Aparatul Fonator

Aparatul fonator este format dintr-un ansamblu de organe, mușchi, oase ale corpului
uman care, prin punerea lor în funcțiune și în condiții optime, determină calitatea vocii (atât
vorbite cât și cântate). Cele mai importante dintre acestea sunt plămânii, diafragma, traheea,
laringele, faringele bucal, faringele nazal (cavumul), fosele nazale, cavitatea bucală, dinții, limba,
buzele, oasele feței și care sunt indispensabile unul de celălalt în crearea actului fonator și a
emisiei celor două elemente fonetice care sunt consoanele și vocalele. Altfel spus, la crearea
actului fonator participă într-o strânsă colaborare sistemul respirator și rezonatorii.

Toate aceste elemente ale aparatului fonoarticulator se numesc organe articulatorii, iar
traseul urmat de aer prin toate aceste elemente poartă numele de canal fonator sau traiect vocal.
Totalitatea mișcărilor efectuate de organele articulatorii se numește articulare.

După modul în care intervin în articularea sunetelor, organele articulatorii se împart în

active și pasive. Cele active execută anumite mișcări pentru a produce sunete. Din această
categorie fac parte: coardele vocale, uvula, limba, maxilarul inferior și buzele. Celelalte sunt
pasive.

Aparatul fonoarticulator, prin intrarea în vibrație și prin modificarea caracteristicilor

curentului de aer expirat, este responsabil de producerea sunetelor articulate. Sunetele articulate
apar prin mișcarea componentele aparatului fonoarticulator, aflate sub coordonarea creierului.

Plămânii reprezintă sursa de aer fonator, iar prin expirație este asigurat aerul necesar în
procesul de fonație. Plămânii lucrează sub acțiunea mușchilor inspiratori și expiratori ai cavității
toracice, precum și prin acțiunea diafragmei. Aceasta din urmă permite mărirea volumului de aer
al plămânilor, prin coborâre ei, sau micșorarea volumului de aer al plămânilor, prin urcarea ei.
Mărirea volumului toracelui atrage după sine scăderea presiunii aerului din interiorul plămânilor,
iar pentru a o egaliza cu cea exterioară, aerul este inspirat prin gură, nas și apoi prin laringe spre
plămâni. Micșorarea capacității toracice implică o creștere a presiunii din plămâni, urmată de
eliminarea aerului în exces, prin expirație, pentru a egaliza presiunea exterioară. Cele două
acțiuni, inspirație și expirație, reprezintă fazele respirației.
 Revenind la parcursul aerului prin canalul fonator, după ce părăsește plămânii, aerul se
ridică și se îndreaptă spre laringe. Pe parcurs, trece printr-un tub de legătură între plămâni și
laringe, numit trahee. Aici, curentul de aer expirat se transformă în curent de aer fonator.

În laringe are loc o modificare a direcției aerului expirat și apar sunetele sonore. Între
inelul tiroid și cel aritenoid se află coardele vocale, formate din cuta mucoasei, o lamă elastică și
un mușchi. Coardele vocale sunt în număr de patru și sunt dispuse în perechi: cele superioare și
cele inferioare. Coardele vocale superioare formează la articularea sunetelor o deschizătură
triunghiulară numită glotă. Coardele vocale inferioare, atunci când vibrează, formează vocea,
transmisă în exterior prin aerul expirat. La fonațiune pot participa numai coardele inferioare,
puse în mișcare de vibrația aritenoidului, și care vibrează sub comanda sistemului nervos central.

La capătul superior, laringele prezintă un capac prin care este blocat accesul în laringe în
procesul de deglutiție, numit epiglotă. După ce depășește și acest punct, aerul fonator expirat se
îndreaptă spre faringe. În faringe aerul este expirat spre cavitatea bucală, unde produce sunetele
orale sau spre cavitatea bucală și nazală, pentru a produce sunetele nazale și nazalizate.
Distribuirea aerului spre una din cele două căi se face cu ajutorul vălului palatului și prin
prelungirea acestuia: uvula și lueta. Din laringe, vocea se îndreaptă spre cavitatea bucală și cea
nazală.

Cavitatea bucală, ca rezonator, este punctul în care aerul fonator și implicit sunetele
primesc trăsături specifice. Prin intermediul mușchilor, cavitatea bucală poate fi micșorată,
închisă sau deschisă afectând astfel sunetele emise.

Cavitatea nazală joacă rolul de rezonator și amplificator, dar care nu suferă nicio
schimbare la trecerea fluxului fonic. Fluxul fonic nazal sau nazalizat este sonor, iar fosele nazale
reprezintă culoarul prin care acest flux trece, atunci când vălul palatului este îndepărtat de
peretele faringelui.

Buzele reprezintă capătul canalului fonator, principalul loc de ocluziune și de îngustare a

rezonatorului bucal. Ele sunt totodată și ultimul rezonator în care fluxul fonic este rotunjit.