MATERIE BACALAUREAT

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

2019-2021
Cuprins:
I) Romane:
1. Povestea lui Harap-Alb……………………………………….…2
2. Ion…………………………………………………………….…5
3. Enigma Otiliei……………………………………………….…..9
4. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război………….....13
5. Moromeții……………………………………………………....17
6. O scrisoare pierdută……………………………………….........21
7. Alexandru Lăpușneanul…………………………………….......25
8. Baltagul……………………………………………………........28
9. Moara cu Noroc………………………………………………...31
10. Jocul Ielelor……………………………………………….........34

II) Poezii:
1. Odă (în metru antic)………………………………………........38
2. Plumb…………………………………………………………..41
3. Flori de mucigai………………………………………………..43
4. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii……………………….46
5. Joc secund/ Din ceas dedus………………………………….....48
6. Riga Crypto și Lapona Enigel……………………………….....50
7. Malul Siretului…………………………………………………52
8. Luceafărul……………………………………………………...54

III) Curente și genuri literare:

1. Romantismul..............................................................................57
2. Simbolismul...............................................................................58
3. Modernismul..............................................................................59
4. Pașoptismul................................................................................60
5. Realismul....................................................................................60
6. Genul dramatic...........................................................................61
7. Genul liric...................................................................................61
8. Genul epic...................................................................................62

IV) Altele
1. Junimea........................................................................................62
2. Dacia literară................................................................................63
3. Hanul Ancuței..............................................................................64
4. La țigănci.....................................................................................65
5. *Ce ar mai putea fi la Sub II*......................................................67

1
 Povestea lui Harap-Alb
(Basm cult- Ion Creangă)
-comentariu literar-

Basmul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, în care se relatează întâmplări
fantastice, la evenimente participând personaje ce aparțin forțelor binelui și ale răului, și se află într-o
confruntare din care învingătoare ies forțele binelui.
Basmul ”Povestea lui Harap Alb” a fost publicat în revista ”Convorbiri literare” la 1 martie 1887.
Tema operei este constituită de lupta între bine și rău și învingerea răului de către forțele binelui.
Titlul este dat cu ocazia celei de-a treia întâlniri dintre mezinul craiului și Spân, în pădure, ajunși
în dreptul unei fântâni. Naiv fiind, fiul craiului coboară în fântână și îți pierde statutul nobil, devenind sluga
Spânului și jură pe paloș că nu îl va trăda. De altfel, Harap-Alb înseamnă „rob alb”, fapt ce surprinde pe
fiicele lui Verde Împărat.
În conținutul operei, se deosebesc o serie de trăsături ce încadrează opera în specia literară basm:
Cifra impară ”3” sau cifra fatidică (magică) se întâlnește în precizarea că erau: trei fii de crai, trei
fete de împărat, sau că Spânul apare în pădure de trei ori.
O altă cifră impară este 5, ce se observă prin menționarea ca Harap-Alb se împrietenește cu cinci
personaje fantastice sau că Împăratul Roș îl supune la cinci probe.
Specific basmelor o constituie prezența personajelor fantastice, a protagonistului și a
antagonistului, binele ieșind învingător.
De asemenea, în conținutul operei se întâlnesc formulele specific care fac posibilă încadrarea în
specia literară basm, însă de remarcat este faptul că formulă inițială și cea finală sunt schimbate: ”Amu cică
era odată…” , ”Și-apoi dă doamne bine…”.

Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul fiind omniscient și omniprezent, iar fantasticul se
realizează prin împletirea elementelor realiste inspirate din spațial Humuleștean cu elemente fabuloase.

Acțiunea basmului începe cu prezentarea a doi frați, unul crai, care avea trei fii, și altul
împărat, și avea trei fiice. Încă din incipitul acțiunii se conturează unul dintre motivele specific basmului,
cel al împăratului aflat în impas. Acesta fiind motivul pentru care craiul își anunță fii că trebuie să plece
pentru a-l ajută pe Verde Împărat. Prevăzător și trecut prin experiențe de viață, craiul își supune fii la proba
curajului, îmbrăcându-se într-o blană de urs și așteptându-i la capătul unui pod.

Fii mai mari se sperie și se întorc rușinați, iar mezinul mâhnit din cauza supărării tatălui său, se
retrage în grădină. Acolo, pentru generozitatea de care va da dovadă prin a-i da unei bătrâne de pomană,
primește un sfat și acesta va fi primul pas spre drumul formării. Fiul craiului alege hainele tatălui său de
când a fost mire și armele din tinerețe, iar din grajd ia calul care mănâncă din tava cu jăratic.

2
 Pornește la drum iar la pod este întâmpinat de același urs, însă fiul craiului nu se sperie, și vrând
să îl atace, se oprește deoarece de sub blana ursului se aude vocea craiului. Mezinul este felicitat pentru
curaj, primește în dar blana de urs și este sfătuit să se ferească de Spân și de Omul Roș.

Astfel, cel mai mic dintre fii pornește în primul său drum, cel al renunțării la statulul nobil și al
dobândirii unui statut inferior, din cauză că va ignora sfaturile primite de la tatăl său. Ajuns într-o pădure,
simbol al labirintului, al tărâmului misterios, fiul craiului îl acceptă tovarăș pe Spân abia când ajunge la o
răscruce de drumuri. În dreptul unei fântâni, Spânul profită de naivitatea fiului de crai și îl îndeamnă să
coboare, iar pasul făcut de feciorul craiului, se poate asemăna cu imaginea coborârii în Infern. Astfel,
primește un nume, este individualizat, iar jurământul pe care i-l face Spânului amintește de finalul basmului,
acest procedeu numindu-se ”prolepsă”.

Ajunși la curtea lui Verde Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe dificile, menite să
îl transforme, să îl ajute în devenirea lui că împărat. Primele două probe sunt depășite cu ajutorul calului și
al Sfintei Duminici, personaje ce îndeplinesc rolul de mistagog (persoană ce inițiază).

Astfel, el trebuie să aducă salată din grădina ursului, să aducă capul și pielea cerbului, bătute în
pietre prețioase, iar în final, să o aducă pe fiica Împăratului Roș.

Al doilea drum are menirea de a-l determina pe Harap-Alb să se încreadă din nou în cei din jur.
Pentru generozitate și pentru atenția oferită ființelor mici și neajutorate, este răsplătit cu o aripă de furnică
și cu o aripă de albină, și i se promite că va fi ajutat la nevoie. Apoi se împrietenește rând pe rând cu cinci
personaje fabuloase, înzestrate cu o trăsătură dominantă de caracter: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și
Păsări-Lăți-Lungilă.

Toți șase ajung la curtea Împăratului Roș și îi cer fata, iar evenimentele ce se vor petrece în acel
spațiu amintesc de ritualul pețitului miresei. Probele la care Împăratul Roș îi supune sunt menite de a-l
determina să depășească obstacolele și să se pregătească pentru statutul din final, cu atât mai mult că
Împăratul Roș și fiica lui bănuiau adevărul. Astfel, cu ajutorul lui Gerilă depășesc proba camerei de alamă
încinsă, Setilă și Flămânzilă îl ajută pe Harap-Alb la ospățul oferit de împărat, furnicile aleg macul de nisip,
Ochilă și Păsări-lăți-lungilă o păzesc o noapte întreagă pe fiica împăratului, iar albina îl ajută în ultima
proba.

La rândul ei, și fiica împăratului are o condiție, cea de a face competiție între turturica ei și calul
lui Harap-Alb. Astfel, calul ajunge înaintea turturicii și aduce cele 3 crenguțe de măr dulce, apa vie și apa
moartă. Tânăra acceptă să pornească la drum, iar pentru Harap-Alb, cel de-al treilea traseu reprezintă ocazia
cunoașterii prin iubire.

Cele 5 personaje fantastice se despart de Harap-Alb, iar cei doi tineri se îndrăgostesc unul de
celălalt, însă fiul craiului nu spune adevărul. La curtea Împăratului Verde, fiica Împăratului Roș spune
adevărul, iar Spânul îl ucide pe Harap-Alb. Fata îl învie pe tânăr, iar calul îl ucide pe Spân, ducându-l până
la soare și azvârlindu-l pe pământ.

Astfel, Harap-Alb este eliberat de statutul de slugă și întoarcerea la viață, vine cu un statut superior
chiar și celui din incipit, el demonstrând că este apt pentru a fi împărat.

Limbajul artistic este presărat cu expresii populare, conferind astfel textului particularitățile de
umor și oralitate. Oralitatea reprezintă de altfel, manieră prin care naratorul creează impresia de a relata
evenimentul în față unui public ce îl ascultă, iar umorul reprezintă modul prin care se provoacă râsul
cititorului. Cele două trăsături sunt evidențiate prin exprimări ca: ”să umble așa de frunză

3
frăsinelui”, ”lac de-ar fi, broaște sunt destule”, ”să trăiești 3 zile cu cea de alaltăieri”, ”tare-mi ești
drag, te-aș vârî în sân dar nu-încapi de urechi”.

În opera ”Povestea lui Harap-Alb”, se remarcă faptul că protagonistul aparține sferei umanului,
însă situațiile și personajele care îl însoțesc, chiar și antagonistul (Spânul) aparțin fantasticului.

Având în vedere faptul că se urmărește evoluția și transformarea eroului, putem afirma că opera se
poate încadra în categoria Bildungsroman, și faptul că dintre confruntarea binelui cu răul, în final
învingătoare au ieșit forțele binelui, creația poate fi considerată basm.

Caracterizarea lui Harap-Alb

Protagonistul basmului este reprezentativ pentru feciorul crescut în cultul pentru tradiție, adevăr, iubire și
loialitate. Pare a fi preluat din satul natal al naratorului și aparține sferei umanului. Nefiind înzestrat cu nici
o putere fabuloasă, fiul craiului este supus la a parcurge un traseu dificil pentru devenirea sa, și un rol
esențial îl îndeplinește Spânul, personaj antagonist, un rău necesar.

În construcția personajului, naratorul apelează la mijloacele caracterizării directe prin descriere,

realizate de către celelalte personaje și la cele ale caracterizării indirecte, prin narațiune, dialog și monolog,
trăsăturile evidențiindu-se din comportamentul și replicile personajului.

În incipit, naratorul omniscient și omniprezent precizează faptul că mezinul era mâhnit din pricina
necazului tatălui sau, iar Sfânta Duminică ulterior, când decide să-l ajute pentru a culege salată din grădina
ursului, sau pentru a aduce capul și pielea cerbului, bătute cu pietre prețioase, afirmă că fiul craiului este
fricos și se lamentează prea mult.

Cele mai multe trăsături reies prin intermediul caracterizării indirecte:

Generozitatea pare a fi dominanta trăsătură în personalitatea protagonistului, acesta demonstrând

calitatea, când are ocazia de a da de pomană unei bătrâne, dar și când își întrerupe traseul pentru a face
albinelor un stup. Bineînțeles, faptele fiindu-i răsplătite pe măsură.

Naivitatea este trăsătură caracteristică din incipit, căci tânărul ce depășește proba curajului.,
trecând peste podul la care îl aștepta tatăl său, se lasă păcălit cu ușurință de Spân, însă această întâmplare,
cu toate că aduce consecințe nefericite, îl pregătește pentru statutul de împărat. Așadar, Spânul în rolul de
antagonist ale cărui intenții sunt de a-l elimina pe Harap-Alb, nu face decât să-l pregătească.

Pentru mezin, coborârea în fântână și urcarea înapoi doar cu permisiunea Spânului, simbolizează
prima moarte fictivă și readucerea în spațiul real sub un nou statut, dar mai ales cu un nume ce îi va influența
destinul. Spre curtea Împăratului Roș, învață lecția încrederii în ceilalți și dovedește că poate
fi prietenos, milos cu ființele neajutorate, aceste calități fiindu-i esențiale atunci când se va elibera de
statutul de slugă. La curtea Împăratului Roș își dovedește ambiția și perseverența, insistând după fiecare
proba depășită, să o primească pe fiica acestuia.

4
 Al treilea drum, cel spre Verde Împărat, după ce obține ce și-a propus, reprezintă ocazia cunoașterii
prin iubire, etapă esențială pentru viitorul împărat. Harap-Alb demonstrează însă că este loial stăpânului
sau, preferând să țină secretul ascuns, cu toate că Spânul ar fi meritat să fie demascat. La curtea lui Verde
Împărat, față este cea care îl va elibera de statutul de slugă, spunând adevărul, și tot ea îl readuce la viață.

Aceste evenimente pot fi interpretate din nou că o moarte fictivă, și faptul că datorită cunoașterii
iubirii, protagonistul evoluează.

Finalul basmului este deschis, binele învinge, dar se sugerează că petrecerea dată în cinstea nunții,
continuă și acum.

Ion
(roman realist, obiectiv, modern, interbelic- Liviu Rebreanu)
-comentariu literar -

Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o acțiune complexă desfășurată pe mai
multe planuri narative, cu o intrigă complicate și un număr mare de personaje.

Romanul ”Ion” a apărut în 1920, după o lungă perioadă de muncă, autorul amintindu-și de
evenimentele la care a fost martor, sau care i-au fost relatate.

O discuție cu sora să, Livia, îl impresionează pe scriitor, cu atât mai mult când află că o tânără
dintr-o familie înstărită a fost bătută crunt de tatăl ei, când a aflat că va avea un copil cu un băiat dintr-o
familie săracă.

Altădată, scriitorul a fost impresionat de patimă din glasul unui țăran sărac, atunci când rostea
cuvântul ”pământ”, iar cu altă ocazie, scriitorul a zărit într-un țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare, care a
îngenuncheat și a sărutat pământul că pe o ființă dragă.

Modernismul literar este prezent în român prin tehnică circulară, romanul începând cu drumul ce
intră în satul Pripas, iar în final scriitorul detaliază același drum, doar că spre ieșire. De asemeni, procedeul
contrapunctului este un element modern, prin care același eveniment este prezentat în situații diferite la alte
personaje, de exemplu cele 3 nunți: Ion-Ana; Florica-George; Laura-Pintea.

De asemeni, sondarea psihologică a protagonistului măcinat de cele două patimi, încadrează

romanul în curentul literar modernism.

În conținutul creației literare, se deosebesc și elemente realiste, prin perspectiva narativă obiectivă,
naratorul fiind omniscient și omniprezent, prin prezentarea indicilor spațio-temporali, realizându-se astfel
impresia de autenticitate.

5
 Acțiunea este structurată pe planuri narative ce urmăresc separat destinele personajelor.

Tema operei este constituită de ilustrarea monografiei satului tradițional ardelenesc de la începutul
secolului al XX lea, când societatea era dominată de puterea statutului financiar, iar oamenii erau judecați
în funcție de pământul pe care îl dețineau. Această clasificare dureroasă, provoacă drame în sufletele
personajelor care aleg să renunțe la sentimentele adevărate, pentru a-și împlini visul. Astfel, scriitorul
propune căsătoria bazată pe compromis, pe renunțare la marea iubire.

Titlul este reprezentat de numele personajului eponim, care se transformă în vocea țăranului
simplu, sărac și criticat în funcție de pământul pe care îl deține. În acea perioada, pământul conferea un
statut superior în societate.

Acțiunea romanului începe cu drumul care întră în satul Pripas, naratorul prezentând detaliat
elementele pe care le zărește, fiecare casă, iar răscrucea strâmbă prevestește destinele tragice ale
personajelor. Astfel, în manieră realistă, în incipitul romanului se evidențiază tehnica detaliului.

Atenția naratorului se îndreaptă către sărbătoarea din sat, unde avea loc hora tradițională, oamenii
fiind poftiți în curtea văduvei lui Maxim Oprea, mama Floricăi. Hora duminicală este ocazia potrivită pentru
creionarea imaginii societății rurale ardelenești, influențată de prejudecăți, oamenii fiind împărțiți în două
categorii, bogați și săraci, acest lucru provocând drame.

Ion este fiul lui Alexandru Pop al Glanetașului. E un tânăr sărac și muncitor, însă frustrarea imensă
a acestuia e provocată de faptul că în tinerețe parinții avuseseră avere, iar tatăl lui nu a știut cum să o
păstreze. Tânărul era îndrăgostit de Florica, dar fata era săracă și își îndreaptă atenția spre Ana. Tatăl ei,
Vasile Baciu, rămăsese văduv din tinerețe dar a știut să aibă grijă de averea familiei, astfel încât, când fiica
a crescut , a decis că această să se mărite cu George Bulbuc, un băiat dintr-o familie înstărită.

Ion renunță la iubirea pentru Florica, și începe să o vadă pe Ana pe ascuns. În iarnă, Vasile Baciu
ajunsese să creadă că Ana este însărcinată cu George, și chiar îi reproșează tânărului că nu o ia de soție.
Când află adevărul, se înfurie și își bate crunt fiica timp de aproape o săptămână. Oamenii din sat îi cer
preotului Belciug să intervină, fiindu-le milă de Ana.

Într-un final, familia Glanetașului și familia Baciu se întâlnesc, iar Ion negociază condițiile pentru
a o lua pe Ana de soție.

Capitolul ”Nunta”, aflat la finalul primei părți, Glasul Pământului, surprinde conflictul interior ce
îl macină pe Ion. Tânărul este entuziasmat la gândul că și-a schimbat statutul social. Se înfurie când
conștientizează că va trebui să o suporte pe Ana, și în același timp, în sufletul sau încolțește patima pentru
Florica.

A două parte a romanului, ”Glasul Iubirii”, surprinde detalii din viața lui Ion și a Anei. Acesta se
înfurie pentru că Vasile Baciu refuză să îi dea zestrea cuvenită, și o bate. Cu toate acestea, aflat în fața
pământului pe care l-a primit după nuntă, Ion este copleșit de sentimente, și îngenunchează și îl sărută.

În vară, Ana aduce pe lume un copil, fiind singura dată când Ion simte ceva pentru soția lui, doar
milă. Nașterea copilului este ocazia potrivită pentru că Ion să-i ceară lui Vasile Baciu, toată averea Anei.

Florica și George anunță că se căsătoresc, fapt ce stârnește gelozia lui Ion. La nuntă vine și Ana,
însoțită de soțul ei, iar aceasta constată îndurerată că Ion încă o mai iubea pe Florica.

6
 În drum spre casă, Ana îi spune că vrea să se sinucidă, fapt ce nu îl impresionează pe Ion. La scurt
timp, Ana face faptul necugetat, iar copilul celor doi rămâne în grijă Zenobiei (mama lui Ion).

Ion este închis, iar preocuparea lui majoră era că fiul să-i trăiască, pentru că altfel rămânea fără
avere. După ce iese din închisoare, vede cum fiul lui este din ce în ce mai palid, și la câteva zile, copilul
moare din cauza neglijenței Zenobiei.

Vasile Baciu are din nou pretenții la avere, însă preotul intervine, făcându-i pe cei doi să ajungă la
o înțelegere. Ion, rămas fără soție și copil, începe să se întâlnească pe ascuns cu Florica, însă, într-o zi,
George este avertizat de oloagă satului, Zavista, că Florica îl înșală.

Astfel, în acea seară, George decide să rămână acasă și aude un zgomot în grădina. Știind exact
despre cine este vorba, lovește cu putere cu o sapă, iar în zorii zilei Ion este găsit mort într-o baltă de sânge.
George este arestat, iar Florica îndură reproșurile satului.

Averea lui Ion întră în posesia bisericii, preotul construindu-și o biserica nouă, iar acțiunea
romanului se încheie cu hora și sărbătoarea dată în cinstea noii biserici, și drumul care iese din satul Pripas.

Celălalt plan narativ, urmărește destinul familiei Herdelea. Învățătorul își zidise în tinerețe casă
pe unul dintre terenurile bisericii, având doar acordul verbal al preotului Belciug.

Familia Herdelea avea trei copii, pe Titu, tânărul poet visător, pe Laura și pe Ghighi, și erau toți
membri respectați în sat, din prisma meseriei lui Herdelea, cu toate că nu aveau pământ, și nici zestre pentru
fete.

În timp, din cauza lui Ion, relațiile dintre învățător și preot se degradează, și familia Herdelea era
amenințată cu evacuarea. Cu atât mai mult, învățătorul se confruntă cu regulile impuse de ungurii care
ocupaseră Ardealul, fiind aspru sancționat de un membru al inspectoratului școlar, pentru că le preda
copiilor în limba română, și nu limba oficială a statului, în maghiară.

Pe acest fundal, Laura se îndrăgostește de viitorul medic, Aurel, însă familia Herdelea se opune
relației, întrucât tânărul avea pretenții și la zestre.

Mai mult decât atât, pe fundalul relațiilor tensionate cu preotul și al piedicilor de la serviciu,
învățătorul Herdelea se mută temporar în Armadia, reușind să găsească un loc de muncă. Revenind după o
perioadă în Pripas, ei o conving pe Laura să îl accepte că soț pe Pintea, un viitor preot care ajunsese să o
iubească sincer, și a cerut-o de soție fără a avea pretenții la zestre.

Destinul Laurei este influențat de aceleași prejudecăți , de importanța statutului social, însă, în
comparație cu celelalte personaje, ea ajunge să se îndrăgostească de soțul ei.

În același timp, în satul Pripas, în locul învățătorului Herdelea, este trimis la catedră un tânăr care
se îndrăgostește de sora mai mică a Laurei, și pe care o cere de soție, spre mulțumirea familiei Herdelea.

7
 Caracterizarea lui Ion

Ion este personajul eponim al romanului, reprezentant al țăranului sărac, judecat aspru de societatea
nedreaptă, din cauza statutului social inferior, provocat de faptul că părinții săi aveau foarte puțin pământ.

În construcția personajului, naratorul apelează la modalitățile caracterizării directe, prin descriere,

prezentându-l chiar la începutul romanului drept un tânăr muncitor , cinstit, căruia îi plăcea să muncească
pământul.

Prin intermediul caracterizării indirecte, utilizând modalitățile de expunere, narațiunea, monologul,

descrierea, naratorul obiectiv comentează portretul moral al protagonistului.

Încă de la hora duminicală de la începutul primei părți, Ion se deosebește de ceilalți tineri din sat
prin inteligență nativă, dar mai ales prin modul viclean de a o privi pe Ana. Faptul că Vasile Baciu îl
jignește, îi rănește orgoliul, spunându-i ”hoț, fleandură și sărăntoc”, acționează că un imbold pentru Ion,
acesta conștientizând că doar prin renunțarea la iubirea adevărată pentru Florica și cucerirea Anei în ciuda
tatălui ei, va reuși să scape de sărăcie.

Astfel, viclean, Ion își construiește strategic planul, iar discuția cu Titu și sfatul primit de la tânărul
poet visător de a-l sili pe Vasile să i-o dea pe Ana, îl determina pe fiul Glanetașului să acționeze josnic,
profitând de sentimentele sincere ale tinerei fete. Își arată interesul prefăcut față de fiica lui Vasile Baciu,
până când aceasta îi spune că este însărcinată. Din acest moment, devine arogant, lipsit de sentimente,
nepăsător la bătăile și umilințele pe care Ana le îndura de la tatăl ei.

Lipsit de umanitate, nu intervine când află că Ana este bătută zilnic, iar când prin intervenția
preotului Belciug, Baciu și familia Glanetașului se întâlnesc, Ion continuă să rămână arogant și negociază
termenii pentru că nunta să aibă loc, ignorând suferință tinerei pe care a necinstit-o.

Capitolul ”Nunta”, surprinde conflictul interior din sufletul personajului, lupta dintre pământ și
iubirea adevărată, monologul subliniind statutul social superior și Florica. Cu toate acestea, înțelege că doar
prin Ana, pe care a considerat-o doar o unealtă, a ajuns să obțină pământ.

După nuntă, profită mișelește de Vasile Baciu pentru a-l determina să-i dea pământul, și când se
vede în fața loturilor primite, copleșit de emoțiile puternice, îngenunchează și îl sărută, iar apoi înfinge
mâinile în pământ și le scoate negre ca și cum ar avea ”mănuși de doliu”, gest ce anticipează prolepsa.

În relația cu Ana, este nepăsător, indiferent la sentimentele și trăirile acesteia, unică satisfacție pe
care o simte fiind dată doar de faptul că și-a împlinit cea mai mare dorința, care devenise treptat trăsătură
dominantă a personalității sale. Visul de a avea pământ.

După moartea Anei și a copilului, Ion este cuprins de ”Glasul iubirii”, această patimă pentru Florica,
aducându-i sfârșitul. Complet dezumanizat, Ion se comportă mișelește, prefăcându-se a fi prietenul lui
George, doar pentru a o vedea pe Florica.

Finalul este unul violent, George lovindu-l de câteva ori cu o sapă, unealtă prin care se muncea
pământul, atât de drag lui Ion.

8
 Personajul lui Rebreanu, poate fi considerat unul realist, având în vedere faptele pe care întâmplător
le-a aflat autorul, și pe care le-a integrat în român, dar mai ales întâmplările la care a fost martor, cum ar fi
țăranul care îngenunchează și sărută pământul, sau o altă persoană care rostea cu patos cuvântul ”pământ”.

În altă ordine de idei, protagonistul romanului poate fi considerat modern, autorul atribuindu-i
monologuri interioare și pasaje de introspecție psihologică, prin care Ion își analizează prioritățile.

Criticul literar George Călinescu, era de părere că ”Ion a fost o brută. A sedus o femeie, a dus-o la
spânzurare”. În acest context se poate consideră faptul că evoluția lui Ion de la început, până la final, s-a
îndreptat sigur spre dezumanizare.

În ceea ce privește stilul artistic a lui Liviu Rebreanu, se remarcă anticolofilismul (stil anticofil-
împotriva stilului frumos; texte lipsite de procedee artistice). Liviu Rebreanu a fost cel care a creat primul
roman obiectiv, modern, din literatură română, prin ”Ion”, iar manieră să literară îl clasează drept un
precursor al lui Ioan Slavici, prin faptul că surprinde ca un fin psiholog frământările interioare ale
personajelor, dar mai ales, realizează o monografie a societății din Ardeal.

Enigma Otiliei
(roman realist, obiectiv, modern, balzacian- George Călinescu)
- comentariu literar-

Romanul este specia genului epic, în proză, cu o intrigă complicată, o acțiune desfășurată pe mai
multe planuri narative și cu un număr mare de persoanje, puternic individualizate.

Opera ”Enigma Otiliei” a apărut în perioada interbelică, în 1938, și se încadrează în principiile

modernismului literar impuse de Eugen Lovinescu în revista ”Sburătorul”.

Realismul literar este reprezentat în roman prin tehnica detaliului, naratorul prezentând amănunțit
decorurile exterioare și interioare, în lungi perioade descriptive

Perspectiva spațio-temporară, precis indicată, trimite la realismul literar, evenimentele

desfășurându-se în casa lui Giurgiuveanu, de pe strada Antim din București, în casa familiei Tulea, și la
moșia lui Pascalopol, din Câmpia Bărăganului. Indicii temporari amintesc de vara din anul 1909.

Perspectiva narativă obiectivă, cu narator omniscient și omniprezent, impune realismul literar.

Modernitatea romanului este indicată de tehnica circulară, prin simetria incipitului, cu finalul, dar
și prin existența naratorului homodiegetic, prin prisma lui Felix Sima, care este personaj, martor și actor la
evenimente. Astfel, prin Felix, personaj martor, evenimentele sunt transmise către narator

Balzacianismul- influențele balzaciene surprinse în conținutul romanului, amintesc de literatură

lui Balzac. Istoria unei moșteniri și modul în care această influențează destinele personajelor, este o

9
trăsătură a balzacianismului. Ilustrarea imaginii societății burgheze românești aflate sub puterea
distrugătoare a banului , dar și degradarea relațiilor interfamiliare, sunt preluate din universul literal al
scriitorului balzac. În această categorie, poate fi inclusă și ideea paternității, cu atât mai mult că romanul s-
a numit inițial ”Părinții Otiliei”.

Tema operei o reprezintă ilustrarea imaginii societății burgheze românești de la începutul secolului
XX-lea, dominată de puterea distrugătoare a banului. Pe acest fundal, se conturează istoria unei moșteniri
și modul în care aceasta influențează destinele celorlalte personaje.

Semnificația titlului trimite la misterul care se naște în mintea tânărului Felix Sima, fascinat de
comportamentul Otiliei, și cu atât mai mult, derutat de trecerile bruște ale acesteia, de copilăriile, iar ulterior,
maturitatea prin care îi vorbește lui Felix despre imposibilitatea unei relații.

Și pentru Pascalopol, Otilia este o enigmă, acesta cunoscând-o pe tânăra fată de mică, însă ajunsă
în pragul maturității, Otilia îl fascinează. Astfel, moșierul îi mărturisește lui Felix că și pentru el, Otilia este
o enigmă, cu atât mai mult că nu reușea să distingă ”ce este patern, și ce este viril” în sentimentele pentru
această.

Acțiunea romanului se remarcă prin lipsa unui fir narativ, identidicându-se două planuri, istoria
unei moșteniri, influențând destinele personajelor.

Romanul începe cu prezentarea tânărului Felix Sima, proaspăt absolvent al unui liceu din Iași,
rămas orfan, căutând pe strada Antim din București, casa unchiului și tutorelui său legal, Costache
Giurgiuveanu.

Înainte de a muri, tatăl lui Felix, doctorul Iosif Sima a lăsat o sumă importantă lui Giurgiuveanu și
înștiințarea că banii sunt destinați pentru studiile tânărului. Acesta voia să urmeze medicina. Chiar din
incipitul romanului, se remarcă influențele realiste, sugerate de tehnica detaliului, prin care
naratorul heterogetic (omniscient, omniprezent, obiectiv) prezintă amănunțit elemente ale decorului, ce
compun aspecte ale casei lui Giurgiuveanu. Felix remarcă surprins aspectul neîngrijit al casei lui Costache,
mai ales știind că acesta era un om foarte bogat.

La prima încercare de a anunța de sosirea la București, Felix se lovește de atitudinea ostilă a lui
Costache, pentru că acesta îi spune: ”Aici nu stă nimeni!”. Este primit în casă din a două încercare, abia
după ce Otilia intervine .

Prin intermediul lui Felix, naratorul heterodiegetic se descoperă prin aspecte din interiorul locuinței
lui Costache, dar și o parte din personajele participante la acțiune. În acea seară erau în casă lui Costache,
Aglae Tulea cu soțul ei, Simion, și cu doi dintre cei trei copii, Aurica și Titi. De asemenea, un alt oaspete
important era Leonida Pascalopol, un moșier bogat, de vârstă apropiată cu cea a lui Costache și atent la
tânăra Otilia.

Felix remarcă frumusețea Otiliei, și pe parcursul acelei veri, se îndrăgostește de ea. El se înscrie la
medicină, iar tânăra, la observator. Felix îi reproșează Otiliei gesturile familiare față de Pascalopol, și timp
de câteva săptămâni, moșierul nu mai vine în vizită la această. Tânărul și Pascalopol discută despre Otilia,
moșierul rugându-l să îl lase să o vadă.

Îi invită pe cei doi la moșia din Câmpia Bărăganului și se retrage o perioada la București. Felix
încearcă să o cucerească pe fată, însă Otilia îi argumentează matur motivele pentru care relația dintre cei
doi ar fi imposibilă.

10
 Întocându-se la București, Felix se concentrează pe studii, dorind să îi demonstreze Otiliei că va fi
demn de iubirea ei. Într-o dimineață, descoperă dezamăgit că Otilia a plecat cu Pascalopol la Paris, și după
2 săptămâni, cei doi se întorc. Costache Giurgiuveanu face două accidente cardio-vascular, iar medicii îl
asigură că se va însănătoși, deși, totuși acesta moare, decesul fiind provocat de către Stănică Rațiu, care îi
fură o parte din avere. După înmormântarea lui Costache, Otilia pleacă definitiv cu Pascalopol.

Peste câțiva ani, timp în care Felix și-a terminat studiile și și-a realizat o carieră de succes, îl
întâlnește întâmplător pe Pascalopol în tren. Moșierul îi arată o fotografie cu o femeie foarte frumoasă, iar
Felix nu își da seama că e Otilia. Pascalopol îi mărturisește că cei doi au fost căsătoriți pentru un scurt timp,
și că Otilia se recăsătorise cu un conte.

Finalul roamnului reia incipitul, Felix plimbându-se din nou pe stradă Antim din București, și
căutând casa lui Costache Giurgiuveanu, amintindu-și de replica ”Aici nu stă nimeni!”

Al doilea plan narativ urmărește istoria unei moșteniri și modul în care aceasta influențează
destinele celor două personaje. Din cauza averii lui Costache Giurgiuveanu, relația lui Costache cu sora lui,
Aglae Tulea este tensionată. În familia Aglaei, din cauza banilor, cei trei copii au de suferit, Aurica fiind
condamnată la singurătate, Olimpia ratând șansă de a avea o familie, în comparație cu Giurgiuveanu, avarul
umanizat prin sentimentele sincere față de Otilia și Felix. Aglae Tulea, încadrată în titologia ”babei
absolute, fără cusur în rău”, este avarul fără sentimente care pentru a-și împlini visul, distruge destine. De
altfel, după moartea fratelui ei, Aglae nu se dezminte, singurul scop fiind de a rămâne cu averea lui Costache
și, nereușind acest lucru, se înlătură la adevăratele probleme, iar de înmormântarea lui Costache, se ocupă
Leonida Pascalopol.

1. Caracterizarea lui Felix Sima

Felix Sima este reprezentativ pentru tipul personajului modern, perceput în două ipostaze, prima
este cea de participant la acțiune, asigurându-i rolul de actor, iar a două de martor la evenimente, căci prin
intemediul lui, cititorului i se dezvăluie mediul în care se vor desfășura evenimentele, dar și personajele.

Modernitatea personajului este dată de rolul de narator homodiegetic pe care îl primește de la

naratorul heterodiegetic.

Trăsăturile fizice, trasate prin procedeul descrierii, în mod direct, dezvăluie și calitățile interioare
ale acestora: voință, ambiție, distincție.

Felix, înainte de a-și construi o carieră de succes, trece prin criză erotică adolescentină. Faptele,
gesturile, atitutinea acestuia, surprind frământările interioare. Chiar de la prima întâlnire, el simte pentru
Otilia o simpatie spontană, care ulterior se transformă în iubire. Cu toate că iubirea pentru Otilia nu se
împlinește, Felix nu renunță la idealurile sale ci din contră, dezamăgirea îl maturizează.

Pentru el, Otilia este o enigmă, căci în mintea tânărului îndrăgostit îi este imposibil să înțeleagă
schimbările bruște de comportament.

11
 Mediul înconjurător reprezintă un alt procedeu al caracterizării indirecte, iar Felix se distinge în
societatea burgheză condamnată să trăiască sub puterea nimicitoare a banului.

Prin inteligența, spiritul analitic și superioritatea ideilor, aceste trăsături sunt reprezentative pentru
tipologia personajului modern.

În relația cu celelalte personaje, Felix se deosebește prin ambiție și perseverență, propunându-și

să se ridice , și ținând cont de ambițiile sale, dar mai ales refuzând ideea de a fi orgolios și arogant.

În final, reușește să se realizeze la nivelul așteptărilor sale, demonstrându-și fermitatea și

perseverență , și se înțelege că într-o societate dominată de puterea banului, căsătoria bazată pe sentimente
sincere nu este valabilă.

Astfel, se căsătorește cu fiica unui politician, și pătrunde în înalta societate.

2. Caracterizarea Otiliei Mărculescu

Otilia Mărculescu este fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, și din cauză că acesta nu o înfiază,
cu toate că o iubea ca pe copilul său, Otilia va trăi drama singurătății și a viitorului nesigur.

Comportamentul marcat de schimbările bruște, amintesc de misterul feminin, fapt ilustrat chiar din
titlu. Otilia este personajul feminin, modern, prin înclinația pentru artă, pentru studiu și slăbiciunea pentru
lux și călătorie.

Modernitatea personajului este dată și de multitudinea unghiurilor din care această este privită.

Pentru Aglae Tulea, ea este ”o stricată”. Aurica o invidiază. Costache o iubește ca pe fiica lui, cu
toate că evita să o înfieze. Pascalopol nu distinge ”ce este patern și ce e viril” în sentimentele sale pentru
dânsa. Stănică Rațiu crede că este ”o femeie practică”, iar pentru Felix, Otilia este o enigmă, provocată de
modul în care se comportă.

Trăsăturile fizice ce reies în mod direct, prin descriere, dezvăluie calitățile

morale: frumusețea, delicatețea, feminitatea, cochetăria.

Otilia respinge cu delicatețe manifestările lui Felix, acceptând protecția lui Pascalopol. Condamnată
fiind la un viitor nesigur, Otilia șochează prin maturitatea argumentelor prin care vorbește despre
imposibilitatea unei relații cu tânărul Felix Sima.

Mediul reprezintă un factor al caracterizării indirecte, iar tânăra față se distinge de celelalte
personaje prin maturitatea în gândire, eleganță și distincție.

· În relație cu Giurgiuveanu, Otilia este înțelegătoare, calmă și răbdătoare, știind că moș

Costache, în definitiv, nu era un om rău.

12
 · Față de Pascalopol, Otilia își arată sinceritatea, dar mai ales, dezinteresul.

Otilia este personajul reprezentativ pentru eternul enigmatic feminin, forțată de destin să aleagă în
viață protecția celui care a văzut-o crescând și transformându-se într-o tânără fermecătoare.

Creația literară ”Enigma Otiliei” respectă principiile modernismului impuse de Eugen Lovinescu,
sincronizând literatura română cu cea europeană, mai ales prin faptul că orientarea artistului a fost îndreptată
către spațiul citadin, iar societatea este surprinsă în evoluția spre degradare, din cauza puterii distrugătoare
a banului.

De asemeni, un alt elementde modernitate îl reprezintă ilustrarea dramei personajului feminin,

condamnat să trăiască un viitor incert.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

(roman modern, subiectiv, al experientei- Camil Petrescu)

- comentariu literar-

Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o acțiune complexă, o intrigă
complicată și un număr mare de personaje. Romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
se înscrie în modernismul interbelic, teoretizat de Eugen Lovinescu în revista ”Sburătorul”.

Camil Petrescu însă, impune prin opera sa o serie de categorii estetice, prin care contribuie la
modernizarea literaturii: autenticitatea, substanțialitatea, relativismul, și personajul narator, tipul
intelectualului lucid, analitic, în permanență în căutarea de certitudini.

Romanul apare în 1930, și urmărește cele două experiențe dramatice ale personajului principal,
Ștefan Gheorghidiu, experiență în planul iubirii și cea de pe frontul de lupta, în timpul războiului tragic și
absurd.

Ca în orice român, și în creația lui Camil Petrescu acțiunea este complexă și desfășurată pe mai
multe planuri narative, intriga este complicată, iar prezența personajelor, numeroasă.

Perspectiva narativă este subiectivă, influențând modernitatea romanului, iar naratorul este
homodiegetic (subiectiv).

Perspectiva spațială este realistă, evenimentele desfășurându-se la București, Odobești,

Câmpulung și pe frontul de pe Valea Prahovei.

13
 Perspectiva temporală, însă, este influențată de elementele moderne ale intruziunii timpului
subiectiv al amintirilor. În cel obiectiv al evenimentelor ce se desfășoară, se remarcă discontinuitatea în
relatarea evenimentelor, acestea fiind readuse prin memoria involuntară.

Prima parte a romanului este ficțiune, deoarece la momentul publicării, autorul nu trecuse
prin experiența căsătoriei, însă a două parte cuprinde pasaje din jurnalul de front al autorului, el
participând la luptele din timpul Primului Război Mondial.

Tema operei este reprezentată de reliefarea celor două drame, a personajului principal dominat de
nevoia de certitudine în plan sentimental, dar și pe frontul de luptă.

Titlul este reprezentativ pentru cele două experiențe ale lui Gheorghidiu, repetiția termenului
”noapte” amplificând dorința de a atinge absolutul în iubire ”ultima noapte de dragoste” dar și incertitudinea
și drama trăite pe front ”întâia noapte de război”.

Prima parte începe prin plasarea în timp și spațiu a momentului obiectiv al desfășurării
evenimentelor în vara anului 1916, pe frontul de pe Valea Prahovei, înaintede a începe războiul.

Personajul principal Ștefan Gheorghidiu este încadrat ca sublocotenent în rezervă și remarcă

superficialitatea în pregătirea pentru război. Discuția de la popotă a ofițerilor care dezbăteau tema
infidelității și a iubirii, îi declanșează lui Gheorghidiu amintiri dureroase. Discuția pornise de la decizia
surprinzătoare a unui judecător de a achita un bărbat care și-a ucis soția pentru infidelitate. Ștefan încheie
violent schimbul de replici cu fraza ”Acei care se iubesc, au drept de viață și de moarte, unul asupra
celuilalt”. Este înștiințat că i-a fost acceptată permisia de a pleca să-și viziteze soția.

Al doilea capitol al romanului începe cu frază ce constituie intrigă acțiunii și indică drama
incertitudinii pe care o trăiește Ștefan ”Eram însurat de doi ani și ceva cu o colegă de la universitate și
bănuiam că mă înșală”. Prin memorie involuntară, în urmă discuției despre iubire și fidelitate, Ștefan
rememorează evenimentele petrecute în timpul căsniciei cu Ela.

Relația celor doi a început din timpul studenției, Ștefan studia filozofia, iar Ela era la litere, iar la
început el se simțea mândru știindu-se iubit de una dintre cele mai frumoase studente. S-au căsătorit, și în
ciuda traiului modest, erau fericiți.

Într-o zi, cuplul este invitat la petrecerea unui unchi foarte bogat de-al lui Ștefan, ocazie prin care
protagonistul ironizează obiceiurile celor bogați, dar și compromisurile pe care le fac pentru a-și păstra
averea. După câteva săptămâni, unchiul bogat al lui Ștefan moare, iar la citirea testamentului, Gheorghidiu
află surprins că a moștenit cea mai mare parte din avere. Din acel moment, Ștefan rămâne surprins de
îndârjirea Elei, ca dânsul să nu renunțe la ce a primit. Treptat, Ela devine atrasă de bani, afaceri, se
împrietenește cu Anișoara, vara lui Ștefan, iar prin intermediul ei, cuplul întră într-un grup de persoane
superficiale și fără preocupări. În acel grup, Ela îl întâlnește pe Domnul G. (Gregoriade), un avocat obscur
fără procese, umblat prin lume, și care le învăța pe femei să danseze tangoul, un dans la modă în acele
timpuri.

Anișoara îi invită pe cei doi într-o excursie la Odobești, iar Ștefan remarcă surprins cum Ela făcea
eforturi pentru a călători în aceeași mășină cu G, și consideră că fiecare remarcă a acesteia era făcută pentru
noul bărbat din grup.

14
 Cele trei zile, cât a durat excursia de la Odobești, Ștefan a descoperit că soția lui era atrasă de G,
iar comportamentul ei i-a dat de gândit că îl înșală, cei doi dispărând uneori, iar ea a gustat din farfuria lui.
Întorși la București, Ștefan îi cere Elei explicații, iar această se justifică spunând că toate femeile fac la fel.

Cuplul este invitat la o petrecere, acolo unde Ștefan profită că G nu este de față și își face soția
geloasă. De data aceasta, Ela îi cere lui Ștefan explicații, iar atmosfera dintre cei doi devine și mai
tensionată. După o săptămână, cuplul este din nou invitat să iasă cu grupul, iar Ela, profitând de prezența
lui G, își face soțul gelos. Ștefan îi cere să meargă împreună cu el acasă, iar ea refuză. Atunci Gheorghidiu
pleacă și aduce în patul conjugal, o femeie de moravuri ușoare. După câteva ore apare și Ela, iar Ștefan o
sfătuiește să nu facă scandal, căci tot ea va fi considerată vinovată.

Timp de câteva săptămâni, cei doi sunt despărțiți, iar apoi se împacă. Într-o noapte, Ștefan vine de
pe front și nu își găsește soția acasă. În zorii zilei, aceasta intră în casă, iar Ștefan, fără a o lasă să se justifice,
îi cere divorțul și o dă afară.

Se împacă și se mută la Câmpulung, iar Ștefan speră că va fi mai bine pentru cei doi pentru că își
știa soția aproape. Primește de la aceasta o scrisoare, prin care îl roagă să vină urgent acasă și i se acceptă
cererea de a pleca. Este primit de Ela cu o serie de gesturi tandre, iar la final această aduce în discuție
războiul și testamentul, și Ștefan înțelege scopul acestei întâlniri, cu atât mai mult, se înfurie când îl zărește
pe G pe stradă și înțelege că Ela are un plan pus la cale cu amantul ei. Consideră că doar dacă s-ar întoarce
noaptea, ar putea avea certitudinea infidelității soției, și decide să îi prindă împreună. Nu-și poate duce
planul la bun sfârșit pentru că este trimis pe front, acolo unde află vestea că a două zi, România va întră în
război.

Astfel, prima parte a romanului se încheie cu imposibilitatea de a află adevărul.

A două parte, ”întâia noapte de război” , începe cu prezentarea imaginii dezolante a frontului și
a haosului instalat odată cu răspândirea vieții despre război. A două parte a romanului împrumută fragmente
din jurnalul de front al scriitorului. În paginile acestei părți, se dezvăluie adevărata față a războiului, autorul
demitizând imaginea oștilor dominate de eroism, vitejie și prezentând în schimb tragicul și absurdul.

Sunt prezentate lupte ușoare dar și dificile, în care domină imagini de apocalipsă. Ștefan meditează
la condiția umană, la posibilitatea sumbră de a muri oricând, cunoaște teroarea, frigul, boala, și mai ales
pregătirea superficială a armatei.

În capitolul ”ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, sunt descrise imaginile groaznice ale
războiului. Regimentul lui Ștefan este luat prin surprindere, iar el asistă neputincios la moartea colegilor
lui. Este rănit și spitalizat, iar după ce iese din spital, discută cu Ela. Aceasta încearcă să îl copleșească din
nou cu gesturile și atenția sa, însă Ștefan constată că i-a devenit indiferentă. Îi propune divorțul, și îi oferă
mai mult decât această a cerut pentru a-și asigura viitorul, ”adică tot trecutul”.

15
 Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu

Ștefan Gheorghidiu este reprezentativ pentru personajul modern, tipul intelectualului, lucid
analitic, hipersensibil și inadaptat în societatea superficială. Ștefan este personajul dominat de nevoia de
certitudine și de dorința de a atinge perfecțiunea în planul iubirii.

În construcția personajului, naratorul apelează la modalitățile caracterizării directe, prin descriere la

cele ale caracterizării indirecte, prin care în același timp se trasează modernitatea personajului, prin
narațiune și monolog interior.

Gheorghidiu își trasează încă din incipitul acțiunii dominantele personalității lui și modul superior
de a gândi, remarcându-se astfel în timpul discuției de la popotă despre iubire și fidelitate.

Superioritatea în gândire îl determină să analizeze procesul de îndrăgostire și etapele acestuia,

Gheorghidiu fiind de părere că ”iubești mai întâi din compasiune, iar treptat ne învățăm cu acea persoană
și nu concepem să-i provocăm suferință”.

Nevoia și certitudinea, și dorința de a atinge idealul în iubire, îl determină pe Ștefan să răbufnească

și să încheie discuția cu o replică violentă, prin care demască suferință cruntă ”acei care se iubesc au drept
de viață și de moarte, unul asupra celuilalt”.

Toate acțiunile personajului sunt influențate de necestitatea de a afla adevărul, iar bănuiala de a fi
înșelat îi rănește orgoliul.

Iubirea pentru Ela este provocată de mândria de a se simți admirat de una dintre cele mai frumoase
studente. Prin Ela, Ștefan își potejează aspirațiile superioare, însă în mintea bărbatului îndrăgostit, nu se
observă la începutul relației adevăratul caracter al femei iubite. Treptat, Ștefan descoperă dezamăgit
personalitatea soției lui. În timp ce el continuă să rămână inadaptat prin interesul pentru averea moștenită,
remarcă la soția lui, atracția pentru bani și ieșirile mondene.

Astfel, nu Ela se schimbă, ci modul în care Ștefan începe să o descopere, iar dezamăgirea este
imensă cu cât personajul conștientizează cu luciditate că s-a înșelat.

Analitic, prin lungi procese de inspirație, interpretează gesturile Elei drept intenții de a-l cuceri pe
G. De altfel, prin autrospecție, Ștefan își înțelege trăirile.

Excursia de la Odobești, dar și celelalte ieșiri mondene reprezintă ocazii de a descoperi dezamăgit
imposibilitatea împliniri idealului de iubire.

Mediul în care personajul acționează, reprezintă o modalitate a caracterizării indirecte, prin care
Ștefan se evidențiază că un inadaptat în grupul în care a intrat odată cu primirea moștenirii.

Personajul va rămâne dominat de nevoia de certitudine în plan sentimental, până în momentul în

care România va intra în război. Pentru el, drama războiului este mai puternică decât cea a iubirii, însă îi
purifică sufletul prin conștientizarea faptului că explicațiile Elei nu-și mai au rolul în mijlocul situațiilor
tragice și absolute.

16
 Și pe frontul de luptă, Ștefan rămâne un orgolios, având ambiția de a nu-și pierde viața în timpul
unor lupte mai puțin semnificative, gândurile sale fiind raportate la cum vor fi prezentate evenimentele în
publicațiile acelor timpuri. Gestul din final, prin care îi cedează Elei mare parte a averii, dezvăluie
maturitatea personajului și faptul că este pregătit pentru o nouă experiență.

Ștefan Gheorghidiu este singurul personaj din proza lui Camil Petrescu ce se salvează, nefiind
învins de propriul ideal.

Prin romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, autorul trasează principiile
modernismului literar românesc, abordând condiția intelectului inadaptat la societatea superficială.

Moromeții

(roman modern, obiectiv, postbelic- Marin Preda)

- comentariu literar-

Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o intrigă complicată și o acțiune
complexă desfășurată pe mai multe planuri narative, la care participă un număr mare de personaje puternic
individualizate.

Romanul ”Moromeții”, cuprinde două volume, primul apărând în 1955, iar al doilea a fost publicat
după 12 ani, în 1967. Ca orice roman, ”Moromeții” se remarcă prin intriga complicată, acțiune desfășurată
pe mai multe planuri narative, la care participă un număr mare de personaje. Naratorul și-a îndreptat atenția
spre imaginea rurală, trasând în primul volum trăsăturile satului românesc tradițional.

Modernitatea romanului este influențată de tehnica circulară, conturată în primul volum

prin supratema timpului, evidențiată în incipit dar și la final, iar un alt element de modernitate are la bază
monologurile interioare prin care sunt evidențiate cele mai importante trăiri și confruntări ale personajelor.
De asemenea, modernismul este influențat și de prezența planurilor narative, care evoluează independent,
astfel că destinul familiei Moromete, nu este influențat de evenimentele petrecute în celelalte familii.

Acțiunea primului volum, relatează întâmplările din satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării,
înaintea de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Tema operei o reprezintă creionarea imaginii satului românesc tradițional, aflat în schimbare, și
amenințat cu pierderea obiceiurilor strămoșești. Pe acest fundal se conturează drama familiei Moromete,
amenințată cu destrămarea.

Supratema romanului o constituie însă timpul ce apare la început, naratorul specificând că ”timpul
avea nesfârșită răbdare” iar în final ”timpul nu mai avea răbdare cu oamenii”, sugerându-se astfel

17
schimbările majore atât în destinul familiei Moromete, cât și în direcția spre care se îndreaptă satul
tradițional românesc.

Acțiunea primului volum poate fi structurată în trei părți, prima fiind cea mai amplă și cuprinzând
evenimentele petrecute de Sâmbătă seară până Duminică noaptea, de la întoarcerea Moromeților de la
câmp, până la fugă Polinei Bălosu cu Birică. A două parte se axează pe scenă secerișului, iar în acel an,
familia Moromete avea motive de bucurie, recolta fiind bogată, iar ultima parte a romanului se bazează pe
fuga băieților Nilă și Paraschiv la București, ei fiind așteptați de fratele lor, Achim.

Acțiunea volumului întâi începe prin plasarea locului în care se vor desfășura evenimentele în
Câmpia Dunării, în satul Siliștea-Gumești, cu trei ani înainte de începerea celui de-al Doilea Război
Mondial. Astfel, în manieră realistă, sunt oferite precis indicațiile despre spațiul și timpul desfășurării
evenimentelor. La fel cum timpul este răbdător cu oamenii, și naratorul heterodiegetic, are nesfârșită
răbdare cu personajele lui.

Familia Moromete se întoarce de la câmp, iar naratorul prezintă detaliat modul în care se desfășoară
evenimentele în pregătirea cinei. După ce toți membrii s-au adunat, naratorul conturează prin scena cinei
atmosfera tensionată din interiorul familiei.

Familia Moromete rămâne hibridă, formată din membrii veniți din celelalte căsătorii.
Astfel Catrina fusese căsătorită și a rămas văduvă, iar în prima căsnicie avea o fată pe care i-o creșteau
socrii. Moromete fusese și el căsătorit și avea trei băieți, Nilă, Paraschiv și Achim, iar împreună cu a doua
soție avea 3 copii (două fete, Tita și Ilinca și un băiat, Niculae).

Astfel, conflictele dintre membrii familiei mocnesc și stau să izbucnească.

Ilie, era în conflict cu sora lui, Maria, poreclită Guica pentru că aceasta s-a opus celei de-a două
căsătorii a fratelui ei, și fii mai mari îi reproșau tatălui că sunt puși mereu la treabă și nu primesc nici un
ajutor. De asemeni, Moromete era în conflict și cu soția lui, Catrina, pentru că nu s-a ținut de promisiunea
de a-i face actele pe casă după ce i-a vândut lui Tudor Bălosu lotul ei de pământ.

Nilă, Paraschiv și Achim erau în conflict cu Tita și Ilinca, ei considerând că fetele sunt privilegiate
deoarece lor li se făcea zestre.

Fiul mai mic al lui Moromete, Niculae, era în conflict cu tatăl lui deoarece el voia să meargă la
școală, în timp ce Ilie îl trimitea cu oile, și sora lui Moromete, Guica, era în conflict cu fratele ei deoarece
s-a împotrivit căsătoriei cu a două soție, dorința ei fiind de a rămâne cu pământul și casa.

Cu toate că aveau suficient pământ, Moromeții se confruntau cu mari probleme financiare. Astfel,
Moromete, întrebat fiind dacă are de gând să taie salcâmul de vecinul, Tudor Bălosu, ezită să vere un
răspuns însă, în zorii zilei, cu Nilă, se îndreapta spre locul în care se află salcâmul. Pentru comunitatea din
Siliștea-Gumești, salcâmul era cel mai important reper, loc de joacă pentru copii, un simbol al vieții,
al statorniciei, o axă care face legătura între pământ și cer.

Scena este construită din elemente ce se adună progresiv, și asemeni ca într-o tragedie antică,
prevestesc dramele ulterioare din familie. Din cimitir se auzea bocetul unei femei, iar Moromete alege să
facă acest lucru înainte de ivirea zorilor, simțindu-se ferit de ochii celorlalți.

Conștient fiind de însemnătatea salcâmului, Moromete găsește puterea de a face haz de necaz, iar
la întrebarea ”de ce să tăiem salcâmul?”, răspunse ironic ”că să se mire proștii”. Odată pus la pământ,

18
satul, chiar Moromete însuși, păreau mici și lipsiți de apărare. I-l vinde lui Tudor Bălosu, iar suma pe care
o primește tot nu îi ajunge pentru a plăti integral impozitul.

Adevărată inima a satului era Poiana lui Iocan, fierăria la care se adunau duminica gospodării
satului și așteptați erau Cocoșilă Dumitru și Moromete, fiecare fiind abonat la câte o publicație.

Totuși, cel mai apreciat era Moromete, care îi încânta pe ceilalți prin modul în care citea și interpreta
articolele. De la Poiana lui Iocan, Moromete este chemat acasă pentru că în curte îl așteptau doi funcționari
veniți să ceară foncierea. Moromete joacă această scenă cu o serie de gesturi menite să îi aducă amânarea,
intră și se preface că nu îi vede, strigând la cei ai casei, dorind să demonstreze că are preocupații mai
importante, apoi se întoarce brusc la cei doi și strigă ”n-am!”, aducându-i în situația de a-l amenință cu
sechestrul pe bunuri.

Plătește într-un final o parte din datorie, și îi spune lui Tudor Bălosu ironic că i-a păcălit.

Secerișul constituie a două parte a volumului întâi, și cuprinde evenimentele petrecute în acea vară.
Secerișul se făcea după reguli tradiționale, iar cel mai vrednic al familiei stabilea norma pentru fiecare zi.
Femeile se preocupau cu pregătitul hranei, în timp ce bărbații lucrau pământul.

Niculae nu renunță la visul lui de a merge la școală, și în ciuda ironiilor din partea membrilor
familiei, își convinge mama să discute cu Moromete despre a-l lăsa la școală.

Ultima parte a volumului precipită evenimentele, sugerând astfel faptul că ”timpul începea să nu
mai aibă răbdare cu oamenii”. Moromete află că Achim, când a ajuns la București a vândut oile, iar cu banii
câștigați își aștepta frații, și înțelege astfel că a fost trădat.

Nilă și Paraschiv răbufnesc, iar Moromete îi bate crunt. În zorii următoarei zile, băieții fug
la București cu o parte din bunuri, lăsându-l pe Moromete în dificultăți. Acesta vinde lui Tudor Bălosu
pământ, pentru a-și cumpăra cai și căruță.

Acțiunea primului volum se încheie cu precizarea că ”timpul nu mai avea răbdare cu oamenii”,
anunțând schimbările dramatice care vor urma.

Al doilea volum, apărut la o distanță de 12 ani reia atmosfera din satul Siliștea-Gumești, dar începe
cu interogația retorică ”în bine sau în rău s-a schimbat Moromete”. Naratorul precizează că s-a apucat de
comerț, și câștigă bani frumoși, însă cu toate acestea, pe Niculae tot nu l-a lăsat la școală. Încearcă să-și
convingă fiii mai mari să se întoarcă acasă pentru că a adunat pământul înapoi, și fiecare ar avea ce să
muncească. Aceștia refuză să se întoarcă, însă pasul cel mai dureros în destrămarea familiei îl constituie
moartea lui Nilă, iar apoi a lui Paraschiv.

Catrina îl părăsește și se împacă de altfel cu fiica din prima căsătorie.

Moromete ajunge în pragul vârstei de 80 de ani, iar ultimele pagini ale volumului al doilea sunt
cele mai impresionante, deoarece descriu moartea unicului țăran filosof din literatura română.

Pe patul de moarte, concentrează într-o frază crezul sau de-o viață, spunându-i doctorului:
”domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă”, semnificând faptul că a gândit și acționat liber.

19
 Caracterizarea lui Ilie Moromete

Romanul ”Moromeții” se evidențiază prin latura realistă, autorul introducând în conținutul creației
secvențe autobiografice, precum a procedat ulterior și în ”Viața ca o pradă”, acolo unde a relatat despre
cum a scris ”Moromeții”.

Ilie Moromete, personaj eponim, se evidențiază prin complexitatea trăirilor interioare, dezvăluită
prin lungile fragmente de analiză psihologică, și conflictele interioare puternice.

Personalitatea lui Ilie Moromete, îl incadrează în tipul personajului ”rotund”, iar profunzimea
trăirilor interioare l-a clasat în categoria ”unicului țăran filosof din literatura română”.

Chiar din incipitul primului volum, este dezvăluită o latura a personalității sale, firea autoritară,
naratorul precizând că locul lui la masă era parcă ”deasupra tuturor” , urmărindu-i pe toți cu privirea.

Personalitatea lui dezvăluie și latura deschisă, Moromete fiind predispus spre a comunica, iar
împreună cu prietenul lui, Cocoșilă, pierdea ore în șir discutând. De altfel, Catrina îi reproșează această
plăcere a vorbei.

Moromete se evidențiază prin latura reflexivă, fapt ce întărește convingerea că e primul țăran
filosof din literatură română, și în acest sens, naratorul dezvoltă scena ploii calde și gândurile țăranului
simplu care depinde de pământ, de Dumnezeu și de natură.

Pentru firea sa meditativă, o altă imagine sugestivă îl dezvăluie pe Ilie așezat pe piatra albă de
hotar, și reflectând la implicarea lui ca părinte în viața fiilor mai mari, dar și la consecințele conflictului
dintre generații, ce amenință cu destrămarea familiei.

Firea mucolită (glumeață), este o altă trăsătură a acestuia, ce se desprinde din limbajul său. Astfel,
când își ceartă fetele pentru că au plecat să se scalde, în loc să o ajute pe Catrina cu pregătirea cinei, le
spune că le va pedepsi scutindu-le de treaba pentru a două zi. Apoi, lui Nicolae îi adresează o altă replică
”te duseși să te odihnești căci până acum stătuși degeaba”.

În discuția cu Tudor Bălosu, își dezvăluie caracterul sucit, prin răspunsul pe care i-l oferă la
întrebarea despre salcâm, aducând în discuție starea vremii și posibilitatea că va plouă la noapte.

Cu toate că situația familiei era dramatică, și însuși Moromete era afectat de acest lucru, găsește
puterea de a face haz de necaz, de a fi ironic, oferind de altfel răspunsul ”ca să se mire proștii”, iar apoi,
fiind sarcastic atunci când au fost îndreptați calul și căruța, chiar în direcția în care avea să cadă copacul.

Pentru comunitatea rurală din care făcea parte, Moromete impunea respect, autoritate, și era
așteptat cu interes duminica la Poiana lui Iocan, acolo unde își demonstra inteligența nativă și ironia
ascuțită, prin modul în care citea și interpreta articolele vremii.

Tehnica amânării este o altă caliate a țăranului Moromete, și își demonstrează această abilitate cu
ocazia foncierii. Astfel, reușește să îi aducă pe cei doi funcționari la capătul răbdării, iar apoi plătește doar
o parte din sumă, asigurându-i că va achita integral datoriile.

20
 Moromete este tipul personajului înrădăcinat în credințele strămoșești, ce crede în imaginea
familiei unite, însă acest ideal se spulberă treptat, provocând furie și dezamăgire. Astfel, plecarea la
București și încercarea sadornică de a-i convinge să se întoarcă, îl transformă treptat din țăranul cu plăcerea
vorbei , în personajul tăcut, abătut și marcat de visul spulberat.

Pentru Moromete, pământul nu însemna nici respectul comunității, nici asigurarea traiului decent,
însă reprezenta independența, libertatea, îi oferea șansă de a gândi și acționa după bunul plac. Astfel,
concentrează această concepție de viață într-o singură frază, aflat la final vieții ”domnule, eu totdeauna am
dus o viață independența”.

În romanul ”Moromeții”, naratorul creionează prin intermediul scenelor autobiografice, imaginea

satului românesc înainte și după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, când timpul impunea noi
schimbări dramatice.

Particularitățile narative se remarcă prin oralitatea stilului și anticalofilia (împotriva scrisului

frumos).

O scrisoare pierdută

(comedie- Ion Luca Caragiale)

- comentariu literar-

Ion Luca Caragiale, considerat cel mai mare dramaturg din literatura română, este un creator de
tipologii, și un artist în surprinderea imaginii societății românești.

Comediile lui Caragiale ”O noapte furtunoasă”, ”D-ale Carnavalului”, ”Conu’ Leonida față cu
reacțiunea” și ”O scrisoare pierdută”, redau cu exactitate moravurile societății. Alături de comediile
enumerate și drama ”Năpasta”, piesa ”O scrisoare pierdută” face parte din volumul ”Teatru”.

Opera aparține genului dramatic, modalitatea principală de expunere fiind dialogul, creația fiind
interpretată în fața unui public.

Piesă ”O scrisoare pierdută” se încadrează în genul dramatic, specia comedie, deoarece intenția
artistului este de a satiriza moravuri, cu scopul de a fi îndreptate.

Opera este structurată în patru acte, iar tema este constituită de prezentarea societății românești de
la sfârșitul secolului al XIX-lea, o societate condusă de o clasa politică dominată de inculți și parveniți.

Titlul piesei amintește de documentul utilizat că unealtă de șantaj, în scopul obținerii unor
beneficii. Scrisoarea trimisă de Ștefan, Zoei, este găsită de către Nae Cațavencu, și folosită că unealtă de
șantaj. Astfel, prima scrisoare de amor realizează o simetrie perfectă, ajungând în final înapoi în mâinile

21
destinatarului. În piesă este adusă în discuție o altă scrisoare de amor, folosită tot că instrument de șantaj,
însă de dată această, documentul nu ajunge la destinatar.

Se precizează în incipitul piesei, faptul că evenimentele s-au petrecut în capitala unui județ de
munte, astfel încât, perspectiva spațială, nu este bine indicată, prin urmare, reiese intenția dramaturgului
de a generaliza situația, de a atrage atenția asupra faptului că întreagă societate românească avea de suferit.

Perspectiva temporală este vag precizată, indicându-se doar faptul că evenimentele se petrec la
sfârșitul secolului al XIX-lea. De asemeni, crearea tipologiilor de personaje, influențează realismul operei.

Conflictul dramatic se deschide cu discuția dintre prefectul județului, Ștefan

Tipătescu, și polițaiul orașului, Ghiță Pristanda. Ghiță îi povestește lui Tipătescu despre dificila misiune
pe care a avut-o cu o seară în urmă, când a încercat să afle despre ce document compromițător discuta
liderul opoziției, avocatul Nae Cațavencu. Acesta deținea ziarul ”Răcnetul Carpaților”, și își dorea să
ajungă deputat. Ghiță mărturisește că nu a reușit să afle ce anume deține Cațavencu, iar Ștefan îi ordona să
se intereseze.

Între timp, în scenă își face apariția Zaharia Trahanache, membru și el al partidului de
guvernământ, și deținătorul a mai multor funcții de conducere. Acesta îi relatează lui Ștefan, faptul că în
dimineața acelei zile, a fost chemat de Nae la sediul redacției ziarului pe care îl conduce, și i-a arătat o
scrisoare de amor pentru soția lui, Zoe, de la Tipătescu. Pe acest fundal, se evidențiază comicul de situație,
deoarece Trahanache rostește din memorie conținutul scrisorii, mărturisește că scrisul era identic cu cel al
prefectului, și în același timp, îl asigură cu toată încrederea că scrisoare era un fals. În finalul discuției,
Zaharia îl roagă pe Ștefan să nu îi povestească acesta situație Zoei, întrucât ar deranja-o. Trahanache pleca
la sediul partidului de guvernământ, acolo unde împreună cu Farfuridi și Brânzovenescu falsifică listele
de alegători.

Între timp, Ștefan și Zoe discuta despre scrisoare și în scenă apare cetățeanul turmentat, a cărui
întrebare ”eu pentru cine votez?” irită pe cei doi. Cetățeanul povestește că a găsit într-o noapte o scrisoare,
însă Nae Cațavencu i-a furat-o după ce l-a îmbătat.

La sediul partidului de guvernământ, după plecarea lui Zaharia, Farfuridi și Brânzovenescu decid
să îl acuze pe acesta de trădare printr-o anonimă pe care o semnează, considerându-se foarte curajoși.

Între timp, nereușind să obțină scrisoarea de la Cațavencu, Ghiță îl arestează, iar din închisoare,
avocatul amenință că a doua zi la ziar va fi publicat un document compromițător. Ștefan ordonă să fie
eliberat și adus pentru negocieri.

Zoe, Tipătescu și Cațavencu discută despre condițiile în care și-ar putea recăpăta documentul. Nae
îi asigură de faptul că va înapoia scrisoarea atunci când va obține mandatul de deputat.

În scenă apare din nou cetățeanul turmentat, și pune din nou aceeași întrebare, iar Zoe și Ștefan îl
sfătuiesc să îl aleagă pe Cațavencu. În sala mare a primăriei, Zaharia Trahanache prezida ședința în care se
țineau discursurile pentru campania electorală.

După discursurile lui Farfuridi și Brânzovenescu, urmează Nae Cațavencu. Acesta este sigur pe
susținerea lui Trahanache, și ține la rândul sau un discurs incoerent. Este întrerupt de Zaharia, care anunță
numele deputatului impus de la centru, Agamemnon Dandanache. Cațavencu îl acuză de trădare pe
Trahanache și astfel, în sala primăriei are loc o încăierare.

22
 Între timp, Zoe, Ștefan și Trahanache îl cunosc pe Dandanache, și din conturarea personalității
acestuia, se constată faptul că el cumulează defectele celorlalte personaje, ba chiar este mai periculos decât
Cațavencu. Dandanache reușea să ajungă deputat tot prin intermediul unei scrisori compromițătoare, pe
care o folosea în repetate rânduri.

Zoe și Ștefan își fac griji deoarece Cațavencu nu apărea, și bănuiesc că va publica scrisoarea la ziar.

Finalul piesei detensionează conflictul dramatic, prin apariția cetățeanului turmentat, care înapoiază
scrisoarea Zoei, și mărturisește că a găsit-o în pălăria lui Cațavencu.

Caracterizarea personajelor

-O scrisoare pierdută-

După cum mărturisea criticul literar Garabet Ibrăileanu, ”Caragiale face concurență stării civile”,
realizând adevărate tipologii de personaje desprinse din societatea românească.

În construcția personajelor sale, dramaturgul apelează la modalitățile de caracterizare directe, prin

descriere, și la cele ale caracterizării indirecte, prin dialog, conturându-se astfel comicul de situație și de
limba, prin indicațiile scenice, dar și prin comicul de nume, din care se evidențiază trăsătura dominantă de
caracter.

1.Unul dintre personajele reprezentative din piesă, cu o mare putere de influență, este Zoe
Trahanache. Ea este singurul personaj feminin din comediile lui Caragiale, care face parte din înalta
societate, bucurându-se de o mare putere de influență asupra celor mai puternici bărbați din județ.

Zoe este caracterizată în mod direct prin descriere, de către soțul ei, care o consideră sensibilă, și
încearcă să o țină departe de situația stresantă provocată de Nae Cațavencu. Totuși, majoritatea trăsăturilor
de caracter ale acesteia reies din schimbul de replici, din comportamentul ei, dar și din didascaliile autorului.

Astfel, se remarcă la Zoe personalitatea puternică, reprezentată de schimbările bruște de

comportament, prin care reușește să-și atingă scopurile și să-și influențeze soțul și amantul.

În relația cu soțul ei, Zoe joacă rolul de soție fidelă, însă față de Ștefan Tipătescu, apelează la o
serie de gesturi menite să-l țină aproape: plânge, se lamentează, pentru ca ulterior să devină brusc energică
și capabilă de a lupta pentru a-și salva onoarea.

De puterea ei de influență sunt conștiente și celelalte personaje ale piesei. Ghiță Pristanda îi
îndeplinește toate ordinele, și chiar și liderul opoziției, Nae Cațavencu, se înfățișează cu atitudinea omului
slugarnic.

23
 2. Ștefan Tipătescu se încadrează în tipologia parvenitului, este prefectul județului, pe care-l
conduce asemeni unui tiran, că pe propria moșie. Numele ”Tipătescu” trimite la comicul de nume,
provenind de la adverbul ”tiptil”, și sugerând modul în care a evoluat acesta pe scara socială.

Ștefan profită de slăbiciunea Zoei pentru el, dar și de încrederea oarbă a lui Zaharia Trahanache.

Modul tiran al acestuia, se reflectă și în relația cu supușii săi, de exemplu: Ghiță Pristanda (polițaiul
orașului)- căruia îi cere să-i îndeplinească toate ordinele, împreună cu Zoe și Zaharia. El face parte din
triunghiul amoros, iar prietenia cu Trahanache, îi aduce avantajele dezvoltării profesionale.

Se identifica în piesă ”O scrisoare pierdută” comicul de nume, categorie cel contribuie la

construcția personajelor și la surprinderea trăsăturilor dominante de caracter.

Astfel, numele lui Zaharia Trahanache, amintește de zahariseală și de trahana (aluat moale),
indicând caracterul slab al personajului, și acceptarea de a fi manevrat de cei de la centru.

Ștefan Tipătescu, amintește prin numele sau de substantivul ”tip”, și sugerează

astfel personajul aventurier.

Ghiță Pristanda, prin numele sau care provine de la tipul de joc popular cu același nume, cu
reguli foarte stricte, indică astfel faptul că personajul se încadrează în categoria slugarnicului.

Cetățeanul turmentat: prin folosirea acestui nume, se atrage atenția asupra faptului că în timpul
alegerilor, oamenii sunt nedumeriți și indeciși.

Nae Cațavencu, poate să trimită prin numele sau la substantivul ”cață”, care înseamnă persoană
mahalagioaică, certăreață. Pe de altă parte, poate proveni de la substantivul ”cațaveică”, care
înseamnă haină cu două fețe, argumentând viclenia personajului.

Farfuridi și Brânzovenescu alcătuiesc cuplul de imbecili în această piesă, fapt indicat chiar din
aluzia culinară, indicând preocupările superficiale ale celor doi.

Agamemnon Dandanache: numele acestui personaj cuprinde prin contrastul

asocierii, Agamemnon fiind viteazul războinic din Antichitate, iar Dandanache, venind de la
”dandana”, și însemnând ”încurcătură”.

Un alt tip de comic îl reprezintă cel de situație, și se reflectă pe tot parcursul conflictului dramatic.
Acest comic reiese din contrastul dintre esență și aparență, dintre ceea ce sunt personajele în realitate,
și ce vor să pară. Acest comic de situație reflectă adevăratele caractere ale personajelor.

Comicul de limbaj, contribuie la reflectarea defectelor personajelor, indicând incultură acestora.

Se observă chiar din incipit, când Ghiță Pristanda pronunță greșit cuvântul ”vampir”, spunând ”bampir”,
sau când ajunge să rostească nonsensual expresia ”curat-murdar”. De asemenea, acest tip de comic se
întâlnește în discursurile lui Farfuridi și Brânzovenescu, Nae Cațavencu, dar și în ticul verbal al lui Zaharia
Trahanache: ”ai puțintică răbdare”.

24
 Piesa ”O scrisoare pierdută”, prezintă în fapt drama societății și consecințele pe care aceasta le
îndură din cauza unei clase politice condusă de parveniți și inculți.

Alexandru Lăpușneanul

(nuvelă istorică- Costache Negruzzi)

- comentariu literar-

Nuvela ”Alexandru Lăpușneanul”, este cea mai reușită creație a scriitorului pașoptist Costache
Negruzzi, și a devenit un reper pentru autorii ce s-au afirmat ulterior. Creația valorifica întâmplările
desfășurate odată cu revenirea lui Lăpușneanul în Moldova, și se înscrie în principiile literaturii pașoptiste,
impuse de Mihail Kogălniceanu, în revista ”Dacia Literară”, în articolul program ”Introducție”.

De altfel, nuvela a fost publicată în primul număr al acestei reviste, în 1840.

Autorul a folosit că sursă de inspirație ”Letopisețul Țării Moldovei”, al lui Grigore Ureche și al lui
Miron Costin, din care a preluat informațiile atestate istoric atât despre domnitor, cât și despre soția lui.

Ca orice nuvelă, opera ”Alexandru Lăpușneanul” este specia genului epic, în proză, cu un singur
fir narativ și un număr marede personaje, caracterizate în funcție de contribuția lor la acțiune.

Perspectiva realistă a operei este influențată de precizarea indicilor spațio-temporali, evenimentele

petrecându-se în Țara Moldovei, în Tecuci sau la cetatea Hotin, în timpul celei de-a două domnii a lui
Lăpușneanul.

Perspectiva narativă obiectivă, prin prezența unui narator heterodiegetic, influențează realismul
nuvelei. Pe de altă parte, se observă în creație și elemente ale clasicismului, sugerate de structura riguroasă
pe capitole, iar înaintea fiecăruia, utilizarea unui motto semnificativ.

Tema operei încadrează creația în specia literară nuvelă istorică , naratorul prezentând
evenimentele care s-au desfășurat în timpul celei de-a două domnii a lui Alexandru Lăpușneanul, și care au
devenit o pagină însângerată din trecutul Moldovei.

Titlul este constituit de numele personajului eponim, simbol al domnitorului crud, tiran, nemilos,
și dominat de dorința de răzbunare.

Primul capitol al nuvelei, care are ca motto ”Dacă voi nu mă vreți, eu mă vreu”, relatează motivul
pentru care Lăpușneanul alege să revină în Țară. El dorește să îl înlăture pe Ștefan Tomșa, și să redevină
domn al Moldovei, pentru a se răzbuna pe boierii trădători. Este întâmpinat de Spancioc, Stroici, Moțoc și
Veveriță, iar aceștia îl informează că țara este liniștită sub conducerea actualului domnitor. Astfel,

25
Lăpușneanul le răspunde că se va întoarce, indiferent de situație, ba mai mult, va pedepsi pe toți cei care l-
au trădat. Înspăimântat, Moțoc își cere iertare și primește asigurarea că va fi scutit de pedeapsă.

Al doilea capitol, ”Ai să dai samă doamnă”, realizează în incipit o scurtă biografie a doamnei
Ruxanda, menționându-se faptul că este fiica lui Petru Rareș, iar după moartea tatălui ei, a rămasă în grija
fraților, Ștefan și Ilaș. Niciunul dintre frați, nu au fost demni de a fi domni ai Moldovei, astfel boierii i-au
înlăturat. Ruxanda trebuia să se căsătorească cu Jalde, însă Lăpușneanul, aflând acest amănunt, în urma
unui complot, l-a înlăturat și s-a căsătorit cu ea, devenind domn al Moldovei.

Naratorul precizează faptul că doamna Ruxanda și-ar fi dorit să vadă la soțul ei o urmă de omenie,
și înspăimântată fiind de blestemul văduvei unui boier abia ucis, își roagă soțul să înceteze cu ororile, căci
acesta, abia instalat că domnitor, a ars toate cetățile și a ucis foarte mulți boieri. Lăpușneanul îi promite
faptul că va înceta să mai omoare, însă înainte de toate, îi va da un ”leac de frică”.

Al treilea capitol, cu motto-ul ”Capul lui Moțoc vrem”, începe cu precizarea faptului că,
Lăpușneanul, îmbrăcat în haine de sărbătoare și însoțit de tot alaiul domnesc, merge la sfințirea unei noi
biserici, acolo unde se închină la toate icoanele, ba chiar, sărută moaștele Sfântului Ioan, care în acel
moment, parcă tresar, semn că divinitatea cunoștea planul diabolic, și își cere iertare pentru toate ororile
comise, promițând că va instaura pacea. De altfel, în semn de împăcare, îi invită pe boieri la un ospăț.
Înafară de Spancioc și Stroici, care intuiesc planul diabolic al domnitorului, toți boierii aflați în acel moment
la biserica se sfătuiesc să meargă la ospăț.

Odată ajunși la curtea cetății, porțile au fost închise, și după masa îmbelșugată, domnitorul ordonă
să înceapă măcelul. În timp ce boierii erau uciși mișelește, voievodul râdea, iar Moțoc se silea să zâmbească
pentru a-i face pe plac. Câteva slugi care au reușit să scape, au dat de veste despre ce s-a întâmplat la curtea
domnitorului, iar oamenii s-au adunat. Această secvență constituie prima încercare reușită din literatura
română, în care este surprinsă psihologia mulțimii. Inițial, oamenii s-au adunat din curiozitate, însă odată
ajunși în fața porților, și întrebați ce vor, au fost dezorientați. Treptat, au început să își enumere
nemulțumirile, considerându-l pe Moțoc singurul vinovat de sărăcia în care trăiau. Deodată au început să
strige în cor ”Capul lui Moțoc vrem!”. Lăpușneanul, cunoscător al psihologiei mulțimii, și profitând de ura
oamenilor pentru Moțoc, îl aruncă pe acesta în mijlocul mulțimii care îl ucide.

După măcel, cere să fie decapitate trupurile boierilor uciși, și realizează o piramidă din 47 de capete,
apoi cheamă pe doamna Ruxanda pentru a-i arată ”leacul de frică” promis. Spre dezamăgirea lui, această
se sperie și leșină.

În ultimul capitol, ”De mă voi scula, pe mulți am să popesc și eu”, Lăpușneanul și-a respectat
promisiunea față de soția lui, însă născocea diverse moduri de torturi. Era nemulțumit totuși de faptul că
Spancioc și Stroici au rămas nepedepsiți. Se îmbolnăvește, și în timpul unui delir, cere să fie călugărit, iar
la tronul Moldovei, să urce Bogdan, fiul lui. Când își revine, și află că a fost călugărit cu numele de Paisie,
se înfurie și amenință cu moartea pe soția și fiul lui. În cetate apar Spancioc și Stroici, care împreună cu
mitropolitul , o sfătuiesc pe Ruxanda să îl otrăvească pe Lăpușneanul. Astfel, domnitorul moare sub privirile
lui Spancioc și Stroici, care îi spun cu satisfacție ”învață să mori, tu cel care știai numai să omori!”.

În conținutul nuvelei, pe lângă elementele realiste și clasice, se observă și câteva elemente ale
romantismului. Prin urmare, antiteza ca procedeu romantic, se remarcă în contrastul dintre doamna
Ruxanda și Lăpușneanul, sau Moțoc spre deosebire de Spancioc și Stroici. De asemeni, tot ca elemente
romantice se încadrează scenele cutremurătoare, întrucât există atestare istorică: scena măcelului, a
piramidei sau moartea domnitorului. De asemeni, însuși personajul Alexandru Lăpușneanul este un erou
romantic pentru că acționează în împrejurări deosebite.

26
 Elementele de ficțiune sunt influențate de prezența la acțiune a boierilor, Motoc, Spancioc și Stroici,
întrucât aceștia nu mai erau în viață în timpul celei de-a două domnii a lui Lăpușneanul.

Caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanul

Alexandru Lăpușneanul este personajul eponim reprezentativ pentru tipul

protagonistului tiran, crud, nemilos, un erou romantic, deoarece acționează în împrejurări excepționale și
este construit în antiteză atât cu soția lui, Ruxanda, cât și prin detaliile oferite de narator, referitoare la prima
domnie.

Se precizează, de altfel, faptul că Lăpușneanul și-a arătat adevăratul caracter în timpul celei de-a
două domnii, evidențiindu-se contrastul dintre cele două perioade.

Firea vindicativă (răzbunătoare), este trăsătura dominantă de caracter, care determină întoarcerea
în Țara Moldovei, scopul fiind de a se răzbuna pe toți cei care l-au trădat. Răspunsul pe care îl primește
referitor la faptul că țara este liniștită sub conducerea lui Tomșa, este cinic, Lăpușneanul considerându-se
statornic pe acele meleaguri ”mai bine își întoarce Dunărea cursul”.

Caracterul malefic se conturează în momentul în care decide să ardă toate cetățile, și să îi

pedepsească crunt pe boierii rămași în viață.

În relația cu soția lui, doamna Ruxanda, Lăpușneanul este cinic, promițându-i că nu va mai
ucide, însă, înainte de toate îi va da un ”leac e frică”. Între cei doi se evidențiază contrastul angelic-
demonic, remarcându-se astfel antiteza ca procedeu romantic.

Firea diabolică, reiese în momentul în care jură în fața icoanelor și a raclei cu moaștele Sfântului
Ioan, că nu va mai ucide, și își dorește pace, în același timp plănuind cel mai sadic plan.

De altfel, scena măcelului îl încântă; în timp ce Moțoc privea îngrozit, se silea să radă pentru a-i
face pe plac.

Lăpușneanul își alină orgoliul cu suferințele celorlalți. Astfel, piramida cu cele 47 de capete
semnifică, de fapt, latura malefică a domnitorului.

Pentru ororile comise, Lăpușneanul este aspru pedepsit, finalul fiind la fel de crud precum a fost
cea de-a doua domnie a lui, el dându-și sufletul în mâinile lui Spancioc și Stroici.

Nuvela istorică ”Alexandru Lăpușneanul” relatează evenimentele îngrozitoare care au marcat

trecutul istoric, și a devenit o operă de referință pentru scriitorii care s-au remarcat ulterior în literatura
română.

27
 Baltagul

(roman obiectiv, tradițional- Mihail Sadoveanu)

- comentariu literar-
Romanul „Baltagul” a apărut în anul 1930 și a fost primit cu entuziasm de către criticii literari și
scriitorii din acea perioadă.

Opera se înscrie în tradiționalismul literar prin încercarea reușită a autorului de a surprinde

apropierea de credințele și tradițiile strămoșești.

Romanul are ca sursă de inspirație balada „Miorița”, fapt indicat chiar din motto-ul „stăpâne,
stăpâne, mai cheamă și-un câne”, din care a preluat viziunea asupra vieții și a morții, opera „Salga”, de
unde a luat ideea dorinței de a înfăptui dreptatea, și „Dolca”, din care a luat ideea legăturii profunde a
omului cu animalul credincios.

Perspectiva narativă este obiectivă, și prezintă punctul de vedere al naratorului heterodiegetic.

Perspectiva tradițională este influențată și de prezentarea miturilor, a simbolurilor, și al

credințelor autohtone, după care își duc viața oamenii simpli.

Tema romanului este specific tradițională, fiind constituită de ilustrarea traiului muntenilor simpli,
apropiați de credința în divinitate, de legile naturii, și educați în cultul pentru adevăr și dreptate.

Titlul romanului, sugerează în sens propriu securea cu două tăișuri, însă la nivel mitologic, baltagul
reprezintă arma dreptății, despre care se zice că nu se pătează. În basmele populare românești, ar fi fost
furat de zmei, și recuperat ulterior de către forțele binelui.

Pe de altă parte, numele „Baltagul” este asociat cu grecescul „labrys”, care înseamnă labirint.
Vitoria Lipan parcurge două labirinturi, unul interior, format din frământările acesteia, de la neliniște,
nesiguranță, la certitudinea că soțul ei a murit, iar celălalt, exterior, construit de drumul anevoios pe care îl
face în căutarea lui Nechifor.

Indicii spațiali accentuează realismul romanului, naratorul precizând că acțiunea începe în

satul Măgură Taicăului, acolo unde o soție de cioban aștepta venirea acestuia, și devine îngrijorată de
întârzierea acestuia.

Indicii temporali notează un timp al tradițiilor și credințelor strămoșești, fiind notate doar ca reper
anumite sărbători, sau momentele anului: Boboteaza sau Postul Mare.

În incipitul acțiunii, este prezentată Vitoria Lipan, soția lui Nechifor Lipan. Aceasta își așteaptă
îngândurată soțul care întârzia să apară, iar neliniștile ei amintesc de superstițiile omului simplu, și
încadrează opera în principiile tradiționalismului.

Vitoria își visează soțul trecând călare o apă neagră, înspre asfințit. Altădată în vis, îi aude vocea
dar nu îi zărește chiupul/ consideră că norul dinspre Ceahlău „e cu bucluc”, iar cocoșul pare să dea semn
de plecare. Aceste semne o determină să apeleze la preotul din sat, și ulterior la vrăjitoarea Maranda.

28
 Totuși Vitoria se îndreaptă spre credința în divinitate. Ține post negru 12 vineri „fără cuvânt, cu
broboada cernită pe gură”, simțind nevoia unei purificări. Comandă pentru Gheorghiță un baltag nou pe
care-l sfințește, iar pe Minodora o duce la mănăstire. Vinde o parte din agoniseală, și pornește în căutarea
soțului, refăcând drumul anevoios.

Adună informații din fiecare localitate, întrebând despre bărbatul cu căciulă brumărie și cal negru
țintat. Ajunsă în Țara Dornelor, Vitoria simte că acolo se va face dreptate. Descoperă că între
satele Sabasa și Suha, Nechifor a dispărut, și deduce că cei doi făptași sunt Calistrat Bogza și Ilie Cuțui.

Condusă de Lupu, câinele lui Nechifor, pe care l-a zărit întâmplător în curtea unui gospodar,
Vitoria și Gheorghiță ajung la prăpastia de la Crucea Talierilor. Acolo vede imaginea înfiorătoare cu
rămășițele lui Nechifor. Munteanca face tot posibilul ca cei doi suspecți să participe la praznicul de după
înmormântare, iar acolo, înainte de a-și pune planul în aplicare, îl dezarmează pe Calistrat Bogza.

Povestește cum s-au petrecut întâmplările, reușind să-i înfurie, spunând mai ales că știe detaliile de
la soțul ei. Gheorghiță, la îndemnul mamei lui, îl lovește pe Calistrat cu baltagul cel nou și sfințit, în timp
ce câinele Lupu îl aleargă pe Ilie Cuțui. Odată dreptatea înfăptuită, Vitoria decide că la praznicul de 40 de
zile să o aducă și pe Minodora.

Caracterizarea Vitoriei Lipan

Vitoria Lipan este personajul principal al romanului , o eroină cu o personalitate complexă, al cărei
comportament, atitudine și limbaj, o încadrează în categoria personajelor tradiționale.

Ca soție de oier, într-un sat patriarhal de munte, Vitoria este obișnuită cu drumurile lungi ale
soțului ei, cât și cu atribuțiile ei de soție, ce îi revin în cadrul familiei. În lipsa soțului, Vitoria demonstrează
că își cunoaște foarte bine atribuțiile de mamă dar și de cap al familiei.

Își crește copiii cu severitate, în spiritul ferm al tradiției, asprimea dovedindu-se mai ales față de
Minodora, pe care o ceartă deoarece observă că fiica preia tendințele moderne.

Ca orice personaj ancorat în tradițiile străvechi, Vitoria respectă sărbătorile, rămâne fidelă vechiului
calendar, și știe cum să se comporte când întâlnește în drumul ei un botez și o nuntă.

Portretul inițial al acesteia este surprins în mișcare, însă în sufletul ei, aveau loc frământări din
cauza faptului că Nechifor întârzia să apară.

Zbuciumul reiese din încercările de a ajunge cu gândul la Nechifor. Superstițioasă, consideră că

are deja primele semne rău prevestitoare, și influențată de tradiții, cere ajutorul preotului mai întâi, iar
ulterior al vrăjitoarei Maranda.

Ancorată în credința ortodoxă, Vitoria își spune speranțele la icoana Sfintei Ana, și înainte de a
porni la drum, se purifică sufletește.

29
 Prevăzătoare, comandă pentru Gheorghiță un baltag nou, pe care îl sfințește, considerând astfel că
securea va deveni arma dreptății.

Asemeni unui detectiv, adună informații despre soțul ei, și cu o gândire lucidă și calculată, deduce
care sunt făptașii omorului.

Vitoria se pierde cu firea doar de două ori; atunci când vede imaginea înfiorătoare a osemintelor
lui Nechifor, și la înmormântare. În rest, ea rămâne rațională.

După înmormântarea lui Lipan, demonstrează viclenia în încercarea reușită de a-i demasca pe
criminali, dar și inteligența nativă. Astfel, asemeni unui bun psiholog și detectiv, îi manipulează pe cei
doi făptași, povestind detalii despre crimă și menționând că știe aceste lucruri chiar de la soțul ei, și i le-a
povestit în timpul priveghiului.

Odată dreptatea înfăptuită, Vitoria rămâne la fel de calculată, hotărând să se întoarcă la viața din
satul ei, și să se ocupe de copii și gospodărie.

Vitoria și Nechifor reprezintă un cuplu de învingători, numele celor doi însemnând „victorie”.
Protagonista este triumfătoare, deoarece reușește să înfăptuiască dreptatea, însă și soțul ei este un
învingător, numele lui provenind de la grecescul „Nike-phores” (=victorie).

Cuplul Vitoria-Nechifor demonstrează că dragostea adevărată nu are limite, și rezită chiar și după
moarte.

În ceea ce privește relația cu fiul ei, Gheorghiță, Vitoria se dovedește a fi un bun pedagog. Pentru
fiul ei, călătoria are rolul de inițiere/formare, astfel încât din această perspectiva „Baltagul” poate fi
considerat un Bildungsroman.

Se remarcă în opera „Baltagul”, descrierea ca modalitate principala de expunere, ea devenind

factorul reprezentativ prin care se creează atmosfera. Narațiunea se desfășoară într-un ritm alert, naratorul
reușind să păstreze certitudinea că Nechifor a fost ucis. Dialogul are o pondere însemnată, dezvăluind un
limbaj viu, autentic.

Romanul „Baltagul” întră astfel în galeria scrierilor obiective, mitice, tradiționale, naratorul
realizând imaginea autentică a satului patriarhal de munte, cu oameni puternic ancorați în credința în
divinitate, legile naturii și superstiții.

30
 Moara cu Noroc

(nuvela realistă, psihologică- Ioan Slavici)

- comentariu literar-

”Moara cu Noroc” a fost inclusă în volumul ”Novele din popor”, și este o nuvelă realistă și
psihologică, deoarece se urmărește conflictul interior, dar și dezumanizarea treptată a personajului principal
și complex, Ghiță.

Prin creația lui, Ioan Slavici devine un precursor al lui Liviu Rebreanu, întrucât reușește să sondeze
și să pătrundă în cele mai ascunse trăiri ale personajelor.

Pe de altă parte, opera lui Slavici este o pledoarie pentru menținerea echilibrului, pentru respectarea
valorilor morale, precum cinstea, adevărul, dreptatea și iubirea, iar orice abatere de la acestea este aspru
pedepsită.

Realismul literar este conturat în nuvela ”Moara cu Noroc” prin crearea tipologiilor de personaje,
astfel încât Lică Sămădăul este personajul malefic ce reușește să schimbe destinul lui Ghiță și al Anei.
De asemeni, și bătrâna, soacra lui Ghiță, este reprezentativă pentru categoria personajelor cunoscătoare
al marelui adevăr.

În altă ordine de idei, realismul este susținut și de prezența indicilor spațio-temporali.

Astfel, perspectiva temporală narează evenimentele desfășurate pe durata unui an, de la sfântul
Gheorghe, la Paști, iar perspectiva spațială exterioară, este indicată de numirea locurilor în care se petrec
evenimentele (în Ardeal, la hanul Moara cu Noroc- aflat la o răscruce de drumuri, sau la
Ineu ). Perspectiva spațială însă, este indicată și de spațiul interior, de trăirile și zbuciumul din sufletul
lui Ghiță.

Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul fiind heterodiegetic.

Tema operei este psihologică, întrucât naratorul urmărește dezumanizarea treptată a lui Ghiță,
provocată de lăcomia și dorința de a se îmbogăți cu orice preț.

Titlul operei constituie o capcană, întrucât termenul de ”noroc” îi poate atrage pe cei care își doresc
o îmbogățire rapidă. Astfel, la ”Moara cu Noroc” le sunt măcinate sufletele tuturor celor care visează să își
schimbe destinul.

Nuvela este riguros structurată, în 17 capitole, iar acțiunea se desfășoară între cele două replici pe
care le rostește bătrâna, și care pot constitui un fel de copertă. Replica pe care o rostește atunci află intenția
ginerelui, se dovedește a fi un mare adevăr , și mai ales, prevestește nenorocirile care se vor abate în viața
familiei ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia lui, căci dacă vine vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei îl face
fericit”.

31
 În finalul nuvelei, bătrânei i se oferă din nou rolul de cunoscătoare al marelui adevăr, prin replica
pe care o spune în fața imaginii înfiorătoare a hanului ars ”Se vede c-au lăsat ferestrele deschise. Simțeam
eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”.

Incipitul acțiunii, dezvăluie condiția inițială a lui Ghiță. El era un cizmar cinstit, un tată și un soț
iubitor, însă era nemulțumit de faptul că familia se confrunta cu mari lipsuri. Astfel, decide să ia în arendă
pentru o perioada hanul ”Moara cu Noroc”, și să înceapă o afacere cinstită alături de familia lui. Hanul se
afla la o răscruce de drumuri, iar o simbolistica străveche, evidențiază faptul că acel loc atrăgea spiritele
rele, mai ales că exista și o moară părăsită. Cele 5 cruci din fața morii, ar fi putut să îl atenționeze pe
Ghiță că locul ar fi blestemat, însă familia consideră că e semn bun, de binecuvântare.

Afacerea decurgea așa cum Ghiță și-a propus, însă destinul familiei se schimbă atunci când, într-o
zi, la han ajung niște porcari cu un comportament periculos, iar ulterior își face apariția și Lică Sămădăul.
Acesta se prezintă cu autoritate și cinism, ca un adevărat stăpân al locurilor, și cere lui Ghiță să îl informeze
despre tot ce se petrece la han. Cârciumarul înțelege că fără permisiunea lui Lică, nimeni nu ar fi putut să
facă afaceri în acel loc, și astfel, influențat de dorința de a avea un trai lipsit de griji, își ia măsuri de
securitate, sperând că Sămădăul nu îl va mai deranja.

Treptat însă, destinele se schimbă, căci Lică intuiește slăbiciunile lui Ghiță, îl transformă în
complicele său și îi oferă sume importante. Ana observă că soțul ei se schimbă treptat, este dezamăgită și
începe să se simtă atrasă de Lică.

Ghiță depune mărturii false la procesul porcarului, acceptă banii furați de la văduva ucisă, și se
transformă în complice la tâlhării.

Lică îi mărturisește de ce a ucis întâia oară, și că se simte satisfăcut de fiecare dată când îi face rău
celui care l-a trădat.

Cârciumarul este decis să îl dea pe Lică pe mâna autorităților. El se apropiase de jandarmul Pintea,
care în trecut fusese complicele Sămădăului. Jandarmul își dorea să îl prindă în viață pe Lică și i-a mărturisit
acest vis lui Ghiță.

La Paști, când bătrâna și copiii pleacă la niște rude, Ghiță îi lasă pe Lică și pe Ana în han, și pleacă
pentru a-l informa pe jandarmul Pintea. Simțindu-se abandonată și dezamăgită de soțul ei, Ana își înșală
soțul, iar apoi cuprinsă de regrete, îl roagă pe Lică să o ia cu dânsul, însă acesta refuză. Ghiță se întoarce
înaintea lui Pintea și o înjunghie pe Ana , iar el este ucis de Răuț. Lică se întoarce, iar Ana, înainte de a
muri, cu ultimele puteri își arată ura față de acesta, mușcându-l și zgâriindu-l. Hanul este incendiat, iar în
simbolistica străveche, focul are rol purificator. Conștientizând faptul că nu poate scăpa de jandarmul
Pintea, Lică se sinucide.

A două zi, bătrână și copiii se întorc, și sunt martorii imaginii de coșmar.

32
 Caracterizarea lui Ghiță

Personajul principal al nuvelei este Ghiță, și este surprins în evoluția lui treptată, fapt ce
accentuează influență psihologică a nuvelei.

Ghiță este un personaj complex și rotund, iar personalitatea acestuia este marcată de două
slăbiciuni, însă patima pentru bani îl va dezumaniză, iar finalul tragic al personajului constituie o pedeapsă
pe care acesta o primește din cauza faptului că, prin acțiunile lui, s-a abătut de la respectarea valorilor
morale, el neținând cont de un echilibru.

În construcția personajului, naratorul heterodiegetic apelează nu doar la modalitățile caracterizării

directe sau ale autocaracterizării, ci și la cele indirecte, și în acest sens, semnificative pentru zbuciumul
personajelor sunt monologurile interioare. Niciun detaliu pe care îl oferă inițial naratorul despre personaj,
nu prevestește schimbările pe care acesta le va suferi.

Prin intermediul caracterizării directe, Ghiță este încadrat de narator în incipitul acțiunii,
în categoria oamenilor cinstiți, el fiind soțul și tatăl iubitor. Nemulțumirea lui Ghiță, provocată de
imposibilitatea de a asigura familiei un trai decent, vine din iubirea pe care o simte pentru Ana și cei doi
copii. Astfel, își deschide o afacere pe care inițial o manevrează în mod cinstit, întregile sale acțiuni fiind
influențate de fondul onest.

Destinul personajului începe să se schimbe odată cu prima întâlnire cu Lică Sămădăul (porcarul
cu fire diabolică, dar mai ales, bun cunoscător al psihicului uman), iar astfel înțelege că orice încercare de
a sta la Moara cu Noroc se bazează pe dorința de îmbogățire. Prin urmare, intuind una dintre
slăbiciunile lui Ghiță, începe să îl transforme în complicele său, oferindu-i ceea ce cârciumarul avea nevoie,
bani.

Prima apariție a lui Lică, amenință cu dărâmarea credințelor lui Ghiță. Este ocazia prin
care cârciumarul începe să fie chinuit de gânduri negre, de frământări interioare, deoarece înțelege
adevăratul pericol, și în același timp și-ar dori liniște, dar mai ales să își simtă familia în siguranță.

Schimbările prin care trece cârciumarul, sunt observate mai ales de Ana. Aceasta remarcă faptul
că, după fiecare vizită a lui Lică Sămădăul, soțul ei devenea tot mai ursuz, mai îngândurat, și uneori evita
să mai vorbească.

Ghiță oscilează între frontul cinstit și cel necinstit. Are momente în care îi mărturisește soției
gândurile ce-l chinuie, iar în fața copiilor lui recunoaște că este slab. Alteori, fondul necinstit iese în lumină,
iar monologurile interioare dezvăluie regretul pe care îl trăiește personajul din cauza faptului că are familie,
iar aceasta îl împiedică să se implice și mai mult în acțiunile lui Lică Sămădăul.

Oscilează în relația cu jandarmul Pintea, tot din cauza dorinței de a se îmbogăți. Astfel, îi
mărturisește acestuia detalii despre faptele Sămădăului, însă nu este cinstit atunci când i se ivește ocazia de
a-i preda lui Pintea banii pe care Lică i-a jefuit de la văduva pe care a ucis-o apoi într-o pădure.

Treptat, Ghiță se resemnează și acceptă că slăbiciunea lui pentru bani, este mai puternică decât
respectarea valorilor morale. De la complice la furturi și tâlhării, până la transformarea în criminal, Ghiță
nu are decât un singur pas de făcut, iar la dezumanizarea completă a acestuia, contribuie Lică

33
Sămădăul, care îi mărturisește de ce a ucis pentru prima dată, și cât de satisfăcut se simte când îl lovește
pe cel care l-a deranjat.

Ghiță înțelege că Lică i-a descoperit slăbiciunea pentru soția lui. Astfel, gelozia îl împinge să îl
dea pe Lică pe mâna autorităților.

Finalul tragic al personajului poate fi constituit din două pedepse: prima îl transformă în criminalul
soției, iar pentru această faptă îngrozitoare, plătește la rândul lui cu moartea.

Stilul narativ în nuvela realistă psihologică ”Moara cu Noroc” este unul sobru și concis, iar
naratorul reușește cu măiestrie să își individualizeze personajele prin monologurile superioare. Nuvela
”Moara cu Noroc” se înscrie așadar, la fel ca celelalte scrieri ale lui Slavici, în creațiile în care sunt trasate
concepțiile artistului despre adevăr, dreptate, cinste, și fiecare personaj este răsplătit sau pedepsit, în funcție
de acțiunile lui.

Jocul Ielelor

(genul dramatic, dramă- Camil Petrescu)

- comentariu literar-

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care a impus în literatură principiul
sincronismului, contribuind la alinierea literaturii cu cea europeană, prin aducerea unor noi principii precum
autenticitatea, substanțialitatea, relativismul, și prin crearea personajului intelectual, lucid și analitic, în
opoziție evidență cu ideile tradiționaliste ale vremii.

Camil Petrescu propune o creație literară autentică, bazată pe drama și experiența trăită, reflectată
în propria conștiință. Scriitorul este un autor analitic, atât în române, cât și în propriile piese de teatru, și
construiește un personaj dominat de o idee absolută și imposibil de atins în realitatea concretă.

Piesa ”Jocul Ielelor”, este o dramă de conștiință, construită în plan psihologic prin manifestarea
unor concepții utopice (idealiste), imposibile. Astfel, drama se naște prin conștientizarea faptului că aceste
concepții, nu au temei în lumea reală.

Autorul pledează pentru superioritatea intelectualului, în orice fel de societate, dator să caute și să
identifice ideea absolută. Acest principiu fals, declanșează drama lui Gelu Ruscanu.

Prima variantă a piesei datează din anul 1916, însă după alte încercări, forma finală a fost
publicată în volumul ”Teatru” din 1947.

Tema operei o constituie drama de conștiință a personajului principal, izvorâtă dintr-un conflict
complex și puternic în planul ideilor absolute pe care, dintr-un orgoliu nemăsurat, se încăpățânează să le

34
aplice în realitatea care își asumă eșecurile, de rigiditatea de a respinge orice soluție reală, și de refugiul de
a abandona lumea ideilor pure.

Titlul ilustrează crezul artistic al lui Camil Petrescu, sintetizat într-un motto al volumului de versuri
”Jocul ideilor este jocul Ielelor”. Gelu Ruscanu este un încătușat al absolutului, al idealului de dreptate,
care se confirmă a fi o iluzie. Protagonistul vede ideile absolute care îl mistuie pe interior, și amintesc de
jocul Ielelor. Tradiția spune că cine îndrăznește să le vadă, înnebunește sau moare. Setea de absolut și lumea
ideilor pure, care pun stăpânire pe protagonist, sunt ilustrate de replica lui Penciulescu ”Gelu Ruscanu nu
vede lucruri, ci vede idei.”

În ”Jocul Ielelor”, Camil Petrescu își definește opera că fiind ”O dramă a absolutului”, precizând
totodată locul și perioada în care se desfășoară conflictul dramatic, în București 1914.

Perspectiva spațială definește un spațiu real, deschis al evenimentelor, dar și un spațiu închis,
psihologic, în care este surprins zbuciumul protagonistului. Relațiile temporale, reliefează în principal
perspectiva continuă, cronologică a desfășurării întâmplărilor, însă se poate distinge pe parcursul
conflictului dramatic, discontinuitatea temporală generată de alternanța evenimentelor.

Acțiunea actului I, se petrece în biroul directorului Gelu Ruscanu, la sediul redacției ziarului
”Dreptatea Socială”, decorul fiind minuțios descris de dramaturg. Sache și Dașcu sunt îngrijorați pentru
că nu există niciun articol pentru ziarul ce urmă să apară a două zi, înafară de cel lăsat de director, înainte
de a pleca la Iași.

Ziarul era finanțat de fonduri necunoscute, iar campania pe care o pornise directorul publicației
împotriva ministrului justiției, Șerban Saru-Sinești, a crescut vânzările. La sediul redacției, apare Gelu
Ruscanu, și împreună cu Penciulescu discută despre tensiunea provocată în guvern odată cu inițierea
campaniei împotriva ministrului. În ciuda ideilor pe care le expune Penciulescu, directorul ziarului este de
părere că are datoria de a înfăptui dreptatea absolută, iar ministrul trebuie demis și pedepsit pentru fapta
comisă.

Ziariștii erau preocupați de cazul lui Petre Boruga, un muncitor aflat de șapte ani în închisoare,
fiind condamnat pentru că ar fi declanșat o grevă, și pentru că ar fi lovit un procuror. Astfel, ar fi trebuit să
ispășească o pedeapsă de 15 ani. Soția lui, Elena, refuza să îl mai viziteze, cu atât mai mult că își refăcuse
viața, însă acceptă ca fiul să își viziteze tatăl.

Gelu Ruscanu îi dezvăluie lui Penciulescu secretul documentului care va aduce la demiterea
ministrului. Era vorba despre o scrisoare de dragoste trimisă de Maria, amantului ei, în care relata
despre modul în care s-a îmbogățit soțul ei.

Prin Flashback, conflictul dramatic se orientează în trecut și se aduce în discuție moartea suspectă
a bătrânei Manitti, o femeie foarte bogată care a murit subit într-o noapte, iar ulterior Șerban Saru-Sinești
s-a îmbogățit.

Maria nu avea curajul de a-și părăsi soțul pentru a-și trăi povestea de iubire alături de Gelu Ruscanu,
din cauză că era amenințată că nu își va mai vedea niciodată copiii.

Incipitul celui de-al doilea act, relatează faptul că timp de trei zile, Maria Sinești a stat închisă în
camera ei, refuzând să discute și să se vadă cu cei din casă. Îngrijorat, soțul ei dorește să o ajute, însă discuția
celor doi scoate la iveală detalii din căsnicia lor. Cei doi nu erau împliniți, Șerban știa că soția lui era
infidelă, cunoștea numele amantului, însă a mascat acest lucru timp de câțiva ani.

35
 Devine ironic la adresa celor doi și subtil îi dă de înțeles soției lui că este vorba despre Gelu
Ruscanu. Mai mult decât atât, devine sarcastic și aduce în discuție îndrăzneala și inconștiența acestuia de a
porni o asemenea campanie împotriva lui. Ruscanu este vizitat și de prim-procurorul Vlădicescu, acesta
încercând la rândul sau să îl convingă să renunțe la campanie. Directorul publicației rămâne ferm în decizia
lui de a publica scrisoarea.

Între timp, Penciulescu și Praida dezbat concepția lui Gelu Ruscanu despre dreptate. Penciulescu
este cel care îi deslușește viziunea lui Ruscanu, spunând că acesta nu vede lucruri, ci idei. El explică, de
asemeni, faptul că drama începe atunci când ideile au dispărut, făcând trimitere la consecințele pe care
le îndură cei ce îndrăznesc să urmărească jocul Ielelor.

Pe Maria Sinești, Gelu o primește cu o răceală vădită, și refuză să rămână cu ea între patru ochi.
Soția Sinești era curioasă să afle dacă Gelu a iubit-o sincer. În timpul schimbului de replici, aceasta scoate
un Revolver, pe care Gelu îl pune într-un sertar. Îi mărturisește lui Ruscanu că se simte pustiită, deoarece
soțul ei a dus copiii la o rudă.

Actul al III-lea începe cu vizită neobișnuită a lui Chiriac la redacția ziarului, iar Penciulescu
remarcă acest lucru deoarece Chiriac venea să anunțe izbucnirea războiului în fiecare lună pe data de 18.
Episodul următor însă, îl aduce în prim-plan pe ministrul justiției. Acesta face o vizită la redacția ziarului
și, pe un ton voit nepăsător, mărturisește că a aflat întâmplător de o campanie pornită împotriva lui, și ar fi
rămas surprins să afle că tocmai ziarul condus de Gelu Ruscanu a stârnit această situație.

Ruscanu este destul de încurcat și jenat de vizita ministrului, și încearcă să îl confrunte. Îi spune că
documentul compromițător constă într-o scrisoare de dragoste de la Maria, însă evita să spună numele
destinatarului și că se relata despre un omor de care ministrul era acuzat.

Șerban relatează prin flashback o întâmplare din trecut, din perioada trăită la Paris, când Gelu era
un student sărac, iar Maria și soțul ei îl invitau adesea pe la ei. Ironic, Șerban amintește faptul că presupunea
că între Maria și Gelu se înfiripase o relație.

Abătut, Gelu îi dezvălui brusc că scrisoarea îl incriminează pe Saru-Sinești și că acesta are datoria
morală de a-și da demisia. Din acuzat, Șerban devine acuzator și îi mărturisește lui Gelu că știa de relația
extraconjugală a soției lui, însă lovitura finală prin care îl dezarmează complet pe Ruscanu, vine odată cu
citirae scrisorii lui Grigore Ruscanu, tatăl lui Gelu, înainte de a se sinucide. Gelu află că tatăl său era un
împătimit al jocurilor de noroc, și că s-a sinucis cu Revolverul trimis în mod batjocoritor de amanta lui, o
actrița fără talent și mai ales, vulgară.

După plecarea lui Saru-Sinești, în scenă revine Maria, iar Gelu este puternic afectat de vizita
precedentă. Își dă demisia din funcția de conducere, fiind dezamăgit de compromisurile pe care ar trebui să
le facă, și faptul că idealul de dreptate absolută rămâne doar la stadiul de utopie (fantezie).

În timpul discuției cu Maria, Gelu îi mărturisește că și aceasta l-a dezamăgit în trecut, atunci când
a bănuit-o de infidelitate. Are revelația prin care își înțelege tatăl și ajunge să perceapă actul sinuciderii
drept o formă de curaj.

Finalul piesei este imaginat de Camil Petrescu într-un mod cu totul deosebit. Gelu Ruscanu, față în
față cu imaginea tatălui său, înaintea gestului final. În timp ce discuta cu Maria, iar aceasta încerca să îl
convingă să înțeleagă faptul că perfecțiunea nu se poate atinge, Gelu se sinucide cu Revolverul adus de
femeia pe care a iubit-o.

36
 Caracterizarea lui Gelu Ruscanu

Gelu Ruscanu, personajul eponim al piesei, este simpatizant al ideilor absolute, fiind adeptul
împlinirii idealului de dreptate absolută. Este directorul ziarului ”Dreptatea Socială”, acolo unde
pledează pentru nedreptățile din societate.

Printr-un procedeu artistic modern, Camil Petrescu sugerează subtil trăsăturile dominante ale
personalității lui Ruscanu, încă din descrierea portretului fizic al protagonistului. Sunt reliefate așadar
aspirațiile înalte ale acestuia și fermitatea în care respingea compromisurile.

Portretul moral al acestuia este conturat mai ales din trăirile interioare, din zbuciumul ce îl macină
odată ce conștientizează că echilibrul îi este amenințat.

Ca toți eroii camilpetrescieni, lucizi, însetați de absolut, inflexibili și inadaptați, Gelu Ruscanu
este un învins, devorat de propriile idealuri. Trăind în lumea ideilor pure, Ruscanu este incapabil să
rămână nepăsător la imperfecțiunile vieții pline de compromisuri, și este dominat de o mândrie
nelimitată. Acest orgoliu excesiv îi conduce destinul către iluzii pe care le susține cu încăpățânare.

Concepția literară a lui Camil Petrescu nu se referă doar în proza acestuia, ci și în dramaturgie, prin
replica lui Gelu Ruscanu ”Câtă luciditate, atâta existență și deci, atâta dramă”.

În relația cu celelalte personaje, Ruscanu se deosebește prin intransigență (încăpățânare),

refuză să accepte sfaturile celor din jur, și rămâne de neclintit în decizia de a publica scrisoarea. Este
dezamăgit de mătușa lui care îl sfătuiește să renunțe, și o acuză că nu îi înțelege percepția asupra dreptății,
și mai ales, că este adeptă unei națiuni greșite asupra unui concept.

Colegii săi din redacție îi deslușesc personalitatea și mai ales, îi înțeleg nevoia de certitudini, iar
Penciulescu este cel care aduce în lumină viziunea lui Gelu Ruscanu și îl aseamănă pe protagonist cu cel
ce a îndrăznit să urmărească jocul Ielelor.

Conflictul interior se amplifică, pe măsură ce directorul ziarului continuă campania împotriva lui
Saru-Sinești. Dezechilibrul se produce treptat, mai întâi în plan sentimental, căci nici visul de iubire
absolută alături de Maria Sinești nu i se împlinește. Zbuciumul lăuntric atinge apogeul în urma discuției
cu Saru-Sinești. Fiind cunoscător al psihologiei umane, Sinești preia repede rolul acuzatorului, și îl
dezarmează pe Ruscanu cu propriile sale argumente. Îi mărturisește că el era la curent cu infidelitatea soției,
sugerând subtil că Gelu l-a trădat. Lovitura finală este dată însă de prezentarea detaliilor morții lui Grigore
Ruscanu. În acest mod, Gelu devine un învins, și recunoaște că a eșuat.

Astfel, după ce renunță la funcția de conducere, are revelația prin care se înțelege că tatăl său nu s-
a sinucis din lașitate. Conștient de eșecurile sale, Gelu Ruscanu procedează întocmai că tatăl sau, afirmând
cu luciditate că ”Trebuie să știi când să te ridici de la masă vieții”.

Piesa ”Jocul Ielelor” prezintă în stil camilpetrescian, drama intelectualului lucid, înclinat spre
introspecție și devorat de propriile idealuri.

37
 Odă (în metru antic)

-Mihai Eminescu-

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată,

Pururi tânăr înfășurat în manta-mi,

Ochii mei nălțam visători la steaua

Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,

Suferință, tu, dureros de dulce...

Până-n fund băui voluptatea morții

Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu, chinuit că Nessus

Ori că Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...

Pot să mai re-nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

38
 Piară-mi ochii tulburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă,

Că să pot muri liniștit, pe mine

Mie redă-mă!

Odă (în metru antic)- Mihai Eminescu

-analiză literară-

Creația maturității artistice, opera ”Odă (în metru antic)” apare în varianta finală abia după zece
încercări, forma inițială a operei fiind o odă închinată lui Napoleon, însă treptat din imn sau cântec de
bucurie, poezia s-a transformat într-o elegie cu accente filosofice asupra condiției omului de geniu. Varianta
finală a fost publicată în 1884.

Titlul poeziei este în contrast cu mesajul transmis, ”odă” semnificând cântec de bucurie, însă
contrastul reiese din sentimentul predominant de tristețe și caracterul meditativ asupra condiției geniului.
Tot din titlul se indică informații despre elementele de prozodie, eul poetic inspirându-se din creațiile lirice
antice.

Tema operei este constituită de reprezentarea condiției omului de geniu, ce reflectă la schimbările
ivite în spațiul sensibilității sale interioare odată cu apariția neașteptată a iubirii, poetul analizând starea
inițială și modul în care trăirile au fost schimbate ireversibil din cauza ivirii noului sentiment.

Poezia este structurată în cinci secvențe lirice și este constituită pe baza unei confesiuni, artistul
realizând o antiteză între condiția inițială, ce implică detașarea și visarea, și condiția apărută odată cu
întâlnirea iubirii. Astfel, supratema poeziei o constituie autocunoașterea.

Strofa întâi începe cu cel mai profund vers din literatura română ”Nu credeam să-nvăț a muri
vreodată”. Verbul la imperfect ”nu credeam”, are rolul stilistic de a indica sentimentul continuității, al
permanentizării, și al dorinței ca starea inițială să nu se fi schimbat. Totuși, alăturarea verbelor ”să-nvăț” și
”a muri”, sugerează momentul conștientizării sfârșitului iminent.

Eul poetic readuce în prim-plan prin memorie, detalii ale condiției inițiale, amintind de tinerețe,
când dorința ar fi fost ca această stare să fie eternă ”pururi tânăr”. În mintea eului poetic, condiția inițială
ar fi putut fi ocrotită, ideea fiind subliniată prin metafora ”înfășurat în manta-mi”. Reflectând la trecut, eul
artistic amintește de înclinația către visare, singurătate, amintind de operațiile superioare ale geniului detașat
și obiectiv ”visători la steaua/ Singurătății.”

39
 A doua strofă începe prin alăturarea a două adverbe ”când ” și ”deodată”, prin care se
reliefează apariția situației neprevăzute care va tulbura și va aduce schimbări ireversibile în sufletul eului
liric. Ideea este accentuată de adverbul ”răsăriși” și repetiția pronumelui ”tu”.

Schimbările pe care acesta le suportă, sunt chinuitoare și îi frământă trăirile, iar ideea este
evidențiată de oximoronul (figura de stil care presupune alăturarea a doi termeni contradictorii) ”suferință
tu, dureros de dulce...”. Una dintre schimbările ireversibile aduse, o contribuie acceptarea sfârșitului a
efemerității și a morții ”băui voluptatea morții”.

A treia secvență lirică, asociază frământările interioare cu focul mistuitor din sufletul său, sau cu
chinurile prin care au trecut personajele mitologice Hercule și Nessus. Într-o confruntare, Hercule îl
înjunghie pe Nessus și îmbibă cămașa soțului ei în sângele lui Nessus, sperând că Hercule va deveni și mai
puternic. Sângele era însă înveninat, iar Hercule moare în chinuri puternice.

Ultimele două versuri reprezintă o hiperbolă, prin intermediul căreia eul poetic își exprimă ideea
referitoare la frământările interioare, la focul chinuitor al idealului neîmplinit ce nu poate fi stins.

A patra strofă prezintă în incipit visul iubirii neîmplinite ce îi mistuie gândul. Propriul vis al iubirii
prin neîmplinire provoacă o durere imensă , iar artistul își compară sufletul cu un rug. Astfel, cuprins de
frământări interioare ca pe un rug, eul poetic speră ca focul să îndeplinească un rol purificator. De altfel,
interogația retorică ”Pot să re-nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”, așază în centru mitul acestei
păsări, despre care se spune că renaște din propria cenușă. În aceeași manieră, și eul liric se întreabă dacă
ar putea reveni la condiția inițială.

Ultima secvență lirică a poeziei, este construită pe baza unei invocații retorice, în care artistul cere
să uite experiența dureroasă prin care a trecut. Astfel, visul iubirii neîmplinite și care i-a tulburat
sensibilitatea interioară, este evidențiat prin intermediul metaforei ”ochi tulburători”. Eul poetic invocă
revenirea la sentimentele din trecut, la detașare, pentru a se orienta spre aceleași idealuri superioare ”vino
iar în sân, nepăsare tristă”.

Ultimele două versuri ale secvenței lirice, sunt în contrast cu prima strofă, acolo unde eul poetic
consideră că este ocrotit și nimic nu-i poate schimba percepția asupra realității, în timp ce finalul poeziei
prezintă o altă atitudine, dorința de cunoaștere și mai ales, acceptarea unui final. În finalul secvenței lirice,
prin versul ”Mie redă-mă!”, eul liric indică dorința de autocunoaștere,

Poezia ”Odă (în metru antic)”, reprezintă creația maturității artistice, în care artistul meditează
asupra temei iubirii, percepută ca o cale spre cunoaștere și autocunoaștere. Caracterul de confesiune lirică,
este susținut de prezența mărcilor subiectivității, al verbelor și al pronumelor la persoana I ”nu credeam”,
”mie redă-mă”. În același timp, poezia se remarcă și prin aspectul de meditație filosofică asupra condiției
umane, și a modului în care experiența iubirii neîmplinite schimbă total percepția asupra realității.

40
 Plumb

-George Bacovia-

Dormeau adânc sicriele de plumb

Și flori de plumb și funerar veșmânt

Stam singur în cavou... și era vânt...

Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb și-am început să-l strig

Stam singur lângă mort... și era frig...

Și-i atârnau aripile de plumb.

Plumb-George Bacovia

-analiza literară-

Poezia ”Plumb” se află în deschiderea volumului cu același nume, apărut în anul 1916 și este
emblematică pentru simbolismul românesc, deoarece cuprinde toate trăsăturile acestui curent literar.

Poezia este o artă poetică reprezentativă pentru lirica Bacoviană, în care artistul își transmite
concepția despre rolul artei sale și menirea în Univers.

Ideea poeziei este susținută de ilustrarea condiției artistului într-o societate incapabilă de a-l
înțelege. Caracterul de confesiune lirică este sugerat de mărcile subiectivității, prin verbele și pronumele la
persoana I ”stam”, ”am început”, ”amorul meu”.

Tema poeziei sugerează condiția artistului izolat și condamnat să trăiască într-o societate
superficială și incapabilă de a-i înțelege geniul creator.

41
 Mesajul poetic transmis este indicat de sentimentul tristeții apăsătoare al angoasei, specific
simbolismului literar.

Titlul este reprezentativ pentru curentul literar simbolism, prin trăsătura corespondenței. Astfel,
potrivit acesteia, culoarea metalului indică tristețea, răceală, trimite la moartea sentimentelor; greutatea
metalului poate sugera apăsarea sufletească, iar vocala ”u” închisă între consoane, reliefează sentimentul
claustrării, al sufocării sufletului.

George Bacovia consideră că ”plumbul ars e galben”, și era de părere că sufletului sau îi corespunde
o astfel de culoare. Așadar, ținând cont de codul culorilor în universul liric al lui Bacovia, galbenul
sugerează boala.

Prima secvență lirică poate fi constituită de imaginea societății superficiale și ostile , în care
artistul este nevoit să trăiască. Incipitul primei secvențe lirice este marcat de verbul la imperfect ”dormeau”,
trimițând la aluzia ”somn, moarte”, și atribuindu-i-se rolul stilistic de a sugera sentimentul de incertitudine.
Alăturarea adverbului ”adânc”, amplifică nesiguranța și angoasa trăite de eul poetic. Spațiul în care acesta
este condamnat să își ducă existența, este sufocant și amintește de societatea meschină, și este indicat prin
cele două simboluri ”sicriele” și ”cavou”.

Oximoronul ”flori de plumb” este realizat prin alăturarea termenului ”flori” care sugerează viața,
optimismul, speranța, iar ”plumb” evidențiind monotonia, iar astfel această secvență indică lipsa oricărei
speranțe.

Tema singurătății este evidențiată în al doilea vers, în sintagma ”Stam singur”, artistul simțindu-
se izolat la acel spațiu închis. Muzicalitatea interioară a versurilor, ca trăsătură a simbolismului, este
evidențiată prin verbul la imperfect ”scârțâiau” și sintagma ”era vânt”, amintind de ostilitatea mediului în
care se află, și accentuând sentimentele de nesiguranță și disperare.

Cromatica, trăsătură reprezentativă pentru simbolismul literar, este susținută de aluzia la nuanțele
gri și negru, prin care simbolul ”plumb” și ”funerar veșmânt”, reliefând tristețea apăsătoare.

Senzația de funebru, în care face trimitere la tema morții, este evidențiată prin metaforele ”sicriele
de plumb”, ”coroanele de plumb”, epitetul ”funerar veșmânt”, oximoronul ”flori de plumb” și simbolul
”cavou”, prin care se transmite faptul că mediul ostil în care se află aduce consecințe dureroase, indicând
imposibilitatea eliberării și dispariția oricărui ideal.

A doua secvență lirică, abordează un alt spațiu, și anume planul trăirilor interioare și tema iubirii
neîmplinite. Se constată de altfel asemănarea dintre cele două incipituri, cea de-a două strofă fiind marcată
de verbul la imperfect ”dormea”, căruia i se alătură adverbul ”întors”. Sintagma ”dormea întors”, poate
indica orientarea către apus, și sugerează moartea, ori imposibilitatea de a-și mai răsfrânge sentimentele
către persoana îndrăgită.

Metafora ”amorul meu de plumb”, susține ideea că iubirea nu se împlinește. Astfel, oximoronul
”flori de plumb” accentuează lipsa oricărei posibilități de a-și vedea visul împlinit. Prin urmare, verbul ”să-
l strig”, nu conferă doar muzicalitatea versurilor, ci sugerează și disperarea eului poetic, provocată de
neîmplinirea din planul iubirii.

Se constată de altfel tema singurătății, indicată de sintagma ”stam singur” așezată în aceeași poziție
precum în prima secvență lirică, exprimând intenția de a sublinia ideea neîmplinirii sufletești. Expresia

42
”stam singur lângă mort” indică de fapt răceală sufletească a persoanei incapabile de sentimentul reciproc
al iubirii, iar ideea este accentuată de sintagma „era frig”.

Ultimul vers al celei de-a două strofe, este constituit de o metaforă sugestivă, și în același timp,
imaginea vizuală a aripilor grele atârnând, prin care se face aluzie la ”zborul în jos”, la căderea în Infern,
subliniind faptul că visul de iubire nu se împlinește. Cromatica evidențiază în această strofă culoarea gri,
fiind indicată de simbolul ”plumb”, ce devine de altfel laitmutiv pentru monotonie și angoasă.

Poezia ”Plumb” se înscrie în categoria confesiunilor artistice, prin prezența mărcilor subiectivității,
indicate de verbele și pronumele la persoana I „am început”, ”amorul meu”.

Simbolismul literar reiese chiar din elementul de recurență ”plumb”, care apărând de șase ori în
cele două secvențe lirice, transmite senzațiile de suspin, tristețe și angoasă, dar creează în același timp și
muzicalitatea interioară a versurilor. În această direcție, un rol important îl au verbele la imperfect, prin
care se sugerează și idea trăirilor nefinalizate.

Sentimentul de claustrare este sugerat și de elementele de versificație, un rol important atribuindu-

se rimei îmbrățișate.

Astfel, poezia „Plumb” a lui George Bacovia, se înscrie în curentul literar simbolism, devenind și
o artă poetică programatică pentru universul literar al artistului.

Flori de mucigai

-Tudor Arghezi-

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un perete de firidă goală

Pe întuneric, în singurătate,

Cu puterile neajutate

Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul

Care au lucrat împrejurul

Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.

Sunt stihuri fără an,

43
 Stihuri de groapă,

De sete de apă,

Și de foame de scrum,

Stihurile de acum.

Când mi s-a tocit unghia îngerească

Am lăsat-o să crească

Și n-a mai crescut-

Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Și mă durea mâna că o ghiară

Neputincioasă să se strângă

Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Flori de mucigai- Tudor Arghezi

-analiză literară-

Tudor Arghezi, numit poet „între credință și tăgadă”, se remarcă în literatura română prin
originalitatea exprimării și a imaginilor artistice.

Poezia „Flori de mucigai”, se află în deschiderea volumului cu același nume, și reeditează

experiența dramatică trăită în scurta perioadă de detenție, despre care a scris și în volumul de proză „Poarta
Neagră”.

Poezia „Flori de mucigai”, este o artă poetică programatică (emblematică/ reprezentativă) pentru
literatura lui Tudor Arghezi, și mai ales pentru categoria „Estetica urâtului”. Arghezi a fost cel care a
preluat de la poetul francez Charles Baudelaire această manieră artistică ce presupunea inovarea limbajului
artistic și atribuirea a noi valențe. Categoria literară „estetica urâtului”, presupunea oferirea unor noi
conotații pentru termenii ce indică grotescul, urâtul, macabrul.

44
 Astfel, creația lirică „Flori de mucigai”, devine o artă poetică în care artistul își transmite viziunea
despre arta lui dar și despre menirea lui în Univers.

Modernitatea creației este influențată de caracterul de confesiune lirică, susținut de mărcile

subiectivității, prin verbele și pronumele la persoana I ”am scris; mi s-a tocit”. De altfel, un alt element de
modernitate îl reprezintă ambiguitatea mesajului dar și expresivitatea artistică.

Tema operei este constituită de indicarea consecințelor dureroase ce pot apărea în urma actului
creator. Ideea poetică este susținută de sentimentul tristeții, provocat de imposibilitatea de a comunica și de
a-și duce menirea de artist.

Titlul este sugestiv pentru categoria literară „estetica urâtului”, datorită oximoronului „flori de
mucigai, figura de stil de o mare expresivitate artistică, influențată de alăturarea a doi termeni cu sens
contradictoriu. Astfel, cuvântul „flori” sugerează viața, culoarea, arta și perfecțiunea, în timp ce termenul
„mucigai”, trimite la imperfecțiunile, la obstacolele ce pot interveni în calea creației. Astfel, titlului i se
atribuie o mare expresivitate artistică.

Poezia este structurată în două secvențe lirice inegale.

Prima secvență începe în manieră modernă, subliniindu-se caracterul de ambiguitate, eul liric
neprecizând ceea ce a scris, și indicând doar mediul ostil în care se află, ce devine un obstacol în calea
creației și amintește de cuvântul din titlu, „mucigai”: „firidă goală; pe întuneric”. Sintagma „cu unghia pe
tencuială”, indică faptul că prin lipsa instrumentelor necesare scrisului, efortul de a crea devine dureros,
astfel că artistul este nevoit să înrădăcineze în sufletul sau trăirile pe care le simte.

Izolat fiind, eul poetic acceptă un ajutor din partea forței divine, sperând că astfel își va continua
menirea. Dezamăgirea este accentuată de repetarea adverbului „nici de”, prin care artistul enumeră
simbolurile ce au stat alături de evangheliștii Luca, Marcu și Ioan.

„Taurul” sugerează puterea, forța creatoare, „Leul” este simbolul dreptății, iar „Vulturul” indică
libertatea, puterea, fiind asociat cu un „rege al păsărilor”. Precum au fost ajutați cei trei evangheliști, astfel
a sperat și artistul aflat în singurătate, că va primi un semn divin, reușind astfel să realizeze idealul propus.

Aflat în mijlocul mediului ostil, pentru eul poetic, timpul dobândește o altă dimensiune. Astfel,
metafora „stihuri fără an”, indică drama trăită în perioada izolării, și modul în care singurătatea și dorința
de a comunica schimbă percepția asupra timpului. Tot în această secvență, prin arhaismul „stihuri”, ce
înseamnă „versuri”, artistul dezleagă misterul, ambiguitatea ce domină în incipitul primei secvențe lirice.
Metafora „stihuri de groapă”, indică cele mai profunde sentimente, frământări ascunse în sufletul eului
artistic, iar termenii „sete” și „foame”, sugerează ideea că dorința de a crea este pentru artist, vizuală.

Aceste condiții neprielnice, influențează starea eului poetic, el conștientizând drama de a se simți
abandonat de Dumnezeu și de inspirația divină. Constatarea se evidențiază prin metafora „mi s-a tocit
unghia îngerească”, ia drama se accentuează prin starea de incertitudine, deoarece așteptând un semn, nu
înțelege dacă l-a primit iar condițiile ostile împiedică deslușirea acestuia .

A doua secvență lirică, se evidențiază în incipit prin detaliile care amintesc din nou de termenul
”mucigai”, ”întuneric”, ”ploaia”, conturând detaliile ce devin astfel obstacole. Confesiunea artistului
subliniază consecințele dureroase, prin comparația sugestivă pentru estetica urâtului și pentru expresivitatea
limbajului, ”mă durea mâna că o ghiară”.

45
 Finalul secvenței lirice, are dublă interpretare. O tradiție străveche asociază mâna stângă cu forțele
demonice, reieșind astfel ideea sacrificiului suprem al eului poetic pentru a-și continuă menirea. Astfel,
pactul cu forțele demonice, prin alegerea de a scrie cu unghiile de la mâna stângă, realizează antiteza cu
prima secvență lirică, când eul poetic aștepta un semn divin. O altă interpretare, propune ideea că alegerea
mâinii stângi pentru a continua să scrie, sugerează reînnoirea poeziei, regăsirea artistului și continuarea de
a scrie, într-o nouă formulă estetică.

Creația lirică „Flori de mucigai”, se înscrie în curentul literar modernism, prin caracterul de
confesiune, prin expresivitatea limbajului artistic conferit de estetica urâtului sau prin arhaisme, dar și prin
elemente de versificație, poezia evidențiindu-se prin măsura variabilă a versurilor.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

-Lucian Blaga-

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

și nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină-

și-ntocmai cum razele ei albe luna

nu micșorează, ci tremurătoare

mărește și mai tare taina nopții,

așa îmbogățesc și eu întunecată zare

46
 cu largi fiori de sfânt mister

și tot ce-i neînțeles

se schimbă-n neînțelesuri și mai mari

sub ochii mei-

căci eu iubesc

și flori și ochi și buze și morminte.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii- Lucian Blaga

-analiză literară-

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, face parte din volumul „Poemele Luminii” și se
înscrie în modernismul literar prin evidențierea concepției artistului asupra raportării față cu Universul.

Lucian Blaga identifică în studiul „Trilogia cunoașterii” două tipuri de cunoaștere:

una paradisiacă, fiind de tip rațional, specifică acelora care doresc să înțeleagă misterele omenirii, și
cealaltă, luciferică, reprezentativă pentru artiștii care consideră că rolul lor este de a accentua enigmele pin
arta lor.

În spirit modern, opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, se constituie pe baza unei
confesiuni lirice, a unei elegii filosofice, pe baza contrastului dintre cele două tipuri de cunoaștere.

Tema creației este constituită de mărturisirea artistului și opțiunea pentru cunoașterea de tip
luciferic, considerându-se că și iubirea poate fi o treaptă spre înțelegerea tainelor.

Titlul poeziei reprezintă o afirmație prin negare și accentuează lirismul subiectiv prin mărcile eului
poetic „eu nu strivesc”. Metaforă revelatoare „corola de minuni a lumii”, sugerează enigmele ce le întâlnește
în calea sa, și spre care artistul consideră că își păstrează farmecul prin cunoașterea de tip luciferic.

Incipitul poeziei reia titlul, remarcându-se cele două verbe la formă negativă „nu strivesc” și „nu
ucid”, indicând consecințele ireversibile ce ar putea fi provocate prin încercarea de a cunoaște pe cale
rațională misterele din jur. Incipitul creației indică alegerea artistului de a proteja corola de minuni a lumii,
și amintește de cealaltă categorie de cunoaștere, cea paradisiacă. Prin intermediul sintagmei „nu ucid cu
mintea”, eul poetic enumeră tainele ce le întâlnește și care compun în același timp corola de minuni a lumii,
„flori” evidențiind viață, culoarea; „ochi”-sufletul și cunoașterea; „buze”-comunicarea și iubirea, iar
„morminte”-moartea. Aceste elemente pe care artistul le enumeră, pot face parte din existența umană, iar
eul poetic este de părere că, ferindu-le de curiozitatea înțelegerii raționale, își păstrează farmecul.

47
 Comparația cu celălalt tip de cunoaștere este sugerată de prezența metaforei „lumina altora
sugrumă”, sugerând de altfel, urmările ce se ivesc pe calea cunoașterii paradisiace. În încercarea de a
înțelege logic tainele enumerate, artistul consideră că se destramă „vraja nepătrunsului ascuns”. Antiteza
reiese din nou și întărește concepția artistului, adept al cunoașterii luciferice, prin conjuncția adversativă
„dar” și repetarea pronumelui personal „eu”. Metafora revelatorie „cu lumina mea sporesc a lumii taină”,
amintește de menirea artistului, cea de a amplifica enigmele corolei de minuni.

De altfel, pentru a accentua ideea, pentru a-și întări afirmația, eul poetic își aseamănă rolul sau cu
cel al lunii, astru ceresc reprezentativ pentru mister „așa îmbogățesc și eu întunecată zare”. Eul poetic este
de părere că „neînțelesurile” trebuie să devină enigme și mai mari, păstrându-și astfel vraja.

Finalul poeziei este constituit de concluzia potrivit căreia iubirea poate fi o cale spre cunoaștere
„eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte”.

Creația „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, se înscrie în modernismul literar prin
expresivitatea mesajului influențat de metaforele revelatorii care indică tainele ce compun „corola de
minuni a lumii”: „nepătrunsul ascuns”; „a lumii taină”; ”întunecata zare”. De altfel, se remarcă
intelectualizarea mesajului transmis și ambiguitatea, poezia fiind o elegie pe tema cunoașterii.

Elementele de prozodie încadrează opera în modernism, remarcându-se tehnica ingambamentului

și versul alb.

Joc secund/ Din ceas dedus

-Ion Barbu-

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,

Tăind pe înecarea cirezilor agreste,

În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe răsfirate ce-n sbor invers le pierzi

Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea

Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

48
 Joc secund/ Din ceas dedus- Ion Barbu

-analiză literară-

Ion Barbu, pe numele adevărat, Dan Barbilian, a fost matematician și a început să scrie poezie din
ambiția sa de a-i demonstra prietenului și criticului literar Tudor Vianu, că există o legătură între matematică
și poezie, considerând că geometria și poezia se întâlnesc într-un punct imaginar.

Universul liric al lui Ion Barbu, se remarcă prin existența a trei etape distincte, prima fiind
etapa parnasiană (parnasianismul=curentul literar prin care aborda o poezie impersonală, obiectivă). A
doua etapă este cea numită baladica și orientală și cuprinde creații artistice, având că tema tradițiile din
Balcani, iar ultima etapă, ermetică, se caracterizează printr-un limbaj încifrat, dificil de înțeles și îi este
reprezentativ volumului de versuri „Joc secund”, apărut în 1930.

Caracterul de artă poetică al creației este susținut de ideile ce compun viziunea artistului despre
poezie și rolul artei sale.

De asemeni, în spirit modern se remarcă ambiguitatea mesajului, influențată de limbajul încifrat și

exprimările eliptice (versuri în care lipsesc anumite părți de vorbire).

În ceea ce privește numele operei lirice, artistul a refuzat să îi ofere un titlu, lăsând la alegerea
criticilor literari, unii considerând că această artă poetică ar putea să se numească ”Joc secund”, după titlul
volumului din care face parte. Astfel, la nivel stilistic, titlul ”Joc secund” ar putea indica concepția că poezia
reprezintă rezultatul unui act intelectual superior.

Tema operei este constituită de prezentarea crezului eului liric față de poezie, dar și referitor la
rolul artistului. Pe de altă parte, se remarcă ideea reflectării în oglindă, a imitării realității.

Prima secvență lirică, începe cu intenția artistului de a iscodi din real „din ceas”, frumosul, și de
a plasa acest concept înafara timpului „dedus”. Eul poetic consideră că poezia are menirea de a atinge
perfecțiunea, plasând astfel rezultatul creației într-un punct superior, sugerat de epitetul „calme creste”.
Plasându-și arta în acel punct, eul poetic continuă să caute perfecțiunea. Se conturează ideea imitării
realității prin artă, sugerată de sintagma „intrată prin oglindă”, produsul reflectat fiind unul ideal, evidențiat
prin epitetul „mântuit azur”. Se desprinde ideea în această secvență lirică, a imperfecțiunilor, a defectelor
ce nu se reflectă și sunt în contrast cu acele „calme creste”. Astfel, antiteza se realizează prin sintagma
„cirezilor agreste”.

În finalul primei secvențe lirice, eul poetic amintește din nou de mitul oglinzii, de ideea potrivit
căreia, arta imită realitatea. Prin sintagma „în grupurile apei”, eul artistic este de părere că poezia devine
rezultatul unui joc intelectual superior „un joc secund mai pur”.

A doua strofă începe cu numirea opusului „Nadir”, punct imaginar aflat în contrast cu cel superior,
Zenitul. Eul poetic își fixează un punct superior pe bolta cerească, dorința fiind de a atinge perfecțiunea
prin intermediul artei sale. Metafora „poetul ridică însumarea”, sugerează visul de a atinge absolutul. Se
desprinde ideea, din această secvență lirică, a faptului că efortul creator poate lasă urme adânci în spațiul
sensibilității interioare, prin expresia „cântec istovește” și epitetul „harfe răsfirate”, eul artistic
conștientizând dificultatea înțelegerii mesajului din cauza ambiguității „ascuns cum numai marea”. Artistul

49
amintește așadar de misterele adâncurilor, asemănând enigmele mesajului transmis prin artă, cu cele ale
adâncurilor.

Finalul celei de-a două secvențe lirice este constituit de metafora „meduzele când plimbă sub
clopotele verzi”, accentuându-se ideea ambiguității, în ciuda faptului că procedeele artistice sunt
transparente.

Riga Crypto și Lapona Enigel- Ion Barbu

-analiză literară-

Subintitulată baladă de autorul însuși, creația ”Riga Crypto și Lapona Enigel” este încadrată în
volumul de versuri ”Joc secund” și se înscrie în etapa ermetică a universului liric al lui Ion Barbu.

Creația se remarcă prin alegoria din care se desprinde ideea incompatibilității, a antitezei dintre
omul superior, dominat de idealuri și cel mediocru, limitat.

Se remarcă în această operă, procedeul literar de povestire în ramă prin faptul că artistul creează în
incipit un cadru, în interiorul căruia se relatează un alt eveniment.

Tema operei o constituie antiteza dintre omul superior și cel mediocru, și sugerarea ideii că iubirea
este imposibilă, atâta vreme cât cele două personaje aparțin unor lumi diferite.

Titlul amintește de cântecele și creațiile artistice medievale, deoarece artistul numește numele celor
două personaje, amintind astfel de piesa ”Romeo și Julieta”.

Opera este structurată în 27 de secvențe lirice, iar primele patru catrene constituie cadrul în care
se vor relata evenimentele.

La finalul unei nunți, un invitat îl roagă pe menestrel să mai povestească încă o dată întâmplarea
neobișnuită care i-a adus în prim-plan pe Riga Crypto și Lapona Enigel. Istorisirea menestrelului începe cu
portretul moral al lui Riga Crypto, un crai ce prefera întunericul, în comparație cu supușii săi. Crypto, regele
ciupercă se ascundea de soare; evita lumina acestuia deoarece nu voia să înflorească, influențându-și astfel
statutul de inadaptat, în comparație cu supușii lui, ghioceii, și tovarășii ce preferau lumina și căldura
soarelui.

Din detaliile oferite de menestrel, se deduce astfel faptul că Riga Crypto era dominat de o fire rece
”inimă ascunsă”.

Următoarele secvențe lirice constituie portretul moral al Laponei Enigel, aceasta fiind prezentată
în antiteză cu Riga Crypto. Tânăra părăsește ținutul alb, înghețat, și spre deosebire de regele ciupercă, ea
este în căutarea luminii și a soarelui. Astfel reiese contrastul dintre cele două modalități de a înțelege
existența, întrucât dorința tinerei sugerează idealurile superioare, iar refuzul lui Riga Crypto, condiția

50
limitată a individului și conștientizarea faptului că încercarea de a-și depăși limitele, poate provoca
consecințe ireversibile.

Tânăra Enigel se oprește în drumul său pentru a se odihni în poiana lui Riga Crypto, și adormind,
în vis (o nouă treaptă spre cunoaștere) îi apare Riga Cryprto. Acesta, contrar firii reci, demonstrează că este
capabil de sentimente profunde și se remarcă acest lucru din replicile ”Enigel, Enigel”, adresările fiind
încărcate de patos. Regele ciupercă încearcă să o convingă pe tânără să rămână în ținutul întunecat, să
renunțe la idealul ei, și să o îmbie cu dulceață. O roagă pe aceasta să îl culeagă, însă îi mărturisește teamă
imensă de soare ”E roșu mare/ Pete are fel de fel”.

În contrast cu argumentele și îndemnurile lui Riga Crypto, Enigel își susține punctul de vedere,
motivând că cel mai mare vis este dorința de soare și de lumină, remarcându-se din vorbele ei nevoia de
cunoaștere specifică individului superior.

Tânăra vorbește despre locurile din care a plecat, în care predomină, evidențiindu-se încă o dată
dorința de cunoaștere și de lumină. Idealul superior al acesteia, o determină să își ghideze întreaga existență
după lumina soarelui, în funcție de nevoia de cunoaștere ”Mă-nchin la soarele-nțelept”. Asocierea sufletului
cu o fântână din metafora ”Sufletu-i fântână-n piept”, confirmă atitudinea individului superior și dornic de
cunoaștere.

Cuvintele tinerei sugerează maturitatea acesteia, și îl vrăjesc pe Riga Crypto, care uită de cea mai
mare teamă a sa. Cât timp a ascultat vorbele lui Enigel, soarele a ajuns pe mijlocul cerului. În zadar a
încercat Crypto să se ferească, deoarece razele soarelui l-au atins. În acest mod, regele ciupercă este pedepsit
căci a încercat să-și depășească limitele, condiția.

Finalul creației evidențiază modul în care teama lui Riga Crypto se adeverește, căci odată atins de
lumina soarelui, se transformă într-o plantă otrăvitoare.

Finalul operei, prin expresia populară „laurul balaurul”, indică posibilitatea împlinirii iubirii și a
nunții, atâta timp cât există o asemănare a celor două lumi. Se indică faptul că Riga Crypto s-a însoțit cu
”măsălarița mireasă”, o plantă otrăvitoare.

Modernismul creației este influențat de ambiguitatea mesajului artistic, dar și de expresivitatea

limbajului poetic, presărat cu termeni împrumutați din registrul popular „laurul balaurul”.

Creația a fost asemănată cu poemul „Luceafărul”, doar că rolurile sunt inversate, deoarece aici, în
ipostaza individului superior este personajul feminin, în timp ce în creația eminesciană, geniul este în
ipostaza personajului masculin. Asemănarea are la bază ideea iubirii imposibile, atât timp cât personajele
fac parte din lumi diferite.

51
 Malul Siretului

-Vasile Alecsandri-

Aburii ușori ai nopții, că fantasme se ridică

Și plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică

Răul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur

Ca în raza dimineții, mișcă solzii lui de aur.

Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde

Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se pierde

Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos

Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară

Când o mreană saltă-n aer dup-o viespe sprintioară

Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor

Bătând apă-ntunecată de un nour trecător.

Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale

Cu cel rău ce-n veci curge, făr-a se opri din cale

Lunca-n giuru-mi clocotește, o șopârlă de smarald

Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.

52
 Malul Siretului- Vasile Alecsandri
-analiză literară-

Pastelurile lui Alecsandri constituie apogeul creației autorului și cu toate că majoritatea acestora au
fost publicate în revista ”Convorbiri Literare”, ele se încadrează în pașoptismul literar românesc, deoarece
la poet succesiunea anotimpurilor nu are legătură cu tema timpului, a trecerii ireversibile a acestuia, ci din
contra, la Alecsandri anotimpurile , dar mai ales cel al primăverii și al verii, constituie simbolul vieții,
devenind motiv de bucurie.

Poezia ”Malul Siretului” a fost publicată în revista ”Convorbiri Literare” în 1869 și este una
dintre cele mai reușite creații ale poetului, datorită îmbinării lirismului obiectiv cu cel subiectiv, și a
caracterului de meditație regăsit în ultima strofă.

Asemeni oricărui pastel, și în creația ”Malul Siretului” este descris un tablou natural prin
intermediul imaginilor artistice și al figurilor de stil.

Titlul operei indică locul care l-a încântat pe autor, malul stâng al răului Siret, unde artistul a avut
și o moșie.

Tema operei este sugestivă pentru categoria artistică pastel, fiind susținută de prezentarea detaliată
a decorului natural.

Compozițional, poezia este structurată în patru catrene, iar măsură versurilor este caracteristică
pastelurilor lui Alecsandri, de 15-16 silabe. De asemeni, se remarcă în text două tipuri de lirism, cel obiectiv
identificându-se în secvențele I-III, iar cel subiectiv în strofele II-IV.

Prima secvență lirică indică momentul incert al dimineții, când întunericul sugerat de epitetul
”aburii ușori ai nopții” lasă treptat loc luminii, ideea fiind accentuată prin comparația „ca fantasme se
ridică”.

Treptat, lunca își schimbă aspectul luminându-se și primind viață, iar elementul natural care domină
întreg peisajul ”râul luciu”, primește însușiri fantastice, evidențiate prin comparația ”sub copaci ca un
balaur” și metafora ”solzii lui de aur”. În prima secvență lirică, imaginile vizuale se împletesc cu cele
dinamice ilustrate prin verbele la timpul prezent ”se ridică”, ”se despică”, ”mișcă”, accentuându-se ideea
de schimbare și trezire la viață odată cu ivirea zorilor.

A doua secvență lirică, este marcată în incipit de mărcile subiectivității prin pronumele ”eu” și
verbele ”mă duc”, ”mă așez”. Artistul este martor la trezirea treptată a naturii și admiră modul în care fiecare
element al acestui decor, devine dinamic.

De altfel, în această secvență lirică, prezența apei curgătoare și a verbelor la timpul prezent ”curge”,
”se pierde”, ”se schimbă”, ”adoarme”, dau viață naturii. Se remarcă în această strofă și imaginile vizuale,
prin epitetele ”malu-i verde ”, ”prundișul lunecos”, ”malul năsipos”.

A treia strofă indică un alt element al tabloului pe care artistul îl admiră ”salcia pletoasă”, epitet
care alături de metafora ”lin pe baltă se coboară”, oferă naturii delicatețe și fragilitate.

53
 De asemeni, odată cu instalarea dimineții, în cadru se observă și ființele necuvântătoare care
înfrumusețează aspectul, dând viață luncii. Epitetul ”viespe sprintioară” indică optimismul și bucuria, iar
acest peisaj nu este admirat doar de artist, ci se de ”sălbaticele rațe”, epitet în inversiune, ele oprindu-se din
zborul lor pentru a privi lunca de pe malul Siretului.

Ultima strofă, este marcată de accente de meditație, iar lirismul subiectiv este indicat de metafora
”gândirea mea furată”. Martor la acest peisaj, eul liric meditează , iar succesiunea gândurilor este indicată
de aluzia ”cu cel râu care-n veci curge”. Brusc, întreagă natură forfotește, devine plină de viață, ideea fiind
evidențiată prin metafora ”lunca-n giuru-mi clocotește”. În final, nu doar eul poetic este încântat de a fi
martor, ci și ”o șopârlă de smarald”, metaforă și imagine vizuală.

Asemeni pastelurilor, și în creația lirică „Malul Siretului” este descrisă natura, printr-o împletire de
imagini vizuale și dinamice, iar valoarea creației este influențată de caracterul de meditație din final.

Luceafărul- Mihai Eminescu

-analiză literară-

Dragostea lui Mihai Eminescu pentru folclorul romanesc s-a reflectat în creațiile sale artistice, în
poezii și în basmele sale. Poemul „Luceafărul” a apărut în anul 1833 și are ca principală sursă de inspirație
basmul popular românesc „Fata din gradina cu aur”, cules de un folclorist german într-una din călătoriile
sale. În basm este vorba despre o imposibilă poveste de dragoste dintre o fată de împărat și un zmeu.
Când zmeul decide să renunțe la nemurire pentru a-și împlini visul de iubire, o zărește pe tânără
alaturi de un pământean pe nume Florin. Pentru a se răzbuna, zmeul prăvălește o stancă peste fata de
împărat, iar Florin moare de durere lângă stanca sub care zăcea tânăra fată. Aceasta idee a iubirii imposibile
a construit punctul de pornire al poemului „Luceafărul”, însă poetul își îmbogățește creația cu profunde
accente filosofice, evidențiind condiția omului de geniu și puterea de sacrificiu pentru împlinirea unui ideal.
O altă sursă de inspirație a constituit-o concepția filosofică a lui Sckopenhawer, din care se
desprinde contrastul dintre cele doua condiții, sau dintre două ipostaze, în care se întruchipează astrul ceresc
după chemarea fetei.
De asemeni, un alt element romantic îl constituie motivul oniric, visul reprezentând o treaptă spre
cunoaștere. Inspirația din folclorul românesc reiese și din aluzia la mitul răzbunătorului, potrivit căreia,
fetele aflate la vârstă iubirii, visează la un ideal.
Tema operei este constituita de ilustrarea iubirii imposibile, deoarece cele două personaje aparțin
unor lumi diferite. Tema este reprezentativă pentru romantismul literar și prin surprinderea condiției omului
de geniu și a puterii sacrificiului.
Titlul operei cuprinde numele astrului ceresc, simbol al omului superior, detașat, care privește cu
obiectivitate și rămâne nemuritor în memoria omenirii prin arta sa. Criticul literar Tudor Vianu identifică
în poemul „Luceafărul” mărcile lirice care surprind ipostazele artistului.

54
 Astfel, Luceafărul și Cătălin simbolizează ipostaza bărbatului îndrăgostit. Hyperion este simbolul
geniului capabil de sacrificiul suprem, iar Demiurgul este omul superior detașat.
Poemul este structurat în patru tablouri și se evidențiază îmbinarea planurilor universal-cosmice cu
uman-terestru. Tablourile I și III sunt dominate de planul universal-cosmice, iar tablourile II și IV coincid
celui uman-terestru.
Tabloul I- în incipitul poemului accentuează finalul folcloric prin formula specifică basmelor „A
fost odată că-n povești/ A fost ca niciodată”. Este prezentat portretul moral al fetei de împărat, indicându-
se faptul că are un statut superior, prin comparația „Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”. Fata
aflată la vârsta iubirii, reușește să comunice cu Luceafărul.
Într-un cadru nocturn, specific romantic, și prin fereastra ce devine o cale de comunicare dintre cele
două lumi, cei doi se privesc timp de câteva săptămâni. Visul, pasul spre cunoaștere, reprezintă încă o cale
de comunicare, astfel încât în somn, tânăra fată de împărat îl cheamă pe Luceafăr în camera ei, cu un glas
încărcat de dorință. Reflectarea în oglindă „Și din oglindă luminiș” indică o altă comunicare cu lumea din
care face parte Luceafărul.
Chemării fetei îi răspunde astrul ceresc, el coborând și întruchipându-se în ipostaza unui tânăr
voievod. Este fiul cerului și al marii, iar elementele care constituie portretul fizic dezvăluie lumea
incompatibilă căreia îi aparține. Detașarea specifică omului superior reiese din metafora „Un mort frumos
cu ochii vii/ Ce scântuie-n afară”. Astrul ceresc îi mărturisește fetei sacrificiul făcut pentru a-i îndeplini
dorință și evidențiază deosebirea dintre cele două dimensiuni prin afirmația „Din sfera mea venii cu greu/
Că să-ți urmez chemarea”.
Luceafărul îi propune fetei să îl urmeze în lumea lui și îi promite că vă deveni stăpână apelor.
Schimbul de replici dezvăluie contrastul celor două lumi și teama fetei de a-l urma, ea remarcând printre
altele detașarea geniului. Influența folclorică reiese din nou în poemul „Luceafărul”, prin trimiterea la cifra
magică „3”. Așadar, după trei nopți, în vis fata de împărat îl cheamă din nou pe Luceafăr, iar acesta coboară
în ipostaza unui demon „Pe negrele-i vițe de păr.../ Din negru giulgi se desfășor”. Este fiul soarelui și-al
nopții și îi propune să îl urmeze în lumea lui, promițându-i că vă fi cea mai strălucitoare stea. Portretul fizic
al Luceafărului sugerează, de altfel, superioritatea geniului dornic de cunoaștere „Ochi mari și luminați/
Lucesc adânc himeric/ Că doua patimi fără soț/ Și pline de-ntuneric”. Cele doua ipostaze ale Luceafărului
sugerează antiteza, procedeu romantic, și accentuează contrastul angelic-demonic.
Replicile dintre tânăra fată de împărat și Luceafăr scot în evidență incompatibilitatea celor două
lumi, imposibilitatea împlinirii iubirii și dorința geniului de a cunoaște. Antiteza iese la lumină și din modul
în care se raportează cei doi în fața iubirii, pentru tânăra fată de împărat, dragostea față de astrul ceresc
transformându-se într-un ideal imposibil de atins în timp ce Luceafărul este capabil să renunțe la nemurire.
Așadar finalul tabloului I, prin replica „Da, mă voi naște din păcat/ Primind o altă lege” este sugerată intenția
astrului ceresc al geniului de a accepta sacrificiul suprem.
Al doilea tablou, este dominat de elemente ce aparțin planului uman-terestru. Incipitul tabloului
conturează imaginea lui Cătălin „Viclean copil de casă”, iar din detaliile prezentate, reiese statutul inferior
al acestuia „Împle cu vin cupele/ Mesenilor la masă”. Portretul fizic al lui Cătălin dezvăluie îndrăzneala și
trimite, în același timp la imaginea tânărului simplu din popor „Cu obrăjei că doi bujori/ De rumeni, bată-i
vină”.
După constituirea portretului fizic și moral al tânărului, se observă detaliile care construiesc
portretul fetei de împărat “frumoasă și mândră arz-o focul”.Se constată faptul că începând cu al doilea

55
tablou, fata de împărat primește un nume, Cătălina . Acest aspect nu ii mai atribuie unicitatea din primul
tablou, iar asemănarea numelor Cătălina-Cătălin, poate sugera ideea ca iubirea devine posibila atunci când
persoanele care formează cuplul aparțin aceleiași lumi. În cel de-al doilea tablou sunt evidențiate elemente
de idilă; autorul detaliază un ritual al iubirii, iar gesturile sunt tandre. Cătălin este fascinat de frumusețea
fetei de împărat, și mărturisește visului. Nu se descurajează de la răspunsurile Cătălinei, și promite că prin
iubire o va ajuta să uite de idealul imposibil de atins “Vei pierde dorul de părinți/ Și visul de Luceferi”.
Argumentele pe care Cătălin i le prezintă Cătălinei, par să o determine să accepte sentimentele
sincere ale acestuia. De altfel, fata de împărat îi mărturisește sincer că s-ar potrivi cu tânărul băiat “Încă de
mic/ Te cunoșteam pe tine/ Și guraliv și de nimic/ Te-ai potrivi cu mine”. Se evidențiază în al doilea tablou,
prezența expresiilor populare, sugerându-se astfel ideea compatibilității. spre deosebire de schimbul de
replici surprinse în primul tablou, între fata de împărat și luceafăr, în cel de-al doilea, Cătălina și Cătălin au
un limbaj familiar, presărat cu expresii populare “Da’ ce vrei mării Cătălin?/ Ia dut’ de-ți vezi de treabă”.
Al treilea tablou, cuprinde elemente universal–cosmice, iar primele cinci strofe conțin trăsături ale
pastelului. În începutul acestui tablou, este descrisă călătoria intergalactică a Luceafărului/ Hyperion către
Demiurg, pentru a-i cere să-l dezlege de nemurire. În primele strofe ale tabloului se face trimitere la geneza
universului “Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaște/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri
a se naște”. Hyperion este influențat pe parcursul călătoriei lui de dorința cunoașterii și împlinirii iubirii
“Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe”. Al treilea tablou conține un schimb de replici dintre Demiurg
și Hyperion, din care este scoasă lumina superioritatea geniului.
De asemeni, nemuririi îi este pusă în antiteză superficialitate și efemeritatea omului de rând.
Hyperion îi cere Demiurgului să-l ajute, fiind dornic să cunoască iubirea pe Pământ. Argumentele
Demiurgului sunt însă baza adevărului universal valabil. El amintește despre ciclicitatea viață-moarte,
căreia oamenii de rând îi sunt supuși. În același timp, Demiurgul este ironic la adresa acelora mediocri, ce
sunt dominați de aspirații superficiale, și sunt incapabili de a iubi cu adevărat. De asemeni schimbul de
replici ale celor doi, este sugerată obișnuință acelora limitați de a se încrede în stelele norocoase “Ei doar
au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte”.
Concepția filozofică, ce are la bază antiteza dintre geniu și omul obișnuit, constituie tema
fundamentală a schimbului de replici din cel de-al treilea tablou.
Demiurgul, în ipostaza geniului atotștiutor, forță universală, îl sfătuiește pe Hyperion să se întoarcă
la locul lui “menit din cer” pentru a vedea ce îl așteaptă.
Ultimul tablou conține elemente ale planului uman terestru, și trimite la specia literară idilă
pastorală, deoarece accentul este pus pe o poveste de iubire într-un cadru natural romantic. Se observă așa
dar motivele literare eminesciene ale naturii terestre și cosmice “cerul, luna, teii”. Hyperion revin în locul
său și este martorul iubirii dintre Cătălina și Cătălin.
Geniul dominat de idealuri superioare înțelege că ar fi fost o greșeală dacă ar fi avut încredere în
vorbele fetei de împărat. I se confirmă faptul că Demiurgul a avut dreptate, în ceea ce privește
superficialitatea celor limitați. De asemeni, se remarcă din nou procedeul literar al antitezei, surprins în cele
două chemări ale fetei. Astfel, dacă în tabloul întâi, Luceafărul reprezenta idealul iubirii absolute, în cel de-
al patrulea tablou, fata îi cere să coboare doar pentru a-i veghea norocul.
Finalul poemului este filozofic și sintetizează contrastul dintre superioritate și inferioritate, astfel
încât Luceafărul își păstrează locul în lumea sa în care se simte nemuritor și rece, în timp ce fata de împărat
este doar un “chip de lut”, face parte dintr-un “cerc strâns” și este condamnată efemerității.

56
 În poemul “Luceafărul” se observă prezența celor trei genuri literare: cel epic reiese din acțiunea
la care participă personajele, genul liric este sugerată prezența elementelor de pastel, iar genul dramatic,
constituit de schimbul de replici.
Contrastul celor două lumi constituie axa fundamentală a poemului, și este sugerat chiar și de
limbajul întâlnite în cele patru tablouri, structurate pe cele două planuri. Astfel, superiorității ideilor,
mediitației filozofice asupra condiției geniului exprimate prin intermediul limbajului literar al cuvintelor
alese este pusă în contrast condiția limitată a acelora superficiali, care se încrede în noroc și, prin limbajul
presărat de cuvinte ce aparțin registrului popular.

Romantismul

Romantismul a fost un curent literar ce apărut inițial în Franța, avându-l ca reprezentant pe Victor
Hugo, ca reacție împotriva clasicismului și a realismului . La noi, romantismul s-a manifestat în trei etape:
Prima etapă, preromantismul, coincide cu literatura din perioada pașoptismului literar, ce s-a
manifestat între anii 1830-1860, iar scriitorii ce s-au mai remarcat în acea perioadă au fost Ion Heliade
Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi.
A doua etapă este cea a romantismului literar românesc care s-a manifestat mai târziu în comparație
cu celelalte țări, și l-a avut ca reprezentant de seamă pe Mihai Eminescu.
Ultima etapă, post-romantismul se evidențiază prin prelungirile romantismului românesc dar și ale
clasicismului, iar reprezentanții de seamă au fost George Coșbuc și Octavian Goga.
Trăsăturile romantismului:
1. Introducerea în literatură a unor categorii estetice, precum “frumosul, urâtul, macabrul” sau
“feericul”.
2. Introducerea unor noi specii literare: nuvela istorică, romantică, fantastică, drama romantică,
meditația filozofică.
3. Preocuparea pentru evadarea din timp și din spațiu.
4. Prezentarea sentimentul profund de iubire ură.
5. Descrierea cadrelor naturale terestre, precum teiul, lacul, dar si a celor cosmice cu motivele: luna,
stelele, Luceafărul, cerul.
6. Utilizarea procedeului romantic al antitezei.
7. Inspirația din trecutul istoric.
8. Abordarea condiției omului de geniu cu preocupări superioare și cu înclinație spre filozofie.
9. Personajele romantice sunt eroi excepțional ce acționează în împrejurări surprinzătoare.

57
 Simbolismul

Simbolismul a fost un curent literar care s-a manifestat la sfârșitul secolului al XIXlea și începutul
secolului XX le-a mai întâi în Franța, iar scriitorul reprezentativ al acestui curent literar a fost Charles
Baudelaire. La noi simbolismul fost teoretizat de Alexandru Macedonski în revista ”Literatorul”.
Simbolismul a apărut ca reacție împotriva romantismului.
Trăsăturile simbolismului:
1. Sentimentele dominante ale creației simboliste sunt spleen-ul (amestecul de stări negative), angoasa
(stare de lehamite) nevroza și disperarea.
2. Sugestia reprezintă principiul conform căruia sentimentele autorului sunt transmise prin simboluri.
3. Corespondența este trăsătura conform căreia unui cuvânt simbol i se atribuie mai multe sentimente
de exemplu, ”plumb” greutatea metalului reprezintă apăsarea sufletească, culoarea metalului
reprezintă sentimentele de tristețe și monotonie, răceala metalului dispariția sentimentelor, iar
vocala ”u” închisă între consoane reprezintă sentimentul de claustrare, imposibilitatea de a se
elibera sufletul din trup.
4. Cromatica reprezintă principiul prin care culorile corespund unor stări sufletești.
5. Muzicaliatatea interioară a versurilor accentuează trăirile artistului, și se formează prin repetarea
unui cuvânt-simbol, prin elementele de versificație sau aluzii la arii muzicale.
6. Olfactivul sugerează aceleași stări reprezentative pentru creațiile simboliste, și este indicat de aluzia
la mirosurile puternice deranjante.

George Bacovia- Univers liric

George Bacovia este poetul reprezentativ curentului literar simbolism, deoarece creația acestuia
cuprinde toate trăsăturile acestei perioade.
O primă temă este cea a orașului de provincie, periculos pentru viața omului și populat de persoane
bolnave fizic și psihic.
A doua temă este cea singurătății și este una dintre temele reprezentative ale poetului care se simte
respins de societatea incapabilă de a-i înțelege geniul.
Iubirea nu este un sentiment benefic, ea neîmplinindu-se. Doar într-o singură operă, iubirea pare
să se împlinească, iar această creație se numește ”Decembrie”.
Natura este o stare de spirit, succesiunea anotimpurilor provocând nevroză. Astfel, la George
Bacovia, primăvara nu reprezintă anotimpul renașterii ci din contră, irită și agasează. Vara, din cauza
căldurilor insuportabile, materia este amenințată cu descompunerea. Toamna agasează din cauza ploii, apa
nefiind considerată un element benefic, ci unul distrugător de materie, iar iarna zapezile sunt apocaliptice,
amenințând cu inexistența.
Moartea este una dintre temele preferate ale autorului acesta sugerând ideea dispariției
sentimentelor, a speranței.

58
Cromatica, potrivit afirmației artistului ”fiecărui sentiment îi corespunde o culoare”. Astfel, există un cod
al culorilor, potrivit căruia:
- negrul sugerează moartea
- albul sugerează inexistența, moartea
- roșul sugerează sângele,moartea
- galbenul sugerează boala
- griul sugerează tristețe melancolie
- verdele, albastrul și rozul sugerează nevroza
- violetul sugerează halucinațiile
Muzicalitatea versurilor se crează în lirica lui Bacovia prin aluzia la ariile funebre, prin verbe care
indică oftatul, tusea, plânsul, scârțâitul, instrumentele muzicale dezacordate.
Olfactivul este indicat de aluzia la mirosurile deranjante precum cel al liliacului, al rozelor sau al
materiei în descompunere.

Modernismul

Modernismul a fost un curent literar apărut la începutul secolului al XX lea, iar teoretician al
modernismului românesc a fost Eugen Lovinescu în revista ” Sburătorul” teoretizând principiile acestui
curent literar. Ulterior, revista, ”Sburătorul” a dus la formarea cenaclului cu același nume, iar în literatura
română au fost promovați scriitori precum Camil Petrescu, George Călinescu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu,
Hortensia Papadog Bengescu .

Lovinescu era de părere că literatura română trebuie orientată într-o altă direcție, astfel încât se baza
pe principiul sincronismului potrivit căruia literatura română trebuie să asimileze influențele literare ale
celorlalte popoare. Potrivit acestui principiu, Lovinescu amintea de teoria imitației si considera că opiniile
lui Titu Maiorescu din studiul ”Teoria formelor fără fond” sunt depășite. Astfel, Lovinescu afirmă că fondul
împrumutat poate avea o influență benefică asupra literaturii și creează o bază solidă pentru o nouă
literatură.

Astfel modernismul s-a manifestat în contradicție cu tradiționalismul, justificându-se polemicile

dintre scriitorii acelei perioade.

Trăsăturile modernismului:
1. Perspectiva narativă subiectivă, cu autor heterodiegetic
2. Eroii moderni se încadrează în tipologia personajelor intelectuale dominate de un ideal superior
3. Orientarea acțiunii înspre spațiu citadin, lăsând mediul rural al desfășurării al evenimentelor,
adepții tradiționalismului
4. Abordarea conceptelor psihologice despre condiția umană
5. Înclinația spre introspecție, spre autoanaliză
6. Lipsa elementelor de versificație (tehnica ingambamentului)
7. Ambiguitatea mesajului artistic
8. Expresivitatea mesajului artistic: Intelectualizarea prozei și a poeziei
9. Trecerea prozei de la liric la epic și a poeziei de la epic la liric

59
 Pașoptismul

Trăsături – Pașoptism
1. Predomină sentimentul patriotismului;
2. Inspirația din trecutul istoric;
3. Antiteza între trecut și prezent;
4. Idealul de unitate națională;
5. Descrierea naturii;
6. Tema iubirii.

• Fragmentul preluat din textul poetic “Anul 1840” de Grigore Alexandrescu se

evidențiază prin sentimentul predominant ce se desprinde, patriotismul încadrându-se
astfel în principiile ideologiei pașoptiste.
Titlul poeziei “Anul 1840” trimite la idealul artistului dar și al întregului popor,
eul poetic punându-și toate speranțele în acel moment “aleargă către tine, căci vremea a
sosit”, “am am prezis atâta, măreț reformator”.
Se evidențiază în textul propus dorința de înnoire, de victorie, fiind influențată de visul
artistului. Eul poetic consideră că anul 1840 poate aduce schimbările mult visate.
Idealul de unitate națională sugerat în textul propus, accentuează încadrarea
poeziei în principiile literaturii pașoptiste.

Realismul

Realismul este curentul literar care valorifică relatarea întâmplărilor într-o manieră cât mai
apropiată de veridic.

Trăsăturile realismului:

1. Perspectivă narativă obiectivă, narator heterodiegetic;

2. Conturarea tipologiilor de personaje (avarul, zgârcitul);
3. Tehnica detaliului, modalitatea de expunere este descrierea;
4. Notarea indicilor spațio-temporali;
5. Relatarea evenimentelor într-o manieră cat mai apropiată de verosimil.

• Fragmentul preluat din opera ”Tănase Scatiu” de Duliu Zamfirescu se încadrează în

curentul literar realism prin tema acestuia, prezentarea condițiile acesteia, a personajului
care ocupă locul central.
Construirea tipologii de personaje caracteristică realismului literar, este indicată și în
acest fragment prin caracterizarea directă realizată de naratorul heterodiegetic, el afirmând
că Tănase era “zgârcit și fanfaron”.
Se remarcă în fragmentul dat ca trăsătură a realismului și perspectiva narativă
obiectivă, evenimentele fiind prezentate din punctul de vedere al naratorului omniscient și
omniprezent.

60
 Genul dramatic

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor în versuri sau în proză, scrise cu scopul de a
fi interpretate în fața unui public.

Trăsături:
1. Modalitățile principale de expunere sunt dialogul sau monologul;
2. Înaintea fiecărei replici este notat numele personajului;
3. Se întâlnesc indicațiile autorului, didascaliile;
4. Există o structură specifică pe acte și scene .

• În fragmentul preluat din piesa ”Plicul” de Liviu Rebreanu se încadrează în genul

literal dramatic deoarece opera este împărțită în scene.
În primul rând, este o operă dramatică întrucât principalul mod de expunere este
dialogul, la text participând două personaje.
În altă ordine de idei, ca trăsătură specifică genului dramatic, întânim și numele
personajelor prezente la acțiune, scris înaintea fiecărei replici, si prezența notațiilor
autorului , numite didascalii ”(iar cu ironie), (fără zeflemea)”.

Genul liric

Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul sub masca eului liric, își transmite
în mod direct ideile, gândurile, sentimentele prin intermediul imaginilor artistice și al figurilor de stil.
Textul textul “Romanță de toamnă” de Vasile Alexandrei face parte din categoria operelor artistice
reprezentative pentru genul liric. Titlul poeziei, la nivel stilistic este o metaforă ce sintetizează ideea
timpului neiertător, sugerând sentimentele de nostalgie, prin “romanța de toamnă”
Mesajul liric, transmis în mod direct prin intermediul confesiuni este cel de regret, de conștientizare
dureroasă, din cauza faptului că timpul este neiertător. Artistul înțelege că nemaifiind în “a tinereții floare”,
iubirea nu are nicio șansă de a se împlini. Pe de altă parte, în textul poetic “Romanță de toamnă “ se observă
prezența elementelor de versificație, măsura versurilor fiind de nouă silabe, iar rima încrucișată.

Textul poetic “Romanță de toamnă “constituie mărturisirea eului artistic care are la bază
constatarea dureroasa a faptului că timpul este neiertător, motiv pentru care nici visul de iubire nu
se poate împlini.

61
 Genul epic

Acest cuprinde totalitatea operelor literare în versuri sau în proză, în care autorul și în primă
gândirea, ideile și sentimentele în mod idirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor.

• Fragmentul preluat din opera literară “Accidentul”de Mihail Sebastian se încadrează

în categoria operelor artistice care aparțin genului epic.
În fragmentul propus naratorul heterodiegetic relatează un scurt episod din viața
unui personaj, ce într-o zi, trecând pe Calea Victoriei a zărit întâmplător o fotografie a lui
Amm. Această întâmplare generează o serie de gânduri personajului care privește
fotografia și încearcă să înțeleagă trăirile femeii.
Dincolo de imaginea redată, constatăm în textul propus faptul că perspectiva
narativă este obiectivă, evidențiindu-se punctul de vedere al naratorului heterodiegetic.
Pe de altă parte, se evidențiază în textul dat și perspectiva narativă obiectivă,
susținuse astfel punctul de vedere al naratorului hetero diegetică. La acțiune participă un
singur personaj, însă se aduc în discuție detalii ce dezvăluie comportamentul lui Ann.
Fragmentul preluat din opera artistică “Accidentul” de Mihail Sebastian
îndeplinește condițiile pentru a fi încadrat în categoria genului epic, naratorul exprimându-
și gândurile, ideile și trăirile în mod indirect, iar modalitatea principală de expunere din
acest text este narațiunea.

Junimea. Convorbiri literare. Titu Maiorescu

A doua jumătate sa secolului XIX a fost influențată de evenimentele petrecute anterior în timpul
perioadei pașoptiste, care cuprinde literatura dintre anii 1830-1860, timp în care s-au pus bazele
preromantismului românesc. Astfel, având în vedere evenimentele din contextul social și politic din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, la Iași s-a manifestat în 1864 Societatea Culturală Junimea la inițiativa unui
grup de pe persoane tinere, Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Teodor Rosetti, având ca mentor pe
Titu Maiorescu. Întrunirile din cadrul societății Junimea se desfășurau în casele lui Vasile Pogor, iar pentru
ca ideile să fie promovate și în afara societății au înființat revista “Convorbiri literare”, iar responsabilitatea
i-a aparținut lui Iacob Negruzzi.
În paginile revistei a fost publicate creațiile de preț ale marilor clasici ai literaturii.
Activitatea societății Junimea poate fi structurată în câteva etape.
Prima etapă este cuprinsă între anii 1864–1874, iar studiile au fost orientate în domeniul culturii și
al limbii, interesul fiind de a elimina elementele nocive din limba română.
A doua etapă este cuprinsă între anii 1874–1890 și este probabil una dintre cele mai importante
perioade, deoarece s-au afirmat clasici ai literaturii române și este perioada în care în revistă au fost
publicate reacțiile lor.

62
 Următoarea etapă cuprinde perioada de după 1890, când societatea își mută activitatea la București
și se orientează spre domeniul academic și politic. Meritul fondatorului grupării a fost cel de a impune
renunțarea la scrierea cu alfabetul chirilic, orientând spre scrierea cu alfabetul latin.
De asemeni, Maiorescu se afirmă prin ideile sale referitoare la împrumuturile neologice, iar în
privința neologismelor le propune pe cele din limba latină.
Studiul lui Titu Maiorescu intitulat “Despre scrierea limbii române” argumentează necesitatea
impunere alfabetului latin.
În studiul ”O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, criticul Titu Maiorescu propune
o definiție a poeziei, justificând că această categorie are menirea de a aduce în prim-plan frumosul, și astfel
impune două condiții ale poeziei: prima, cea materială se referă la forma poeziei, la structură, a doua,
“ideală”, aduce în discuție modul în care poezia trebuie să se evidențieze prin abordarea sentimentelor
profunde dar și a categoriilor estetice (frumos, urat, feeric).
Ideile teoretice ale lui Titu Maiorescu s-au extins și asupra operelor literare ale clasicilor vremii.
Astfel, în studiul “Comediile D-lui Caragiale “combate acuzațiile de imoralitate adusae dramaturgului prin
exprimarea ideii că arta lui Caragiale transpune realitatea. De asemenea, aducerea în discuție maniera de a
crea tipologii de personaje, dar și modul în care limbajul acestora indică informații despre statutul lor.

Dacia literară. Literatura din perioada pașoptistă

Prima parte a secolului al XIX-lea se caracterizează printr-o efervescență și transformări atât în

plan social, cât și în plan cultural, iar apogeul îl constituie evenimentele petrecute la revoluția din 1848.
Perioada cuprinsă între anii 1830–1860 reprezintă etapa literaturii pașoptiste, moment în care scriitorii
provinciilor românești erau influențați de idealul unirii, prin urmarea visul acestora a fost reprezentat în
majoritatea creațiilor literare.
În prima etapă a secolului al XIX-lea, iau avânt și publicațiile (de exemplu: ”Curierul românesc”
sau ”Albina românească”), însă până la momentul apariției revistei ”Dacia literară” nu a existat nici o
publicație de literatură. Astfel, la Iași, în ianuarie 1840 sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu se
înființează revista ”Dacia literară”, unica revistă de literatură pentru toți românii.
Cu toate că revista apărut în doar patru numere, fiind suprimată în iunie de către domnitorul Mihail
Sturdza, primul număr al revistei prin articolul program ”Introducție”, propune principiile romantismului
romanesc. În acest articol Mihail Kogălniceanu trasează direcțiile pe care scriitorii trebuie să le urmărească.
Structura revistei cuprindea patru părți, prima prezentând opere ale scriitorilor români; a doua parte
cuprindea o critică literară obiectivă; a treia parte conținea articole din alte publicații; ultima oferă noutăți
despre scrierile viitoare.
Spre deosebire de Ion Heliade Rădulescu și îndemnul său adresat scriitorilor de a compune, Mihail
Kogălniceanu consideraa că nu valorează cantitatea, ci calitatea, prin urmare accentul se punea pe
originalitate. Astfel, a facilitat publicarea scrierilor cronicarilor români, inspiriând astfel pe Vasile
Alecsandri sau pe Costache Negruzzi.

63
 Tendințele din perioada pașoptistă au determinat afirmarea scriitorilor precum Alecsandri,
Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russeau, Grigore Alexandrescu etc.
În primul număr al revistei ”Dacia literară” a fost publicată și nuvela istorică Alexandru
Lăpușneanul. Apelul la unitatea națională a fost susținut și de numele revistei, ce nu a fost ales întâmplător.
Ideile impuse de Kogălniceanu în articolul program ”Introducție” au fost: abordarea idealului de unitate
națională; promovarea specificului național; inspirația din trecutul istoric; descrierea frumuseților patriei;
prezentarea obiceiurilor romanilor.

Hanul Ancuței
(volum de povestit)- Mihail Sadoveanu
Cealaltă Ancuță- povestire în ramă

Mihai Sadoveanu, scriitor și povestitor reprezentativ pentru tradiționalism, a lăsat în literatura

română o vastă creație cuprinzând teme deci și motive diverse și făcându-se e remarcat prin talentul său
desăvârșit de a povesti.
Volumul ”Hanul Ancuței” cuprinde nouă creații literare diferite cu subiecte independente ce nu se
influențează iar locul în care sunt relatate evenimentele este Hanul Ancuței, spațiu situat la o răscruce unde
se opreau din drumul lor pentru a se odihni peste noapte, călătorii. Volumul ”Hanul Ancuței” amintește
Decameranul lui Boccaccio , prin faptul că se caracterizează prin aceeași structură, iar în opera sa scriitorul
Mihail Sadoveanu creionează imaginea unei epoci din trecut, un timp mitic când oamenii erau mai apropiați
de natură și de legile divinității.
“Cealaltă Ancuța” se încadrează în categoria literară de poveste în ramă, sau povestire în cadru.
Povestirea este specia genului epic în care accentul cade pe conținutul relatat. Povestirea în cadru însă este
tot o specia genului epic în care conținutul relatat este încadrat de notarea într-un cadru actual al relatării.
Înaintea fiecărei povestiri, la ”Hanul Ancuței” se ținea cont de un ritual, Ancuța cea veche cât și
cea de acum se ocupaa ca drumeților să nu le lipsească vinul și mâncarea, iar ambiția fiecărui călător era să
relateze o întâmplare și mai interesantă. Întâmplarea pe care o relatează Enache, vânzătorul, s-a petrecut cu
mult timp în urmă, când parcă și iernile erau mai friguroase iar oamenii mai apropiați de natură și de legile
divinității.
În acea perioadă îndrăzneala unui “ razăș” ca Todiriță Catană de a se fi uitat la sora boierului
Bobeică, duduca Varvara, a stârnit indignare dar mai ales dorința de răzbunare a boierului. Evenimentele
se petrec când la han se ocupa de afacere mama hangiței actuale, tot Ancuța. Todiriță Catană fusese închis
în Turnul Goliei din ordinul boierului, iar duduca Varvara urma să fie dusă la mănăstirea Agapia. Catană
reușește să evadeze din turan și fuge la Hanul Ancuței, având încrederea că hangița va ști cum să îl ajute .
Evenimentele ce se petrec prin complicitatea celeilalte Ancuțe, sunt la granița dintre real și
fantastic, iar cadrul natural este unul nocturn cu lună plină, fabulos.

64
 Ancuța este într-adevăr ocrotitoarea iubirii dintre Catană și tu duduca Varvara, iar deznodământul
poveștii este unul fabulos, căci se menționează că Ancuța i-a ajutat pe cei doi îndrăgostiți să își
îndeplinească visul, fiind ghidată de legile tainice ale naturii.

La țigănci
(nuvelă fantastică- Mircea Eliade)
- comentariu literar-

Nuvela este specia genului epic în proză, de dimensiuni medii cu un singur fir narativ la care
participă un număr redus de personaje, caracterizate în funcție de contribuția lor la acțiune.
Nuvela fantastică “La țigănci” face parte din volumul” La țigănci alte povestiri” și se remarcă prin
epicul dublu datorită interferării a doua planuri, real și fantastic .
Tema operei are la bază împlinirea planurilor profan (banal) și sacru în inițierea spre o altă treaptă
a existenței al lui Gavrilescu. Pentru această împletire a planurilor sacru și profan, dar mai ales considerând
că de-a lungul existenței, elemente ale sacrului intervin în realitatea banală iar omul nu este capabil să le
înțeleagă, Eliade a inventat un cuvânt nou “ hierofanie”.
Titlul semnifică locul în care se petrec cele mai multe întâmplări fantastice este spațiul în care
sufletul protagonistului are parte de experiența marii trecerii într-o altă etapă .
Conținutul nuvelei este structurat în opt secvențe epice, grupate pe cele două planuri real și
fantastic. Prima secvență epică este dominat de planul real însă se întrevăd câteva elemente ale sacului.
Gavrilescu, protagonistul nuvelei, este profesor de pian și se întoarce de la eleva lui, Otilia, care locuia la o
mătușă în strada preoteselor. Acțiunea se petrece în București, oraș despre care autorul consideră că este “o
geografie sacră”.
Căldura sufocantă pare să îl afecteze pe Gavrilescu, deoarece își îndreaptă atenția spre locul numit
“La țigănci”. Subiectul țigăncilor era sensibil în societatea acelor timpuri, oamenii evitând să aducă în
discuție acest lucru. Protagonistul își reamintește că și-a uitat servieta cu partituri la eleva sa și hotărăște să
se întoarcă pentru a și-o recupera. Coboară din tramvai și se îndreaptă spre locul numit” La țigănci“ uitând
de intenția inițială.
În plan secund, prima secvență epică dezvolta idei ale sacului intrate în banalitatea profanului.
Astfel numele străzii la care locuia eleva sa, amintește de femeile care oficiau în antichitate ritualul
înmormântării. Încă din incipitul nuvelei se observă cifra trei, cifră fatidică, protagonistul făcând același
drum cu tramvaiul de trei ori pe săptămână.
Călduraa sufocantă devine pentru erou un laitmotiv (motiv major) pentru dilatarea timpului și
încetinirea reacțiilor, iar umbra și răcoarea nucilor din grădina țigăncilor prevestesc intrarea într-o altă
formă de viață.
Gavrilescu face un semn cu mâna, de rămas bun, semnificând faptul că se desprinde de planul real.

65
 Secvențe le a doua, a treia și a patra sunt dominate de planul fantastic, evenimentele desfășurându-
se e la țigănci. Gavrilescu este poftit de o tânără într-un bordei unde era o femeie în vârstă, prezența acesteia
trimițând la existența Cerberului cu trei capete, aflat la porțile Infernului.
Un alt element fantastic e dat de faptul că ceasul se oprise în loc la 3:00 deci pentru Gavrilescu
timpul a încetat să mai existe. Bătrâna îi cere 300 de lei, simbolizând prima vamă pe care sufletul o plătește
pentru a trece într-o altă lume. Gavrilescu și alege trei femei, o țigancă, o grecoaică și o evreică, refuzând
inițial pe nemțoaică și amintindu-și de Hildegard, iubita sa din tinerețe.
Fetele îl așteptau într-o altă casă, o casă a spiritelor și toate au menirea de a-l ajuta în inițierea
procesului greu, Gavrilescu agățându-se de realitate și amintindu-mi de idealurile sale neîmplinite. Astfel
nu reușește să ghicească țiganca, iar fetele îl iau într-o horă, amintind de jocul ielelor. În tradiția populară
autohtonă, ielele sunt fetele frumoase care apar noaptea în pădure, iar cei care îndrăznesc să le privească
sunt pedepsiți.
Nereușit să intre în jocul lor și neînțelegând ritualul la care este supus, Gavrilescu e dintr-o dată
lăsat singur în acea casă pe întuneric. Gavrilescu este nevoit să rătăcească în întuneric pentru a le găsi pe
cele trei fete, nu reușește cu toate că le aude este deranjat de căldura sufocantă, și simte cum draperia îl
înfășoară strâns ca un giurgiu mortuar, pierzându-și în final cunoștința. Această experiență amintește de
ritualul îmbălsămării și a trecerii materiei spre o altă etapă a transformării acesteia în spirit. Se trezește și îi
povestește bătrânei din bordei evenimentele ce au avut loc în casa de alături, iar femeia în vârstă îi dă de
înțeles că știa tot ce se petrecuse.
Secvența a cincea, a șasea și a șaptea sunt dominate de elemente ale planului real, întâlnindu-se în
plan secundar câteva simboluri ale sacrului. Gavrilescu părăsește locul numit ”La țigănci” și se îndreaptă
cu tramvaiul spre casa elevei sale, Otilia. Află că aceasta a plecat de cinci ani, ba chiar că s-a căsătorit și
este confuz căci știa că în acea dimineață fusese la meditație. Decide să ia tramvaiul pentru a se îndrepta
spre casa lui și când ajunge descoperă că în acel apartament locuia o altă familie. Hotărăște să meargă pe la
cârciuma de alături iar cârciumarul, un vechi prieten care nu îl recunoște, îi spune că Elsa a plecat după
dispariția soțului ei și că în toamnă se împlinesc doisprezece ani.
Și mai confuz, decide să se întoarcă la țigănci căci de-acolo a pornit încurcătura și pe drum este
însoțit de un birijar care în tinerețe fusese dricar. Acesta îl duce la țigănci prin dreptul unei biserici unde
avusese loc o slujbă de înmormântare și mirosea a flăcări. Ajuns în dreptul grădinii țigăncilor, birjarul îi
spune lui Gavrilescu că va aștepta la poartă.
În plan secundar, se întrezăresc în conținutul acesta secvențe, elemente ale planului sacru. Astfel,
vizita lui Gavrilescu în locul în care dădea meditații la pian, drumul cu tramvaiul, vizita la adresa unde
locuia împreună cu Elsa iar apoi la cârciumă, pot simboliza concepția populară potrivit căreia sufletul celui
care a murit colindă după moarte prin locurile prin care a umblat omul în timpul vieții. De asemeni, birjarul
care îl însoțește pe Gavrilescu, și care în tinerețe fusese dricar, ar putea fi luntrașul Carol, cel care ducea
peste o apă sufletele celor care au murit, iar drumul lui Gavrilescu înapoi la țigănci poate fi un traseu
prestabilit amintind de cel al înmormântării.
Secvența a opta este dominată în totalitate de elemente fantastice. Profesorul de pian intră la țigănci
iar baba dormea, semn că își făcuse datoria. Se trezește și cere lui ca Gavrilescu o sută de lei, simbolizând
ultima vamă pe care sufletul ar trebui să o plătească. Îi spune că în altă casă de alături mai e o singură
persoană care nu doarme niciodată și aceea ar fi nemțoaica. Gavrilescu este învățat să intre în casă și să
numere uși să bată de trei ori și să spună ”eu sunt, m-a trimis baba”.

66
 În cealaltă casă, spațiu al sufletelor neîmplinite și labirint al cunoașterii, Gavrilescu se rătăcește și
intră la întâmplare. De la fereastra unui geam zărește o umbră, și în cameră se simte parfumul de altădată a
lui Hildegard. Este confuz, însă Hildegard îl trage de mână afară din cameră, nelăsându-l să se mai agațe
de realitate. Ieșind din grădina țigăncilor, cei doi se urcă în trăsura birjarului care îi așteaptă, iar Hildegard
îi cere să îi ducă în pădure pe drumul cel lung, spunând că au timp. Pădurea sugerează lumea de dincolo și
faptul că nu se mai grăbește reprezintă ideea că într-o altă etapă a existenței timpul nu ar mai conta.
Nuvela ”La țigănci” de Mircea Eliade abordează ideea împlinirii a două planuri bazându-se pe
concepția că elementele sacre sunt dificil de identificat fără o înțelegere amănunțită a detaliilor. Pe acest
fundal este schițată drama personajului principal neîmplinit și afectat de rutină, motiv pentru care se
confruntă în permanență cu o stare de confuzie.

*Ce ar mai putea fi la Sub II*

Rolul dialogului

Trăsături:
1. Construiește conflictul dramatic în textele literare care se încadrează în această
categorie.
2. Contribuie la construirea modalităților de caracterizare, directa sau indirecta.
3. Oferă indicii despre relația dintre personaje.

• Fragmentul preluat din opera literară “Lecția“ de E.I se încadrează în genul

dramatic. În acest text, este prezentat schimbul de replici dintre două personaje, eleva și
profesorul, pe tema anotimpurilor și a impartasi studiul.
Dialogul reprezintă modul de expunere dominant întâlnită în fragmentul propus,
iar rolul acestuia este de a oferi informații atât despre personaje cât și despre relația dintre
acestea.
Constatăm astfel că în fragmentul propus, dialogul reprezintă o modalitate prin
care în mod indirect este evidențiată naivitatea, ca trăsătură dominantă a elevei neștiutoare.

Rolul didascaliilor

Fragmentul preluat din piesa “O noapte furtunoasă” de I.L Caragiale, face parte din categoria
creațiilor artistice care se încadrează în genul dramatic.

67
 Constatăm pe baza textului propus că cele două personaje, Veta și Chiriac au un schimb de replici
din care se remarcă gelozia bărbatului. El îi reproșează Vetei că și-ar fi îndreptat atenția spre altcineva.
Specific genului dramatic, pe lângă dialogul ce reprezintă modalitatea principală de expunere,
constatăm că există și didascaliile sau acele indicații ale autorului. Acestea sunt notate între paranteze
înaintea replicilor personajelor, iar prin ele, autorul oferă în primul rând, indicații despre jocul scenic.
În altă ordine de idei, prin indicațiile autorului se realizează și portretul moral al personajelor și
sunt surprinse emoțiile pe care acestea le trăiesc “(treăsărind și ridicând capul spre el)”, “(cu emoție din ce
în ce mai nestăpânită)”.

Motive literare

Motivul literar poate fi un element din din câmpul lexical al unei teme de exemplu:

• Tema naturii
(a) natura terestră – motive (lacul, teiul, Floarea, izvor )
(b) natura cosmică (luna, cer, stele).
• Tema iubirii (ochii, buze, fericire, vis,mama).

➢ Textul poetic “Asfințit marin” “de Lucian Blaga este de o mare sensibilitate
artistică, eul poetic descriind în cadrul natural marin, la asfințit.
Titlul, element paradoxal, anticipează mesajul creației lirice, iar la nivel stilistic
constituie o imagine artistică vizuală.
Mesajul transmis este susținut și de fascinația pe care artistul o trăiește la privirea
peisajului ce se desfășoară în față. Caracterul de confesiune lirică este susținut de
prezența pronumelor la persoana a -II -a.
Natura pe care o descrie artistul este reflectată de prezența motivelor literare ce
compun cadrul terestru și cadrul cosmic “delfinlor, valul, soarele, steaua”.
Constatăm în această creație artistică, prezența metaforelor “soarele lacrima
Domnului/ cade în mările somnului”, ”Steaua te atinge cu genele”.
Se remarcă și interogațiile retorice, care redau poeziei un caracter mediativ,
“pentru tine catargele” dar și exclamațiile retorice, “ O, aventura și apele”.
La nivel de versificație, rima este împerecheată, iar poezia este construită din șapte
secvențe lirice a câte două versuri, și se poate constata și ingambamentul.

Caracterizare personaj

Personajul este instanța narativă, prin intermediul căruia autorul își transmite gândurile si
sentimentele. În fragmentul preluat din textul “paraziții”de B.Ș.D, locul central îl ocupă un tânăr venit din
provincie din orașul B În București pentru a urma cursurile Facultății de Drept.

68
 Naratorul detaliază visul frumos al tânărului care era hotărât să învețe carte. Din cauza imaginii
Sărăcăcioase, iar era marginalizat Și, mai mult decât atât nu a reușit să ocupe măcar un loc de copii, pentru
că” rau îmbrăcat și fără sprijin”, nimeni nu îi acorda încredere și atenție .
În construcția personajului se observă modalitățile caracterizării directe și indirecte. În mod direct,
prin deosebire, naratorul realizează portretul fizic și moral al tânărului de zis să lupte pentru visul lui. Astfel
se precizează faptul că purta un pardesiu ”înverzit de soare, ghete scalciate , cămașă mototolită”.
Pe de altă parte caracterizarea indirectă dezvăluie latura ambițioasă a acestuia, care în ciuda
aspectului dezordonat, încearcă totuși să își construiască o carieră. Reiese din text faptul că, în relația cu
celelalte personaje, protagonistul se remarcă prin superioritate, cu toate că era îngrijorat” Nu se gândește
unul ca să-l întrebe și pe el ce crede despre cutare concurență “.
Fragmentul preluat din opera artistică ”Paraziții” de BȘD, se se bazează pe ideea potrivit căreia și
aspectul estetic este esențial, astfel încât personajul principal, în ciuda pregătiri superioare și a culturii vaste,
era ignorat de colegi și de profesori.

Rolul stilistic al modurilor si timpurilor verbale

Modul indicativ timpul prezent au rolul stilistic de a dinamiza textul literar. De asemeni, timpul
prezent confirmă stările și trăirile interioare ale artistului; prezintă fenomene ireversibile; sugerează Un
adevăr universal- valabile.
Perfectul simplu indică rolul regional. Poate avea caracter tradițional, fiind întâlnit cel mai des în
creațiile populare. Uneori poate fi utilizat pentru a oferii un sens ironic celor transmise( văzui, fusei).
Perfectul compus exprimă acțiuni încheiate cu mult timp Înainte momentul prezentării, iar
caracterul este unul ireversibil, artistul ne mai putând să intervină pentru a schimba anumite situații.
Exprimă fapte concrete, desfășurate în trecut .
Imperfectul, este un timp narării întâmplărilor, Al remarcării, cu atât mai mult că exprimă
întâmplări nefinalizate la momentul vorbirii. Astfel crează impresia de continuitate, de permanentizare a
unor sentimente. Poate fi un timp întâlnit în descrierile literare, așadar rolul este descriptiv. Pot fi transmise
sentimente de nostalgie melancolie, regret.
Viitorul, poate avea rol stilistic de a sugera protecția unor aspirații, a unor idealuri.
Conjunctivul, are rolul stilistic de a evidenția un ideal un vis imposibil .
Modul condițional optativ, exprimă o dorință, un ideal și s-ar putea realiza doar dacă ar fi împlinit
niște condiții.
Modul imperativ, indică o poruncă un îndemn o rugăminte și poate fi întâlnit în invocație retorice.
Modul gerunziu, conferă muzicalitatea textului, accentuând astfel sentimentele pe care le transmite
artistul .

69
➢ Fragmentul preluat din opera literară “cel mai iubit dintre pământeni” scrisă de
Marin Preda, relatează momentul separării,a dezbinării unui cuplu dintr-un motiv
neclar pentru personajul narator .
Evenimentele au în prim-plan nedumerirea bărbatului, provocată de alegerea femei
de a merge pe un anumit drum, fără aș justifica opțiunea. Senzația de nedumerire se
accentuează treptat, odată cu eventualele consecințe , Ce se vor întrevedea în urmă
separării.
Constatăm pe baza fragmentului propus că verbele la timpul perfect compus “s-a
oprit s-a uitat, se împlătesc cu cele la timpul imperfect, “era, simțea”.În acest fragment,
perfectul compus atribuie întâmplărilor relatate caracterul ireversibil iar verbele la
timpul imperfect, pe lângă rolul descriptiv al decorului, conferă și sentimentul
permanentizării incertitudinii ce avea să Îl simtă personajul narator.

-Sfârșit-

70