Datina ouălor de Paști la români și la alte popoare

Cea mai mare sărbătoare a creștinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru români,
de a trai clipe de bucurie sfântă, dar și de a sărbători în cadrul comunității. Paștele, cum
denumesc românii sărbătoarea Învierii, își are etimologia în cuvnâtul ebraic ”pesah”, trecere.
Paștele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roșie, din robia Egiptului, în
pământul făgăduinței, Canaan. Paștele crștinilor este, în primul rând, sărbătoarea Învierii
Domnului, după al cărui model vor învia toți creștinii. Ziua de Paște este tot timpul duminica.
Luni și marți este ziua a doua și a treia de Paște. Săptămâna de după Paște o numim
„săptămâna Paștelui” sau „săptămâna luminată”. Luminată, deoarece înviind din morți, Iisus
Hristos a luminat lumea. Săptămâna de dinaintea Paștelui se numește Săptămâna Patimilor.

În lumea tradițional românească, oamenii se pregăteau cu mult sârg atât din punct de
vedere spiritual (prin post) cât și din punct de vedere lumesc. În Săptămâna Patimilor se
definitivau pregătirile. Pentru sfintele Paști totul trebuia să fie în bună rânduială, locuințele să
fie îngrijite și curate. Se termina curățenia, se împistreau ouăle, se făcea pasca, se tăiau mieii.
Pasca este cea care a dat numele sărbătorii. Pasca, alt simbol al Paștelui și Învierii, vorbește
prin forma ei și prin ingredientele folosite, de ceea ce înseamnă trupul lui Hristos. Pasca are
întotdeauna formă rotundă, care o leagă de discul solar, cel ce este menit să crească și să dea
vigoare întregii vietăți. De jur împrejur se face din aluat o funie, o împletitură în două care
întruchipează neamurile care se succed. Pe mijloc se află crucea răstignirii, făcută din două
șuvițe de aluat, iar în cele patru locuri se pune brânză.

”Oul a sintetizat misterul Creaţiunii; dintr-un ou trebuie să se fi născut Universul,

Lumea, deci şi omul. Oul cosmic trebuie presupus la baza credinţei tututor popoarelor din
lume” spunea folcloristul Artur Gorovei într-un studiu, apărut în anul 1937. În România, cea
mai veche menţiune despre obiceiul vopsirii ouălor de Paşti se regăseşte în amintirile
florentinului Antonio Maria del Chiaro (1669-1727), secretar, pe rând, al domnilor Nicolae
Mavrocordat (1709-1710, prima domnie în Moldova), Constantin Brâncoveanu (1688-1714),
Ştefan Cantacuzino (1714-1715) şi care a descris multe dintre obiceiurile românilor. În
Moldova, se aminteşte despre ouăle de Paşti în cronica lui Gheorgache, al doilea logofăt de la
Iaşi, în anul 1762.

1
 Ca răspândire geografică, obiceiul încondeierii acoperă întreaga suprafaţă a ţării. În
Muntenia şi Oltenia, motivele ornamentale sunt naturaliste şi cu mai puţine culori, Oboga
fiind unul din centrele cunoscute din judeţul Olt. În Moldova, cu cât înaintăm spre nord
motivele şi culorile sunt mai elaborate. Vestite sunt ouăle încondeiate de la mănăstirea
Suceviţa al căror decor este executat din mărgele. În Transilvania şi Banat găsim o mare
varietate de modele şi culori atât la români cât şi la minorităţile naţionale. Ţara Bârsei a atins
un nivel deosebit prin fineţea desenului şi compoziţiei ornamentale şi cromatice.

Tradiția ouălor de Paște provine dintr-un obicei premergător creștinismului. A fost

prezent atât la popoarele europene cât și la cele asiatice. ”Oul se zice că reprezintă Creatorul
lumii…Oul era emblema universului, opera divinității supreme”. Ouăle roșii erau oferite cu
ocazia Echinopțiului de primăvară încă de pe vremea romanilor. Pentru români încondeierea
ouălor de Paște are o importanță deosebită. Nu există gospodărie unde să nu fie ouă de Paște.

Ouăle de pe masa de Paște, cu semnificație religioasă, cele care simbolizează jertfa

Mântuitorului, sângele vărsat și bucuria Învierii, trebuie să fie, așadar, întotdeauna roșii.
Ouăle se ciocnesc din prima zi de Paște până la Înălțare și se rostește cu bucurie formula
tradițională "Hristos a înviat!" la care cealaltă persoana răspunde, cu sufletul pătruns de
dragoste și respect față de evenimentul sărbătorit, "Adevarat a înviat!". Fiecare membru al
familiei trebuie să mănânce mai întâi un ou sfințit, după care consumă din toate bucatele
sfințite la biserica.

Despre proveniența religioasă a ouălor de Paști sunt multe legende. Una dintre ele
povestește despre Maria care s-a dus la Iisus când acesta era răstignit pe cruce. În marea ei
durere, Maria începu să plângă și puse un coș cu ouă la picioarele lui Iisus. S-a scurs sânge pe
ouă, așa că ele s-au înroșit. Văzând ouăle roșii Iisus a spus: „ De acum să faceți și voi ouă
roșii împestrițate în aducere aminte despre răstignirea mea”. Se zice că după învierea
Mântuitorului, Maria a făcut ouă roșii și Pască pe care le-a împărțit fiecărui om pe care îl
întâlnea pe stradă și-i zicea „Hristos a înviat!”. Culoarea roșie cu care creștinii vopsesc ouăle
de Paști, reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar și sângele lui Iisus
care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.

Astăzi, ouăle roșii se pregătesc în Săptămâna Patimilor, de cele mai multe ori în Joia
Mare. În Muntenia ouăle încondeiate se duceau joia la biserică și se lăsau acolo până în
duminica Paștelui. Alegerea ouălor care vor fi încondeiate este un proces important. Se aleg
cele mai proaspete și frumoase ouă din fiecare gospodărie. Încondeierea ouălor presupune

2
două faze: procesul decorativ și înroșirea ouălor. Decorarea ouălor începe cu spălarea și
stergerea lor. „Împiestrirea ouălor” se face cu un instrument numit „chișiță” (sau pișiță).
Procesul împiestririi (a încondeierii) ouălor presupune decorarea cu modelele diferite.
Motivele decorative folosite la încondeierea ouălor sunt multiple. Găsim o varietate mare de
brâuri care se desenează împrejurul oului. Alte motive sunt: crucea, furca, bradul, frunza
stejarului, motive florale.

În anii de demult însă, înroșirea se făcea cu scoarță de arin roșu. Pentru fierberea
plantelor și înroșirea ouălor se foloseau doar vase noi, iar în oală se mai punea puțină piatră
acră. Cantitatea de plante folosită era stabilită pe parcurs, pentru a nu face ouăle prea
întunecate. În Bucovina ouăle roșii mai poartă denumirea de merișoare. În prima, a doua și a
treia zi de Paște se ciocnește cu ouă încondeiate. Mulți cred că cei care ciocnesc ouă, se vor
întâlni pe lumea cealaltă. Cei doi își vor ura „Hristos a înviat” și „Adevărat a înviat”. Din
acest motiv ei caută ca persoanele cu care ciocnesc să le fie prieteni.

Ouăle sunt încondeiate, de obicei, în trei-patru culori, ţinând cont şi de simbolul

fiecărei culori în parte: roşu (soare, foc, dragoste), negru (eternitate, statornicie), galben
(lumină, bogăţia recoltelor, tinereţea), verde ( forţa naturii, rodnicie, speranţă), albastru
(sănătate, seninul cerului). La încondeiere se folosește ceara curată de albine, fierbinte în care
odinioară se punea și un vârf de cuțit de cărbune bine pisat. Aceasta se aplică pe ou cu
ajutorul unui instrument tradițional numit chișiță. La început se trasează conturul
ornamentelor, iar încondeierea constă în aplicarea cerii cu chișița, apoi prin scufundarea în
culoare, operațiunea fiind repetată în funcție de complexitatea cromatică a decorului.
Întotdeauna se începe cu culoarea cea mai deschisă. La final, ceara întărită se șterge cu o
cârpă caldă, scoțându-se în acest fel la vedere frumusețea decorului policrom.

Ouă decorative de Paşti se mai fac cu vopsele în relief (Vrancea, Putna Sucevei),
împodobite cu mărgele (Bucovina), din lemn (zona Neamţ) sau din lut (Corund-Harghita). În
unele părţi ale ţării sunt folosite ouă fierte, în alte zone, cele golite de conţinut. Odinioară,
ouăle de Paşti erau vopsite în culori vegetale, cu toate că în zilele noastre, din păcate, se
folosesc mai mult cele chimice. Culorile vegetale erau preparate după reţete străvechi,
transmise din generaţie în generaţie, cu o mare varietate de procedee şi tehnici. Plantele
folosite în acest scop, în funcţie de momentul cînd erau recoltate, de timpul de uscare şi de
modul în care erau combinate, ofereau o gamă extrem de variată de nuanţe.

3
 Pentru a obţine culoarea roşie, gospodinele strângeau, de cu vară, plante cu floarea
purpurie, pe care le uscau. Cea mai frumoasă culoare roşie se căpăta din cojile de ceapă roşie,
din frunzele mărului pădureţ sau din sovârf. Pentru galben se foloseau flori de tei sau frunze
de mesteacăn, cu ajutorul viorelelor se vopseau ouăle în albastru, iar pentru verde se
întrebuinţa răchiţica. Culorile vegetale se deosebesc de cele chimice, în opinia meşterilor
populari care mai păstrează această tradiţie, prin căldura lor, ce lasă oului o amprentă estetică
deosebită. Tot artizanii populari mai spun că una din condiţiile de bază la încondeierea ouălor
de Paşti era, şi mai este, atmosfera în care are loc procesul. Nimeni nu trebuie să se certe,
fiindcă această tehnică cere răbdare şi este una foarte dificilă. Lucrarea trebuie să se
desfăşoare într-o atmosferă de linişte şi bunătate, altfel ouăle ies mânjite şi ”chinuite”.

În unele zone ale țării, în prima zi se ciocnește doar cu capul oului iar în a doua și a
treia zi se ciocnește cu ambele părți. Cel căruia i se sparge oul trebuie să i-l dea
învingătorului. Dacă nu i-l dă se spune că îl va mânca pe lumea cealaltă, stricat. În dimineața
Paștelui se pune într-o oală curată un ou roșu, apă și un bănuț după care locuitorii casei se
spăla cu această apă pe față și mâini. Motivația?.. vor fi roșii la față (semnificând sănătate) și
vor avea bani tot anul.

Oul este comparat cu Universul. Oul avea, de asemenea, o valoare simbolică și la

romani sau la popoarele germanice, aceasta fiind legată de concepția cosmogonică a celor mai
multe popoare antice. Chinezii și perșii credeau că cerul, pământul și apa se aseamănă cu un
ou, pământul fiind înăuntrul cerului precum gălbenușul în ou. În haosul de la începutul lumii,
în care nu exista decât divinitatea, ar fi apărut întâi un ou, din care au ieșit apoi Soarele și
Luna care s-au ridicat pe cer, în timp ce Pământul, fiind mai greu, s-a lăsat în jos. Credința
creației care are la origini oul e întâlnită deopotrivă la fenicieni, egipteni sau vechii greci, dar
astfel de legende despre alcătuirea universului există și la români.

Vechiul obicei de a dărui ouă de Paști, la începutul primăverii, când natura reînvie, s-a
răspândit şi la popoarele creștine, iar ouăle aduse în dar regilor Franței după slujba Liturghiei
de Paști au devenit adevărate opere de artă, aurite sau împodobite cu picturi. În numeroase
tradiții de Paști, oul e pus în legătură şi cu rodnicia pământului. În unele regiuni, înainte de a
începe aratul, se aruncă înaintea boilor un ou sau coji de ouă, iar sămânța, înainte de a fi
împrăţtiată, se stropește cu aghiasmă și se pune în sac, după ce a fost amestecată cu pască şi
coji de ouă sfinţite la Paști, pentru ca rodul pământului să fie cât mai bogat.

4
 În Transilvania, capul familiei împărțea primul ou ciocnit cu întreaga familie
simbolizând unitatea. Dreptul de a ciocni primul îi revine bărbatului și celui mai bătrân, pe
când femeia și cel mai tânăr trebuie să țină oul, pentru a fi ciocnit. Oul ciocnit trebuie să fie
dat celui care l-a spart.

În Ungaria, la sate, ouăle fierte sunt vopsite în diverse culori şi pictate de mâna cu
motive geometrice şi florale. În Duminică Paştelui copiii găsesc sub pat cadourile de Paşte;
urmează un mic-dejun tradiţional alcătuit din ou de Paşte, şuncă şi kalács, un fel de pâine
dulce cu ou, nuci şi ciocolată fierbinte. A două zi de Paşti, băieţii stropesc fetele cu parfum
sau cu apă parfumată şi îşi urează noroc unii altora, iar fetele le dau în dar ouă vopsite.

În Joia mare, în Bulgaria se vopsesc ouăle. Tradiţia cere ca fiecare gospodar să ducă
un ou roşu la biserică, să îl sfinţească de Înviere şi apoi să îl îngroape în vie. Se desparte
astfel, în mod simbolic, de toate relele şi necazurile pe care le-a avut în anul precedent.

În Grecia, la masa de Paşti nu trebuie să lipsească: miel, pâine, ouă şi salate. În aceste
zile se mănâncă o pâine specială, numită pâinea lui Iisus. În centrul pâini este marcată o cruce,
iar pe margini este decorată cu ornamente sub formă de ouă.

În America de Nord, familiile se adună sâmbătă dinaintea zilei de Paşte şi încondeiază

ouăle. Potrivit tradiţiei, Iepuraşul de Paşti va lăsa fiecărei familii cu copii, câte un coş de
Paşti, plin cu ouă de ciocolată şi alte bunătăţi pentru fiecare copil din casă. Se organizează
adevărate “vânători de comori”, în căutarea ouălor de ciocolată aduse de iepuraş pornesc în
special micuţii, dar nici adulţii se prind în jocul lor.

În Germania, termenul “Ostern” ar proveni de la o zeiţă anglo-saxonă din antichitate

numită “Eastre”, “Eostre”, ori “Ostara”. În această ţară, copaci de Paşte, copăcei micuţi sau
ramuri, sunt împodobiţi cu ouă de Paşte. De Sfintele Sărbători copiii joacă un joc special: se
întrec în rostogolirea ouălor colorate pe pante din iarbă sau le ciocnesc la capetele ascuţite.
Cel al cărui ou nu s-a spart, îl obţine şi pe cel spart.

În Polonia, o datină străveche cere ca, în Lunea Paştelui, stăpânul casei să dea un ou
roşu oricărui oaspe. Stăpânul taie oul în două şi-l împarte cu oaspele, mâncându-l împreună.
Dacă vreo gazdă primeşte oaspeţi mulţi, nu e mai dator să mănânce jumătatea de ou, iar dacă
nici musafirul nu-l mănâncă, se naşte mare supărare la ai casei.

5
 Popoarele Asiei și Europei, care serbau Anul Nou la echinocțiul de primăvară, ofereau
în dar, prietenilor și vecinilor, ouă roșii. Acest obicei, mult practicat în Italia, Spania, Franța,
Rusia și chiar în Persia, s-a transmis creștinilor. Și romanii se zice că foloseau ouăle roșii la
sărbătoarea lui Janus. La perși, egipteni, greci și gali oul era emblema universului, opera
divinității supreme. La creștini se credea că el îl reprezintă pe Creator, care creează tot și
conține în sine totul. La români este nelipsit în ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat
de Paște, după ce este sfințit și toată familia ciocnește ouă.

Astfel, pe întreg cuprinsul pământului locuit de creştini, datinile de Paşti se aseamănă

foarte mult între ele. Cu toate deosebirile, de la ţară, la ţară, şi de la popor, la popor, aceste
datini arată o trăsătură comună: pretutindeni găsim ouă roşii, simbol al vieții şi al fertilităţii,
elementul care stă la baza creației, soarele însuşi fiind comparat cu un ou, ca izvor de lumină
dătător de viaţă şi de care depinde tot ceea ce există pe pământ.