Tema 2.

Fizica statistică și termodinamica

§18 Starea critică a substanței. Echilibru de faze. Stări metastabile.

În paragraful precedent am obținut ecuația lui Van-der-Waals pentru orice masă de
gaz real.
 a  m
 P + 2  (V − b ) = RT
(1)
 V  M

Să analizăm mai minuțios această ecuație. Deschidem parantezele:

a V a b
PV − Pb + 2
− 2 = RT (2)
V V

Înmulțim ambele părți la V 2 și obținem:

PV 3 − bPV 2 + a V − a b = RTV 2 (3)

Regrupăm factorii în felul următor:

PV 3 − (bP + RT )V 2 + a V = a b (4)

Am obținut o ecuație de gradul trei în raport cu V , coeficienții căreia depind de

P și T . Ca în orice ecuație cubică această ecuație are trei soluții. Aceasta înseamnă
că fiecărei valori P la temperatura dată T , îi revin trei valori a lui V . Soluțiile
ecuației (4) sunt date de izotermele gazului real, obținute conform ecuației lui Van-
der-Waals care arată ca în Figura 3.13.
Pentru temperaturile T1  T2  Tc :vom avea soluțiile
 
V1 ; V1 ; V1 - sunt soluțiile ecuației (4) pentru P1 și T1 ;
 
respectiv V2 ; V2 ; V2 (pe diagramă nu sunt arătate) sunt
soluțiile ecuației (4) pentru P2 și T2 și în sfârșit Vc este
soluția acestei ecuației pentru Pc , Tc .
Mai mult, cu creșterea temperaturii diferența între cele
trei soluții se micșorează și la o anumită temperatură Tc ,
caracteristică pentru gazul dat, la orice presiune a gazului
există numai o soluție a ecuației (4). Această temperatură se numește temperatură
critică. Punctul C pe diagramă Fig.3.13, ce reprezintă starea gazului cu parametrii
de stare Pc ; Vc ; Tc se numește punct critic.

1
 Pe izotermele Van-der-Waals, care se află la
temperaturile T  Tc substanța se comportă
anormal (nenatural) și anume pe sectorul MN
(Fig.3.14) de la fundul gropii până în vârf, de unde
rezultă că creșterea volumului gazului duce la
creșterea presiunii.
O substanţă omogenă nu poate să se comporte
aşa. Prin urmare, în această regiune substanţa
devine neomogenă, adică e compusă din câteva
faze.
Definiție: Se numeşte fază (în termodinamică) ansamblu tuturor componentelor
sistemului care posedă aceleaşi proprietăţi fizice şi chimice.
De exemplu, dacă într-un vas închis se află apă, în care plutesc bucăţi de gheaţă,
iar de asupra apei sunt vapori, atunci în vas sunt trei faze a substanţei: lichidă, solidă
şi gazoasă. Deci, la temperaturi mai joase de Tc , conform izotermelor Van-der-
Waals, există un sector în care substanţa se separă în trei faze diferite.

Să ne convingem de aceasta din experiment. Considerăm un cilindru obişnuit cu

pereţi transparenţi (Fig.3.15 a), în care poate sa se mişte un piston, de exemplu, o
seringă. Introducem în acest cilindru un gaz, de exemplu azot şi, comprimând gazul,
efectuăm măsurări pentru a construi izoterma lui. Pentru
a) a menţine temperatura constantă introducem cilindrul
într-un termostat.
În rezultat obținem o curbă experimentală (Fig.3.15
b) care destul de bine se descrie prin ecuaţia Van-der-
Waals, dar, începând cu volumul V2 , volumul se
micşorează, iar presiunea rămâne constantă până la
valoarea volumului V3 . Pe acest sector conform teoriei
se putea de aşteptat o dependenţă P − V conform liniei
întrerupte, iar în realitate obţinem un sector liniar. În
acest sector substanţa se separă în două faze: lichidă şi
gazoasă. Pe pereţii cilindrului se observă picături de
b) lichid, adică gazul se condensează. Cu cât pistonul este
introdus mai adânc în cilindru (presiunea creşte), tot mai
mult gaz trece în stare lichidă. Acest proces are loc la o
presiune constantă Pa . s .
În această stare gazul se află în echilibru cu lichidul
său, deoarece atât gazul cât şi lichidul se caracterizează
prin aceiași parametrii de stare Pa . s , T și volumul dat V.
Definiție: Gazul care se află în echilibru cu lichidul său se numește abur
saturat, iar presiunea Pa . s la care se stabilește echilibru la temperatura dată se
numește presiune a aburului saturat.
2
 La volumul V3 procesul de condensare se termină şi substanţa devine omogenă
şi lichidă. Micşorarea în continuare a volumului e însoţită de o creştere bruscă a
presiunii (deoarece lichidele sunt practic incompresibile) şi curba P − V din nou
aproximativ corespunde dependenţii teoretice Van-der-Waals.
Dacă variem temperatura procesului, de exemplu, luăm temperaturile
T1  T2  T3  Tc  T4 vom obţine o serie de curbe experimentale Van-der-Waals
(Fig. 3.16):
Observăm că se obţin trei regiuni:
Regiunea 1  este regiunea unde
substanţa e omogenă şi lichidă.
Regiunea 2  este regiunea unde există
două faze a substanţei gazoasă şi lichidă.
Regiunea 3  este regiunea stării
gazoase omogene a substanţei.
Ne întoarcem acum înapoi la curba
experimentală P − V pentru gazul real
(Fig.3.15) și menţionăm că sectoarele
2 − 2 şi 3 − 3 pot exista, există şi pot fi
observate experimental, deoarece substanţa
se comportă aici normal: la micşorarea
volumului creşte presiunea.
Într-adevăr, stările care corespund
acestor sectoare se realizează, dar sunt nestabile. Este destul o acţiune neesenţială
exterioară (de exemplu, căderea unui fir de praf) şi gazul pe sectorul 2 − 2 ori
lichidul pe sectorul 3 − 3 se separă în două faze. Astfel de stări a substanţei se
numesc stări metastabile. Substanţa în starea 2 − 2 se numeşte abur suprasaturat
iar lichidul în starea 3 − 3  lichid supraîncălzit.

3
 Tema 4: Electrostatica și curentul continuu

§ 19. Sarcina electrică. Legea lui Coulomb. Câmpul electric în

vid. Numărul liniilor de câmp ale unei sarcini punctiforme.

Sarcina electrică este o proprietate a particulelor elementare (electroni, protoni

etc.) din care este compusă substanța tot așa precum este proprietatea particulei de a
avea masă, formă, dimensiuni etc.
Sarcina electrică are trei particularități:

1) Sarcina electrică nu poate fi mai mică decât o mărime elementară „ e ” numită

sarcină elementară.
2) Sarcina electrică poate fi transmisă de la un corp la altul numai în cantități
multiple sarcinii elementare "e" . Adică în cantități:

q = N e, (1)
unde N - este un număr întreg.
3) Într-un sistem electric izolat sarcina sumară rămâne constantă în toate
procesele ce au loc în acest sistem. Această particularitate se numește legea
conservării sarcinii electrice.
Existența sau lipsa sarcinii se determină măsurând forța cu care sarcina dată
acționează asupra altei sarcini plasată la o oarecare distanță de la prima sarcină
prealabil cunoscută.
Forța de interacțiune dintre două sarcini punctiforme a fost determinată
experimental în 1785 de Coulomb. Sarcină punctiformă se numește un corp încărcat,
dimensiunile căruia pot fi neglijate comparativ cu distanța "r" până la alte corpuri
încărcate. El a stabilit că dacă avem două sarcini, q1 și q2 și ele se află la distanța r
, atunci:
q1  q 2
F =k  e12 , (2)
r2
unde k este un coeficient de proporționalitate, iar e - este vectorul unitar (ort) al
forței și este îndreptat pe axa care uneşte aceste sarcini, în direcţii opuse, dacă
sarcinile sunt de acelaşi semn şi în întâmpinare, dacă ele sunt de semn opus.
Reieşind din direcţia de acţiune a forţei, Coulomb a demonstrat că există două
feluri de sarcini: convenţional numite pozitive şi negative:
q + = N  e şi q − = − N  e (3)

4
 Coeficientul de proporţionalitate în SI în relaţia (2) se scrie ca:
1
k= , unde  0 - se numeşte constanta electrică.
4   0
Deci, legea lui Coulomb în sistemul SI se exprimă prin relaţia:

1 qq
F=  1 2 2 er (4)
4   0 r

Unitatea de sarcină în SI este Coulombul ( C ). Experimental s-a stabilit că

sarcina elementară (sarcina electronului) este

e = 1,6 10 −19 C

Sarcinile electrice interacționează prin intermediul unui câmp fizic numit câmp
electric. Anume acest câmp şi acţionează asupra altei sarcini, plasate la o distanţă
oarecare de sarcina dată. Dacă aceasta este aşa, atunci ne punem întrebarea „Cum
am putea cantitativ să estimăm acest câmp?”. Pentru a răspunde la această întrebare
luăm o sarcină oarecare "q" care creează în jurul său un câmp
electric şi la o distanţă oarecare "r" plasăm o sarcină electrică de
probă q pr . Conform legii lui Coulomb asupra sarcinii q pr va
acţiona forţa:

 q 
F = q pr   e 
r 
(5)
 4   0
 r 2


Dacă acum luăm o altă sarcină qpr  q pr atunci, evident, conform formulei (5)
vom obține forța F   F . Luăm o sarcină de probă şi mai mare qpr  qpr  q pr
corespunzător primim F ' '  F '  F etc.
Deci, în concluzia, forța de interacțiune nu poate servi drept caracteristică a
câmpului creat de sarcina q , deoarece ea depinde de mărimea sarcinii de probă q pr
. Dacă însă luăm raportul între forţa Coulombiană către mărimea sarcinii de probă
obținem:
F 1 q
E= =  2  er (6)
q pr 4 0 r

Acest raport depinde de mărimea sarcinii de probă, deci caracterizează exact

câmpului electric al sarcinii q în punctul plasat la distanța r de la ea. Mărimea fizică
E se numește intensitate a câmpului electric.
5
 Definiție: Câmpul electric se numește omogen, dacă în toate punctele spațiului
vectorul E are aceeași valoare și direcție.
Definiție: Dacă valoarea vectorului E nu variază cu timpul, atunci câmpul
electric se numeşte staţionar sau electrostatic.
Deci, conform relaţiei (6), forţa Coulombiană de acţiune asupra sarcinii electrice
de probă q pr este:
F = q pr  E (7)

Dacă sarcina de probă q pr este pozitivă, atunci direcţia forţei coincide cu direcţia
vectorului E , iar dacă sarcina de probă este negativă, atunci forţa Coulombiană este
îndreptată în direcţia opusă vectorului E .
Dacă câmpul electric este creat de ai multe sarcini electrice, atunci intensitatea
câmpului electric rezultant este egală cu suma vectorială a intensităţilor
câmpurilor electrice ale tuturor sarcinilor:

N
E =  Ei (8)
i =1

Acest principiu se numeşte principiul superpoziţiei câmpurilor electrice, el ne

dă posibilitatea de a calcula intensitatea câmpului electric a oricărui sistem de
sarcini.
Grafic câmpul electric poate fi reprezentat cu
ajutorul liniilor de câmp care sunt duse în aşa fel, că
tangentele în fiecare punct ale lor coincid ca direcţie şi
sens cu vectorul intensităţii câmpului electric (Fig.4.1),
iar desimea liniilor de câmp electric ne arată modulul
(valoarea numerică) a lui E .

1 q
G= E =  2 (9)
4   0 r

Reieşind din definiţia liniilor de câmp, să calculăm numărul de linii de câmp a

unei sarcini punctiforme.
Fie dată o sarcină punctiformă. Să înconjurăm această sarcină cu o suprafaţă
sferică cu raza r (Fig.4.2). Desimea liniilor de câmp care pătrund
prin această suprafaţă G se determină conform (9).
Numărul total de linii care pătrund toată suprafaţa sferică este:

N = GS, (10)
unde aria suprafeței sferice este S = 4  r
2

6
 Din (9) și (10) avem:
1 q q
N=  2  4  r 2 = , (11)
4   0 r 0

Aceasta înseamnă că numărul de linii de câmp nu depinde de distanţa r până la

sarcină. Aceasta înseamnă, că la orice distanţă de la sarcină, nu apar linii noi şi nu
dispar cele existente. Liniile câmpului sarcinii punctiforme sau apar în sarcină şi se
duc spre infinit, sau vin de la infinit şi se strâng în sarcină. Convenţional se consideră
că primul caz e pentru sarcină pozitivă, iar al doilea caz e pentru sarcină negativă.

§ 20. Fluxul vectorului intensităţii câmpului electric. Teorema lui

Gauss pentru câmpul electrostatic în vid

Să considerăm noţiunea de flux al unui oarecare vector printr-o oarecare

suprafaţă. Ne imaginăm o conductă prin care curge un lichid cu viteze diferite.
Volumul lichidului care curge într-o unitate de timp prin suprafaţa secţiunii
transversale S se numeşte flux al acestui lichid. Adică:
V
 = (1)
t

Separăm secțiunea conductei în porțiuni elementare dS

infinit de mici, în limitele căreia viteza lichidului este
constantă  = const . Determinăm volumul lichidului
care pătrunde prin ea într-o unitate de timp dt şi integrăm
pe toată secţiunea transversală a conductei (Fig.4.3).
La început determinăm volumul lichidului dV , care
curge prin suprafaţa dS în timpul dt :

dV =   dt  dS  cos  (2)

Unde  este unghiul dintre vectorul  și vectorul n normal la suprafața dată.

Deci, fluxul elementar va fi:
dV
d  = =   dS cos  (3)
dt
Dacă introducem vectorul:
d S = dS  n (4)

7
adică un vector egal ca modul cu mărimea ariei dS şi îndreptat pe normală către ea,
atunci relaţia (3) poate fi scrisă ca produsul scalar al vectorului  şi d S :
d  = (  d S ) (5)

Pentru a găsi fluxul total integrăm această relaţie pe toată suprafaţa S , deci:

  =  (  d S ) (6)
S

Anume prin aşa o relaţie se descrie fluxul oricărui vector arbitrar de, exemplu,
fluxul vectorului a prin secţiunea S :

 a =  (a  d S ) (7)
S

În particular pentru vectorul intensităţii câmpului electric E avem:

 E =  (E  d S ) (8)
S

Este necesar să remarcăm că după definiţie:

d S = n  dS (9)
şi semnul lui la integrare (sumare) depinde de direcţia normalei n .

De exemplu, considerăm d S pozitiv (Fig.4.4.a) în cazul cînd n este îndreptat

în afara suprafeţei dS (unghiul  este ascuţit), atunci dacă rotim suprafaţa dS cu
 (Fig.4.4.b) şi n devine indreptat înăuntru (unghiul  este optuz), vectorul d S
va fi considerat negativ.
Aceasta este important pentru fluxul unui oarecare vector printr-o suprafață
închisă. Fie că avem o suprafață închisă S prin care apar și dispar un număr de linii
a vectorului a . Dacă N 1  N 2 atunci:

 a = N 2 − N1 (10)
8
 unde N1 , N 2 sunt numărul de linii care apar și care dispar
din suprafața S (Fig.4.5). În cazul când în interiorul acestei
suprafeţe liniile de câmp (de curent) nu dispar şi nici nu apar
fluxul vectorului a este egal cu zero.
Adică dacă N 1 = N 2 atunci:

 a =  (a  d S ) = 0 (11)
S

Liniile câmpului electrostatic a unei sarcini punctiforme, în dependenţă de

semnul sarcinii, se încep sau se adună în ea. De aceea dacă înconjurăm o sarcină
punctiformă pozitivă q i cu o suprafaţă închisă arbitrară (Fig.
4.6), atunci numărul de linii de câmp care pătrunde în interiorul
acestei suprafeţe N 1 = 0 , iar celor care pătrund în afară este
qi
N2 = .
0
Prin urmare, fluxul vectorului Ei va fi:

qi
 E = N 2 − N1 = (12)
i
0
Comparând relaţiile (8) şi (12), avem:

qi
 (E  d S ) = (13)
S ε0

Dacă avem nu o sarcină, dar "n" sarcini, atunci intensitatea câmpului rezultant
n n
va vi E =  E , iar sarcina totală va fi: Q =  qi .
i =1 i =1

Prin urmare, relaţia (13) se scrie ca:

1 n

 (E  d S ) = q (14)
0
i
S i =1

Ecuaţia (14) se numeşte teorema lui Gauss pentru câmpul electrostatic în

formă integrală. Ea ne arată ca: Fluxul vectorului intensităţii câmpului
electrostatic printr-o suprafaţă închisă este egal cu raportul dintre suma
algebrică a tuturor sarcinilor din interiorul acestei suprafeţe şi constanta
electrică  0 .