare este așezat între fața profundă a tecii
oculare și fața superioară a mușchiului drept dorsal. Se inseră pe ligamentul tars al
pleoapei superioare.

Anexele de fixare sunt alcătuite din: conjunctivă și capsula Tenon.

Conjunctiva tapetează fața caudală a pleoapelor și fața cranială a scleroticii. La
nivelul de trecere de pe pleoape pe sclerotică, formează două funduri de sac, superior și
inferior.
Capsula Tenon este o învelitoare conjunctivă a mușchilor și a formațiunilor
vasculonervoase. Ea căptușește periorbita, trimițând mai multe septumuri fine printre
mușchii globului ocular, formând o serie de loji pentru ei si pentru glanda lacrimală. La
nivelul ecuatorului bulbului ocular, capsula Tenon se detașează și se inseră pe
circumferința orbitei, servind astfel ca mijloc de suspensie al bulbului ocular.

Organul vederii la păsări

La păsări ochii sunt mari, situați pe părțile laterale ale capului, în orbite cu arcada
incompletă. Pleoapa a treia este mai dezvoltată și mai mobilă decât la mamifere, dar este
formată numai de o duplicătură a conjunctivei, scheletul cartilaginos lipsind. Ea este
trasă pe suprafața vizibilă a globului ocular, prin doi mușchi fini (mușchiul pătrat și
mușchiul piramidal).
Pleoapele sunt lipsite de ligamentul tars, de glandele tarsale și sebacee. Genele
(cilii) sunt înlocuite prin niște pene foarte fine. Glanda Harder este mult mai dezvoltată
decât glanda lacrimală și are un singur canal de excreție.
Sclerotica prezintă, în apropierea corneei, un inel cartilaginos cranial (osificat
la speciile răpitoare), format din niște plăcuțe ce se acoperă una pe alta. Acest inel preia
funcția de sprijin și protecție a orbitei. Înapoia acestui inel cartilaginos cranial sclerotica
formează un înveliș în formă de cută (uneori cartilaginos), ce se întinde de la intrarea
nervului optic până aproape de ecuatorul bulbului ocular. La unele specii de păsări, la
ieșirea nervului optic se află un inel scleral caudal, care înconjoară nervul optic
complet sau sub formă de potcoavă.
Coroida este foarte pigmentată, iar tapetum lucidum lipsește.
În camera interioară a bulbului ocular se observă prezența unei membrane
vasculare pigmentată, numită „pieptene”, situată la nivelul liniei ce trece pe deasupra
nervului optic. În structura sa se află și celulele nevroglice. Pieptenele are aspectul unei
pene cu o lamă centrală și o serie de pliuri secundare (la unele specii); este mai
dezvoltat la gâscă și la păsările răpitoare diurne, la care ajunge până în apropierea
cristalinului.
 Posibilitatea de acomodare la păsări este mult mai mare decât la mamifere,
datorită fibrelor musculare striate ce intră în structura irisului.

Fig. 1 Secțiune sagitală prin globul ocular

1- sclerotica (culoare alb); 2-corneea; 3-limb sclero-cornean; 4-coroida (culoare roșie); 5-mușchiul ciliar;
6-procesele ciliare; 7-iris; 8-ligamentul pectinat cu spații Fontana; 9 -retina vizuală (linie continuă verde);
10, 10’-retina oarbă parte ciliară și iriană (linie întreruptă verde); 11-pupila; 12-lamina fusca; 13-ora
serrata; 14-hyaloidă; 15-camera anterioară cu umoare apoasă; 16-camera posterioară cu umoare apoasă;
17-corpul vitros în camera internă; 18-cristalin; 19-pata oarbă; 20-aria ciuruită a sclerei; 21-nervul optic;
22-peretele superior al orbitei; 23-peretele interior al orbitei; 24-periorbita; 25-inelul fibros al periorbitei
pentru mușchiul oblic dorsal; 26-glanda lacrimală; 27-canale excretorii (higroftalimce); 28-funduri de sac
conjunctivale; 29-conjunctivă palpebrală; 30-conjunctivă bulbară; 31-ligament tars; 32-mușchi orbicular
al pleoapelor; 33-glanda tarsală; 34-cilii; 35-țesut adipos; 36-zonula Zinn; 37-tapetum lucidum
 Fig. 2 Musculatura irisului (vedere frontală)
1-pupila; 2-fibre musculare circulare (sfincterul pupilar); 3-
fibre musculare radiare (dilatatorul pupilar);
Ganglionul ciliar furnizează ramuri parasimpatice
postganglionare fibrelor musculare circulare ale irisului. Fibrele
radiare sunt deservite de filete postganglionare din ganglionul
cervical cranial.

Fig. 3 Aparatul lacrimal

1-regiunea vestibulului nazal; 2-mucoasă nazală; 3-deschiderea canalului nazolacrimal; 4-
canalul nazolacrimal; 5-glanda lacrimală; 6-canale excretorii (higroftalmice); 7-carunculul
lacrimal; 8-punctele lacrimale; 9-canale lacrimale; 10-sacul lacrimal; 11-cartilajul pleoapei a III-
a; 12- glanda superficială a pleoapei a III-a; 13- glanda profundă a pleoapei a III-a.

Fig. 4 Pleoapa a III -a la ecvine

1- scheletul cartilaginos; 2-conjunctiva;
3-glanda superficială a pleoapei a III-a.
 Fig. 5 Mușchii globului ocular și inervația acestora
1-fisura orbitară; 2-nervul oculomotor; 3-nervul trochlear; 4-nervul abducens; 5-ganglionul ciliar; 6-inel format de periorbită; 7-nervul optic; 8-mușchiul
ridicător al pleoapei superioare; 9-mușchiul oblic dorsal; 10-mușchiul oblic ventral; 11-mușchiul drept dorsal; 12- mușchiul drept medial; 13- mușchiul drept
lateral; 14- mușchiul drept ventral; 15-fasciculele mușchiului retractor bulbar.
 Fig. 6 Anexele de fixare ale globului ocular -schemă
1-conjunctivă palpebrală; 2-conjunctivă bulbară; 3-capsula Tenon; 4-periorbită; 5-mușchiul
drept dorsal; 6-mușchiul drept ventral; 7-ligament tars; 8-nervul optic.
 ANALIZATORUL STATOACUSTIC

Segmentul receptor al analizatorului stato-acustic este urechea. După topografia

elementelor care compun urechea, aceasta se consideră a fi formată din trei segmente:
urechea externă, urechea medie și urechea internă.

Urechea externă
Elementele care o compun, pavilionul urechii, conchia sau auriculul
(Auricula) și meatul auditiv extern (Meatus acusticus externus) au rolul de a primi și de
a transmite urechii medii excitațiile sonore.
a) Pavilionul este partea vizibilă a urechii externe. Este format dintr-un schelet
cartilaginos, situat pe părțile laterale ale capului, caudal și dorsal de articulația temporo-
mandibulară. Are un aspect diferit în funcție de specie și rasă. La toate mamiferele
domestice este mai alungit decât la om.
Partea laterală prezintă o deschidere eliptică ce permite accesul într-o cavitate
vastă și neregulată. Ea este circumscrisă de două margini ce se unesc dorsal la nivelul
unui apex rotunjit sau ascuțit iar ventral formează o comisură ce corespunde incizurii
intertragice. Marginea rostrală, poate deveni medială, în funcție de atitudinea
pavilionului. Ea este considerată marginea tragică ce se termină ventral cu tragusul.
Marginea caudală, care poate deveni laterală, este considerată marginea antitragică,
deoarece antitragusul formează terminarea ei ventrală. Pe această margine la carnivore
se observă un pliu cutanat ce delimitează o depresiune denumită sacul cutanat marginal.
Pavilionul prezintă un cartilaj principal - cartilajul auricular, căruia i se
anexează un cartilaj scutular (absent la om), de forma unei plăcuțe cartilaginoase
situate în regiunea temporală. Cartilajul auricular face legătura cu meatul acustic extern
prin cartilajul inelar.
Ambele suprafețe, convexă și concavă (internă), ale cartilajului auricular sunt
acoperite de piele. Mușchii ce acționează asupra pavilionului, orientând deschiderea
către sursa undelor sonore, sunt mușchii extrinseci ai urechii, mult mai bine reprezentați
la animale comparativ cu omul. Există și mușchi intrinseci, rudimentari, aplicați direct
pe cartilajul auricular, căruia îi modifică, în mică măsură, forma.
 b) Meatul acustic extern se întinde de la baza cartilajului auricular până la
membrana timpanului. Include două părți. Partea laterală este cartilaginoasă iar partea
medială este osoasă. Porțiunea cartilaginoasă are ca bază anatomică cartilajul inelar.
La ungulate cartilajul are forma unui cilindru deschis (cu marginile suprapuse).
Porțiunea osoasă are ca bază meatul osos al piramidei temporalului. Piele conductului
auditiv este pigmentată și bogată în glande ceruminoase.

Urechea medie
Urechea medie transmite vibrațiile sonore de la membrana timpanică la urechea
internă. Există o cavitate intraosoasă situată în porțiunea pietroasă și timpanică a osului
temporal, care include o serie de piese mici osoase, oasele urechii medii. Ea este
căptușită cu o mucoasă dependentă de mucoasa faringelui și comunică cu ultimul prin
tuba auditivă (tuba faringo-timpanică).
Timpanul sau membrana timpanică este o membrană ovală, subțire și
rezistentă, situată între urechea externă și cea medie, pe marginea unui cadru inelar ce
mărginește părțile laterale și marginea ventrală a extremității mediale a meatului acustic
osos – silonul timpanic. Inserția se realizează printr-o zonă circulară mai consolidată a
timpanului denumită inel fibro-cartilaginos. Silonul timpanic este întrerupt dorsal iar
timpanul se prinde direct pe marginile osoase.
Cavitatea timpanică are forma unei lentile biconcave, prezentând doi pereți
laterali și o circumferință. Peretele lateral în cea mai mare parte este ocupat de
membrana timpanică. În jurul silonului timpanic la ungulate sunt dispuse radiar celule
timpanice (mici compartimente) ale bulei timpanice. La celelalte specii bula timpanică
nu este divizată, fiind formată dintr-o singură cavitate ce comunică cu cavitatea
timpanică. Peretele medial este cel care desparte urechea medie de urechea internă. El
prezintă două ferestre, una dorsală și una ventrală, separată de un relief denumit
promontoriu.
Fereastra ovală sau fereastra vestibulară se prezintă sub forma unui orificiu
ușor ovoid, situat dorso-medial de promontoriu, prin care cavitatea timpanică comunică
cu vestibulul.
Fereastra rotundă sau cohleară este un orificiu circular situat caudo-lateral de
promontoriu. Ea este astupată de o membrană numită timpan secundar. El separă
cavitatea timpanică de rampa timpanică a melcului.
 Oscioarele acustice formează un lanț între timpan și fereastra vestibulară, prin
intermediul căruia vibrațiile timpanului sunt transmise perilimfei urechii interne.
Ciocănașul este cel mai mare. Coada ciocănașului se plasează pe fața internă a
timpanului. Capul ciocanului se articulează cu nicovala. Nicovala este asemănătoare
unui molar, prezentând un corp și două ramuri. Corpul se articulează cu capul
ciocănașului iar una din ramuri se articulează cu scărița prin osul lenticular. Scărița se
sprijină cu baza pe fereastra vestibulară.
Există doi mușchi care acționează asupra oscioarelor.
Mușchiul ciocănașului sau tensor al timpanului acționează asupra acestui os
redus, în timpul contracției presând scărița pe fereastra rotundă și mărind presiunea în
urechea internă. Mușchiul scăriței acționează asupra acesteia având efect de micșorare
a presiunii.
Mucoasa cavității timpanice este în continuitate, prin intermediul tubei auditive,
cu mucoasa faringiană. Tuba auditivă este un conduct care face legătura între urechea
medie și cavitatea faringiană. Are o direcție oblică dorso-ventrală (fiind în contact pe
partea laterală, la solipede și carnivore, cu mușchiul tensor și ridicător al vălului
palatin). La cal, după o distanță de câțiva centimetri de orificiul timpanic, peretele
ventral al trompei este fisurat permițând hernierea mucoasei care o tapetează, sub forma
unui diverticul denumit punga guturală. Această formațiune se întâlnește la ecvine,
cămilă și lamă. Cele două pungi simetrice se întind de la baza occipitalului, pe sub aripa
atlasului, până la ramura recurbată a mandibulei sub parotidă, pe fața dorsală a
faringelui și laringelui.

Urechea internă
Situată în profunzimea stâncii temporalului, medial și puțin aboral de cavitatea
timpanică, este formată dintr-o serie de cavități ce poartă denumirea de labirint osos. În
interiorul labirintului osos se află o serie de spații delimitate de un perete membranos,
ansamblul lor constituind labirintul membranos.
Labirintul osos este săpat în porțiunea pietroasă a piramidei temporalului.
Există o cavitate centrală numită vestibul, trei canale semicirculare și un conduct
spiralat denumit cochlee.
Vestibulul este o cavitate al cărei perete lateral prezintă fereastra ovală. În
partea dorso-aborală a sa se deschid canalele semicirculare. În partea ventro-rostrală
vestibulul comunică cu melcul osos, mai precis cu rampa vestibulară a acestuia.
 Canalele semicirculare osoase sunt trei conducte osoase, plasate în trei planuri
perpendiculare unul pe altul, plasate dorso-caudal de vestibul. Ambele capete ale lor au
deschidere în vestibul, una dintre ele fiind mai largă - dilatație ampulară.
Cohleea sau melcul este un canal osos elicoidal, de forma unui con scurt, cu
baza spre vestibul și vârful descendent. Formează câteva ture în jurul unui ax osos
denumit modiol (columelă). De pe acest ax pleacă în interiorul canalului o lamelă
osoasă spirală, care împarte incomplet (deoarece nu atinge peretele excentric al
canalului) lumenul canalului în două spații: spațiul dorsal este rampa vestibulară iar
cel ventral este rampa timpanică. Totuși, chiar dacă lama spirală nu ajunge la peretele
excentric, cele două rampe sunt separate pentru că lama spirală se prelungește printr-o
membrană - membrana bazală, care se unește cu peretele osos excentric. Există, la
vârful cochleei (cupola melcului), o deschidere prin care rampa vestibulară comunică cu
cea timpanică, deschidere denumită helicotremă.
Labirintul membranos este format din utricul, saculă, canale semicirculare
membranoase și melcul membranos, reprezentat de canalul cochlear. În interiorul
labirintului membranos se găsește endolimfă. Între labirintul osos și cel membranos se
găsește perilimfă.
Utricula și sacula sunt două cavități membranoase conținute de vestibul,
aparținând analizatorului static. În utriculă se deschid canalele semicirculare
membranoase. Utricula, sacula și canalele semicirculare membranoase, prin maculele
și crestele lor reprezintă componenta statică a urechii interne, elementele de
microstructură fiind studiate la histologie.
Canalul cochlear sau melcul membranos prezintă forma unui canal
triunghiular pe secțiune transversală. El este așezat în interiorul melcului osos, mai
precis ocupă o mică parte din rampa vestibulară. Peretele ventral este reprezentat de
membrana bazilară – cea care continuă lama spirală spre peretele excentric al melcului.
Peretele lateral este constituit de o parte a peretelui excentric al melcului (la care ajunge
membrana bazală), căptușit de un periost îngroșat ce formează ligamentul spiral. Al
treilea perete, dorsal, este format de o membrană dispusă în unghi de 450,ce pleacă de la
extremitatea dorsală a ligamentului spiral către baza lamei spirale -membrana
Reissner. Ea separă canalul cochlear de rampa vestibulară. Canalul cohlear și
componentele celulare care-l alcătuiesc formează componenta acustică a acestui
analizator.

La păsări urechea externă nu are pavilion iar în cavitatea timpanică la păsări

există un singur oscior numit columelă.
 Fig. 7 Cartilajele urechii externe la ecvine
1-cartilajul auricular; 2-cartilajul scutular; 3-cartilajul inelar (porțiunea cartilaginoasă a
meatului acustic extern); 4-conduct osos auditiv extern (porțiunea osoasă a meatului auditiv
extern); 5-tragus; 6-antitragus; 7-incizura intertragică.
 Fig. 8 Secțiune prin ureche
1-conduct auditiv extern; 2-timpanul; 3-urechea medie; 4-ciocănașul; 5-mușchiul ciocă-
nașului; 6-nicovala; 7-scărița; 8-mușchiul scăriței; 9-fereastra ovală; 10-promontoriu; 11-tuba
faringo-timpanică; 12-canal semicircular osos ce include canalul semicircular membranos; 13-
vestibul; 14-canal endolimfatic; 15-melcul osos ce include canalul cochlear; 16-perilimfă; 17-
endolimfă; 18-utriculă; 19-saculă.
 Fig. 9 Secțiune prin cochlee
1-modiol; 2-lama bazală cu ganglionul spiral; 3-ligamentul spiral; 4-rampa vestibulară;
5-rampa timpanică; 6-canalul cochlear; 7-membrana vestibulară; 8-membrana bazală cu organul
Corti.