Plan de teza

LITERATURA

Textul narativ literar

Definitie : Textul narativ (epic) este opera literară în versuri sau în proză, prin care autorul își
exprimă concepția despre lume și viață (sentimentele) în mod indirect, prin intermediul
personajelor și a acțiunii, apelând la narațiune, descriere și dialog.
Subiectul operei (succesiunea întâmplărilor) se împarte în

momentele subiectului :
expozițiunea - situatia initiala dinainte de declansarea actiunii cand sunt prezentate
personajele timpul si spatiul actiunii iar verbele sunt de regula la indicativ prezent sau
imperfect
intriga- intemplarea care provoaca succesiune de evenimentesi care ameninta echilibrul
actiunii.Verbele sunt la modul indicativ , timpurile perfect compus sau prezent,
desfășurarea acțiunii-este cea mai intinsa parte a unei naratiuni si surprinde succesiunea de
intamplari provocate de elementul declansator,
punctul culminant,- cel mai tensionat moment al actiunii si se raporteaza la intriga punand
capat actiunilor provocate de aceasta,
deznodământul- incheierea actiunii
Modul de expunere dominant este narațiunea care se împletește cu dialogul șidescrierea.

Narațiunea poate fi:

*la persoana I
– naratorul este și personaj sau martor la acțiune –
narator subiectiv
(implicat)
*la persoana a III-a
- narator obiectiv (neimplicat)Acțiunea se desfășoară într-un timp și spațiu bine determinat, în
text apar

Indici spațiali și indici temporali.

Indicii spațiali
- totalitatea locurilor în care se desfăşoară acţiunea.Reprezentarea spaţiului presupune
folosirea descrierii (făcute de narator sau de un personaj).Rolul spaţiului: Contribuie la
crearea iluziei realităţii. Poate avea şi o funcţiesimbolică (ex. în ”Boul și vițelul” spațiul
simbolizează societatea omenească)

Indicii temporali
– totalitatea cuvintelor care arată când se desfășoară acțiunea.

Timpul
Timpul ficţiunii
Timpul ficţiunii este cel al desfăşurării acţiunii. Poate fi foarte scurt (câteva ore) sau foarte
lung (câteva generaţii).

Cronologia poate fi indicată:

– în mod direct, printr-un ceas, o dată, un eveniment istoric, sau prin cuvinte din câmpul
lexical al timpului
– în mod indirect, prin notaţii asupra fenomenelor meteorologice, a anotimpului, a vârstei
personajului, asupra vestimentaţiei ş.a.
Timpul povestirii
Timpul povestirii este timpul necesar narării unui eveniment: o întâmplare de câteva minute
poate ocupa câteva pagini, în timp ce câţiva ani pot fi rezumaţi în câteva rânduri.

* Timpul ficţiunii şi cel al povestirii nu coincid perfect decât în dialog.

Spaţiul
Spaţiul este reprezentat de totalitatea locurilor în care se desfăşoară acţiunea. Acestea se pot
grupa în perechi antonimice: interior/exterior; privat/public; urban/rural; spaţiu orizontal/
spaţiu vertical; loc real/loc imaginar etc.
Reprezentarea spaţiului presupune folosirea descrierii (făcute de narator sau de un personaj).
Rolul spaţiului: Contribuie la crearea iluziei realităţii. Poate avea şi o funcţie simbolică.

Personajele
Deşi este o ficţiune, unui personaj:
– i se poate stabili identitatea: nume, prenume, vârstă, origine socială, trecut, educaţie
– i se poate contura un portret fizic sau psihologic.

Prezentarea unui personaj se face în mod direct sau indirect.

Prezentarea directă
Prin prezentare directă, datele prin care se caracterizează personajul sunt denotative (adică
exprimate precis în text).
Prezentarea indirectă
Prezentarea indirectă se face prin indici conotativi, cititorului revenindu-i sarcina să-i
decodifice:
– indici literari: metafore, comparaţii etc.
– indici materiali: obiecte de decor, de vestimentaţie
– indici gestuali şi lingvistici: gesturi, ticuri, acţiuni, limbaj.

Textul decsriptiv literar : poate fi scris in versuri sau in proza si se organizeaza in functie de :
forma : avand strofe ale caror versuri valorifica sonoritati si imagini pentru a determina
cititorul sa isi imagineze obiectul descris;
continut : asambland imagini vizuale,sonore,olfactive,tactile,pentru a da o semnificatie
obiectului descris si a transmite emotii si sentimente.
Textul descriptiv literar: este un text, în versuri sau în proză, în care se prezintă sugestiv un
colț/aspect din natură, un obiect sau o persoană, prin intermediul figurilor de stil și a
imaginilor artistice.
Trăsăturile/ Caracteristicile textului descriptiv literar
prezintă un colț/aspect din natură, un peisaj, o persoană;
sunt exprimate sentimente în legătură cu cele descrise;
exprimă o viziune subiectivă asupra aspectelor descrise;
apare descrierea ca mod de expunere ;
limbajul este artistic, expresiv;
descrierea esterealizată cu ajutorul figurilor de stil și a imaginilor artistice;
la nivel stilistic, predomina enumeratia si epitetul;
scopul său este de a impresiona, a sensibiliza cititorul;
cromatica este sugestivă, iar culoare poate conferi tabloului descris o notă demelancolie,
luminozitate și mister;
permite mai multe interpretări –cititori diferiți pot interpreta textul în mod diferit;
sunt folosite cuvinte vechi (arhaisme), regionalisme, cuvinte populare;
apar cuvintecu forme neliterare sau cu sensuri neobișnuite;
predomină structura substantiv și adjectiv.
Figurile de stil au rolul de a da expresivitate operei literare,exprimand un complex de
semnificatii ce trebuie descoperit prin lectura de catre cititor .

GRAMATICA
Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv și, de regulă, își
schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.
În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împart în pronume cu forme
personale și pronume fără forme personale.

Pronumele cu forme personale

Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană. Atunci când este analizat se
menționează persoana acestuia. Se împart în:

pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),
pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),
pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),
pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),
pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).

Pronumele fără forme personale

Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană. Atunci când este
analizat nu se precizează persoana acestuia. Se împart în:
pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași ... cestălalt, ceștilalți ...
celălalt, ceilalți ...),
pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),
pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),
pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),
pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).

Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui

! Pronumele au aceleași cazuri și funcții sintactice ca substantivele pe care le înlocuiesc.

În funcție de cazuri, pot avea următoarele funcții sintactice:

nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional

acuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent, complement
circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de cauză, nume predicativ, atribut prepozițional
genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement indirect,
complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de timp, complement
circumstanțial de loc
dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement circumstanțial
de loc, complement circumstanțial de timp

Pronumele personal (propriu-zis) este o parte de vorbire flexibilă care desemnează persoane.
Are forme diferite, în funcție de persoană, iar la persoana a III-a prezintă forme și pentru
genuri. Pronumele se acordă în gen și număr cu substantivul pe care îl înlocuiește.

Ea a plecat la școală. (Maria a plecat la școală.)

Ei au plecat la școală. (Elevii au plecat la școală.)
Pronumele personal arată persoana care vorbește (persoana I ‒ eu, noi), persoana cu care se
vorbește (persoana a II-a ‒ tu, voi) și persoana despre care se vorbește (persoana a III-a ‒
el/dânsul, ea/dânsa, ei/dânșii, ele/dânsele).
Formele pronumelui personal
Pronumele personal are forme diferite după gen doar la persoana a III-a: masculin
(el/dânsul, ei/dânșii), feminin (ea/dânsa, ele/dânsele), neutru (el/dânsul, ele/dânsele).

Pronumele personal are forme diferite în funcție de număr: singular (eu, tu, el/dânsul,
ea/dânsa) și plural (noi, voi, ei/dânșii, ele/dânsele).

Formele pronumelui personal în funcție de caz

Pronumele personal nu are forme pentru persoana I și a III-a , la cazul vocativ. La cazul
genitiv, nu are forme pentru persoana I și persoana a II-a.

La cazurile acuzativ și dativ, pronumele personal are forme accentuate și neaccentuate.

Formele accentuate subliniază persoana despre care se comunică (mine – mie, tine – ție), iar
formele neaccentuate nu accentuează persoana despre care se comunică.

! Formele accentuate răspund singure la întrebări, iar cele neaccentuate cu ajutorul formelor
accentuate.
Pe el l-am văzut la film. (pe cine am văzut? pe el > prepoziție + formă accentuată)
L-am văzut la film. (pe cine am văzut? pe el l- > prepoziție + formă accentuată + formă
neaccentuată)

! Regula de mai sus este folositoare în deosebirea formelor accentuate de cele neaccentuate.
După ce se pune întrebarea, prima formă cu care se răspunde este accentuată.
Te-am auzit cântând. (pe cine am auzit? pe tine te- > prima formă accentuată tine, a doua
formă neaccentuată te-)
Ne-au dat lacrimile. (cui au dat? nouă ne- > prima formă accentuată nouă, a doua forma
neaccentuată ne-)

Pronumele personal la cazul nominativ

PERSOANĂ SINGULAR PLURAL
pers. I eu noi
pers. a II-a tu voi
pers. a III-a el (masculin, neutru) ei (masculin)
ea (feminin) ele (neutru, feminin)

Pronumele personal la cazul vocativ

PERSOANĂ SINGULAR PLURAL
pers. a II-a tu voi

Pronumele personal la cazul acuzativ

PERSOANĂ SINGULAR PLURAL
ACCENTUAT NEACCENTUAT ACCENTUAT NEACCENTUAT
pers. I mine mă noi ne
pers. a II-a tine te voi vă
pers. a III-a el (masculin, neutru) îl, l (masculin, neutru) ei (masculin) îi, i
(masculin)
ea (feminin) o (feminin)ele (neutru, feminin) le (neutru, feminin)

! La acuzativ, formele accentuate sunt întotdeauna însoțite de prepoziții.

Pe mine mă cheamă Cristian. (pe cine cheamă? pe mine)
! Formele neaccentuate determină totdeauna un verb și pot fi folosite singure sau împreună
cu formele accentuate cu prepoziția pe (dublă exprimare).
Mă strigă mama. (mă – formă neaccentuată)
Pe mine mă strigă mama. (pe mine mă – formă accentuată + formă neaccentuată – dublă
exprimare)

Pronumele personal la cazul dativ

PERSOANA SINGULAR PLURAL
ACCENTUAT NEACCENTUAT ACCENTUAT NEACCENTUAT
pers. I mie îmi mi nouă ne, ni
pers. a II-a ție îți, ți vouă vă, vi
pers. a III-a lui (M,N ) îi, i (M, N,F)l lor (M,N,F) le, li (M, F)

ei (F)
Pronumele personal la cazul genitiv
PERSOANĂ SINGULAR PLURAL
pers. a III-a (al, a, ai, ale) lui (masculin, neutru) (al, a, ai, ale) lor (M,N,F)

(al, a, ai, ale) ei (feminin)

Alte forme de pronume personal pentru persoana a III-a

La persoana a III-a a pronumelui personal, pe lângă pronumele el, ea, ei, ele, se pot folosi și
alte forme de pronume personal – dânsul, dânsa, dânșii, dânsele, considerate a fi o variantă de
adresare mai politicoasă decât cea cu formele de bază. Aceste pronume sunt provenite din
formele vechi ale pronumelui personal (însul, însa, înșii, însele), păstrate în limba curentă sub
forma unor derivate cu prepozițiile întru, dintru, printru (într-însul, dintr-însul, printr-însul,
într-înșii, dintr-înșii, printr-înșii, într-însa, dintr-însa).
PERSOANĂ CAZ SINGULAR PLURAL
pers. a III-a N. Ac. dânsul (masculin) dânșii (masculin)
dânsa (feminin) dânsele (feminin)
D. G. dânsului (masculin) dânșilor (masculin)
dânsei (feminin) dânselor (feminin)

Funcțiile sintactice ale pronumelui personal

În funcție de cazuri, pronumele personal poate avea următoarele funcții sintactice:

Funcțiile sintactice ale pronumelui personal la cazul nominativ

subiect
Noi mergem la școală. (cine mergem? noi)
! Spune tu, măi Ioane… (cine spune? tu; subiect, chiar dacă urmează un substantiv la
vocativ; vezi mai jos exemplu cu pronume la vocativ)

nume predicativ
Fratele meu este el. (cine este fratele? el)
Invitații suntem noi. (cine sunt invitații? noi)
Grija mea sunt ei. (cine sunt grija? ei)

Funcțiile sintactice ale pronumelui personal la cazul acuzativ

complement direct
! Pronumele neaccentuate determină totdeauna un verb și are funcția sintactică de
complement direct.
Mă crede mama. (pe cine crede? (pe mine) mă – forma neaccentuată)

Pe mine mă crede. (pe cine crede? pe mine mă – dublă exprimare, formă accentuată + formă
neaccentuată)
Crede-mă pe mine. (pe cine crede? pe mine mă – dublă exprimare, formă accentuată + formă
neaccentuată)
Mă crede pe mine. (pe cine crede? pe mine mă – dublă exprimare, formă accentuată + formă
neaccentuată)

! Atenție la formele neaccentuate comune acuzativului și dativului

Vă văd. (pe cine văd? (pe voi) vă)

complement indirect
Se bazează pe mine. (pe cine se bazează? pe mine)
! nu se poate adăuga forma neaccentuată pe mine mă; aceasta este o metodă de a distinge
între complement direct și indirect

Strigă la ei. (la cine strigă? la ei)

complement circumstanțial de loc

A pus caietul pe ea. (unde a pus? pe ea)
A venit la voi. (unde a venit? la voi)

complement circumstanțial de mod

Scrie frumos ca mine. (cum scrie? ca mine)

atribut pronominal prepozițional

Am primit vestea despre ei. (care veste? despre ei)

nume predicativ
Cărțile sunt pentru mine. (pentru cine sunt cărțile? pentru mine)

complement circumstanțial de agent

A fost certat de el. (de cine fost certat? de el)

Funcțiile sintactice ale pronumelui personal la cazul dativ

complement indirect
Mie îmi place muzica. (cui place? mie îmi; dublă exprimare formă accentuată + formă
neaccentuată)
Îmi place muzica. (cui place? (mie) îmi; formă neaccentuata)
Îmi dai mie cartea? (cui? mie îmi; dublă exprimare formă accentuată + formă neaccentuată)
! Atenție la formele neaccentuate comune acuzativului și dativului
Vă spun. (cui spun? (vouă) vă)
atribut pronominal
Mâna-mi șade în buzunar. (mâna cui? (mâna mea) -mi)
Mâna-ți o sărut. (mâna cui? (mâna ta) -ți)
Funcțiile sintactice ale pronumelui personal la cazul genitiv
atribut pronominal genitival
Caietul lui este murdar. (al cui caiet? al lui)

nume predicativ
Cărțile sunt ale ei. (ale cui sunt? ale ei)

atribut pronominal prepozițional

A măturat trotuarul din jurul ei. (care trotuar? din jurul ei)

complement indirect
S-au repezit asupra ei. (asupra cui? asupra ei)

complement circumstanțial de loc

A pus ghiozdanul deasupra ei. (unde a pus? deasupra ei)

complement circumstanțial de timp

A plecat înaintea lor. (când a plecat? înaintea lor)

complement circumstanțial de mod

El a plecat în baza lor. (cum a plecat? în baza lor)

complement circumstanțial de cauză

Ea a plecat din cauza lui. (din ce cauza? din cauza lui)

Situații în care pronumele personal nu are funcție sintactică

pronume personal la cazul vocativ
O, iubire, tu! (însoțit de substantivul la vocativ iubire, pe care-l și înlocuiește)
pronumele personal are valoare neutră
! O are valoare neutră, nu înlocuiește un substantiv, deci nu are funcție sintactică. Se
analizează împreună cu locuțiunea verbală
Am pus-o de mămăliga.
Am luat-o la fugă.
Am zbughit-o.
expresii formate cu verbele a da și a zice
! Nu înlocuiește un substantiv, deci nu are funcție sintactică. Se analizează împreună cu
verbul.
El îi dă cu vorba.
Zi-i înainte.
Zi-i un cântec.
dativul etic
! Formele neaccentuate la persoana I și a II-a singular la dativ au un rol stilistic și sunt
întâlnit în general în basme și balade populare.
Trântindu-mi-l (pe Greuceanu), îl băgă în pământ până la gât.
 ADJECTIVUL

Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și
determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat.
(om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)

În general locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește (mașină frumoasă), dar
poate sta și înaintea acestuia (frumoasa mașină). Poziționarea adjectivului înaintea
substantivului determinat este frecvent întâlnită în operele literare, atunci când este urmărită
accentuarea însușirilor unui anumit obiect (mândrul soare, dulce grai).
Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de locul pe care îl
ocupă față de substantiv. În cazurile în care un substantiv are mai multe adjective, adjectivele
se despart prin virgulă dacă nu au cuvinte de legătură între ele sau sunt legate prin cuvintele
dar, nici, însă.

Clasificarea adjectivelor
După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot fi: simple (bun, rău,
frumos, urât, harnic, leneș) sau compuse. Adjectivele compuse sunt formate prin contopirea
mai multor cuvinte într-unul singur (atotștiutor, cumsecade, atotputernic, multimilenar) ori
prin alăturarea unor cuvinte despărțite prin liniuță de unire (social-politic, instructiv-educativ,
alb-argintiu).

Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:

adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care exprimă etnicitatea
(nord-american, sud-american, nord-dunărean)
adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea etnică (franco-română,
româno-bulgaro, franco-anglo-americană); există câteva excepții în acest caz, atunci când
adjectivul se referă la următoarele dialecte (dacoromân, istroromân, macedoromân,
meglenoromân)
adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb (înainte-
mergător, liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis, așa-zisă)
După formele flexionare, adjectivele se împart în variabile (bun, alb, negru, greu, lung,
cenușiu) și invariabile (cumsecade, ferice, asemenea, atare, așa). (detalii Flexiunea
adjectivelor)
Gradele de comparație ale adjectivului
Adjectivele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (mare), comparativ (de superioritate –
mai mare, de egalitate – la fel de mare, de inferioritate – mai puțin mare), superlativ (relativ de
superioritate – cel mai mare, relativ de inferioritate – cel mai puțin mare, absolut – foarte
mare).
Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general cele care
reprezintă însușiri care nu pot fi comparate (etern, viu, mort, rotund) sau cele care reprezintă
în sine forme de comparativ sau superlativ (superior, inferior, optim).
Funcțiile sintactice ale adjectivului
Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival, nume predicativ,
complement circumstanțial de timp, complement indirect, complement circumstanțial de
cauză.
Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului
prin conversiune: substantiv, adverb
cu valoare de adjectiv: participiu, gerunziu, adverb
Valorile stilistice ale adjectivului
epitet, enumerație, inversiune, comparație, epitet cromatic, epitet metaforic, epitet
personificator, antiteză

SUBSTANTIV-CAZURI

Cazurile și funcțiile sintactice ale substantivului

Cazul nominativ (N)
Întrebări specifice cazului cine? ce? care?
Funcții sintactice posibile subiect, nume predicativ, atribut
Substantivul la cazul nominativ arată cine face acțiunea sau cine are însușirea exprimată de
predicat. Poate avea funcția sintactică de subiect, nume predicativ, atribut apozițional şi poate
fi articulat sau nearticulat.
Forme articulate la cazul nominativ
m sg omul fratele codrul fiul
pl oamenii frații codrii fiii
n sg dealul teatrul fluviul paiul
pl dealurile teatrele fluviile paiele
f sg casa basmaua ziua vulpea
pl casele basmalele zilele vulpile
Forme nearticulate la cazul nominativ
m sg un om frate codru fiu
pl niște oameni frați codri fii
n sg un deal teatru fluviu pai
pl niște dealuri teatre fluvii paie
f sg o casă basma zi vulpe
pl niște case basmale zile vulpi
Funcții sintactice la cazul nominativ
Subiect
întrebări specifice funcției sintactice: cine? ce?
Cartea este pe masă. (întrebare: Ce este pe masă?)
Studentul a trecut examenul cu notă mare. (întrebare: Cine a trecut examenul?)

Nume predicativ
întrebări specifice funcției sintactice: cine este? ce este?
Aceasta este o femeie frumoasă. (întrebare: Ce este?)
Ea este Maria. (întrebare: Cine este?)

Atribut apozițional
întrebări specifice funcției sintactice: care?
Sora mea, Maria, este studentă. (întrebare: Care soră?)Pentru mai multe detalii, vezi
substantivul la cazul nominativ.
Cazul acuzativ (Ac)
Întrebări specifice cazului ce? pe cine? pe ce? cu cine? cu ce? la cine? la ce? despre cine?
despre ce? lângă cine? lângă ce? de la cine? de la ce? unde? de unde? până unde? când?
cum? care? ce fel de?
Funcții sintactice posibile complement direct, complement indirect, complement de agent,
atribut substantival prepozițional, nume predicativ, complement circumstanțial de loc,
complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod, complement
circumstanțial de scop
Întrebări pentru cazul acuzativ
ce? pe cine? pe ce? cu cine? cu ce? la cine? la ce? despre cine? despre ce? lângă cine? lângă
ce? de la cine? de la ce? unde? de unde? până unde? când? cum? care? ce fel de?
Forme articulate la cazul acuzativ
m sg omul fratele codrul fiul
pl oamenii frații codrii fiii
n sg dealul teatrul fluviul paiul
pl dealurile teatrele fluviile paiele
f sg casa basmaua ziua vulpea
pl casele basmalele zilele vulpile
Forme nearticulate la cazul acuzativ
m sg un om frate codru fiu
pl niște oameni frați codri fii
n sg un deal teatru fluviu pai
pl niște dealuri teatre fluvii paie
f sg o casă basma zi vulpe
pl niște case basmale zile vulpi
Funcții sintactice la cazul acuzativ
Substantivele la cazul acuzativ fără prepoziție au totdeauna funcția sintactică de complement
direct. Substantivele la acuzativ precedate de prepoziția pe au funcția sintactică de
complement direct atunci când arată obiectul asupra căruia se exercită direct acțiunea. În
celelalte cazuri funcția sintactică este de complement circumstanțial de loc.
Atunci când sunt precedate de alte prepoziții decât pe – cu, către, ca, de, de la, din, în, spre,
pentru, pe la, sub etc – substantivele la acuzativ exprimă diferite complemente (indirect, de
mod, de loc etc).
Deși substantivele la cazul acuzativ, care îndeplinesc funcția de nume predicativ, răspund la
întrebări variate, la recunoașterea funcției de nume predicativ conduce faptul că substantivul
cu prepoziție exprimă o caracteristică a subiectului.

Complement direct
întrebări specifice funcției sintactice: pe cine? ce?
poate fi însoțit de prepoziția pe
poate determina: un verb tranzitiv, o locuțiune verbală tranzitivă, o interjecție
Vasile a văzut filmul recomandat. (întrebare: Ce a văzut?)
L-am așteptat pe Ionel câteva ore. (întrebare: Pe cine am așteptat?)

Complement indirect
întrebări specifice funcției sintactice: despre cine? despre ce? la cine? la ce? de la cine? de la
ce? cu cine? de cine? de ce? pentru cine? pentru ce?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: despre, la, pentru, ca, de, de la, față
de
poate determina un verb
Copiii se bucură de vremea bună. (întrebare: De ce se bucură?)
Am discutat despre concediu. (întrebare: Despre ce am discutat?)
Mă uit la Cristina. (întrebare: La cine mă uit?)
Am auzit de la Andrei că mâine avem liber. (întrebare: De la cine am auzit?)

Complement de agent
întrebări specifice funcției sintactice: de cine? de ce? de către cine?
poate fi însoțit de prepozițiile: de, de către
poate determina: un verb la diateza pasivă, un participiu, un supin sau verb reflexiv sau un
adjectiv format cu sufixul -abil
Hoțul a fost văzut de polițist. (întrebare: De cine a fost văzut?)
Poza făcută de Ioana este clară. (întrebare: De cine a fost făcută?)

Atribut substantival prepozițional

întrebări specifice funcției sintactice: care? ce fel de?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: de, de la, din, despre, cu, față de
determină un substantiv
Mingea de baschet este albastră. (întrebare: Care minge?)
Am pierdut cartea de poezii. (întrebare: Ce fel de carte?)

Nume predicativ
întrebări specifice funcției sintactice: pentru cine este? pentru cine sunt? din ce este? din ce
sunt? de ce este? de ce sunt? de la cine este? de la cine sunt?
poate fi însoțit de prepozițiile: de, de la, fără, pentru, din; sau cu rol de prepoziție de adverbul
comparativ ca
poate determina: un verb copulativ
Mașina aceasta este de la tata. (întrebare: De la cine este?)
Florile sunt pentru mama. (întrebare: Pentru cine sunt?)
Mobila este de stejar. (întrebare: Din ce este?)
Haina este fără fermoar. (întrebare: Cum este?)
Complement circumstanțial de loc
întrebări specifice funcției sintactice: unde? de unde? până unde? încotro?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: de la, la, către, spre, lângă, de lângă,
de pe lângă, dincolo de, aproape de
determină un verb
Trenul merge până la Constanța. (întrebare: Până unde merge?)
Copiii merg la școală. (întrebare: Unde merg?)
Avionul zboară spre Viena. (întrebare: Încotro zboară?)

Complement circumstanțial de timp

întrebări specifice funcției sintactice: când? de când? până când? cât timp?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: în, la, de, peste, până, până în, după,
înainte de, în timp de, pe timp de, odată cu
determină un verb
Aștept de două zile un telefon de la tine. (întrebare: De când aștept?)
Am timp două ore. (întrebare: Cât timp am?)
Profesorul așteaptă până luni lucrarea. (întrebare: Până când așteaptă?)

Complement circumstanțial de mod

întrebări specifice funcției sintactice: cum? în ce fel? în ce mod? în ce chip? cât? cât de?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: cu, fără, decât, după, față de, ca, ca
și, ca prin, cât, cât și, în chip de
determină un verb
Băiatul vorbește cu mândrie de mama sa. (întrebare: Cum vorbește?)
Fata este înaltă cât fratele ei. (întrebare: Cât de înaltă?)
Mașina aceea arată ca un avion. (întrebare: În ce fel arată?)

Complement circumstanțial de scop

întrebări specifice funcției sintactice: cu ce scop? în ce scop?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: după, în, la, pentru, spre, în scop de
determină un verb
Am venit după fratele meu. (întrebare: Cu ce scop am venit?)
Am pictat tabloul acesta pentru concurs. (întrebare: În ce scop am pictat?)

Complement circumstanțial de cauză

întrebări specifice funcției sintactice: din ce cauză? din ce pricină?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: de, din, sub, pentru, dintru, din
pricina, din cauză de
determina un verb

Complement circumstanțial condițional

întrebări specifice funcției sintactice: cu ce condiție?
poate fi însoțit de locuțiunea prepozițională: în caz de; sau prepozițiile în, cu (pentru
substantivele următoare caz, condiție, eventualitate, ipoteză)
determină un verb

Cazul genitiv (G)

Întrebări specifice cazului al cui? a cui? ai cui? ale cui?
Funcții sintactice posibile atribut substantival genitival, atribut substantival prepozițional,
atribut substantival apozițional, nume predicativ, complement indirect, complement
circumstanțial de timp, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de scop

Întrebări pentru cazul genitiv

al cui? a cui? ai cui? ale cui?
Forme articulate la cazul genitiv
m sg omului fratelui codrului fiului
pl oamenilor fraților codrilor fiilor
n sg dealului teatrului fluviului numelui
pl dealurilor teatrelor fluviilor numelor
f sg casei basmalei zilei vulpii
pl caselor basmalelor zilelor vulpilor
Forme nearticulate la cazul genitiv
m sg unui om frate codru fiu
pl unor oameni frați codri fii
n sg unui deal teatru fluviu pai
pl unor dealuri teatre fluvii paie
f sg unei case basmale zile vulpi
pl unor case basmale zile vulpi
Funcții sintactice la cazul genitiv
Mai jos, exemple cu cele mai întâlnite funcții sintactice. O lista extinsă de exemple găsiți la
exemple de propoziții cu substantive la cazul genitiv.
Atribut substantival genitival
întrebări specifice funcției sintactice: al cui? a cui? ai cui? ale cui?
nu este însoțit de prepoziții; însoțit sau nu de articol posesiv (genitival)
Aceste cărți ale fraților mei sunt noi. (întrebare: Ale cui cărți?)
Mașina Cristinei este frumoasă. (A cui mașină?)

Atribut substantival prepozițional

întrebări specifice funcției sintactice: care? ce fel de?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: împotriva, contra, înaintea, în fața,
din fața, din preajma, din jurul, dinaintea
Hainele din mijlocul casei trebuie aruncate.

Atribut substantival apozițional

întrebări specifice funcției sintactice: care?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale
Cartea fratelui meu, a lui Mihai, este ruptă. (întrebare: A cui este?)

Nume predicativ
întrebări specifice funcției sintactice: al cui este? a cui este? ai cui sunt? ale cui sunt?
împotriva cui este? împotriva cui sunt? contra cui este? contra cui sunt?
poate fi însoțit de prepoziții: împotriva, contra; însoțit de articol posesiv (genitival)
relații cu verbe copulative
Cărțile sunt ale lui Mihai. (întrebare: Ale cui sunt?)

Complement indirect
întrebări specifice funcției sintactice: împotriva cui? contra cui? asupra cui?
poate fi însoțit de prepoziții: împotriva, contra, asupra
Ei au acționat contra legii.

Complement circumstanțial de timp

întrebări specifice funcției sintactice: când?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: înaintea, în cursul, în vremea, la
mijlocul, pe timpul, în toiul, pe vremea, în urma, de-a lungul, la sfârșitul, la mijlocul, în
preajma
În cursul dimineții mergem la munte.

Complement circumstanțial de loc

întrebări specifice funcției sintactice: unde? de unde? până unde? încotro?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: deasupra, pe deasupra, înaintea,
înapoia, de-a curmezișul, din josul, în dosul, în fața, în spatele, în jurul, în inima
Mașina este parcată în fața casei.

Complement circumstanțial de mod

întrebări specifice funcției sintactice: cum? în ce fel? în ce mod? în ce chip?
poate fi însoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: împotriva, contra, în baza, în lumina,
în temeiul, pe măsura
Băiatul înota contra curentului râului.
Complement circumstanțial de scop
întrebări specifice funcției sintactice: cu ce scop? în ce scop?
poate fi însoțit de locuțiuni prepoziționale: în vederea, în scopul
Elevul se pregătește zilnic în vederea reușitei la examen.

Pentru funcțiile sintactice de mai jos găsiți exemple la exemple de propoziții cu substantive la
cazul genitiv.

Complement circumstanțial de cauză

întrebări specifice funcției sintactice: din ce cauză? din ce pricină?
poate fi însoțit de locuțiuni prepoziționale: din cauza, din pricina

Cazul dativ (D)

Întrebări specifice cazului cui?
Funcții sintactice posibile atribut substantival prepozițional, atribut apozițional, nume
predicativ, complement indirect, complement circumstanțial de mod, complement
circumstanțial de cauză
Pentru mai multe detalii, vezi substantivul la cazul dativ.
Întrebări pentru cazul dativ
cui?
Forme articulate la cazul dativ
m sg omului fratelui codrului fiului
pl oamenilor fraților codrilor fiilor
n sg dealului teatrului fluviului numelui
pl dealurilor teatrelor fluviilor numelor
f sg casei basmalei zilei vulpii
pl caselor basmalelor zilelor vulpilor
Forme nearticulate la cazul dativ
m sg unui om frate codru fiu
pl unor oameni frați codri fii
n sg unui deal teatru fluviu pai
pl unor dealuri teatre fluvii paie
f sg unei case basmale zile vulpi
pl unor case basmale zile vulpi
Funcții sintactice la cazul dativ
Mai jos, exemple cu cele mai întâlnite funcții sintactice. O lista extinsă de exemple găsiți la
exemple de propoziții cu substantive la cazul dativ.

Complement indirect
întrebări specifice funcției sintactice: cui?
nu este însoțit de prepoziții
determină un verb, adjectiv, interjecție, adverb sau substantiv cu elipsa unui verb
I-am cerut Mariei cartea. (întrebare: Cui i-am cerut?)
Fratelui meu i-a fost rău la școală. (întrebare: Cui i-a fost rău?)
Lui Alexandru i-au fost furate lucrurile. (întrebare: Cui i-au fost furate?)
Atribut substantival
întrebări specifice funcției sintactice: cui?
nu este însoțit de prepoziții
determină substantive nearticulate, nume de persoane – grade de rudenie, atribuții sociale
Glorie eroilor neamului!

Atribut substantival prepozițional

întrebări specifice funcției sintactice: care? ce fel de?
poate fi însoțit de prepoziții: datorită, contrar, mulțumită, gratie, conform, asemenea, aidoma
Este o manifestare contrară normelor actuale.

Atribut apozițional
întrebări specifice funcției sintactice: care?
nu este însoțit de prepoziții
partea determinată este în cazul dativ
Îi voi fi mereu recunoscător profesorului de matematică, domnului Ionescu.

Nume predicativ
întrebări specifice funcției sintactice: cum este? cum sunt?
poate fi însoțit de prepoziții: asemenea, aidoma, conform
relație cu un verb copulativ
Situl este conform cerințelor impuse.

Complement circumstanțial de loc

întrebări specifice funcției sintactice: unde?
nu este însoțit de prepoziții
substantivul formează expresii; cazul mai este numit și dativ locativ
Stai locului! (întrebare: Unde (cui) să stai?)

Complement circumstanțial de mod

întrebări specifice funcției sintactice: cum? în ce fel? în ce mod? în ce chip?
poate fi însoțit de prepoziții: asemenea, aidoma, potrivit; fără prepoziții dacă determina
adjective/adverbe (inferior, superior, posterior, anterior, ulterior)
Mihai se comportă asemenea fraților meu. (întrebare: Cum se comportă?)

Complement circumstanțial de cauză

întrebări specifice funcției sintactice: din ce cauză? din ce pricină?
însoțit de prepozițiile datorită, din cauza
Din cauza disensiunilor ne-am certat.

Cazul vocativ (V)

 Substantivele la cazul vocativ nu au funcție sintactică. Aceste substantive exprimă o chemare,
o strigare, o invocație cu scopul de a atrage atenția asupra unei comunicări și se separă de
restul propoziției prin virgulă (inclusiv determinantul).
În general, substantivele la cazul vocativ sunt substantive proprii care denumesc nume de
persoane sau animale domestice.
! În a doua propoziție substantivul la vocativ Mihai are un determinant, dragule. De remarcat
că determinantul se separă împreună cu vocativul de restul propoziției prin virgulă.

‒ Mihai, îmi spui ce citești?

‒ Mihai dragule, îmi spui ce citești?

Atunci când este folosit procedeul personificării și numele de animale, denumirile de obiecte,
elementele naturii pot fi la cazul vocativ.

Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule… (Mihai Eminescu – Revedere)

Substantivul la vocativ poate sta la începutul propoziției, în interior sau la sfârșitul ei.
‒ Mihai, vino la mine!
‒ Vino, Mihai, la mine!
‒ Vino la mine, Mihai!

Caracteristica principală a vocativului este intonația suplimentară specifică, realizată la

singular prin desinențele -e, -ule, la masculin și neutru și -o, la feminin. La pluralul tuturor
genurilor vocativul prezintă desinența -lor.

‒ Băiatule, de ce nu mă asculți!
‒ Fetițo, de ce nu mănânci?
‒ Dragilor, ce ne facem?

Vocativul se folosește în cazul unor adresări directe, motiv pentru verbele sunt la persoana a
II-a. Subiectul gramatical este neexprimat, fiind inclus în forma verbului (sau este eliptic). El
este dedus din context și este întotdeauna la persoana a II-a pronumelui personal.

‒Mircea, vino la masă! (tu)

‒Veniți, copii, la masă! (voi).

! Caracteristica de mai sus poate fi și un mijloc de a verifica dacă un substantiv este la la

nominativ, dativ-genitiv sau la vocativ. Substantivul la vocativ poate fi înlocuit cu pronumele
personal la persoana a II-a (tu, voi). Substantivele la celelalte cazuri se înlocuiesc cu
pronumele la persoana a II-a (el, ea, ei,ele).
O listă extinsă de exemple găsiți la exemple de propoziții cu substantive la cazul vocativ.

Întrebuințările stilistice ale vocativului

Cu ajutorul vocativului pot fi exprimate o serie sentimente: de subtilitate, de vehemență, de
duioșie, mânie, revoltă, respect, admirație, revoltă, respect, admirație, bucurie, durere etc.

În limba vorbit, multe substantive la vocativ pot fi folosite și în sens peiorativ copilule! sau
copiilor! (în loc de copile! sau copii!).