Petroșani, satul ascuns în căușul canaralelor.

Prof. Giuglea Ion, Liceul Tehnologic ,,Nicolae Istrățoiu” Deleni

Satul Petroșani, județul Constanța, s-a numit în trecut, pe vremea stăpânirii otomane,
KIOSELER (Chioseler), nume care se traduce ,,al spânului”. Dacă astăzi satul Petroșani face
parte din comuna Deleni, acum un secol era reședința comunei Chioseler, din care făcea parte și
satul Borungea (Poienița, desființat prin decret prezidențial în 1977).
Începuturile localității Chioseler se pierd în negura vremurilor și nimeni nu mai cunoaște
cum a apărut acesta, dar căutând cu de-amănuntul am găsit în cartea ,,Legende Dobrogene” a lui
Titus Cergău, din 1946, o legendă care ne spune cum s-a construit.
Potrivit legendei un anume Kioșe Amet care era spân, deoarece își pierduse mustățile și
barba, datorită faptului că și-a călcat învoiala făcută cu necuratul și fiindcă toți îl vedeau ca pe un
blestemat și vrăjit, a fost alungat din satul lui. Kioșe Amet se așeză într-un loc stâncos, fără
arbori și verdeață. După el au venit și alți turci, sporind numărul caselor.
Câtă vreme a trăit Kioșe Amet, oamenilor din sat nu le-a mers deloc bine, dar când a
murit, au răsuflat ușurați, iar de bucurie au chemat un taraf de lăutari care au cântat trei zile în
șir. Dar pentru că Amet a fost întâiul descălecător, satului i s-a spus Kioseler, adică satul
Spânului.
Nu am certitudinea că aceasta este doar o legendă sau într-adevăr este o mică filă de
istorie.
Conform datelor adunate în a doua jumătate a secolului XIX, de către renumitul
cercetător, căpitan M.D Ionescu Dobrogianu, am aflat că ,,comuna Kioseler se întinde în valea
superioară a Borungei, până la gura ei. Se compune din două sate înșirate pe valea Borungea:
Kioseler (satul din colț), căci în adevăr aici valea face un cot, în care se află satul; Borungea
(Poienița), corupție de la Derindge, care înseamnă adâncă, la 2 km spre vest de precedentul, care
este reședința. Amândouă satele erau locuite de turci, iar pe la 1850 locuiau și câțiva bulgari.
Se mărginește la nord cu comunele Enigea (azi Deleni) și Mahmut-Cuius (azi Izvorul
Mare), la est cu Carabacî (azi Negrești), la vest cu comunele Asarlâc (azi Cetatea) și la sud cu
Kîzîl-Murat (Movila Verde) și Hairam-Chioi (azi Dumbrăveni).
Aspectul subliniat în Marele Dicționar Geografic spre sfârșitul secolului XIX, populația
satului era de 139 familii cu 635 suflete, în majoritate bulgari și români.
Potrivit istoricului scris de către părintele Vasile Ciucă, fost preot paroh la Petroșani, am
aflat că satul a fost populat cu români pe la anul 1880 veniți de prin părțile Olteniei și
Transilvaniei, care au fost împroprietăriți cu teren în suprafață de până la 25 de hectare.
În 1889, creștinii din Chioseler, conduși de octogenarul Neacșu Călin, au pus piatra de
temelie a bisericii ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”.
 Lăcașul de cult, construit din piatră, în formă de cruce, cu trei turle, două mai mici în față
și una mai mare în spate, a fost terminată și sfințită în anul 1903. Catapeteasma bisericii a fost
realizată de către sculptorul C. M. Babic din București. Biserica nu deține obiecte de valoare,
singurele odoare mai de preț sunt cele 12 Mineie de la 1897.

De atunci și până în prezent, biserica a trecut prin mai multe etape de reparații și
consolidări, la exterior datorită cutremurelor, fiindu-i micșorate turlele, iar la interior pictura în
stil neobizantin în tehnica ulei a fost distrusă de vicisitudinile vremii.
Satul a primit oficial denumirea de Petroșani prin anul 1930, avându-se în vedere stâncile
de piatră ce îl înconjoară.
În curtea Bisericii din Petroșani se gasește un cimitir închinat eroilor căzuți pe front în
cele două razboaie mondiale.
 În vara anului 1957 un locuitor din Petroșani pe nume Iulius Ilina, săpând o groapă de
mormânt în actualul cimitir al satului, la adâncimea de 1 m a găsit o parte dintr-un schelet
omenesc care avea așezate în partea stângă o grămadă formată din 35 de vârfuri de săgeți și în
partea dreaptă un vas de lut, considerat ulterior vas de ofrandă. După multe cercetări și având în
vedere pasta, forma și decorul vasului de ofrandă descoperit în mormântul de la Petroșani, putem
data acest mormânt la începutul secolului V î.e.n și atribuit unui luptător get.
Aceste date le-am găsit în articolul ,,Contribuții la repertoriul arheologic al Dobrogei”,
publicat în revista Pontica nr. 4/ 1971 și aparțin arheologului Nicolae Harțuche. Tot aici am găsit
și singura referire autorizată despre canarale (peșteri), mai exact a cercetat ,,Canaraua
Bekerului”, din punctul ,,La Furci” aflată la 1 km spre sud de marginea de atunci a satului.

Peștera se află într-un mal stâncos, la înălțimea 8-10 m de la nivelul bălții din apropiere.
Gura peșterii are o înălțime de 4 m și lățimea de 5 m, fiind prevăzută în interior cu o încăpere
spațioasă din care pornesc două galerii, una spre est, alta spre sud-est fiecare lungă de 12 m, lată
de 7 m și înaltă de 3 m. Există indicii care confirmă că ea a fost locuită cel puțin în perioadele
postpaleolitice, întrucât în jurul conului de dejecții se găsesc numeroase fragmente de ceramică
aparținând mai multor culturi și epoci, începând din neolitic, până în epoca feudală timpurie.
 În articolul ,,Canaralele creștine de la Petroșani”, din anul 2013 scris de către Dumitru
Manolache, am aflat că a descoperit doi smochini crescând din stâncă, singurii din sat (și în
prezent sunt tot acolo) și a fost identificat semnul sfintei cruci într-o nișă.

Memoria locuitorilor nu păstrează nici ea date relevante. Unii cunosc canaralele cu

numele de ,,Canaraua lui Banciu” sau ,,Canaraua Mare”. Alții își amintesc că demult ar fi fost
locuită, iar încăperii centrale îi spun ,,casa mare”.
Se crede că orientarea complexului est-vest nu este pur întâmplătoare. Este și aceasta o
mărturie convingătoare că așezarea a fost folosită și pentru cult, în perioada creștinismului
timpuriu.
Eu cred că, pentru o perioadă de timp, așezarea a deservit o obște monahală care ar fi
putut avea legătură și cu celebrii călugări sciți. Dar pentru că malul s-a surpat, este greu de
reconstituit organizarea chiliilor inițiale, încăperile au fost cu siguranță, mult mai mari și mult
mai multe decât ceea ce se vede astăzi.

Bibliografie

1. Arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, Registru Inventar Parohia Petroşani, 1967.

2. Căpitanul M.D. Ionescu, Dobrogea în pragul secolului al XX-lea, Bucureşti 1904.
3. Cergău, Titus, Legende Dobrogene, 1946.
4. Lahovari, George Ioan, Marele dicţionar geografic al Romîniei, Vol. II. Bucureşti, 1899.
5. Manolache, Dumitru, Canaralele creștine de la Petroșani, Ziarul Lumina, 2013.
.