Hoțul de cărți

Am vrut să-i vorbesc hoțului de cărți despre frumusețe și brutalitate. Dar ce-i puteam spune despre acele
lucruri pe care deja le știa? Am vrut să-i explic că, în mod constant subestimez omenirea. Am vrut să o
întreb cum același lucru putea fi și urât, și plin de glorie, iar cuvintele ei, atât de osânditoare și strălucite.

Niciunul dintre aceste lucruri însă nu mi-a ieșit din gură.

Grea provocare să scrii despre o carte atât de „altfel” încât te surprine de la primele rânduri. Greu să
vorbești despre talentul originalului Markus Zusak, al cărui stil nu-l pot asocia cu nimic cunoscut, fiindcă
tehnicile narative devin tehnici estetice, ducând la o aranjare în pagină inedită, cu scurte pasaje plasate
în fața capitolelor. În ceea ce privește povestirea propriu-zisă, plină de date care te pot ameți inițial,
treptat vei înțelege fiecare informație oferită în avans. Când Moartea spune o poveste, chiar trebuie s-o
asculți apare imediat sub titlul cărții. Ați înțeles de ce Moartea se scrie cu M?

Hoțul de cărți e „pe val”. O spun vânzările, o spun vizionările! Mărturisesc, tocmai succesul acesta m-a
îndepărtat de momentul lecturii. E grea de semnificații și din fericire, grea de pagini (571), iar la final ești
conștient că umbra ei o vei purta, apăsătoare și izbăvitoare, în conștiință.

Pe scurt este o povestioară, printre altele, despre:

 o fată
 niște cuvinte
 un acordeonist
 niște nemți fanatici
 un boxer evreu
 și destul de multe furtișaguri (p.14)

De data aceasta prezentarea mea va lua o altă formă. Ceea ce urmează este o discuție imaginară cu
eroina cărții. Răspunsurile ei sunt, de asemenea, inventate, iar unde am luat din carte, am semnalat
prin menționarea paginii. Am ales această modalitate inedită fiindcă mi-e greu să vorbesc doar cu
mine, cartea e una răvășitoare, te provoacă să-ți pui întrebări. Implicit simți nevoia să primești
răspunsuri. Cine alta ar putea răspunde mai potrivit decât însăși protagonista?

Ai unsprezece ani, o mamă arestată sub eticheta inevitabilului comunism, un frate mort în drum spre
familia adoptivă și niciun punct de sprijin pe lumea asta. Ce faci ca să supraviețuiești? Nu mă refer la
viața fizică, fără valoare în Germania nazistă din timpul lui Hitler. Cum îți porți întreg sufletul prin lumea
ciuruită de bombe, malefic, foamete și inutil?

- Fur! Fur…cărți!

Te cheamă Liesel Meminger și furi… cărți. Nu știi să citești când ajungi la Hubermanni, dar „amănuntul”
acesta nu poate sta în calea fascinației tale pentru celălalt univers, din cuvinte și hârtie, pentru că
intuiești acolo izbăvirea. Dar oamenii? Unde-s oamenii?
 - Papa… Rudy…Max… Rosa…!Nu cred că ai și uitat de ei!

Da, norocul tău e bunul „papa”, Hans Hubermann, cel care a fost, întâi, psihoterapeutul tău, alinătorul
coșmarurilor nocturne. Apoi, citindu-ți sufletul de hoț de cărți, a îmbrăcat haina învățătorului, iar în
puterea nopții, protejați de întunericul pivniței, străbătută doar de lumina kerosenului, ți-a deschis, calm
și călduros, poarta spre cunoaștere. Înfometată, ai înghițit literă cu literă, fiindcă ele constituiau biletele
necesare ce-ți puteau asigura intrarea.

Parcă nici amenințarea războiului nu mai e atât de grozavă când îl ai pe cel blond și simpatic, Rudy
Steiner, alături de tine, în expedițiile voastre soldate cu micile comori intens râvnite – cărțile. Și
complicitatea crește, crește… Vă unește atât de tare încât, trebuie să-ți spun, tare mă enervam când
refuzai constant sărutul cerut de acel saukerl. De ce? De ce?

- Nu știu… Poate ca să înțeleg că „mai târziu” înseamnă uneori „niciodată”. Poate…

Lecția prieteniei, ce trece nestingherită orice limite, inclusiv cele impuse de cuvântul evreu, echivalent al
condamnării, ai învățat-o împreună cu Max Vandenburg, băiatul bunului prieten al lui papa, mort în
Primul Război Mondial, de la care avea acordeonul (cel ce ți-a alungat ție angoase și ți-a umplut goluri
imense). Evreul a devenit, fratele tău, prietenul tău, poate, într-o altă viață, iubitul? Și l-ai găsit, și te-ai
aruncat la gâtul lui…, și-ai plâns, și-ai impresionat adânc o stradă întreagă, dar mai ales o inimă tânără,
ca a ta, ale cărei bătăi erau reglate după propriile-ți bătăi (Rudy…)

- Bietul Max, de câte ori s-a întâlnit cu Moartea! Și Rudy…Oh! Rudy!

Ai învățat atât de multe (și dureroase) lecții, dar cel mai adânc ai înțeles ce înseamnă Cuvântul… cel care
înalță și nimicește, cel care mângâie și cel care biciuiește. Ai fost printre puținii care au descifrat puterile
sale nemărginite, mai ales când și le pune în slujba răului: Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele,
nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Führerul nu era nimic. Nu ar fi prizonieri care
șchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simțim bine. La ce sunt
bune cuvintele?” (p.543)

Singură ai găsit răspunsul! Cuvintele sunt menite să scrie istorie. Așa că le-ai așternut pe hârtie, ai scris
până te-au durut mâinile. Te-ai încuiat în pivniță și ai scris… și-ai scris, adormind adeseori în mijlocul
propriei vieți, așternută pe hârtiile lăsate cu drag de Max în urma lui.

- De fapt… tocmai de aceea nu m-au găsit! M-au protejat, ca-ntr-un cocon, ferindu-mă din calea
urgiei…

Iar apoi ți-ai încheiat lucrarea, Hoțul de cărți a ieșit la lumină, cu toate cele ce ți-au atins ireversibil
istoria trăirii pământene. Ți-ai spus, cutremurător de sincer, la final: Am urât cuvintele și le-am iubit, și
sper că le-am orânduit bine. (p.550)

Da! Le-ai orânduit atât de bine, încât m-ai făcut să fur timpului orice clipă lăsată nesupravegheată, ca să
fiu cu tine, în carte, între cuvinte și dincolo de ele. Iar pentru toate astea, îți mulțumesc, Liesel
Meminger!
 - Saukerl! Te las acum, ai grijă ce cărți mai „furi”… și, te rog, poartă-te frumos cu ele, dragile mele
cuvinte! Sunt tot ce mi-a rămas pe lumea asta!

Liesel era o copilă a cărei vieți a fost bazată pe întâmplări nefericite, agilă la minte, extrovertidă,
ambițioasă; personajul prește pe parcursul cărții, iar personaliatea suferă și ea modificări întrucât este
influențată de educație, ereditate, mediu.