UNIVERSITATEA POLITEHNICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE INGINERIE INDUSTRIALĂ ȘI ROBOTICĂ

PROGRAM MASTER “COMUNICARE MANAGERIALĂ” ANUL II

ETNOGRAFIA

Masterand: FE

București 2022

1
 „Ceea ce încerc să realizez – doar prin simpla forță a cuvintelor scrise –
este să vă fac să înțelegeți, să simți ți și, mai ales, să vă fac să vedeți. Atît
și nimic altceva, dar aceasta înseamnã atît de mult...”
Joseph Conrad
Etnografia înseamnă elaborarea și transformarea experienței prin scrierea
organizarea textuală a vizibilului. Înțelegerea proceselor și condițiilor
observației etnografice constituie un proces complex și nu ne putem limita doar
la analiza a ceea ce vedem.
Etnograful este un cercetător care trebuie să fie capabil să trăiasă în el însuși
tendința principală a culturii pe care o studiază. Într-adevăr, mărginiți la o
singură cultură, nu sîntem numai orbi la culturile altora, ci și miopi cînd este
vorba despre a noastră.
Un etnolog că ar trebui să aibă capacitatea de observație și implicare pentru a
vedea și a înțelege ceea ce vede și ai face pe ceilalți să vadă, adică transformarea
privirii în scriere și organizarea textuală a vizibilului.
Pentru a arăta altora ce am văzut și am privit ne folosim de cuvinte și de nume.
Chiar și activitatea de numire care nu poate fi separată de activitate de
percepție, nu e suficientă ca atare.
Și dacă ne limităm doar la observare și la numirea orală din tot ce am spus și am
văzut nu va mai rămâne decât o amintire vagă.
Observația etnografică reprezintă raportul între obiectele, ființele umane,
senzațiile, situațiile pe care le provoacă în cercetător – pe când descrierea
etnografică este elaborarea lingvistică a acestei experiențe.
Percepția nu constăm atât în transcriere cât în a construi, adică a stabili o serie
de relații între ceea ce este privit și cel care privește, între glasul care pronunță o
serie de nume, urechea care ascultă, mâna care scrie, adică ar trebui să se
dezobișnuiască să ia drept natural ceea ce de fapt este cultural.
Etnologul trebuie să se ferească de stereotipuri de toate aceste sedimente
culturale- care prin repetiția îl reduc pe celălalt la identic.
Etnologul se confruntă în permanență cu ceea ce alții au văzut și au scris, de
aceea trebuie să articulăm privirea și scrierea nu în simultaneitatea lor, ce ar fi o
iluzie- ci în coextensiunea lor, să înțelegem raportul dintre a vedea și scrierea a

2
ceea ce este văzut și nu trebuie înțeles acest raport ca și cum ar avea un sens
unic.
Descrierea etnografică trimite la realitatea socială a cărei aprehesiune se bazează
pe „a vedea”, dar o realitate socială devenită limbaj și care se înscrie într-o rețea
de intertextualitate, etnologia și „a fortiori” antropologia care întrețin un raport
necesar cu ceea ce a fost deja spus și a fost deja scris.
Exista о etnologie exclusiv descriptivă?
Scrierea descriptivă încearcă să prezinte un raport complet cu privire la tot ceea
ce vede etnologul. Descrierea reprezintă explorare a vocabularului, a
fenomenului propriu zis pe care dorim să l prezentăm- descrierea anunță, enunță,
enumeră descifrează, detaliază descompune, dar mai întâi înregistrează, indică
inventariază, contabilizează, nici un colț nici un spațiu nu trebuie lăsat
neexploatat nici de ochiul care observă, nici de mâna care arată, ceea ce nu
constituie o activitate prea imaginativă, ea își propune să epuizeze obiectul și să
nu uite nimic, e absolut necesar să spunem tot ce vedem.
Descrierea vizează exhaustivitatea și definitivarea.
Astfel abundența și proliferarea lexicală constituie una dintre tendințele majore
ale acestui mod de discurs.
"O compoziție simplă o limbă clară ceva ca o casă de sticlă care lasă să se vadă
ideile din interior, documentele redate în stricta lor goliciune" Emila Zile Le
Romanciers naturalistes
Descrierea impune saturare și mai ales ordonare și clasificare.
Această abundență înainte de toate trebuie să fie una ordonată, care nu lasă loc
improvizației- și constă în decupare și disecție a realului ori mai curând de
construcție a acestuia din urmă, clasare și asocierea prin analogie dar mai ales
prin contiguitate.
"Putem descrie o pălărie în 20 de pagini și o bătălie în 10 rânduri" este părerea
lui Paul Valery.
Descrierea intră în conflict permanent cu narațiunea.
Gerard Genette remarcă precum că „descrierea este o pauză în povestire”
Descrierea este o contemplare în timp ce narațiunea constă într-o serie de
descrieri articulate în mișcarea temporalității.
Descrierea fixează timpul într-un prezent definitiv și imobilizează vederea în
spațiu, constituind o sfidare a fluxului temporalității, punând în evidență

3
permanența filiației, a raportului cu sacrul, a înrudirii. Folosirea frecventă a
prezentului în textul descriptiv are rolul de a întări o operație care ține de o
expunere în spațiu și nu de o derulare în timp.
Philippe Hamon scrie că povestitorul-narator este un personaj mai curând
pitoresc, vesel, dezinteresat, sociabil, amabil și vorbăreț, genul de unchi sau de
bunic binevoitor sau de îndrăgostit pătimaș care a trecut prin multe. Personajul
celui care descrie se apropie mai degrabă de savanții austeri care vorbesc puțin,
de cercetătorii de laborator, de cunoașterea stocată înțeleasă prin opoziție cu
imaginația vie, de lucruri în calitate de opuse ale ființelor, de structuri în măsură
în care sunt opuse aventurii”.
Etimologic, a descrie – de-scribere – înseamnă a scrie după model, adică a
proceda la o construcție, la un decupaj, la o analiză în cursul căreia realizăm o
ordonare.
Ceea ce ne apare ca dezordine, trebuie reorganizat prin descriere, transformat,
interpretat, înfrumusețat, urîțit de către o gîndire categorială și clasificatoare
care, în general, distribuie percepția în jurul unor categorii polare: slab și gras,
mare-mic, frumos-urît etc.
Plasarea observatorului în cîmpul observației nu s-a înfăptuit nici pe calea
științelor umane, nici pe aceea a filosofiei, ci sub imboldul fizicii moderne care
integrează reflecția asupra subiectului activității perceptive printre ccondțiile de
posibilitate ale activității științifice.
Reconstrucția intervine încă din carnetele de teren ale etnografilor, ce indică o
alegere, o selecție care este limitată atît de faptul că fenomenele sînt percepute
pornindu-se de la un anumit punct de vedere, cît și de hazardul întîlnirilor din
teren, care culminează cu eliminarea din ignoranță a altor întîlniri și în
consecință, a altor perspective posibile.
Descrierea etnografică trebuie să se ferească de presupozițiile unei noțiuni
explicite sau implicite.
Culegerea datelor - ce îi atribuie cercetătorului un rol pasiv de înregistrare a
informațiilor, reproducerea unei realități anterioare și exterioare în raport cu
actul cercetării sale și mai ales în raport cu limbajul.
Reprezentarea considerată ca replică, dublare, repetare, recunoaștere, ea
presupune o concepție substanțialistă cu privire la real. Ar exista potrivit acestei
concepții un adevăr al lumii și o veracitate a socialului, independent de limbaj,
descoperim, scoatem la lumină ceva spus sau un ceva ascuns.

4
În cazul descrierii, ar silabisi mimetic aceste fapte pentru a obține o copie fidelă
a lor.
Noțiunea de reprezentare implică reducerea funcțiilor limbajului la una singură:
aceea pe care Jakobson a numit-o expresivă și care ar putea fi calificată la fel de
bine drept instrumentală sau referențială, pentru care limbajul, secundar în raport
cu realul, ar fi un simplu suport servind ca mijloc de transport al gîndirii și al
comunicării informațiilor. Noțiunea de reprezentare refuză distanța, separarea,
absența, în cazul în care trebuie tradus un termen care provine dintr-o cultură
străină și pentru care nu există un echivalent cu absolut aceeași semnificație,
eroarea care caracterizează orice itinerar științific. Ea conduce la iluzia
ontologică a unității, a identității, a stabilității și a durabilității sensului.
Cercetarea etnografică, scrierea descriptivă constă în a face să apară ceva inedit,
a produce ceva ce nu a fost încă spus, în a exprima un conținut, în „a comunica
informații” noi. Cercetătorul mai mult produce decît reproduce, Mauss – aprecia
că descrierea nu ar fi nimic altceva decît o „înregistrare”, Malinowski ne-a făcut
să credem că putem ajunge la o observație neutră și imparțială antropologia
adoptă presupoziția spontană a realismului filosofic și consideră teza empiristă
cea mai rudimentară ca de la sine înțeleasă: cunoașterea ar proveni în întregime
din experiență; obiectul ar fi total independent de condițiile istorice ale
observării sale, precum și de condițiile culturale și lingvistice ale traducerii sale;
ar exista – garanție a oobiectiviății – o anterioritate și o exterioritate a
„terenului” în raport cu etnologul. Descrierea etnografică este activitate de
construcție și traducere, îl găsim pe observatorului mereu într-o confruntare, cel
mai adesea în prezența unor modalități binare de a gîndi, adică a unor
raționamente sub formă de dilemă, formulate ca și cum am avea de ales între doi
termeni definiți în prealabil ca necesarmente exclusivi: Cunoscut ori
necunoscut? Apropiat ori îndepărtat? Sălbatic ori civilizat? Traductibil ori total
intraductibil? De nedescris ori foarte simplu de descris?
În descrierea etnografică, relațiile dintre cuvinte și lucruri, dintre ochiul care
privește și mîna care scrie, dintre subiect și obiect, dintre observator și obiectul
observat ridică fără încetare probleme; și nu ne putem preface că aceste
probleme au fost rezolvate o dată pentru totdeauna.
Descrierea este concepută ca descriere a unui obiect și există tendința de a face
ca acestuia să îi corespundă un fel de duplicat ideal, ceea ce deviază problema
sensului în direcția unică a semnificatului; alteori, dimpotrivă, ea este concepută
ca activitate suverană și exclusivă a subiectului. Uneori, privirea este înțeleasă
ca o captare de informație (de la Epicur și discipolii săi încoace, există gînditori
care consideră că fluxul merge dinspre obiect către ochi), alteori ca emisie.

5
Istoria gîndirii – inclusiv a gîndirii antropologice – este marcată de aceste
controverse între realism și idealism, empirism (de la Locke la Margaret Mead)
și intelectualism (de la Leibniz la Lévi-Strauss).
Descrierea este o operație care îi aparține aceluia care descrie, iar semnificația
este legată de activitatea aceluia care îți pune problema sensului.
Obiectul experienței etnografice și al construcției etnologice constituie o
confruntare între un etnolog și un grup social, cultural, reprezentată printr-o
interacțiune pe un anumit „teren” între un cercetător și grupul pe care-l studiază,
aflate într-o rețea de intertextualitate.
Percepția vizuală nu este niciodată contemporană cu limbajul. Există o diferență
între ceea ce vedem și ceea ce scriem, precum și un raport între a vedea și a
scrie ceea ce vedem, un raport care implică o distanță, un „între”, un interstițiu,
un interval, pe scurt, o interpretare. Această distanță o constituie limbajul, ori
mai curînd scrierea, care decalează imediatitatea nu doar a vederii, ci și a
cuvîntului.
Născută dintr-o mișcare continuă de du-te vino între apropiere și distanță, după
exemplul traducerii interlingvistice, interistorice, interculturale, observația
etnografică, nu trebuie să constituie punctul de plecare al unei transcrieri sau al
unei copii a originalului care ar urmări să egalizeze, să facă nevăzute –
difdiferențe și să neutralizeze dimensiunea strãinã, invers, ea este o activitate de
mediere fără sfîrșit, care caută să dea seamă lingvistic, cultural și istoric de
faptul că această distanță nu va putea fi acoperită în întregime niciodată.