1.Momentele subiectului.

Expozițiunea(situația inițială)precizeaza centextul situational.

Intriga instituie conflict operei literare epice.
Desfasurarea actiunii ilustriaza succesiunea evenimentelor.
Punctul culminant exprima maxima intensitate a conflictului.
Deznodamantul(INCHEIEREA)rezolva conflictul si desarvarseste evolutia
personajelor.

2.Diftongul,triftongul si hiatul

iftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi o

semivocală, pronunţate în aceeaşi silabă.

– broas – că (diftong ascendent sau urcător;
semivocala precede vocala)
– ştiu – că (diftong descendent sau coborâtor;
vocala precede semivocala)

Exemple de diftongi

– ştiucă, broască, câine, doi, cuib, soare, deal, iute, piatră, nou,
vrei, ziuă, oameni, ziuă.
– seară, iarbă, iepure, iubi, soare, rouă, mai, noroi, pui, august,
fiu, lei, stea, fier, două.

Triftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi

două semivocale pronunţate în aceeaşi silabă.

– cre – ioa – ne (triftong ascendent sau progresiv;

semivocalele preced vocala)
– le – oai –
că (triftong centrat; semivocalele încadrează vocala)

Exemple de triftongi

– doreau, beau, inimioară, lăcrămioară, aripioară, tăiai, voiau,

leoaică.
– creioane, priveai, lupoaică, leoarcă, vreau, vuiau, înşeuează,
soseau.

Hiatul apare între două vocale alăturate, pronunţate în

silabe diferite.

– ca – i – să (hiat din vocale diferite)

– i – de – e (hiat din vocale identice)

Exemple de hiaturi

– aeroport, fiinţă, alcool, idee, respectuos, poezie, totdeauna,

supraaglomerat, aer, aur, păun.
– duel, caisă, poezie, alee, cooperaţie, indoeuropean, coautor,
biologie, zoologie, triunghi.

3.Transcriptie
1.unghi-ghi(g^)
2.chior-chi(k^)
3.ger-ge(g caciulita)
4.ceas-cea(c cu caciulita si a)
5.cinci-ci(c cu caciulita si inc)
4.Silabe
ilaba este un complex de sunete care se pronunță împreună cu o singură
emisiune de voce . Unitatea prosodică a silabei este prezentă în realizările
fonice ale fiecărei limbi , iar faptul că vorbitorii știu să scrie în mod natural
în propriile limbi demonstrează că silaba este un element al limbajului
implicit în conștiința lingvistică a fiecărui vorbitor.
5.Structura cuvantului

Rădăcina
Rădăcina este elementul comun mai multor forme ale aceluiaşi cuvânt (în
cazul cuvintelor flexibile) sau mai multor cuvinte care alcătuiesc o familie
de cuvinte (în cazul cuvintelor formate prin derivare). Este elementul care
poartă sensul lexical.
Rădăcina este baza de la care se alcătuiesc cu ajutorul sufixelor
gramaticale şi al desinenţelor formele unui cuvânt. De exemplu, în formele
verbului merge (merg, mergi, merge, mergeam, mergeaţi, mergeau...)
rădăcina estemerg-. Tot de la rădăcină se obţin prin derivare cu afixe
lexicale cuvinte noi. Astfel, cuvintele din familia lexicală a
cuvântului pădure (pădurice, pădurar, păduros, a împăduri, a despăduri) au
aceeaşi rădăcină: pădur-.

Prefixul
Prefixul este elementul care se adaugă înaintea rădăcinii unui cuvânt de
bază pentru a se forma un nou cuvânt: bunic – străbunic, cetăţean –
concetăţean a face – a desface. Prefixul are, de obicei, valoare lexicală.

Sufixul
Sufixul este elementul care se adaugă după o rădăcină (sau o temă) pentru
a se forma un nou cuvânt sau o formă gramaticală a unui cuvânt. După
sensul exprimat şi după funcţia lor în limbă, sufixele sunt de două feluri:
a) sufixe lexicale sau derivative (cu ajutorul lor se formează cuvinte
noi): lemn + ar = 
lemnar, casă + uţă =căsuţă, scrie + tor = scriitor, ţăran + ime = ţărănime,
voinic + esc = voinicesc, frate + eşte = frăţeşte. După natura gramaticală a
derivatului, sufixele lexicale sunt: substantivale (-aş, -eală, -ime, -
tor etc.; arc-aş, muncitor-ime, bună-tate, lovi-tură), adjectivale (-atic, -bil, -
os, -iu, etc.: fric-os, nebun-atic, frumuş-el, prieten-esc), verbale (-iza, -ona,
 -ui etc.: abstract-iza, concluzi-ona, sfăt-ui), adverbiale (-eşte, -iş etc.: frăţ-
eşte, piept-iş).
b) sufixe gramaticale (care servesc la realizarea unor forme
din paradigma unui cuvânt, se întâlnesc numai la verb şi formează timpurile
şi modurile verbului): -ez din lucrez, -esc din citesc, -ând din lucrând.

6.Verb Ce este verbul

Verbul este partea flexibilă de vorbire, care exprimă în general
acțiuni ale obiectelor/persoanelor (Andrei mănâncă. Maria
citește). Celelalte verbe pot exprima: stări ale obiectelor (Mașina
stă în parcare), posesia unui obiect (Mihai are o carte), necesitatea
acțiunilor ori a obiectelor (Trebuie să cânt. Îmi trebuie o carte),
voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune (Vreau să
merg la mare. Doresc o prăjitură):

Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma

verbală nepersonală a verbului, denumită infinitiv. Așadar, se
spune verbul: a fi, a mânca, a vedea, a merge, etc.

 Vezi vocale și consoane în limba română.

La ce întrebări răspunde verbul

Verbul răspunde la întrebările: Ce face? Ce va face? Ce a făcut?
Ce vom face?
Tipuri de verbe
După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele
se împarte în:

Verbe impersonale – care exprimă procese ce nu au subiect

agent. Exemplu: Ninge de o săptămână.

7.Substantivul,cazurile substantivului
Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de obiecte
(ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești,
acțiuni, relații dintre oameni).
mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură, îngrijorare

Cazul nominativ

Substantivul care are funcţia sintactică de subiect sau nume

predicativ este în cazul nominativ.

Exemple de propoziții cu substantive la cazul nominativ

– Mama a venit acasă. (cine?)

– El este inginer. (ce?)
– Prietena mea, Corina, m-a ajutat. (care?)

Cazul acuzativ

Substantivul care are funcţia sintactică de complement sau de atribut şi

este precedat de prepoziţii se află în cazul acuzativ.

Exemple de propoziții cu substantive la cazul acuzativ

– Am ajutat-o pe prietena mea. (pe cine?)

– Vorbeam cu tatăl meu. (cu cine?)
– Ma duceam la magazin. (unde?)
– Desenează ca un artist. (cum?)
– Am tremurat de frig. (din ce cauză?)
– Am cumpărat suc de mere. (ce fel de?)
– Învăţ pentru examen. (în ce scop?)
– Elevul este ascultat de profesor. (de cine?)
– Într-o zi vom afla şi motivul. (când?)

Cazul dativ

Substantivul care are funcţia sintactică de complement şi răspunde la

întrebarea cui? este în cazul dativ.

Exemple de propoziții cu substantive la cazul dativ

– Colegului îi dau cartea. (cui?)

– I-am dus flori mamei mele. (cui?)

Cazul genitiv

Substantivul care are funcţia sintactică de atribut şi răspunde la

întrebările al, a, ai, ale cui? este în cazul genitiv.

Atributul exprimat prin substantiv se numeşte atribut substantival.

Exemple de propoziții cu substantive la cazul genitiv

– Caietul colegului este pe masă. (al cui?)

– Caietul este al colegului. (al cui este?)
– Maria lupta împotriva discriminării. (împotriva cui?)

Cazul vocativ

Substantivul care arată o chemare sau prin care unei persoane i se

atrage atenţia este în cazul vocativ.

Substantivul în cazul vocativ nu are funcţie sintactică.

 Exemple de propoziții cu substantive la cazul vocativ

– Copile, fii atent! (chemare, adresare directă)

– George, vino la mine! (chemare, adresare directă)

8.Figurile de stil
1.COMPARATIA-figura de stil care consta in altuarea a doi termini cu
scopul deal evidenta pe primul,deal pune pe acesta intro lumina noua.
2.PERSONIFICAREA-este figura de stil care consta in atribuirea de isusi si
stari omeneti unor lucruri,fenomene ale naturii sau finite necuvantatoare.
3.ENUMERATIA-este figura de stil care consta in isiruirea unor
elemente,termini de acelasi fel,pentru a evendinta idea exprimata.
4.REPETITIA-este figura de stil care consta in reluarea unui cuvant sau a
unui grup de cuvinte pentru a evenditia anumite aspecte.
9.NUMERALUL

umeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi,

trei), numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini,
amândouă cărțile), ordinea obiectelor (al doilea, al treilea). În
cele mai multe cazuri, numeralul determină un substantiv și stă înaintea
substantivului determinat.
CUPRINS
 Clasificarea numeralelor
 Valorile numeralului
 Funcțiile sintactice ale numeralului
 Schimbarea valorii gramaticale a numeralului
Clasificarea numeralelor
Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract sau
numărul obiectelor (unu, doi, trei) și ordinale – exprimă ordinea numerică
a obiectelor într-o înșiruire (întâiul, al doilea, al treilea).
Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu, doi,
patruzeci), numerale colective(amândoi, tustrei, tuspatru),
numerale multiplicative (îndoit, întreit, dublu), numerale distributive
(câte unul, câte doi), numerale adverbiale (o dată, de două ori),
numerale fracționare (jumătate, sfert).
Valorile numeralului
valoare substantivală, valoare adjectivală, valoare adverbială

Funcțiile sintactice ale numeralului

 subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepozițional, atribut
adjectival, complement direct, complement indirect, complement de agent,
complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de loc

Schimbarea valorii gramaticale a numeralului

substantiv, adverb, interjecție, adjectiv

10.Articol

Articolul este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei un substantiv și

arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Are un rol
de instrument gramatical (unealtă gramaticală, morfem sau cuvânt ajutător)
pentru declinarea substantivului. Articolul nu are un înțeles de sine stătător și nici
funcție sintactică.
copilul, un copil, copilului, copila, o copilă, copilei
Articolele nu se folosesc niciodată singure, ci doar împreună cu
substantive, adjective, pronume sau numerale.
 un, o, niște stau înaintea unui substantiv un câine, o pisică, niște animale sau
înaintea unei părți de vorbire cu valoare de substantiv un harnic, un doi.
 -l, -le, -a stau alături de un substantiv băiatul, fratele, fata, adjectiv înaltul,
înalta, pronume altul, alta și numeral primul, prima.
Atunci când însoțesc un substantiv, articolele ajută substantivul să individualizeze
obiectul denumit, să particularizeze sau generalizeze obiectul comunicării.
‒ Ai mâncat banană? (este vorba de banane în general)
‒ Am mâncat azi o banană. (nu mai e vorba de banane în general, ci de una pe care
a mâncat-o)
‒ Banana este bună. (este vorba de banana din propoziția anterioară, nu una
oarecare)
CUPRINS
 Clasificarea articolelor
o Articole după gradul de individualizare
 Articolul hotărât
 Articolul nehotărât
o După poziția față de cuvântul pe care-l articulează
Clasificarea articolelor
Articolele pot fi împărțite după gradul de individualizare pe care-l exprimă și după
poziția pe care o au față de cuvântul articulat.
Articole după gradul de individualizare
După gradul în care ajută substantivul la individualizarea obiectului denumit,
articolul poate fi hotărât sau nehotărât.

Articolul hotărât
Articolul hotărât arată un obiect cunoscut vorbitorului și poate fi la rândul lui de 3
feluri:

 articol hotărât propriu-zis -l, -le, -a, -i, -lui, -lor

 posesiv (genitival) al, ai, a, ale, alor
 demonstrativ (adjectival) cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor.
Articolul nehotărât
Atunci când arată obiectul individualizat, dar nu îl identifică exact pentru vorbitori,
articolul este nehotărât un, o, unui, unei, niște, unor.
După poziția față de cuvântul pe care-l articulează
În raport cu cuvântul pe care-l articulează, articolul poate sta înaintea acestuia,
după el sau poate avea poziții diverse.

Atunci când stă înaintea cuvântului (antepus), ca un cuvânt

independent, un câine, o pisică, niște animale, articolul se numește proclitic.
Articolele nehotărâte sunt întotdeauna proclitice, precum și cele hotărâte propriu-
zis cu forma lui la G și D .
Când articolul este adăugat la sfârșitul cuvântului (postpus) este
numit enclitic câinele, câinii, pisica, pisicile. Articolele enclitice sunt articolele
propriu-zise, la toate formele cu excepția formei lui.
Atunci când are alte poziții, articolul este posesiv (genitival) sau demonstrativ
(adjectival).

11.Subiect

ubiectul este partea principală de propoziție care arată cine face

acțiunea exprimată de predicatul verbal, cine suferă acțiunea
exprimată de un predicat verbal pasiv sau cine are o anumită
caracteristică exprimată de numele predicativ. Altfel spus, subiectul
este partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu
ajutorul predicatului.
 Subiectul răspunde la întrebările: cine? ce?

În fața casei latră voios un cățel. (cățel ‒ subiect, face acțiunea

exprimată de predicatul verbal; cine latră?)
Cărțile sunt aranjate în bibliotecă. (cărțile ‒ subiect, are
caracteristica exprimată de numele predicativ; cine sunt
aranjate?)
Ea este lăudată de părinți. (ea ‒ subiect, arată cine suferă
acțiunea predicatului verbal pasiv; cine este lăudată?)
Pe masă se află o carte. (o carte ‒ subiect, face acțiunea
exprimată de predicatul verbal; e se află? )
! Există și propoziții care nu pot avea subiect. [vezi subiectul
impersonal]
CUPRINS
 Recunoașterea subiectelor
 Clasificarea subiectelor
 Mijloace de exprimare
 Cazul subiectului
o Excepții
 Subiectul și predicatul verbal a fi
 Subiect gramatical versus subiect logic
 Locul subiectului în propoziție
 Punctuația subiectului
 Acordul predicatului cu subiectul
Recunoașterea subiectelor
În cele mai multe situații, subiectele se află cu ajutorul
întrebărilor cine? (pentru ființe umane) ce? (pentru lucruri, alte
ființe decât cele umane). Se poate formula și o întrebare cu
caracter general, cu ajutorul căreia poate identifica
subiectul: despre cine  (ce) ni se spune că?
! În anumite propoziții subiectul ar putea răspunde și la alte
întrebări (care, câți), ca în exemplele de mai jos. Folosirea
acestora poate induce în eroare, iar subiectul să fie confundat cu
altă parte de propoziție.
Mihai a plecat. (care a plecat?)
Doi au plecat. (câți au plecat?)
Cea mai sigură metodă de aflare a subiectelor este prin
analizarea propoziției și identificarea calității de autor al acțiunii
(pentru verbele active) sau de parte care suferă acțiunea (pentru
verbele pasive). [Vezi exemplele de mai sus, după definiție]

Clasificarea subiectelor
În funcție de prezența sau absența subiectului  în propoziție,
subiectele sunt de două feluri: exprimate sau neexprimate. Subiectul
exprimat poate fi simplu,  multiplu sau dezvoltat, iar cel neexprimat
poate fi inclus, subînțeles, nedeterminat sau impersonal.
Mijloace de exprimare
Părțile de vorbire prin care poate fi exprimat un subiect
sunt: substantiv, locuțiune substantivală, numeral, pronume, verb, interjecție.
substantiv (comun sau propriu, simplu sau compus; în cazul N)
Trenul a sosit în gară. (substantiv comun)
România este o țară din Uniunea Europeană. (substantiv propriu)
locuțiune substantivală (în cazul N)
Mă copleșesc aducerile aminte.
numeral cu valoare substantivală (cardinal, ordinal, colectiv; în
cazul N)
Cei trei au venit. (numeral cardinal)
Al doilea a întârziat. (numeral ordinal)
Amândoi au Iphone. (numeral colectiv)
pronume (personal, posesiv, de întărire, demonstrativ, interogativ,
relativ, nehotărât, negativ; în cazul N)
Voi nu mai participați. (pronume personal)
Fiecare își știe meseria. (pronume nehotărât)
Nimeni nu m-a pârât. (pronume negativ)
verb și locuțiune verbală  (infinitiv, gerunziu, supin)
A citi este o plăcere. (infinitiv)
E bine de știut. (supin)
E imposibil a băga de seamă totul. (locuțiune verbală, infinitv)
interjecție
Uneori se aude din vecini ham-ham!
! Există o serie de părți de vorbire care prin substantivizare devin
substantive (adjectiv, pronume, numeral, verb, adverb,
interjecție) și pot avea funcția de subiect.
Leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește. (de la
adjectivul leneș)
Binele făcut altora m-a bucurat. (de la adverbul bine)
! Există și situații speciale (în metalimbaj; exemplu în definirea
conceptelor) când orice parte de vorbire primește valoarea de
substantiv și poate fi subiect.
La este o prepoziție simplă.
Care poate fi pronume relativ sau interogativ.
Cazul subiectului
Cazul nominativ este cel mai des întâlnit caz al părților de vorbire
flexibile (substantiv, numeral, pronume) cu funcția de subiect.
Telefonul se află în ghizdan. (ce se află? cazul nominativ)
El se află în ghiozdan. (cine se află? cazul nominativ)
Excepții
! Există și situații speciale în care părțile de vorbire cu funcția de
subiect stau în cazurile acuzativ, dativ și genitiv. Aceste excepții
sunt de două feluri: aparente și propriu-zise.
‒ excepții aparente ‒ partea de vorbire considerată subiect este în
realitate un atribut al unui subiect subînțeles
Ai casei (ai lui) au venit. (cazul genitiv)
Au mai venit dintre elevi (dintre ei). (cazul acuzativ)
‒ excepții propriu-zise
Reușita este a cui insistă. (cazul genitiv)
Împrumut cartea1/ cui o înapoiază.2/ (“aceluia” care o înapoiază)
(cazul dativ)
Dau cartea1/ cui mi-o cere.2/ (cazul dativ)
Laudă pe cine merită. (cazul acuzativ)
Ți-o trimit1/ pe care ajunge mai repede.2/ (cazul acuzativ)
Subiectul și predicatul verbal a fi
De cele mai multe ori în cazul propozițiilor cu verbul „a fi”, atunci
când are sensul a exista, a se afla, subiectul stă după predicat și
poate fi confundat cu numele predicativ.

În curtea casei este un câine. (un câine – subiect)

Substantivul care se află după predicatul verbal exprimat prin
verbul „a fi” este subiect, dacă substantivul exprimă: anotimpuri
(E iarnă, E primăvară), părți ale zilei (E dimineață, E
seară), fenomene atmosferice (E frig, E ger, E ceață),
senzații sau stări sufletești (Mi-e frig, Mi-e sete, Mi-e dor).
Subiect gramatical versus subiect logic
Atunci când predicatul verbal este exprimat printr-un verb la
diateza pasivă sau verb reflexiv cu un sens pasiv, pe lângă
subiectul gramatical, propoziția are și un subiect logic. Din punct
de vedere gramatical subiectul logic este un complement de
agent, iar din punct de vedere logic, subiectul gramatical este
obiectul acțiunii.

Legea a fost stabilită de către parlament. (legea – subiect gramatical,

parlamentul – subiect logic)
Locul subiectului în propoziție
Subiectul nu are un loc fix în propoziție. Deși de cele mai multe
ori stă la începutul propoziției, el poate fi întâlnit la sfârșitul sau în
interiorul propoziției. Nici față de predicat nu are un loc fix, astfel
că subiectul poate fi regăsit atât înaintea predicatului, cât și după
acesta.

Ochii copilului sunt triști.
Unde este plecat colegul meu de bancă?
Pe stradă trec multe mașini.
Punctuația subiectului
Subiectul, cu sau fără atribut, nu se desparte prin virgulă.

Copii liniștiți mergeau spre școală.
Adverbele sau locuțiunile adverbiale (firește, desigur, prin
urmare, fără îndoială, bineînțeles), intercalate între
subiect și predicat, se pun între virgule.
Tu, firește, mă vei ajuta.
Acordul predicatului cu subiectul
Pentru acordul predicatului cu subiectul vezi acordul predicatului cu
subiectul.

12.Atributul
 Atributul este partea secundară de propoziție care determină
un substantiv, o locuțiune substantivală sau un înlocuitor al
substantivului – pronume sau numeral.
Atributul răspunde la care? ce fel de? al (a, ai, ale) cui?
întrebările: cât (câtă)? câți (câte)? al câtelea? a
câta?

Hainele colorate sunt în dulap. (care haine? colorate,

determină un substantiv)
Noi cei tineri vom schimba România. (care noi? cei tineri,
determină un pronume)
În sală au rămas doi colegi. (câți colegi? doi, determină un
numeral)
Nimeni dintre colegii mei nu a participat la concurs.
Se apropie de noi o mașină de pompieri. (ce fel de mașină? de
pompieri)
Mașina mamei are pană. (a cui mașină? a mamei)
CUPRINS
 Clasificarea atributelor
 Mijloace de exprimare
 Topica atributului
 Punctuația atributului
 Valoarea stilistică a atributului
Clasificarea atributelor
După felul părților de vorbire prin care este exprimat, atributul
poate fi: atributul substantival, atribut adjectival, atribut pronominal, atribut
numeral, atribut verbal, atribut adverbial, atribut interjecțional.
Mijloace de exprimare
substantiv (de orice fel, gen, număr, grad de comparație și în
cazurile Ac, D, G)
Frumsețea peisajelor de munte este de neegalat.
adjectiv (de orice fel, gen, număr, grad de comparație, caz)
Copacul înverzit este plin de păsări.
numeral (de orice fel, gen, caz)
Două cărți stau prăfuite în bibliotecă,
pronume (de orice fel, gen, număr și în cazurile Ac, D)sau locuțiuni
pronominale
Caietul lui este curat.
A reușit prin acțiuni care mai de care imorale.
verb (la toate modurile nepersonale) sau locuțiuni verbale
În întuneric am văzut două mogâldețe furișându-se.
Stilul de a se băga în seamă este enervant.
adverb (cu sau fără prepoziție, la orice grad de comparație)
sau locuțiune adverbială
Mă îngrijorează examenul de mâine.
O prăjitură din când în când este bună.
interjecție
Halal intervenție!
Topica atributului
Topica atributului diferă în funcție de felul acestuia și de partea de
vorbire prin care este exprimat. Poate fi așezat după termenul
determinat sau înaintea acestuia. O serie de atribute stau strict
după termenul determinat, altele doar înaintea acestuia, iar altele
pot sta și înainte și după termenul determinat.

Unii copii sunt înalți. (înaintea termenului determinat)

Mi-am cumpărat o haină verde. (după termenul determinat)
Valurile mării sun înalte. (înaintea termenului determinat, topică
obișnuită)
Ale mării valuri sunt înalte. (după termenul determinat, topică
obișnuită)
Pentru mai multe detalii și exemple vezi topica atributului.
Un substantiv poate avea două sau mai multe atribute.  Atunci
când propoziția are mai multe atribute, atributele pot fi
determinate de alte atribute.
Anul trecut a fost o vară secetoasă, caniculară, cu
temperaturi ridicate.
Atributul poate determina două sau mai multe substantive.
Am admirat cărțile și caietele îngrijite.
Punctuația atributului
Nu se despart prin virgulă atributule așezate lângă substantivul
determinat, atunci când atributele sunt folosite pentru a identifica
sau califica obiectul exprimat prin substantiv. Aceste atribute sunt
numite necesare și fără ele textul nu ar avea sens. În categoria
atributelor necesare intră și atributele care exprimă cantitatea
obiectelor:mulți, câțiva, doi (mulți copii, doi copii).
În ziua de astăzi, viața la țară nu mai este ca altădată.
În cazul în care atributul, împreună cu determinările lui, apare ca
o construcție explicativă, prin care se urmărește descrierea
obiectului denumit de substantivul determinat, acesta
este izolat prin virgule sau linii de pauză.
Liniștit, băiatul s-a îndreptat spre casă.
Oamenii aceia, cei din față, sunt părinții mei.
În general sunt izolatele prin virgule atributele care determină un
pronume personal sau un substantiv propriu.
Mihai, fratele meu, este student.
Noi, oamenii, suntem toleranți.
Atributele de același fel, care determină același substantiv, se
despart prin virgulă sau prin conjuncții coordonatoare. Dacă
atributele nu sunt de același fel, nu se despart prin virgulă.

Mașina mare și frumoasă este scumpă.

Mașina mare a fratelui meu este scumpă.
Valoarea stilistică a atributului
epitete
comparații
metafore

13.Propozitie simpla si dezvoltata

Propoziția simpla este alcătuită din subiect si predicat sau in unele cazuri este
alcătuită doar din subiect.
Propoziția dezvoltata este alcătuită din subiect, predicat ,atribut, complement
etc.

14.Flexibile si neflexbile

părțile de vorbire flexibile:

– substantivul
– articolul
– adjectivul
– numeralul
– pronumele
– verbul

b. părțile de vorbire neflexibile:

– adverbul
– prepoziția
– conjuncția
– interjecția