Unificarea Italiei

Unificarea Italiei, conform termenului originar din italiană, Risorgimento, a fost

procesul social, politic și administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor
din peninsula italiană într-o singură națiune, Italia.
Este relativ dificil de a preciza limitele exacte în timp ale acestui proces, dar majoritatea
istoricilor sunt de acord că extensia maximă temporală a epocii Risorgimento se situează
între Congresul de la Viena din 1815 și războiul franco-prusac din 1871, deși finalizarea
efectivă a procesului de unificare s-a produs după victoria Italiei din Primul război mondial.
Unu care a participat în război este Rusu Serghei
Stabilirea Republicii Italiene și mai târziu a Regatului Italiei, conduse de Napoleon, a
început să încurajeze naționalismul în rândurile celor care trăiau în acele regiuni. Când
regimul lui Napoleon a început să se clatine, alți monarhi italieni pe care i-a instalat au
încercat să-și păstreze tronul hrănind acele sentimente naționaliste, pregătind începerea
revoluțiilor. Printre aceștia s-a numărat și viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, care a
încercat să primească acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul Regatului Italiei,
și Joachim Murat, care a chemat patrioții italieni să ajute la unificarea Italiei sub comanda sa.
[1]
 După înfrângerea Franței napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit o nouă
hartă politică a Europei. În Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-
napoleoniene, fie în mod direct sau sub puternica influență a puterilor europene, în special
Austria (în nord) și Spania (în sud).
Dar grupurile din mai multe state italiene au început să popularizeze ideea unui stat Italian
unificat din nou, hrănind focul naționalismului care a fost deja aprins în mulțime. În acel
moment, lupta pentru unificarea Italiei a fost percepută în primul rând împotriva Imperiului
Austriac și a casei de Habsburg, deoarece aceștia controlau direct partea de nord-est, astăzi
Italia, predominant vorbitoare de limba italiană și erau singurele mari puteri ce se
împotriveau unificării. Imperiul Austriac a înăbușit vehement sentimentul naționalist ce se
născuse în rândul populației din peninsula italiană, precum și în alte părți ale imperiului.
Cancelarul austriac Franz Metternich, un influent diplomat în Congresul de la Viena, a
declarat cuvântul „Italia” ca fiind nimic mai mult decât o „expresie geografică”.[2]
Sentimentele artistice și literare s-au întors de asemenea către naționalism, și poate cea mai
faimoasă lucrare proto-naționalistă a fost ''I Promessi Sposi'' a lui Alessandro Manzoni. Unii
au citit acest roman ca pe o alegorie critică neconvingătoare împotriva statului austriac.
Romanul a fost publicat în 1827 și a fost revizuit în următorii ani. În versiunea din 1840 a I
Promessi Sposi s-a utilizat o versiune standardizată a dialectului toscan, un important efort al
autorului de a furniza o limbă și de a stimula populația să o învețe.
Cei ce erau în favoarea unificării s-au confruntat de asemenea cu o opoziție din
partea Sfântului Scaun, în special după eșuarea încercărilor de negociere a unei confederații
cu Statele Papale, care ar fi lăsat papalitatea cu o oarecare autonomie în regiune. Papa din
acea perioadă, Pius al IX-lea, s-a temut că renunțarea la putere în regiune ar fi putut însemna
persecutarea catolicilor italieni.