Morometii

de Marin Preda

Tema familiei este una dintre cele mai întâlnite din literatură, permiţând
surprinderea unui complex de interrelaţionări umane. Complexitatea pe care o
impune ilustrarea unor astfel de relaţii umane presupune desfăşurări epice
ample, fapt ce implică abordarea acestei teme în specii realiste precum nuvela si
romanul.

În literatura română, tema familiei este predilectă în literatura realistă. Una

dintre operele literare narative ce abordează acestă temă este romanul
“Moromeţii”, al lui Marin Preda. Pregătit de nuvele care prefigurează motive,
întamplări şi personaje din roman, “Moromeţii” este publicat în două volume,
elaborate la 12 ani distanţă: volumul I, 1955, volumul al doilea, 1967. Prima
realitate scriitoricească a rămas constantă în opera lui Marin Preda, cea rurala, a
satului românesc din Câmpia Dunării.

În primul volum al romanului, tema familiei este mai precis conturată. Acţiunea
se petrece într-un sat din Câmpia Dunării, în preajma celui de-al Doilea Război
Mondial. Romanul este construit dintr-un număr mare de personaje din planuri
diferite, dar care dobândesc un sens unitar, plasate în universul satului şi al unei
familii pe cale să se destrame. Există o legătură strânsă între incipit şi final, tema
romanului putând fi redusă la două cuvinte : omul şi timpul (“se pare că timpul
era foarte răbdător cu oamenii” – “timpul nu mai avea răbdare”). Astfel tema
familiei poate fi subordonată celeilalte teme obsedante din opera lui Preda –
relaţia omului cu timpul. Pe parcursul acţiunii romanului, familia are de suferit o
serie de transformări, ca urmare a numeroaselor conflicte ce se declanşează între
membrii familiei Moromete, dar şi a tranziţiei suferite de satul românesc în
perioada din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Romanul va urmări,
aşadar, procesul destrămării familiei Moromete sub presiunea unor factori
exteriori sau a unor elemente de comportament.

Acţiunea primului volum se desfăşoară în vara anului 1936 şi prezintă viaţa unei
familii din satul Siliştea – Gumeşti. Aici este conturat triplul conflict din cadrul
familiei Moromete. În primul rând, conflictul dintre Moromete şi cei trei fii ai
săi, Achim, Nilă şi Paraschiv, este stârnit de modalitatea diferită de întelegere a
lumii; astfel, pentru tată , pământul semnifică garanţia libertăţii, în timp ce cei
trei fii ai săi sunt preocupaţi doar de bani. Acest conflict se încheie cu plecarea
celor trei fii cu oile la Bucureşti, în încercarea de a-şi câştiga singuri existenţa.
Al doilea conflict este cel dintre Moromete şi soţia sa, Catrina. Aceasta şi cele
două fiice ale sale îi reproşează lui Moromete faptul că nu trece casa pe numele
ei, temând-se că ar putea rămâne pe drumuri. Cel de-al treilea conflict este cel
conturat între Ilie şi sora lui, Maria (Guica). Ea se teme că va rămâne singură la
bătrâneţe; sora lui Ilie Moromete nu a fost de acord cu cea de-a doua căsătorie a
fratelui său, tot ea fiind cea care îi îndeamnă pe băieţi să fugă de acasă.
Pe un alt plan, cartea prezintă rânduielile împământenite ale existenţei ţărăneşti,
fiind descris un adevarat ritual: plecarea şi întoarcerea de la câmp, pregătirea
secerişului, cina familiei.

Două dintre scenele semnificative pentru reflectarea ideii destrămării femiliei

sunt cina şi tăierea salcâmului. Scena cinei este reprezentativă pentru statutul
protagonistului. Fragmentul începe cu un dialog între el şi Catrina, autoritatea sa
aparent incontestabilă manifestându-se prin voce : “Deodată curtea răsună de un
glas puternic şi ameninţător, făcându-i pe toţi să tresară de teamă.”

Catrina mai fusese căsătorită o dată şi are o fiică. Actuala sa familie este una
dintre cele mai numeroase din sat şi printre puţinele care au copii din două
căsătorii. Membrii familiei par a fi grupaţi în tabere rivale, în ciuda faptului că
stau toţi asezaţi la o masă rotundă şi foarte mică; acest lucru însa nu ajută la
sporirea unităţii familiei. Cei trei fraţi din prima căsătorie a lui Moromete
“stăteau pe partea din afară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se
scoale de la masă şi să plece afară.” Acest detaliu sugerează ideea că ei nu
aparţin familiei, pentru că mama vitregă îi are lângă ea ”pe ai ei, Niculae, Ilinca
şi Tita, copii făcuţi cu Moromete”. Poziţia tatălui reliefează autoritatea sa
absolută : “stă deasupra tuturor, în pragul celei de-a doua odăi, de pe care el
stăpânea cu privirea pe fiecare.”

Atmosfera conflictuală din cadrul familiei Moromete este evidentă din gesturi şi
din priviri : Moromete are în glas “fire de ameninţare”, îi vorbeşte ameninţător
lui Achim, care îi răspunde cu dispreţ, pe Niculae îl fulgeră cu privirea apoi,
certându-l cu “glas îndesat”.

Tot în această scenă ne sunt dezvăluite treptat şi ameninţările ce vor duce, în

timp, la destrămarea familiei; şcoala lui Niculae trebuie achitată, fonciirea a
rămas neplătită, iar Achim doreşte să plece cu oile la Bucureşti, fiind necesară şi
plătirea ratei la bancă. Cei trei îşi condamnă tatăl pentru ezitările sale.

Scena salcâmului este construită într-un registru stilistic diferit. E spre ziuă, iar
luna “semăna cu un soare mort, ciuntit şi rece”. Bocetele ce se aud din cimitir
pare că “ies din pământ”. Uriaşul salcâm în care “copiii se urcau în orice
primăvară şi îi mâncau florile”, iar iarna “îi îmbrăţişau tulpina”, care “era curăţat
de crăci în fiecare an şi creştea la loc mai bogat” domina întreg satul şi pare
nemuritor. Chiar când aşchiile încep să sară din trunchiul său, ele par să se aşeze
în jurul lui protector. Când se prăbuşeşte la pământ, totul dobândeşte un aer
tragic, de moarte violentă, ca şi cum cineva ar fi silit să răspundă unui alt destin,
nefast. Protecţia salcâmului nu se mai exercită asupra împrejuruimilor : “cercul
deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile” şi “totul se făcuse mic.”

Scena se încheie în aceeaşi atmosferă rău prevestitoare în care începuse, cu

stolul de ciori care zboară derutate, căci nu mai recunosc locul. Salcâmul a
reprezentat în lumea vegetală ceea ce reprezintă Ilie pentru familia sa, un “pater
familias”. Destinul unuia este anticipat de destinul celuilalt.
Deşi Moromete ţine la unitatea familiei, aceasta se va destrăma din cauza
imposibilităţii de comunicare dintre membrii săi (tatăl reprezintă mentalitatea
tradiţională, în timp ce fiii săi mai mari sunt atraşi de mirajul oraşului, iar fiul
cel mic, Niculae, este dornic de a studia.), dar şi pentru că timpul era nerăbdător
cu oamenii. Dacă la începutul romanului lumea era aşezată, în final lucrurile se
precipită, ameninţând liniştea acesteia. În volumul al doilea, Ilie Moromete intră
într-un con de umbră. Moromete face ultima încercare nereuşită de a îşi aduce
fiii acasă. Părăsit la bătrâneţe de Catrina, el rămâne doar cu fata cea mică,
autoritatea lui scade, oamenii nu îl mai respectă ca altădată. În ciuda
transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul
său în lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie “să dispară”. Ultima replică a lui
Moromete – crezul său de viaţă, libertatea morală, – “D-le… eu întotdeauna am
dus o viaţă independentă!”

Romanul urmareşte procesul destrămării familiei Moromete, destrămare

simbolică pentru “stingerea unei lumi” sub presiunea unor factori exteriori sau
unor elemente de comportament. Pe lângă tema familiei ,care include şi tema
paternităţii, se observă şi tema tercerii timpului, confruntarea omului cu istoria
potrivnică. Se insistă pe relaţiile dintre membrii familiei Moromete şi mai ales
pe drama tatălui nepuntincios în a menţine familia unită. Drama paternităţii se
grefează pe contextul social – istoric, care aduce schimbarea ordinii cunoscute a
lumii. Agresiunea istoriei spulberă iluzia personajului : unitatea familiei,
libertatea morală a individului. Risipirea familiei duce la prăbuşirea morală a
tatălui.

Aşadar , tema familiei în romanul “Moromeţii” este prezentată într-o manieră

modernă, cu realism, valoarea romanului fiind sporită şi de acest aspect.