Corespondente auditiv-muzicale in operele lui Bacovia si Ion Minulescu

Mişcarea artistic-literară numită „Simbolism”, abordează arta poetică pe un

ton intim şi confesiv, folosind simbolurile care duc pe cititorul iubitor de poezie
spre emoţia estetică şi muzicalitatea ideilor poetice. Toţi marii poeţi simbolişti au
fost şi mari iubitori de muzică, unii dintre ei ştiind bine să cânte la un anumit
instrument muzical.
Marele poet simbolist român George Bacovia a avut un talent nativ pentru
desen şi pentru muzică.  El cânta foarte bine la vioară în momentele de relaxare, iar
poezia si muzica au convietuit intr-o armonie deplina in viata lui.
Toată poezia lui Bacovia este pătrunsă de o muzicalitate ieşită din comun şi
nu greşim dacă susţinem că această mare poezie cântă efectiv. Marele nostru poet
simbolist iubea în mod special muzica instrumentală şi avea ca preferinţă mai
multe instrumente muzicale precum vioara, pianul, orga sau fluierul.
Printre aceste instrumente, pianul este des menţionat şi întâlnit sub
denumirea de „clavir”. Ipostazele în care apare pianul (sau clavirul, după cum îl
defineşte poetul), sunt acelea în care cântau la pian tinerele fete sau iubita. Pe
vremea tinereţii lui Bacovia exista moda, ca fetele de familie bună să ştie să cânte
la pian cel puţin un vals uşor. Acest lucru a avut ca efect benefic descoperirea şi
apariţia unor mari talente muzicale, care au făcut o carieră din muzică, ca de
exemplu marea pianistă Clara Haskil, sau marele pianist şi compozitor Dinu Lipatti
şi exemplele pot continua. Practicarea muzicii ca simplu amator sau diletant are
efecte benefice asupra celui care o practică din plăcere, iar acest lucru reiese şi din
poezia lui Bacovia. O referire clară la pian (sau la clavir după cum îi zice Bacovia)
se face în poezia „Mister”, „Clavirile plâng în oraş/Pe-o vreme de toamnă pustie”,
când din cauza vremii urâte şi ploioase, anumiţi oameni îşi petrec timpul cântând la
pian, sau citind. În poezia lui Bacovia, muzica interpretată la pian este tristă, fiind
asociată cu vremea rea, cu depresia, cu disperarea, cu moartea, cu toată tristeţea şi
durerea cauzate de nedreptatea socială a perioadei în care a trăit poetul.

În poezia bacoviană apare şi instrumentul predilect al poetului şi anume

vioara. În primul vers al poeziei „Toamna murind” apare vioara „Tomna-n grădină
şi-acordă vioara/Plâng strunele jalnic, lung şi prelung”. În poezia lui Bacovia,
vioara este tristă, iar glasul ei este sfâşietor. Ea cântă tristeţea, depresia şi durerea
cauzată de moartea toamnei şi începutul iarnii. „Palidă, toamna nervoasă, cântând a
murit…/
 Îmi cade vioara şi cad ostenit…”
În opera marelui poet simbolist apar şi alte instrumente muzicale precum
goarna militară şi buciumul în poezia „Toamna”, apoi fluierul şi chiar orga. Poezia
„Toamna” descrie o zi de toamnă în oraşul Bacău, în care natura se întristează,
anticipând sosirea iernii. În vuietul vântului de toamnă se aude goarna de la
unitatea militară, care animează un pic peisajul sumbru de toamnă „E toamna…
metalic s-aud/Gorniştii, în fund, la cazarmă.” În vuietul vântului de toamnă
Bacovia aude cu urechea minţii un bucium „Şi vine, ca-n vremuri de demult, / Din
margini, un bucium de-alarmă”.

Suavul fluier ţărănesc îşi face şi el apariţia în poezia „Noapte de primăvară”

în strofa a treia „Dintr-n fluier de răchită, Primăvara,/O copilă poposită la
fântână/Te îngână/Pe câmpia clară…” Imaginea poetică este atât de frumoasă,
încât parcă se aude fluierul şi parcă se simte minunatul vânt de primăvară, care
trezeşte totul la viaţă.

În panoplia instrumentelor muzicale îşi face apariţia şi orga, în poezia

„Miazăzi de vară”. În această poezie, orga apare ca un instrument stricat, care
induce stări negative „Duminică simplă, burgheză/Cântec de orgă stricată”.

După Lovinescu, Minulescu ar fi un popularizator fervent al simbolismului,

chiar dacă estetica simbolistă e prezentă mai mult exterior-retoric în creaţia
minulesciană.

Muzicalitatea minulesciană e una stridentă, lăsând adesea să se ghicească

instrumentele ce o provoacă. De aici şi impresia, sugerată de Pompiliu
Constantinescu, că poezia lui Minulescu n-ar fi, în fond, altceva decât o parodie a
simbolismului. E drept că Minulescu a aderat, la nivel măcar teoretic, programatic,
la estetica simbolistă.

În versurile senzuale, de o melancolie trucată, cu un gust al teatralităţii de

netăgăduit, cuvintele dobândesc graţie şi rafinament, ostentaţie liberă de
constrângeri şi detaşare hedonistă.