Universitatea Artifex din București

Facultatea de Marketing

Evaluarea patrimoniului în contabilitate

Profesor coordonator: Luminița Jalbă

Student: Gagiu Andreea Romina

Grupa: 412

București 2024
Cuprins
Introducere
1. Noțiunea și principiile evaluării patrimoniului în contabilitate
1.1. Definirea evaluării
1.2. Obiectivele realizate prin evaluare
1.3. Necesitatea evaluării
1.4. Criteriile de evaluare
1.5. Bazele evaluării
1.6. Principiile de evaluare în contabilitate
2. Forme și reguli de evaluare a patrimoniului
2.1 Evaluarea curentă
2.2. Evaluarea periodică

Introducere
Scopul contabilității este de a înregistra toate operațiunile și tranzacțiile care
afectează activele unei entități economice, de a măsura modificările pe care acestea
le suferă, de a calcula și explica rezultatele financiare și de a întocmi situații
financiare sintetice.

Reflectând relațiile de interacțiune ale societății cu lumea exterioară,

contabilitatea trebuie organizată pe baza unor norme uniforme pentru a furniza
tuturor utilizatorilor - clienți, furnizori, asociații, bănci și stat - informațiile
necesare și pentru a permite comparabilitatea indicatorilor de gestiune economică
și financiară între diferitele unități.

În ceea ce privește statul, contabilitatea este baza pe care se evaluează și se

stabilesc obligațiile financiare și sociale. O estimare corectă a valorii bunurilor
imobiliare și o analiză adecvată a altor aspecte legate de bunurile imobiliare pot
conduce la decizii corecte privind cedarea și utilizarea bunurilor imobiliare. În
România, există două asociații profesionale dedicate evaluării bunurilor imobiliare:
Asociația Experților Tehnici și Asociația Națională a Evaluatorilor din România.
 1. Noțiunea și principiile evaluării patrimoniului în contabilitate

1.1 Definirea evaluarii

Evaluarea constă în cuantificarea și exprimarea prin bani a mărimii

elementelor patrimoniale și a operațiilor privind mișcarea acestor
elemente.Obiectul evaluării il constituie strucuturile proprii patrimoniului și
anume: activele, pasivele, cheltuielile, veniturile, rezultatele și operațiile
economico-financiare privind circuitul acestor structuri.
Unitatea de calcul care permite măsurarea și compararea valorilor
economice este etalonul monetar. El se identifică cu banii în functia lor de măsură
a valorii. In mod concret, aceasta funcție se realizează prin sistemul monetar
propriu fiecarei tări, la noi în țară fiind “leul”.
Rezultatul măsurării și comparării obiectului evaluat cu banul, în calitatea sa
de unitate de măsură a valorii, este prețul. Prin mijlocirea banului, valoarea
elementelor patrimoniale se exprimă ca preț. In felul acesta, pretul reprezintă un
raport între valorile economice supuse evaluării și banii ca masură a valorii. Astfel,
se măsoara puterea de cumparare disponibilă a banului pentru a obține bunuri,
lucrări și servicii.
Ca procedeu al metodei contabilității, evaluarea este strâns legată de
celelalte procedee, a căror aplicare este condiționată de exprimarea valorică a
operațiilor economice.Astfel, contul nu se poate folosi decât pentru înregistrarea
operațiilor economice exprimate în etalon bănesc.
Evaluarea este strâns legată de calculație deoarece pentru reflectarea exactă
în conturi a existenței și mișcării elementelor patrimoniale este necesară stabilirea
precisă a valorii lor.

1.2 Obiective realizate prin evaluare

Se stabilește o legătură directă între înregistrările contabile și prețurile utilizate

ca bază de evaluare, utilizând prețurile din toate etapele circuitului economic
(rezultatul financiar al unității se stabilește pe baza prețurilor de aprovizionare -
prețuri de achiziție, de producție - costuri de producție și de vânzare - prețuri de
vânzare).
 Masa activelor este omogenizată (toate elementele sunt exprimate pe aceeași
bază, ceea ce permite compararea acestor elemente în timp și spațiu).
Se restabilește interconectarea între toate procedurile metodei contabile, ceea ce
nu ar fi fost posibil dacă fiecare procedură a metodei contabile ar fi utilizat o
unitate de evaluare diferită.
Sunt create condițiile pentru centralizarea și analiza periodică a informațiilor
contabile.

1.3 Necesitatea evaluarii

Necesitatea evaluării este universală. Oricine folosește o proprietate, platește

pentru aceasta, de obicei, la cumpărare sau la închiriere. Aceasta înseamnă
tranzacții sau situații în care trebuie să se ia o decizie, să se acționaze sau să se
stabilească o strategie și pentru toate acestea este necesară o estimare a valorii.
Categoriile importante ale situațiilor sunt:
 transferul de proprietate sau al folosinței;
 finantarea proprietății;
 impozitarea proprietății;
 compensarea pentru pagube;
 determinarea unui program de utilizare a proprietății

a) Transferul de proprietate sau al folosinței

Scopul evaluării în aceste situații este:

 sa ajute potențialii cumpărători în luarea deciziilor de a oferii prețuri de
cumpărare;
 să ajute potențialii vânzători de a determina prețuri de vânzare acceptabile;
 să stabilească o baza pentru schimbul de proprietăți imobiliare;
 să stabilească o bază pentru reorganizare sau fuziune a proprietăților;
 să determine condițiile de plată pentru o anumită tranzacție;
 să determine cuantumul chiriei.

b) Finantarea și creditul

In aceste cazuri prin evaluare:

 se estimeaza valoarea garanției oferite pentru o propunere de credit cu ipotecă
și/sau gaj;
 se asigură investitorului o bază solidă pentru a cumpara valori mobiliare
asigurate de proprietate;
 se stabilește o bază pentru deciziile referitoare la asigurarea sau garantarea unui
credit cu o proprietate imobiliară sau mobiliară.

c) Compensarea în caz de expropiere

Prin evaluare:
 se estimează valoarea de piață a unei proprietăți ca un tot, înainte de expropiere;
 se estimează valoarea de piață a ceea ce ramâne după expropiere;
 se estimează daunele la o proprietate avariată.

d) Impozitarea

Evaluatorul are misiunea:

 să estimeze valoarea în cauză;
 ăa separe activele depreciabile, cum ar fi construcțiile, de activele
nedepreciabile, cum ar fi terenul și să estimeze nivelul deprecierii;
 să determine taxele pentru moșteniri sau donații;
 să estimeze valoarea patrimoniului istoric sau cultural.

e) Alte situații

Rolul evaluatorului este:

 să stabileasca esalonarea chiriei;
 să stabilească fezabilitatea unei construcții sau program de modernizare;
 să ajute firmele să cumpere locuințe pentru salariații transferați;
 să satisfacă cerințele asiguratului și asiguratorului;
 să ajute la fuziunea firmelor, emisiunea acțiunilor sau reevaluarea contabilă;
 să estimeze valoarea de lichidare pentru o vânzare forțată sau licitație;
 să asiste clientul în probleme de investiții, inclusiv obiectivele, alternativele,
resursele, restricțiile și programarea în timp;
 să acorde consultanță comisiilor de urbanism, judecătorilor, planificatorilor
referitor la efectele probabile ale acțiunilor propuse;
 să arbitreze între părtile aflate în litigiu;
 să determine tendințele cererii și ofertei pe piață
 să determine situația piețelor imobiliare
1.4 Criteriile de evaluare

La baza evaluării patrimoniului, în teoria și practica contabilă, stau două

criterii: valoarea de utilitate și timpul la care se adaugă și două restricții:
menținerea capitalului și reconstituirea structurii de finanțare.
Primul criteriu, valoarea de utilitate, consideră că valoare trebuie să
reprezinte „costul” sau „sacrificiul” consimțit pentru a aduce bunul respectiv în
patrimoniu sau ceea ce ar aduce bunul respectiv dacă l-am utilizat în intreprindere.
La această definiție adaugăm și precizarea ca valoarea de utilitate poate fi privită și
prin prisma „pierderii” sau „sacrificiului” pe care l-ar suporta o intreprindere dacă
ar fi lipsită de bunul respectiv.
In cadrul pasivelor circumscrise numai la datorii, valorea de utilitate se
traduce prin sumele acceptate a fi plătite în schimbul obligației sau sumele
așteptate a fi plătite pentru satisfacerea obligațiilor fiscale.
In reglementările contabile din Romania, prin articulare la Standardele
Internationale de Contabilitate, valoarea reală, este definită prin prisma valorii la
care poate fi tranzicționat un activ sau decontată o datorie, de bună voie, intre
părțile aflate în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții în care prețul este
determinat obiectiv. Valoarea reală este valoarea recunoscută de piață în cadrul
tranzacțiilor directe. In aceeași lucrare se folosește sintagma „valoare utilă”
definită ca o valoare actualizată a fluxurilor de numerar viitoare estimate din
utilizarea continua a unui activ și din cedarea sa la sfarșitul duratei utile de viață.
Interes prezintă și valoarea venală așa cum este definită de RCG francez.
Valorea venală este valoarea actuală a unui element de activ sau de pasiv. Prin
esența sa, valoarea venală reprezintă prețul prezumat a fi acceptat la plata de către
un cumparator eventual, în starea și locul în care se află elementul patrimonial
aceasta valoare trebuie apreciată în funcție de situația intreprinderii.
Definită astfel, valoarea venală ține cont atât de utilitatea bunului pentru
intreprindere, dar și de „piață” în calitatea sa de referință de preț. In felul acesta
prețul are o dimensiune juridică externă, el se impune celor două parți intrate în
tranzacție deoarece rezultă din acordul lor și are un caracter obiectiv.
Valoarea de piață folosită în cadrul tranzacțiilor directe, reprezintă prețul
care poate fi obținut/plătit pe o piață activă caracterizată prin:
a) activele de pe piață sunt relativ omogene
b) sunt cantități suficiente de asemenea active tranzacționate, în așa fel încât
oricând pot fi găsiți potențiali cumpărători și vânzători
c) prețurile sunt disponibile pentru a fi cunoscute de către public
In afară categoriile de valori prezentate mai sus, IAS-urile mai utilizează și
altele cum sunt:
  Valoarea actualizată ca formă estimată a valorii viitoarelor fluxuri nete
de numerar în desfășurarea normală a activității
 Valoarea actualizată a unei datorii ca formă echivalentă plăților așteptate
în viitor necesare pentru a stinge obligația rezultată dintr-o prestație sau
bun primit
 Valoarea de înregistrare sau contabilă este valoarea la care un activ este
inclus în bilanț după scăderea amortizării acumulate șa pierderilor
acumulate din depreciere
 Valoarea realizabilă sau de decontare a unei datorii este o valoare
neactualizată în numerar sau în echivalente de numerar așteptate a fi
plătite pentru a achita datoriile, potrivit cursului normal al afacerilor
 Valoarea realizabilă este valoarea în numerar sau echivalente de numerar
care poate fi obținută în prezent prin vânzarea normală a activelor
 Valoarea realizabilă neta reprezintă prețul de vânzare estimat ce ar putea
fi obținut pe parcursul desfășurării normale a activității, mai puțin
costurile estimate pentru finalizarea bunului și a costurilor necesare
vânzării
 Valoarea recuperabilă este maxima dintre prețul net de vânzare și
valoarea sa utilă sau suma pe care intreprinderea se așteaptă să o
recupereze din utilizarea viitoare a unui activ, inclusiv valoarea sa
reziduală in momentul înstrainării
 Valoarea reziduală este valoarea netă pe care o întreprindere se așteaptă
să o obțina pentru un activ la sfârșitul duratei utile de viață a acestuia
dupa scăderea costurilor așteptate la cedare.
 Valoarea reevaluată a unui active reprezintă valoarea reală a unui activ
la data reevaluării mai puțin amortizarea ulterioară acumulată
 Valoarea ajustată este valoarea diminuată a activelor care s-au depreciat.
Ea se estimează în funcție de intenția întreprinderii de a păstra activul în
scopul utilizării sau nu în producție. Astfel, dacă întreprinderea
intenționează să utilizeze activul în procesul de producție, ajustarea
pentru diminuarea valorii activelor este determinată prin compararea
valorii de recuperare cu valoare contabilă, reținându-se prima. Dacă
înterpinderea nu inteniționeză să utilizeze activul în procesul de
producție, ajustarea pentru diminuarea valorii activelor se calculează prin
compararea valorii realizabile nete cu valoarea contabilă, reținându-se
prima.
Multiformul prezentat mai sus privind valorile contabile invedereaza nevoia
de reguli privind evaluarea în contabilitate, implicit conturarea de politici
contabile. Referențialul în acest sens trebuie căutat in valoarea reală. Toate celelate
valori sunt variante ale valorii de utilitate (reale) diferențierea lor fiind determinate
de criterial de timp și situația în care se află obiectul evaluării în momentul
măsurării.
Timpul vizează momentul plasării evaluării în trecut, în prezent sau viitor.
Orice evaluare, în virtutea continuității activității întreprinderii, glisează între
timpul trecut, trece prin timpul prezent și se îngrijește de reproducția valorilor
economice la timpul viitor.
Astfel, evaluare tranzacțiilor și a evenimentelor se efectuează la timpul
prezent și se bazează la intrare pe costul istoric, iar la ieșire pe prețul de vânzare.
Dar în cadrul fluxurilor de tranzacții și evenimente, apar rețineri sau staționări
concretizate în active și pasive. In acest ultim caz evaluarea se face la timpul
prezent și se mișcă între valorile provenite din trecut și timpul viitor când are loc
ieșirea activelor și pasivelor.
Intr-adevar, evaluarea în contabilitate se face la timpul prezent. Dar obiectul
evaluării îl reprezintă activele și pasivele, cheltuielile și veniturile.
Așa cum bine se arată în „Cadrul pentru elaborarea și prezentarea situațiilor
finaciare”, elaborat de Comitetul de Standarde Contabile Internationale (IASC),
activul reprezintă o sursă prezentă controlată de întrprindere, care provine ca
rezultat al unor evenimente din trecut și care aduce în favoarea întreprinderii
beneficii viitoare; după cum pasivul se definește ca o obligație prezentă a
întreprinderii provenind din evenimente din trecut, care la achitare generează
fluxuri de beneficii economice dinspre întreprindere.
Intre activ si pasiv se așeaza capitalul propriu care reprezintă interesele
reziduale în activele întreprinderii după ce au fost stinse toate obligațiile. Din
același cadru se degajă definiția potrivit căreia veniturile constituie creșteri ale
beneficilor pe perioada exercitiului financiar sub forma creșterilor de active sau a
reducerilor de pasive care au ca rezultat creșteri ale capitalului propriu. In schimb,
cheltuielile constituie diminuări ale beneficilor eonomice pe perioada exercitiului
financiar, sub forma micșorărilor de active sau a creșterilor de pasive care au ca
rezultat diminuări ale capitalului propriu, altele decât cele legate de sumele
distribuite participanților la capitalul propriu.

1.5 Bazele evaluarii

Pornind de la 4 criterii (valoare practică, valoare reală, valoare de piață, timp),

această lucrare prezintă baza de evaluare a costului istoric, a costului prezent, a
valorii realizate și a valorii actualizate.
Costul istoric este o valoare reală din momentul intrării activelor și crearea
datoriilor. In termeni monetari sau în putere de cumpărare, reprezintă „sacrificiul”
care a fost consimțit pentru a aduce bunuri în patrimoniul intreprinderii la data sa
de intrare. Dacă se face recurs la „Cadrul pentru elaborarea și prezentarea
situațiilor financiare” elaborat IASC, costul istoric al activelor reprezintă valoarea
aferentă sumei de bani cu care au fost plătite sau valoarea reală considerată la
momentul achiziției sau producției. In ceea ce privește costul istoric al pasivelor,
acesta reprezintă valoarea echivalentelor obținute în schimbul obligației sau, în
anumite împrejurări în (obligațiile fiscale) la valoarea ce se așteaptă să fie plătite în
numerar sau echivalente ale numerarului pentru a stinge datoriile, potrivt cursului
normal al afacerilor.
Costul curent sau de înlocuire reprezintă costul pe care intreprinderea îl
acceptă pentru a dobândi, la nivelul valorii actuale, un bun similar cu cel delimitat
ca obiect al evaluării.
In cazul activelor, costul curent reprezintă valoarea în numerar sau
echivalente ale numerarului care ar trebui plătită dacă același activ sau unul
asemanator ar fi achiziționat sau produs în prezent. Pasivele sunt evaluate la
valoarea aferentă sumelor nominale ce ar trebui plătite pentru stingerea în prezent a
obligației.
Valoarea realizabilă (valoarea curentă de ieșire) constă în valoarea pe care
compania o va primi dacă își vinde cu succes activele astăzi sau dacă își
rambursează datoria. În cazul unui activ, valoarea realizabilă este egală cu valoarea
numerarului sau a echivalentelor de numerar care pot fi acum achiziționate printr-o
vânzare obișnuită. În cazul datoriei, valoarea realizabilă reprezintă valoarea în
numerar expirată care trebuie plătită pentru plata obligației în funcție de cursul
normal al afacerii. Aceasta poate fi egală cu valoarea totală a realizării, valoarea
netă, adică valoarea cedării (alocării) efectuate în condiții normale sau valoarea
lichidării. Pentru mărfurile care vor continua să fie utilizate, este minimul stabilit
începând de la prețul pieței, care este fixat în funcție de starea și locația mărfurilor.
Valoarea actuală sau valoarea capitalizată este o estimare curentă a valorii, în
funcție de fluxurile viitoare de beneficii generate în cursul normal al afacerii, adică
actualizarea valorii care va fi disponibilă ulterior. Cu alte cuvinte, valoarea actuală
este determinată cu ajutorul viitorului.
Bazându-se pe cadrul IASC, pentru un activ, valoarea actuală corespunde
viitoarelor intrări de numerar pe care se așteaptă ca activul să le genereze în
procesul normal de afaceri. În cazul pasivelor, valoarea actuală este echivalentă cu
fluxul de numerar net viitor (de ieșire) care se așteaptă să fie necesar pentru
stingerea datoriei care apare în procesul normal de afaceri.
În literatură, valorile corporative sau private sunt adăugate criteriilor de evaluare
de mai sus. Aceasta este o combinație de valoare prezentă și realizată. Acesta este
prețul pe care un manager de afaceri informat și prudent este de acord să îl
plătească pentru a achiziționa o proprietate sau, în cazul în care o companie este
privată de acea proprietate primește astăzi, în majoritatea cazurilor, acesta este
costul înlocuirii și se termină de obicei prin corelație, ceea ce înseamnă căutarea
unei valori bune echivalente cu cea care face obiectul evaluării. Dacă valoarea
fezabilă și valoarea de reducere sunt mai mici decât costul de înlocuire, valoarea
mai mică este păstrată de la 2.
Motivul trebuie căutat prin faptul că lipsa bunurilor implică pierderi mai mici
decât costurile alternative. Chiar dacă compania a avut suma necesară pentru
schimb, costul schimbului va fi mai mare decât ceea ce poate fi obținut prin
vânzarea sau utilizarea bunurilor.
Baza evaluării nu are aplicabilitate generală și nu este absolut satisfăcătoare, în
urma căreia există o chestiune de alegere în acest sens. Normele contabile
europene și internaționale s-au concentrat asupra costurilor istorice, fără a pierde
din vedere combinația cu alte criterii de evaluare sau utilizarea alternativelor. În
acest scop, situațiile financiare sunt întocmite conform unui model contabil bazat
pe conceptul de menținere a unui cod istoric recuperabil și a nivelului capitalului
financiar sau fizic.

1.6 Principiile de evaluare in contabilitate

Problema valorii și, prin urmare, a evaluării în contabilitate poate fi discutată

numai în legătură cu principiile contabile fundamentale. În acest sens, pot fi
reținute patru principii: costul istoric, stabilitatea unității monetare, prudența și
continuitatea activității.
 Principiul stabilității unității monetare

Unitățile monetare își păstrează un dublu rol de unitate de cont și de unitate de

cumpărare. Utilizarea monedei ca unitate de cont este destinată a fi utilizată ca
unitate de măsurare și înregistrare a fluxurilor și stocurilor. Prin intermediul
instrumentului monetar, valoarea economică este exprimată în termeni de preț.
Moneda, discutată ca putere de cumpărare, trebuie tratată ca un depozit care
înlocuiește forma naturală a bunurilor care fac obiectul evaluării. Standardul
monetar, ca unitate de măsură sau unitate de cont, are un caracter instabil,
determinat de puterea de cumpărare a banilor și de fluctuațiile prețurilor. Pentru a
depăși această limită, unitatea monetară este considerată constantă și nu face
obiectul unei reevaluări decât în cazuri excepționale.
 Într-o situație de inflație persistentă, stabilitatea unității monetare este pusă sub
semnul întrebării.
În teorie, s-au depus multe eforturi pentru a găsi o unitate metrică care să fie cu
adevărat stabilă și care să poată înlocui etalonul monetar. Din nefericire, nu a fost
găsit un astfel de criteriu și, ca urmare, unitatea de măsură rămâne o unitate
monetară cu proprietatea de stabilitate.
 Principiul costului istoric

Aceasta impune ca activele și pasivele să fie contabilizate la costul lor inițial, așa
cum este înregistrat în documentele justificative. Acest cost este înscris în conturi
de la înregistrare până la retragere și poate fi înlocuit cu alte prețuri sau modificat
numai prin reevaluare.
Costul istoric reflectă valoarea reală a activului la data intrării în întreprindere.
Cu toate acestea, atunci când apar modificări semnificative ulterior, costul istoric
este adesea înșelător în ceea ce privește luarea deciziilor și asigurarea finanțării și a
puterii de cumpărare a capitalului propriu.
În cohortele cu curbe de prețuri înclinate în sus, efectele asincrone au ca rezultat
fluctuații de preț între două momente ale evaluării intrărilor-ieșirilor, provocând o
creștere practic nefondată a rezultatelor.
 Principiul prudenței

În conformitate cu principiul prudențial, nu este permisă supraevaluarea

pasivelor sau a veniturilor și nici subevaluarea activelor sau a cheltuielilor, luând în
considerare amortizarea, riscurile și pierderile posibile care decurg din activitățile
din anul curent sau din anul precedent.
Astfel se evită riscul de a transfera în viitor incertitudinile care pot afecta activele
și rezultatele activității societății.
Aplicarea principiului prudenței se reflectă în următoarele dispoziții contabile:
a) la închiderea exercițiului se contabilizează datoriile și pierderile probabile,
și nu se înregistrază activele și profitul probabile;
b) doar beneficiile realizate la data închiderii exercițiului pot fi înscrise în
bilant;
c) trebuie ținut cont de toate riscurile previzibile și eventualele pierderi care au
luat naștere în cadrul exercițiului sau pe parcursul unui exercițiu anterior,
chiar dacă aceste riscuri sau pierderi nu sunt cunoscute decât între data
închiderii bilanțului și data la care el este întocmit;
 d) trebuie să se țină cont de depreciere activelor indiferent că exercițiul se
soldează cu o pierdere sau cu un deficit.
e) trebuie efectuată o analiză foarte importantă a cheltuielilor angajate, în
vederea delimitării în „costul produsului” sau „costurile perioadei”.

 Principiul permanentei metodelor

Prin urmare, aplicarea regulilor și standardelor utilizate în evaluare ar trebui să

continue pe tot parcursul anului și de la un an la altul, pentru a asigura
comparabilitatea informațiilor contabile. În cazul în care se justifică, unitatea de
activ poate modifica metodologia de evaluare, iar impactul acestei modificări
asupra bilanțului, a poziției financiare și a rezultatelor exercițiului este descris în
documentul de sinteză.

2. Forme si reguli de evaluare a patrimoniului

Evaluările contabile se efectuează în mod curent pentru a reflecta activitățile

economice și financiare care au loc în cursul perioadei de raportare și care
determină modificări ale valorii activelor și pasivelor, precum și periodic, la
inventarierea activelor și pasivelor și la întocmirea documentelor de sinteză
financiară și contabilă.

2.1 Evaluarea curentă

Evaluarea curentă este înregistrarea în contabilitate a tranzacțiilor economice,

care se face pe parcursul desfășurării unei afaceri și este denumită și evaluare
contabilă. Aceasta se face în funcție de valoarea bunurilor care intră în activ,
stabilită în funcție de metoda de achiziție a activului respectiv. Aceasta se face în
funcție de valoarea bunurilor care intră în activ, stabilită în funcție de metoda de
achiziție a activului respectiv. Acest lucru se situează în două momente-cheie ale
transferului de active.
 Evaluarea la intrare sau la prima inregistrare
 Se bazează pe costul istoric care în raport cu natura elementelor patrimoniale și a
operațiilor economice și financiare capătă urmatoarele semnficații concrete:
a) costul de achiziție pentru bunurile materiale procurate cu titlu oneros
format din:
 prețul de cumpărare:
- cheltuielile de transport-aprovizionare (costul cu mijloacele de
transport, încarcare, descarcare)
- taxele nerecuperabile
- alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de
utilitate a bunului respectiv
- reducerile comerciale primite de la furnizori
COSTUL DE ACHIZIȚIE
b) costul de producție pentru imobilzările și stocurile realizate prin
construcție sau producție proprie (clădiri construite cu producție proprie,
produse fabricate) alcatuit din:
 costul de achiziție al materiilor prime și materialelor direct
consumate
- alte cheltuieli directe de producție (salarii diverse acordate
muncitorilor de bază)
- cota cheltuielior indirecte de producție determinate rațional ca
fiind legate de fabricația bunului
COSTUL DE PRODUCȚIE
c) valoarea de utiltate pentru aportul în natura la capitalul social sau
obținute cu titlu gratuit este o valoare actuală stabilită în funcție de prețul
pieței, utilitatea bunului pentru intreprindere, starea și amplasarea sa
d) prețul de achiziție pentru titlurile de valoare; cheltuielile accesorii sunt
considerate cheltuielile de exploatare.
e) valoarea nominală egală cu sumele de primit în schimbul creanțelor, de
plătit în schimbul datoriilor sau a sumelor așteptate a fi plătite în cazul
datoriilor din impozite și taxe
f) valoarea în lei la cursul de schimb din momentul consemnării creanțelor
și datoriilor în devize, respectiv derulării operațiilor de incasare plătit
privind lichiditățile în valută
g) prețul pieței din ziua când se derulează operațiile privind lingourile și
monedele de aur și argint
h) valoarea corespondentă în cazul cheltuielilor și veniturilor stabilită prin
asociere cu activele și pasivele transformate în cheltuieli/venituri.

 Evaluarea la iesire sau la a doua inregistrare

 Practic, acest lucru se face la valoarea contabilă sau la valoarea obiectului. În
cazul în care valorile contabile ale unor bunuri similare de natura stocurilor sau a
titlurilor de valoare diferă și nu se poate identifica valoarea contabilă, se aplică una
dintre următoarele metode de evaluare: metoda prețului unitar mediu brut, metoda
"primul intrat, primul ieșit", metoda "ultimul intrat, primul ieșit" sau metoda
costului standard.
- Metoda costului unitar mediu brut (WAC) se utilizează atunci când bunurile de
stoc sunt achiziționate la prețuri diferite și nu sunt individualizate în funcție de
costul de achiziție al fiecărui lot în scopuri contabile.
- Metoda "primul intrat, primul ieșit" (FIFO): bunurile care părăsesc un activ sunt
evaluate la costul de achiziție sau de fabricație la care au fost introduse inițial.
Atunci când un lot se epuizează, acesta este evaluat la costul de achiziție al lotului
următor, în ordine cronologică.
- Metoda LIFO (metoda LIFO): bunurile care părăsesc activul sunt evaluate la
costul de achiziție al ultimei intrări. Bunurile care părăsesc activul sunt considerate
ca aparținând ultimului lot introdus și sunt evaluate la costul de achiziție al
acestora. Bunurile care părăsesc activul ulterior sunt considerate ca aparținând
lotului imediat anterior.

2.2 Evaluarea periodica

Se efectuează de obicei la sfârșitul exercițiului financiar, împreună cu

inventarierea activelor și întocmirea bilanțului. Prin urmare, evaluările periodice
pot fi împărțite în evaluări de inventar și evaluări de bilanț.
 Evaluarea de inventar

Se efectuează în timpul inventarierii activelor la sfârșitul exercițiului financiar.

Numai activele și pasivele fac obiectul inventarierii și evaluării.
De regulă, evaluarea se bazează pe evaluarea la data de N.XII.31 și este denumită
evaluare de inventar.
Inventarul ca reprezentare a valorii actuale este estimat pe baza prețurilor de piață,
a unităților de activ ale activelor, a stării imobilizărilor corporale (gradul de uzură),
a creanțelor și datoriilor și a localizării activelor.

 Evaluarea bilanțieră
 Aceasta se bazează pe valoarea netă din bilanț care rezultă din stocuri. În acest
scop, valoarea contabilă a activului la momentul înregistrării este comparată cu
valoarea de inventar, iar cea mai mică valoare este reținută. În acest fel, în toate
cazurile în care valoarea de inventar este mai mică decât valoarea contabilă la
intrare, diferența corespunzătoare este tratată ca o depreciere a activului și
înregistrată ca o cheltuială care reduce performanța entității.
În ceea ce privește capitalul propriu, acesta este evaluat la valoarea sa
contabilă. Cu toate acestea, orice diferență între valoarea contabilă și valoarea
contabilă netă este trecută în rezultatul (profit sau pierdere) pentru exercițiul
financiar.