REFERAT EXAMEN

1.Concepția juridică cu privire la obiectul de studiu al contabilității.

Concepția juridică consideră că obiectul contabilității îl formează patrimoniul unui subiect de

drept, privit prin prisma relațiilor juridice, adică drepturi și obligații pecuniare ale unei persoane
fizice sau juridice, în corelație cu obiectele (bunurile, valorile) corespunzătoare.
Concepția economică definește ca obiect al contabilității circuitul capitalului privit sub aspectul
destinației lui, respectiv capital fix și capital circulant, și sub aspectul modului de dobândire,
respectiv capital propriu și capital străin (atras și împrumutat).
Conform Legii contabilității nr. 82/1991, obiectul contabilității patrimoniului îl
constituie reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile și imobile, inclusiv solul, bogățiile
naturale, zăcămintele și alte bunuri cu potențial economic, disponibilitățile bănești, titlurile de
valoare, drepturile și obligațiile persoanelor fizice sau juridice (subiecți de drept), precum și
mișcările și modificările intervenite în urma operațiunilor patrimoniale efectuate, cheltuielile,
veniturile și rezultatele obținute de acestea.
În lucrarea „Bazele contabilității” din 1980, profesorul D. Rusu definește obiectul contabilității
ca fiind ansamblul mișcărilor de valori, exprimabile în bani, dintr-un perimetru de mică sau mare
întindere (regie autonomă, societate comercială, instituție publică, societate bancară etc.) precum
și raporturile economico-juridice în care unitatea patrimonială este parte și care generează
decontări bănești; calculele contabilității reflectă deodată mișcarea și
transformarea mijloacelor precum și resursele în ordinea lor de formare și după destinația lor în
procesul de reproducție.

2 Principiile evaluarii in contabilitate sunt urmatoarele:

Problema evaluării reprezentă, probabil, cel mai controversat subiect din contabilitate. Aceasta
are în vedere atribuirea unei valori monetare unei operaţiuni economice. Evaluarea reprezintă
un procedeu al metodei contabilităţii care constă în măsurarea valorică a activelor, datoriilor,
capitalului propriu, veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare.
Ca procedeu al metodei contabilităţii, evaluarea este strîns legată de celelalte procedee, a căror
aplicare aste condiţionată de exprimarea valorică a operaţiilor economice. Necesitatea evaluării
este impusă de calculul costului produselor, deoarece elementele componente ale acestuia, fiind
exprimate în unităţi de măsură diferite (ore de muncă, kg, m 2, m3 etc.), nu se pot însuma, altfel
decît prin intermediul etalonului bănesc.
De asemenea, centralizarea şi generalizarea informaţiilor privind existenţa, micşorarea şi
transformarea elementelor patrimoniale, cu ajutorul bilanţului, calcularea unor indicatori
economico-financiari sintetici este posibilă numai dacă acestea sînt exprimate valoric.
Pentru ca evaluarea să se dea o imagine fidelă patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor,
la efectuarea evaluării trebuie de respectat careva principii:
Principiul stabilirii obiectului evaluării.
Obiectul evaluării reprezintă conţinutul acesteia, de aceea el trebuie delimitat în timp şi în spaţiu
de multitudinea şi diversitatea obiectelor, fenomenelor şi proceselor economice.
Principiul costului istoric.
Principiile contabile general acceptate, afirmă că cea mai adecvată valoare de atribuit tuturor
operaţiunilor economice – şi prin urmare tuturor activelor, datoriilor, veniturilor, cheltuielilor –
este cea a costului istoric (original). Costul – este definit aici ca fiind preţul de schimb asociat
operaţiunii economice în momentul constatării. Conform acestei concepţii, scopul contabilităţii
nu este stabilirea “valorii”, care se poate schimba după producerea unei operaţii, ci contabilizarea
costului sau valorii în momentul desfăşurării tranzacţiei.
De exemplu, costul activelor este înregistrat atunci cînd acestea sînt achiziţionate, iar valoarea
lor se menţine la acelaşi nivel pînă cînd acestea sînt vîndute, expiră sau sînt consumate. În acest
context, termenul valoare reflectă costul în momentul tranzacţiei;

Principiul prudenţe
Principiul prudenţei impune ca la valoarea elementelor să se ţină seama de deprecierile,
riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii în viitor. Ca urmare, nu este
admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor şi respectiv subevaluarea
cheltuielilor şi elementelor de pasiv. Procedînd astfel se evită constituirea nejustificată de
rezultate supradimensionate, care la rîndul lor generează o decapitalizare a întreprinderii prin
sarcinile fiscale şi distribuirea de dividende fictive;

Principiul valorii reale

Principiul valorii reale presupune ca elementele patrimoniale să fie evaluate la un preţ care să
exprime valoarea reală a lor, în vederea asigurării unui bilanţ real;
Principiul permanenţei metodelor

Principiul permanenţei metodelor impune continuitate în aplicarea normelor şi a regulilor

utilizate la evaluare pe tot parcursul perioadei de gestiune şi de la o perioadă de gestiune la alta,
în vederea asigurării comparabilităţii informaţiilor contabile.

Principiul concordanţei
Principiul concordanţei care prevede constatarea concomitentă a veniturilor şi cheltuielilor
aferente aceloraşi tranzacţii.

3 Ordonatorii de credite: definire, atributii

Ordonatorii de credite sunt persoane ca au calitatea de conducatori ai institutiilor publice, care au
rol de a repartiza si a utiliza credite bugetare aprobate.
Ordonatorii de credite sunt persoane fizice imputernicite sa indeplineasca o functie de conducere
intr-un organ de stat, intr-o institutie investita de legiuitor cu dreptul de a dispune de creditele
bugetare aprobate din bugetul propriu de venituri si cheltuieli al institutiei respective.

Numarul mare de institutii publice a condus la crearea unei ierarhii la nivel sectorial sau
geografic, astfel in functie de competentele si de importanta institutiilor pe care le conduc,
ordonatorii de credite sunt:
Ø Ordonatori de credite principali;
Ø Ordonatori de credite secundari;
Ø Ordonatori de credite tertiari.
Ordonatorii principali, secundari si tertiari au obligatia de a angaja si utiliza credite bugetare
numai in limita prevederilor si potrivit destinatiilor aprobate pentru cheltuieli strict legate de
activitatea institutiilor publice respective si cu respectarea dispozitiilor prevederilor legale.
Rolul traditional al ordonatorului consta in pregatirea cheltuielilor de la „nasterea” lor pana la
intocmirea ordinului de plata a sumelor datorate. Ordonatorul este insarcinat cu lichidarea si
ordonantarea cheltuielilor; el are si calitatea de a angaja cheltuielile.
Ordonatorii principali de credite sunt conducatorii autoritatilor publice, ministrii si
conducatorii celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale. La Camera
Deputatilor si la Senat, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali ai acestora. La
bugetele locale sunt presedintii consiliilor judetene, primarii unitatilor administrativ teritoriale.
Dreptul de a aproba folosirea si repartizarea creditelor bugetare poate fi delegat de catre
ordonatorii principali inlocuitorilor de drept. Ordonatorii principali de credite repartizeaza
creditele bugetare aprobate pe unitatile ierarhic inferioare, in raport cu sarcinile acestora cuprinse
in bugetele respective si aproba efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu.
.
Ordonatorii secundari de credite sunt conducatorii institutiilor publice cu personalitate juridica
din subordinea ordonatorilor principali de credite care primesc credite atat pentru acoperirea
cheltuielilor proprii, cat si pentru repartizarea creditelor ordonatorilor tertiari aflate in subordine.
Ordonatorii secundari de credite aproba efectuarea de cheltuieli din creditele bugetare aprobate
pentru unitatile pe care le conduc si repartizeaza creditele bugetare aprobate unitatilor
subordonate, ai caror conducatori au calitatea de ordonatori tertiari.