Modificarea nebulozităţii si albedoului.

Pentru perioade mai scurte sau mai lungi

de timp modificarea acestor parametrii poate determina oscilatii pozitive sau
negative ale bilantului radiativ la suprafata Pamantului.
Influenţa nebulozitătii asupra temperaturii a fost evaluata direct, prin gradul de
acoperire cu formatiuni noroase, sau indirect, prin intermediul albedoului. Dupa
calculele facute de diferiti autori ( G.S.Simpson, 1927; J.E.Őpik, 1953; L.Llibour,
1965) rezulta ca o crestere a nebulozitatii medii globale de 0,01 antreneaza o
crestere a temperaturii de 0,41-0,6ºC si invers. Insa, pentru a explica o scadere a
temperaturii medii a Pamantului cu 6ºC, cat a avut loc in timpul epocilor glaciare
pleistocene, numai prin variatia nebulozitatii, ar fi trebuit ca aceasta sa fi
crescut de la 0,54 la 0,69 ( dupa L.Lliboury, 1965 ) sau cel putin la 0,64 ( dupa
calculele lui J.E.Opik, 1953 ).
Creşterea sau scăderea albedoului, care apare ca o retroactiune a nebulozitatii si
cresterii precipitatiilor sub forma de zapada, combinate cu diverse inertii termice
ale suprafetei naturale, conduc la incalzirea suprafetei active si, deci, la
presiuni diferite care dirijeaza miscarile atmosferei ( G.J.Kukla et al 1981 ).
W.Wundt (1933, 1944), admiţand teoria astronomica si variatia radiatiei solare,
precum si autovariatia dioxidului de carbon din atmosfera, a mai aratat ca prezenta
unui strat de zapada si gheata pe Terra determina cresterea albedoului care, la
randul sau, amplifica efectul racirii climei datorita variatilor radiatiei solare.
De asemenea, el considera ca modificarile astronomice ar avea efect numai daca ar
exista o „predispozitie glaciara”. Si aceasta „predispozitie glaciara” o gaseste in
ridicarea pragului nord-atlantic si a regiunilor adiacente la sfarsitul
Pliocenului, care au impiedicat Curentul Golfului sa mai patrunda in Oceanul Artic.
El considera ca in timpul epocilor glaciare albedoul mediu al Pamantului a crescut
cu 0,04, in timp ce M.Ewing si L.W.Donn ( 1956 ) si L.Lliboutry (1965), pornind de
la ideea ca Oceanul Artic a fost liber de gheturi in timpul glaciatiunilor, sustin
ca aceasta crestere a fost doar de 0,0136, iar diminuarea corespunzatoare a
temperaturii a fost de 1,3-1,9ºC. Admitand un gradient termic de 1ºC pentru fiecare
grad de latitudine, aceasta ar stimula o avansare suplimentara a marginii calotelor
de numai 150 km. Pierderea de energie solara datorita albedoului mai ridicat din
timpul glaciatiunilor ar fi fost de circa 5*1019 calorii pe zi.
Variaţiile nebulozităţii şi albedoului sunt invocate însa in teorii mai
cuprinzatoare, care privesc interactiunilor, pe termene mai lungi sau mai scurte,
dintre componentele sistemului climatic.
Conjugarea relaţiilor variabile din sistemul climatic. Acest sistem de corelaţii a
permis analiza si modelarea interactiunilor in lant pe care le declanseaza unul sau
mai multi factori atmosferici si terestrii asupra variatiei temperaturii.
Schimbarea oricarui component al sistemului climatic atrage dupa sine modificarea
celorlalti componenti; de exemplu, caracteristicile fizice si dinamice ale masei de
apa oceanica influenteaza atmosfera (circulatia si temperatura), configuratia si
extinderea continentelor ( prin oscilatii eustatice) sau biosfera lor, iar aceste
schimbari pot, la randul lor, sa actioneze asupra oceanului.
Pentru explicarea suscesiunii glaciar-interglaciar din timpul Pleistocenului s-au
construit o serie de ipoteze, dintre care de cea mai mare popularitate s-au bucurat
cele prezentate de M.Ewing şi W.L.Donn (1956) si A.T.Wilson (1964, 1969).
M.Ewing şi W.L.Donn (1956), plecând de la ideea că „predispoziţia glaciară a fost
determinată de deplasarea rapidă a continentelor în timpul Neozoicului, explică
ciclicitatea fazelor glaciare cu ajutorul schimbărilor produse in cuvertura de
gheata a Oceanului Artic, stabilind in acest sens patru faze:
● epoca glaciară a inceput in momentul cand Oceanul Artic a fost liber de gheata,
fapt ce a condus la stabilirea unui ciclon polar; vanturile fac sa patrunda in
Bazinul Artic mari cantitati de apa mai calda din Atlanticul de Nord; evaporarea in
crestere a favorizat condensarea si precipitatiile sub forma de zapada, motiv
pentru care pe continentele inconjuratoare se constituie marile campuri de gheata;
●datorită cresterii campurilor de gheata, aportul in iceberguri devine important,
iar apa oceanului se raceste; in acelasi timp, coborarea glacioeustatica a
determinat exondarea in mare parte a celor doua praguri care unesc Marea Britanie
cu Islanda si Norvegia cu Arhipelagul Spitzbergen si cu Groelanda impiedicand
patrunderea Curentului Golfului in Oceanul Artic, motiv pentru care acesta a fost
acoperit de gheturi (banchiza); stabilirea unui anticiclon polar, care provoaca
vanturi de est, intareste acest efect;
●în urma reducerii puternice a cantitatii de vapori de apa si diminuarii
corespunzatoare a precipitatiilor, campurilor de gheata se reduc din cauza
alimentarii insuficiente;
●transgresiunea marină, care urmează topirii ghetii, permite Curentului Golfului sa
patrunda din nou in Bazinul Artic, iar indulcirea climatului provoaca, la randul
sau, disparitia gheturilor plutitoare si astfel ciclul reincepe.
Această parere este sustinuta de V.M.Tronoy (1959) si J.Weertman (1964), care arata
ca formarea unei calote glaciare se realizeaza ireversibil cand glaciatiunea a
atins o amploare suficienta, si, la fel, disparitia se face in mod rapid si
ireversibil cand dimensiunea calotei s-a retras sub o anumita limita.
L.Lliboutry (1965) consideră şi el ca in interactiunea ocean-atmosfera-criosfera
exista transferuri reciproce de energie care, peste un anumit prag, pot determina
spontan extinderea sau retragerea ghetarilor. Acest autor pune un accent deosebit
pe variatia umiditatii aerului si albedoului care pot influenta pozitiv sau negativ
bilantul radiativ. Dupa el, interactiunile dintre circulatia atmosferica, pe de o
parte, oceane si cuvertura de zapada, pe de alta parte, pot prelungi sau amplifica
o tendinta initiala a evolutiei meteorologice.