Proiect

Standarde internaţionale de evaluare

Evoluţii recente ale IFRS care tratează valoarea/evaluarea

2018
Cuprins:

Introducere

Cap.1. Fundamente teoretice privind valoarea

1.1. Conceptul de valoare

1.2. Principalele tipuri de valoare folosite în procesul de evaluare

Cap. 2. Istoria standardelor Internationale de raportare financiară

Cap. 3. Tratarea standardelor internationale de raportare financiara in ceea ce priveste

valoarea (IFRS 5-12)

Concluzii

Bibliografie
 INTRODUCERE

Standardele IFRS reprezintă standardele internaționale de raportare financiară.

Standardele IFRS sunt recunoscute de un organism internațional cunoscut sub numele de IASB.
Obiectivele IFRS sunt de a stabili un set unic de standarde globale de contabilitate de înaltă
calitate, care pot fi adoptate de mai multe companii din țări și continente. Standardele IFRS sunt
mai transparente și ușor de acceptat de mai mulți utilizatori ai situațiilor financiare. Standardele
de divulgare sunt foarte mari în conformitate cu IFRS.Comparabilitatea bilanțurilor societăților și
a declarațiilor de venit este mult mai ușoară în conformitate cu IFRS. Mulți utilizatori utilizează
situațiile financiare, precum bilanțul, contul de profit și pierderi, situația fluxurilor de trezorerie
și altele ale companiilor și ale altor entități. Situațiile financiare sunt cele mai importante în
analizare și evaluare. ” O entitate trebuie să prezinte informații pentru a da posibilitatea
utilizatorilor situațiilor sale financiare să evalueze natura și efectele financiare ale activităților de
afaceri în care se angajează, precum și mediile economice în care își desfăoară activitatea.”
(IFRS 8, 2017)

CAP.1. FUNDAMENTE TEORETICE PRIVIND VALOAREA

1.1. Conceptul de valoare

Valoarea este un concept care ne urmăreşte in fiecare zi din viaţa noastră, deoarece, fără
să conştientizăm, oferim o valoare la tot ceea ce ne înconjoară. Astfel, putem observa cat este de
important termenul „valoare” mai ales pentru economia din zilele noastre, care este intr-o
continuă schimbare. Putem afirma că valoarea duce o „luptă” continuă si neîntreruptă pentru a
„supravieţui”, adică pentru a se menţine la nivelul la care a ajuns căutând să crească mereu.

Penru mediul economic, valoarea se refera la relatia monetara dintre bunurile si serviciile
destinate cumpararii sau vanzarii si celor ce iau parte la acest proces. Termenul de valoare nu
este un temen nou, ci începutul dezvoltării teorie valorii datează din secolele XVII si XIX.
Scoala clasica a identificat prima data cei patru factori de productie: pamantul, capitalul, munca,
coordonarea si a pus in discutie relatia intre factorii de baza care creeaza valoarea si raportul
cerere-oferta pe piata. Teoria clasica s-a bazat in principal pe contributia fiziocratilor care au
considerat productia agricola ca sursa de avutie, pamantul fiind considerat ca factor de productie
fundamental. Fiziocratii au identificat importanta utilitatii si raritatii in determinarea valorii
precum si rolul competitiei in determinarea pretului . Scoala clasica a continuat dezvoltarea
tezelor fiziocratilor propunand o teorie a valorii bazata pe costul de productie, valoarea fiind
considerata dupa parerea lui Adam Smith ca fiind un fenomen obiectiv, ea fiind creata prin
combinatia factorului capital cu pamantul si munca. Discipolii lui A. Smith au rafinat aceasta
teorie a valorii, fara a contesta fundamentele sale. J. B. Say nu a fost de acord cu relatia dintre
munca si valoare, insistand insa asupra utilitatii ca factor esential al valorii si, de asemenea, pe
rolul intreprinzatorului ca factor de productie ce furnizeaza coordonarea.

A doua parte a secolului XIX marcheaza inceputul contestarii teoriei clasice a valorii. Karl Marx
a formulat teoria valorii munca apreciind ca valoarea tuturor bunurilor este rezultatul direct al
muncii.In viziunea scolii austriece valoarea este privita in functie de cerere, utilitatea fiind
elemental fundamental in determinarea cererii.

Consideratiile cerere-utilitate opereaza doar intr-un spatiu limitat al unei anumite piete.
Consideratiile oferta- cost se extind pe o perioada mai lunga, in timpul careia fluxurile de
productie si raportul cerere – oferta sunt supus schimbarilor. Marshaal credea ca astfel ar exista o
piata economica perfecta iar pretul, costul si valoarea ar fie egale intre ele.

1.2. Principalele tipuri

de valoare folosite în procesul de evaluare

Valoarea de piata este una dintre cele mai folosite tipuri de valori în economia actuală, si
conform Standardelor Internatinale de Evaluare, aceasta reprezinta „suma estimata pentru o
proprietate, ce urmeaza sa fie tranzactionata intre un cumparator si un vanzator, hotarati in
realizarea operatiei,de puteri egale si egal informati ,intr-o tranzactie libera, dupa un marketing
adecvat,in care fiecare parte a actionat in cunostinta decauza si fara constrangere”.

Valoarea de utilizare este valoarea unei proprietati din punctul de vedere a1 unui

utilizator, pentru o anumita utilizare.
 Valoarea de asigurare reprezinta valoarea unei proprietati conform unui contract de
asigurare .

Valoarea de investitie reprezinta valoarea proprietatii pentru un anumit investitor sau

pentru o categorie de investitori ,sau pentru obiective de investitii identificate .Se calculeaza prin
actualizarea fluxului de venit anticipat de investitor din proprietatea evaluata.

Valoarea de lichidare sau vanzare fortata ,reprezinta suma care poate fi incasata in mod
rezonabil in urma vanzarii unei proprietati intr-o perioada de timp prea scurta pentru a fi
conforma cu perioada de timp specificata in definitia valorii de piata. Valoarea de vanzare fortata
poate implica un vanzator obligat sa vanda si un comparator sau niste cumparatori care sunt
constienti de dezavantajul vanzatorului .

Valoarea pentru garantii bancare este valoarea unei proprietati determinate de un

evaluator care efectueaza o evaluare prudenta a vandabilitatii viitoarei proprietati pe baza luarii
in consideratie a aspectelor mentenabile pe termen lung a1 proprietatii in conditiile normale si
cele locale ale proprietatii .Valoarea ipotecii va fi sustinuta cu documente intr-o maniera clara .

Valoarea de continuare a activitatii este determinata de suma fluxurilor actualizate

generate de activitatea intreprinderii .In hnctie de optica de evaluare , este foarte important sa se
identifice intervalul de valori extreme, iar in fiecare caz sa se estimeze unde se afla valoarea
rezonabila recunoscuta de piata .

De obicei valoarea de piata se afla intre valoarea cea mai mare dintre cele doua valori
extreme , valoarea de lichidare ,sau valoarea de continuare . Valoarea de continuitate reprezinta
valoarea determinata prin insumarea cashfloow-urilor actualizate ,generate de activitatea firmei .
In evaluarea afacerilor se defineste conceptul de ,,valoare a afacerii,, definita in Standardele
Internationale si Europene ca,,valoarea globala a unei intreprinderi care va continua sa
functioneze si in care repartizarea acestei valori globale se face in functie de contributia lor la
afacerea totala si nu functie de valoarea de piata insumata a partilor componente .In functie de
optica de evaluare este important sa se identifice intervalul de valori extreme ,iar in fiecere caz sa
se estimezevaloarea rezonabila. De obicei aceasta valoare este aproape de cea mai mare dintre
cele doua valori extreme .
 CAP. 2. ISTORIA STANDARDELOR INTERNATIONALE DE RAPORTARE
FINANCIARĂ

Apariţia primului organism internaţional de reglementare contabilă a avut loc în 1973, cu

sediul la Londra, dobândind titulatura de International Accounting Standards Committee (IASC),
ca urmare a eforturilor conjugate din partea organismelor profesionale contabile din Australia,
Canada, Franţa, Germania, Japonia, Mexic, Olanda, Marea Britanie, Irlanda şi Statele Unite.

Este organismul care a elaborat referenţialul contabil internaţional: Cadrul general pentru
întocmirea şi prezentarea raportărilor financiare, standardele internaţionale (IAS) în număr de 41,
interpretări ale standardelor (SIC), ghiduri de implementare, etc.

IASC a fost restructurat ca urmare a revizuirilor efectuate între 1998 şi 2000 pentru a realiza un
echilibru mai bun între reprezentarea geografică, competenţa tehnică şi independenţă. IASC este
predecesorul IASB (International Accounting Standards Board) până la 1 Aprilie 2001.
Standardele pe care le elaborează IASB se numesc IFRS (Standarde Internaţionale de Raportare
Financiară), 8 până în prezent, iar interpretările lor se numesc IFRIC, până în prezent în număr
de 13. În prezent, IASB reprezintă interesele tuturor organismelor profesionale contabile care
sunt membre ale International Federation of Accountants (IFAC).
 CAP. 3. TRATAREA STANDARDELOR INTERNATIONALE DE RAPORTARE
FINANCIARA ÎN CEEA CE PRIVESTE VALOAREA (IFRS 5-12)

Standardul international de raportare financiară 5 – „Active imobilizate deținute în

vederea vânzării și activități întrerupte” are ca obiectiv descrierea contabilizării activelor deținute
în vederea vânzării și prezentarea și descrierea activităților întrerupte. Mai exact, acest standard
prevede faptul:
• că activele deținute în vederea vânzării trebuie evaluate la valoarea cea mai mica
dintre valoarea contabilă și valoarea justă minus costurile generate de vânzare și incetarea
amortizării acestora;
• prezentarea separată în situațiile financiare a acestor active
Dispozițiile de evaluare ale prezentului IFRS se aplică tuturor activelor imobilizate
recunoscute și tuturor grupurilor destinate cedării recunoscute, așa cum sunt definite la punctul 4,
cu excepția activelor enumerate la punctul 5, care trebuie să fie evaluate conform standardului
menționat.
Conform IFRS 5 , punctul 15, evaluarea activelor imobilizate sau a grupurilor destinate
cedării clasificate drept deținute în vederea vânzării se face la valoarea cea mai mica dintre
valoarea contabila și valoarea justă minus costurile generate de vânzare.
Potrivit punctului 16, dacă unu activ nou-dobândit este deținut în vederea vânzării ,
aplicarea punctului 15 , are drept rezultat evaluarea , la recunoașterea inițială, la valoarea cea mai
mica dintre valoarea sa contabilă dacă nu ar fi fost clasificat astfel și valoarea sa justă minus
costurile generate de vânzare. Deci „dacă activul (sau grupul destinat cedării) este dobândit ca
parte a unei combinări de întreprinderi, el trebuie evaluat la valoarea justă minus costurile
generate de vânzare.”
Există situaţii în care vânzarea poate să aibă loc în mai mult de un an, dar ca urmare a
unor factori care nu se află sub controlul întreprinderii. Şi în acest caz, activul respectiv va fi
clasificat ca destinat cedării, dacă există suficiente dovezi că entitatea este în continuare angajată
în planul de vânzare a activului; în plus,costurile de vânzare vor fi actualizate. Creşterile valorii
actualizate a costurilor de vânzare care apar ca urmare a trecerii timpului trebuie prezentate în
contul de profit şi pierdere drept cost de finanţare.
Entitatea trebuie să evalueze un activ imobilizat care încetează a mai fi clasificat ca fiind
deținut în vederea vânzării sau a distribuirii către proprietari la valoarea cea mai mică dintre:
• Valoarea sa contabilă înainte ca activul să fi fost clasificat ca fiind deținut în
vederea vânzării sau a distribuirii către proprietari , ajustată cu orice amortizare sau reevaluare
care ar fi fost recunoscută dacă activul nu ar fi fost clasificat ca fiind deținut în vederea vânzării
sau a distribuirii către proprietari
• Valoarea sa recuperabilă la data deciziei ulterioare de a nu fi vândut sau distribuit.
(IFRS 5 , punctul 27)

În IFRS 5 valoarea justă este definită ca fiind prețul care ar fi încasat pentru vânzarea
unui activ sau plătit pentru transferul unei datorii într-o tranzacție normală între participanți pe
piață, la data evaluării.
Pentru fiecare clasă de active financiare și de datorii financiare , o entitate trebuie să
prezinte valoarea justă a respectivei clase de active și datorii într-un mod care să permită
compararea acesteia cu valoarea sa contabilă. Când sunt presentate valorile juste, entitatea
trebuie să grupeze activele financiare și datoriile financiare în clase, dar trebuie să șe
compenseze numai în situațiile în care valorile lor contabile sunt compensate în situația poziției
financiare.
Nu sunt prevăzute prezentări de informații privind valoarea justă în următoarele cazuri:
• Când valoarea contabilă reprezintă o aproximare rezonabilă a valorii juste
• Pentru o investiție în instrumente de capitaluri propii care nu au un preț cotat pe o
piață activă pentru un instrument identic sau instrumente derivate legate de astfel de instrumente
de capitaluri proprii, care sunt evaluate la cost în conformitate cu IAS 39, deoarece valoarea justă
nu poate fi evaluată în mod fiabil
• Pentru un contract care conține o caracteristică de participare discreționară dacă
valoarea justă a respectivei caracteristici nu poate fi evaluată în mod fiabil.
 Standardul international de raportare financiara 7 – „Instrumente financiare: informații de
furnizat” are obiectivul de a impune entitățiilor să prezinte în situațiile lor financiare informații
care să permit evaluarea de către utilizatori a : importanței instrumentelor financiare și naturii și
amplorii riscurilor generate de instrumentele financiare la care este expusă entitatea.
IFRS 7 completează principiile de recunoastere , evaluare și datoriilor financiare din IAS
32 Instrumente financiare : prezentare și IAS 39 Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare.
Se aplică la toate entitățiile pentru toate tipurile de instrumente financiare, cu câteva
excepții prezentate la punctul 3. Se aplică instrumentelor financiare recunoscute și nerecunoscute
cât și în cazul contractelor de cumpărare sau vânzare a unui element nefinanciar care intră sub
incidența IAS 39.
Pentru activele financiare care sunt derecunoscute în totalitate, dar în care entitatea
menţine o implicare continuă, amendamentele la IFRS 7 solicită prezentarea unor informaţii cum
ar fi: valoarea contabilă a activelor şi datoriilor recunoscute în bilanţ reprezentând implicarea
continuă a entităţii şi valoarea lor justă, o estimare a expunerii maxime la pierderi determinate de
implicarea continuă (inclusiv o descriere a modului în care această expunere a fost calculată) şi a
fluxurilor totale neactualizate de numerar care ar putea fi necesare pentru a răscumpăra activele
financiare derecunoscute sau a altor sume datorate cesionarului pentru activele derecunoscute,
împreună cu o analiză a scadenţei fluxurilor de numerar respective. În cazul în care o entitate are
mai mult decât un singur tip de implicare continuă în active similare derecunoscute, informaţiile
pot fi agregate.
Referitor la prezentarea activelor financiare recunoscute şi ale datoriile financiare
recunoscute care fac obiectul compensării, se vor detalia:
• valorile brute ale activelor financiare recunoscute şi ale datoriilor financiare
recunoscute;
• sumele care sunt compensate pentru a stabili valorile nete prezentate în situaţia
poziţiei financiare; valorile nete prezentate în situaţia poziţiei financiare;
• sumele care fac obiectul unui contract de compensare globală executoriu sau al
unui acord similar şi care nu sunt incluse anterior, inclusiv sumele aferente instrumentelor
financiare recunoscute care nu îndeplinesc unele sau toate criteriile de compensare; şi sumele
aferente garanţiilor financiare (inclusiv garanţii în numerar);
• valoarea netă.
 Dacă un activ financiar a fost reclasificat drept un activ evaluat la cost sau la cost
amortizat și nu la valoarea justă sau la valoarea justă și nu la cost sau la cost amortizat , entitatea
trebuie sa prezinte valoarea recclasificată în și din fiecare categorie și motivul pentru care a fost
realizată respectiva reclasificare.
În Standardul de raportare financiară 8 ”Segmente operaționale” se prezintă ca principiu
de bază faptul că informațiile prezentate de entități trebuie să fie puse la dispoziția utilizatorilor
pentru a fi folosite la evaluare.
Evaluarea naturii și a efectelor financiare ale activităților economice în care o entitate
este angajată se poate face prin intermediul informațiilor prezentate de entitățile economice.
Printre informațiile prezentate de entități, pentru a se putea face o evaluare corectă, trebuie să
apară baza de evaluare a profitului sau pierderii, a activelor, datoriilor pentru segmentele
raportabile ” dacă astfel de valori sunt furnizate în mod periodic principalului factor decizional
operational”.
Pentru un segment raportabil, al cărui valoare este evaluată de principalul factor
decizional operational sau furnizată periodic acestuia, trebuie prezentate informații despre ”
valoarea investiiților în entităile asociate și în asocierile în participație contabilizate prin metoda
punerii în echivalență” și valorile suplimentărilor la active imobilizate și drepturile rezultate din
contractele de asigurări.
Pentru ca alocarea resurselor pe segmente și evaluarea să fie făcută într-un mod corect,
trebuie raportate factorului decizional operațional principal care verifică valoarea fiecărui
element de segment raportat. Pentru determinarea profitului sau pierderii raportate pe segment
trebuie alocate pe o bază rezonabilă ajustările care apar în situațiile financiare.
Principalul factor decizional poate utiliza o singură evaluare sau mai multe. Deci, dacă
este folosită doar o evaluare atunci rezultatul, activele și datoriile trebuie raportate la acele
evaluări, iar dacă sunt folosite mai multe evaluări trebuie alese cele conforme cu principiile
evaluării valorilor din situațiile financiare.
Dacă apare vreo diferență între evaluările profitului sau pierderii segmentelor raportabile
și rezultatul entității, între activele segmentelor și cele ale entității sau ale datoriilor, care
inevitabil ar putea include politici contabile sau de alocare a costurilor, acasta trebuie furnizată și
raportată de către entitate.
 Potrivit unei modificări ale IFRS 8 din 2017, apar anumite schimbări față de cel din 2013,
precum faptul că deciziile privind evaluarea performanțelor sectoarelor va fi luată de principalul
factor decizional operațional și că acesta poate fi o persoană sau un grup de persoane. O altă
modificare se referă la faptul că înainte se cerea ca toate informațiile importante să fie descrise și
identificate separat.
Valoarea justă a fost introdusă în 1998 ca bază de evaluare, făcându-și apariția în IAS 32,
după care în IAS 16, IAS 40, IAS 41, IFRS 5 și IFRS 6, după care a apărut în anul 2013 IFRS 13
denumit Evaluarea la valoarea justă.
Valoarea justă reprezintă o sesizare, ” o tranzacţie care ar putea să aibă loc, dar care, de fapt, nu a
avut loc”.

Potrivit IFRS 13, obiectul principal al evaluării contabile este reprezentat în cea mai mare
parte de active și datorii care pot fii evaluate în funcție de piață prin folosirea valorii juste. Prin
aceasta, se determină prețul într-o tranzacție normală de vânzare pe o piață principală sau pe cea
mai avantajoasă, dar dacă acesta nu poate fi observabil astfel, se iau în calcul datele relevante de
intrare. Pentru acele active sau datorii evaluate la valoarea justă trebuie luate în calcul și
caracteristicile acestora cum ar fi condiția activului, amplasamentul acestuia sau restricțiile de
utilizare sau vânzare. IFRS 13 prevede faptul că o entitate poate evalua la valoare justă și un grup
de active sau datorii sau chiar și un grup de active și datorii.

Piața principală trebuie să fie disponibilă și analizată de orice entități, întrucât există
diferențe între acestea și să fie accesibilă și pentru acele entități care nu vor de exemplu să vânda
un anumit activ ci doar să îl evaluexe la prețul de pe piața respectivă.

Într-o tranzacție normală au un rol important participanții care acționează pentru a obține
maxim de beneficii, dar care nu trebuie neapărat identificați ci luate în calcul doar caracteristicile
lor. De asemenea, un rol important il are și prețul care e utilizat pentru evaluarea valorii juste.

Aplicarea valorii juste se face diferit pentru tipurile de active sau datorii, de exemplu :

 pentru activele nefinanciare se ia în calcul generarea de beneficii economice prin cea mai
bună și mai intensă utilizare a activului respectiv, adică acea utilizare posibilă și legală
care ar fi luată în calcul de participanții pe piață;
  pentru datorii și propriile instrumente de capitaluri proprii ale unei entități, valoarea se
transferă unui participant pe piață la data de evaluare, utilizându-se în totalitate intrările
observabile relevante pentru a se estima un preț normal de transfer;
 pentru datoriile și instrumentele de capitaluri proprii deținute de alte părți sub formă de
active, valoarea justă poate fi evaluată utilizând dacă prețul respectiv este disponibil,
”prețul cotat al elementului identic deținut de altă parte sub formă de activ pe o piață
activă” iar dacă nu e disponibil, alte date observabile sau folosind altă tehnică de
evaluare;
 pentru datoriile financiare cu o caracteristică ”la vedere” se face actualizarea la ”prima
dată la care suma poate fi cerută spre plată” iar valoarea justă trebuie să fie mai mare
decât aceasta;
 pentru activele financiare și pentru datoriile financiare cu poziții de compensare la riscul
de piață sau riscul de credit al co-contractantului, valoarea justă se evaluează la data de
evaluare, în condiții actuale de piață cu ajutorul prețului ce poate fi obținut din vânzarea
unui activ sau transferul unei datorii pentru o anumită expunere la risc.
Astfel, precum putem observa în IFRS 13, valoarea cea mai utilizată pentru evaluare este
prețul cotat pe piața activă iar acesta este neajustat, întrucât ” ajustările pentru obținerea evaluării
pe bază de valori juste, precum costuri generate de vânzare atunci când se evaluează valoarea
justă fără costurile generate de vânzare, nu trebuie luate în considerare atunci când se stabilete
nivelul în ierarhia valorii juste în care este clasificată o evaluare la valoarea justă.”

3
 CONCLUZII

Adevărata consolidare a reformei contabile româneti a început o dat cu armonizarea

acesteia cu Directivele Europene si Standardele Internaționale de Raportare Financiară, pentru
entităile mari și foarte mari și respectiv armonizarea acesteia numai cu Directivele europene,
pentru entitțile mici. Armonizarea contabilă internaţională reprezintă procesul prin care normele
sau regulile naţionale, diferite de la o ţară la alta, uneori divergente, sunt perfecţionate pentru a
deveni compatibile. Spre deosebire de aceasta, normalizarea contabilă presupune uniformizarea
completă a regulilor.
IFRS se referă și la evaluarea intreprinderilor și nu doar la aspectele legate de
contabilitate, deoarece cele doua se află în strânsă legatură una cu alta.
Bibliografie:

1. Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare (IVSC) (2007), Standarde de

Evaluare Internaţionale, , Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România.
2. Deaconu A. (2002), Evaluarea afacerilor, Editura Intelcredo, Deva.
3. Greuning H., Terblanche S. (2011), Standarde Internationale de Raportare Financiară –
Ghid practic, Editura Irecson, Bucureşti;
4. Istrate C. (2016), Contabilitate şi raportări financiare individuale şi consolidate, Editura
Polirom, Bucureşti;
5. https://www.ifrs.org/-/media/project/improvements-to-ifrs-8-operating-segments/
exposure-draft/published-documents/expose-sondage-ameliorations-de-ifrs-8.pdf
6. http://cig.ase.ro/jcig/art/8_1_5.pdf
7. http://ceccar.ro/ro/?page_id=3031
8. https://legestart.ro/amendamente-la-ifrs-7-si-ias-32-compensarea-activelor-financiare-si-
a-datoriilor-financiare/