3.

Tema: Fonaţiunea şi aparatul fonator

Procesul de comunicare interumană presupune trei factori (simplificând teoria

funcţională a limbajuluii a lui Roman Jakobson):

 emiţătorul (locutorul sau vorbitorul) – cel care asigură producerea semnalului sonor
sub forma unui mesaj articulat;
 canalul (aerul înconjurător, linia telefonică) – natura şi caracteristicile acestuia pot
altera calitatea sunetelor emise şi, implicit, pe cea a mesajului;
 receptorul (destinatarul, interlocutorul sau ascultătorul) – cel care preia, decodifică
(recunoaşte şi tranşează acustic cuvintele prin reguli şi modele) şi înţelege mesajul,
într-un cuvânt, procesându-l.
Schema simplificată a acestui proces este următoarea:
canal

E R
Spunem simplificată, deoarece procesul comunicării este ratat în momentul în care
receptorul nu poate prelua şi înţelege mesajul. Pentru atingerea acestui obiectiv sunt
necesare varii condiţii: R să cunoască limba în care este emis mesajul, canalul să
întrunească acele caracteristici proprii transmiterii mesajului (ne referim aici, evident, la
posibilitatea apariţiei diverşilor factori perturbatori), E să articuleze corect sunetele (să
nu aibă, eventual, defecte de vorbire sau tulburări momentane ale aparatului fonator), R
să fie apt să recepteze mesajul (avem în vedere eventualitatea unor disfuncţii de ordin
auditiv sau neuroperceptiv) etc.

Fonaţiunea este procesul care are ca rezultat sunetele articulate prin „prelucrarea” aerului
expirat. Sunetele limbii române se articulează exclusiv pe efort expirator, însă există limbi în
care şi aerul inspirat participă la fonaţiune (limbile negro-africane).

Aparatul fonator uman cuprinde trei categorii de organe, grupate în funcție de rolul lor
în procesul de formare a sunetelor articulate și care corespund celor trei etape implicate în
realizarea semnalelor acustice – respirația, fonația și articulația:
a) aparatul respirator – furnizează curentul de aer necesar articulației sau energia
articulatorie;
b) laringele și coardele vocale – au rolul de a pune în vibrație energia sonoră;
c) cavităţile supraglotale (faringele, cavitatea bucală şi cavitatea nazală) – au rol de
rezonatori pentru că aici se produc și se diferențiează cele mai multe sunete.
Descrierea și clasificarea sunetelor existente într-o limbă nu poate fi realizată decât
după o prezentare prealabilă a organelor care participă la producerea lor.

3.1. Aparatul respirator. Respirația

Aparatul respirator este format din diafragmă (în poziție de repaus apare ca un mușchi
boltit; sub acţiunea muşchilor abdominali diafragma se lasă în jos în timpul inspiraţiei aerului şi
se ridică în timpul expiraţiei), cavitatea toracică (limitată, la spate, de coloana vertebrală, în față
de stern, lateral de coaste, iar în partea inferioară de diafragmă); plămânii (cuprinși în cavitatea
toracică), mușchii respirației (existenți în cavitatea toracică au rol de a acționa plămânii),
bronhiile (sunt două ramificații ale traheii care pătrund în plămâni), traheea (este un canal rigid
care continuă plămânii, un corp membranos cu fibre musculare).
Respiraţia asigură oxigenul necesar corpului uman, dar este şi sursa sunetelor articulate.
Respiraţia se produce prin dilatarea (la inspiraţie), respectiv contractarea (la expiraţie) a
toracelui, procese ce implică modificarea volumului plămânilor şi a presiunii aerului pulmonar.
Primul moment al respirației este inspirația: în momentul în care, sub acțiunea mușchilor
abdominali, diafragma coboară, aceasta apasă asupra pereților costali, încât volumul cavității
toracice crește; asfel, presiunea aerului din plămâni devine mai mică decât presiunea aerului din
afară, ceea ce face ca aerul exterior să intre în plămâni. Cel de-al doilea moment al respirației
este expirația: ea are loc în momentul în care diafragma revine la poziția inițială; ea trage de
pereții intercostali apropiindu-i, astfel volumul cavității toracice se micșorează, crescând
presiunea aerului, ceea ce duce la expulzarea aerului. Presiunea realizată de muşchii respiratori
determină trecerea aerului expirat din plămâni prin bronhii şi apoi prin trahee, ajungând în partea
ei superioară, adică în laringe.

3.2. Laringele și coardele vocale. Fonația

Laringele, canal membranos situat la capătul superior al traheii, prin care plămânii
comunică cu cavitatea bucală şi cavităţile nazale, e compus dintr-un cadru de cartilaje articulate
între ele şi mişcându-se sub acţiunea unui sistem muscular propriu (cartilajul cricoid, cartilajul
tiroid, cartilajele aritenoide și cartilajele corniculate). Între aritenoizi şi cartilajul tiroid se află
coardele vocale (două coarde superioare - false și două coarde inferioare) separate prin
ventriculele lui Morgagni. Coardele sunt formate dintr-o cută a mucoasei, o lamă elastică și un
fascicul de mușchi. În producerea sunetelor au rol vibrator numai coardele vocale inferioare. Ele
sunt puse în vibrație de influxurile nervoase transmise de pe cortex prin nervul recurent, așadar
coardele vocale nu vibrează în mod mecanic la trecerea curentului de aer expirat. Între coardele
vocale există o deschizătură, un orificiu numit glotă. În partea superioară a laringelui se află o
membrană numită epiglotă, aceasta închide laringele asemenea unui capac în formă de frunză,
atunci când înghiţim, împiedicând pătrunderea în laringe a unor corpuri solide sau lichide și
dirijându-le spre esofag.
 Fonaţia, prima modificare a curentului de aer expirat, se produce în laringe, la nivelul
glotei, cu ajutorul coardelor vocale care se apropie sau se depărtează una de alta, realizând
închiderea sau deschiderea glotei.
Coardele vocale se pot închide şi deschide foarte repede, producând impulsuri scurte şi
rapide ale aerului, care sunt percepute auditiv ca o vibraţie continuă, numită „voce”; prezenţa
vocii determină caracteristica sunetelor numită sonoritate. Vocea (tonul vocal) se realizează prin
vibrarea coardelor vocale, dar şi prin forţa aerodinamică a aerului ce trece prin glotă. Calitatea
vocii (vibraţiile) depinde de forţa presiunii subglotale şi de gradul de încordare a coardelor
vocale.
 Glota este deschisă (lăsând liberă trecerea aerului) în timpul unei respirații normale și în
timpul rostirii consoanelor surde. Glota este închisă (astfel, aerul se adună sub coardele vocale
lipite şi presează asupra lor, acestea intrând în vibrație) când sunt articulate sunetele sonore
(vocalele, consoanele sonante, consoanele sonore). O poziţie intermediară între închiderea şi
deschiderea totală a glotei se produce la rostirea constrictivei laringale (glotale) h (ca în hol, han,
hotel).
Pe lângă imprimarea la o categorie de sunete a caracteristicii numite sonoritate (vezi
împărţirea sunetelor în sonore şi surde), laringele are şi rolul de a controla intensitatea şi
variaţiile tonului fundamental, ceea ce înseamnă o influenţă esenţială asupra structurii unităţilor
suprasegmentale (accentul şi intonaţia).

3.3. Cavitățile supraglotale. Articulația

Faringele, cavitatea bucală și cavitatea nazală au rol de rezonatori în care curentul de
aer fonator este amplificat, modelat și articulat.
3.3.1. Cavitatea faringiană
De la nivelul laringelui, curentul de aer fonator ajunge în faringe. Acesta are forma unei
pâlnii fără perete anterior și cu baza în partea superioară. Faringele are rol de rezonator în
articulație. Cavitatea faringiană reprezintă o răspântie, întrucât de aici vibrațiile aerului expirat
sunt îndreptate spre cavitatea bucală sau spre cavitatea nazală. Dirijarea aerului spre una dintre
cavități se face cu ajutorul vălului palatin și al uvulei (o prelungire conică de 10-20 mm a părții
moi a palatului) care au posibilitatea de a face mișcări de ridicare sau coborâre. Când vălul
palatin este ridicat, uvula se sprijină pe peretele faringian și închide calea spre fosele nazale,
lăsând liberă calea spre cavitatea bucală. Dacă vălul palatin și uvula sunt coborâte o parte din
aerul fonator este evacuat prin fosele nazale. În cavitatea faringiană, fluxul fonic se diferenţiază,
deci, în sunete orale şi nazale.
3.3.2. Cavitatea bucală constituie rezonatorul cel mai complex, unde se produce
propriu-zis articulaţia sunetelor. Articulația implică modelarea curentului de aer și se obţine
prin schimbările de formă şi volum ale cavităţii bucale, urmare a poziţiilor diferite ale limbii faţă
de palat, a gradului de coborâre sau de ridicare a maxilarului inferior etc.
Organele articulatorii de la nivelul cavităţii bucale se împart două categorii:
a) fixe sau pasive: maxilarul superior, dinţii incisivi superiori, alveolele acestora, palatul tare
(bolta palatului/cerul gurii) și b) mobile sau active: buzele, maxilarul inferior, vălul palatului,
uvula, limba). Organul fix sau pasiv participă la realizarea articulaţiei numai în măsura în care
un organ mobil sau activ se apropie de el sau chiar îl atinge.
Cavitatea bucală este un rezonator cu caracteristici de filtraj variabile, care modifică
fluxul fonic, dând fiecărui sunet un colorit specific. Plafonul sau bolta cavităţii bucale se
delimitează în mai multe zone, unde, prin mişcările muşchiului lingual şi ale maxilarului inferior,
au loc strâmtarea ori închiderea canalului fonator. Bolta e împărțită în regiunea anterioară
(dentală, alveolară), regiunea mediană (prepalatală, palatală sau mediopalatală,
postpalatală) și regiunea posterioară (velară şi uvulară).
 Buzele sau labiile contribuie la articulare prin închiderea completă şi deschiderea bruscă,
prin lipirea celei inferioare de incisivii superiori şi prin rotunjire.
Maxilarul inferior contribuie la articulare prin modificarea unghiului de deschidere –
numit apertură şi, implicit, a formei şi a volumului rezonatorului bucal.
Vălul palatului realizează, cu ajutorul uvulei (omușor sau luetă), dirijarea fluxului fonic:
în poziţie de repaus, vălul palatului cu uvula se sprijină de partea posterioară (şi rădăcina) limbii;
când vălul palatului se ridică cu o mişcare de dare înapoi, ca rezultat al contracţiei muşchilor
ridicători, uvula se lipeşte de peretele posterior al faringelui, iar curentul de aer fonator circulă
numai spre cavitatea bucală; când vălul palatului coboară, iar uvula are o poziţie intermediară,
curentul de aer fonator circulă, în acelaşi timp, spre cavitatea bucală şi cavitatea nazală.
Implicarea deosebită a muşchiului lingual în articulaţie a impus distingerea următoarelor
părţi ale acestuia: apex (=vârful), dorsum (=partea dorsală sau mijlocie), radix (= partea
posterioară sau rădăcina). Prin poziția sa mai avansată sau mai retrasă, mai ridicată sau mai
coborâtă, limba modifică forma rezonatorului bucal. Vârful limbii are un rol important în
determinarea locului de articulare (numit și punct de articulare).

3.3.3. Cavitatea nazală, prin fosele nazale, reprezintă un rezonator şi amplificator

nemodificabil în care fluxul fonic capătă doar caracter nazal sau nazalizat.
Ansamblul mişcărilor necesare articulării sunetelor este comandat neurofiziologic în
dependenţă cu modelele existente în creierul emiţătorului.

Perceperea sunetelor: organele de recepție și audiția

1. Audiția este un fenomen fizic și psihic, care depinde atât de caracteristicile undei
sonore, cât și de cele ale organului auditiv, dar și de posibilitățile de interpretare a percepției. În
comparație cu emiterea, care este controlată de cel ce vorbește, receptarea este involuntară (nu se
poate opri receptarea unui mesaj prin vreo comandă asupra organului audiției.
2. Structura analizatorului auditiv
Urechea, ca organ al audiției, este compusă din trei părți:
a) urechea externă: pavilionul (un fel de cornet acustic) și conductul acustic extern;
 b) urechea mijlocie: timpanul (membrană subțire și elastică ce închide conductul acustic
extern; este sensibil la variațiile de presiune provocate de undele sonore); casa timpanului (o
cavitate de formă neregulată, umplută cu aer) este legată de faringe prin trompa lui Eustache;
oscioarele (ciocanul, nicovala, scărița) formează un lanț, înconjurat de mușchi laterali, și
obturează fereastra ovală, care este o mică deschizătură a urechii interne și asigură legătura cu
urechea mijlocie. Oscioarele transmit ferestrei ovale presiunea exercitată pe timpan, întărită de
vreo 60 de ori.
c) urechea internă cuprinde: labirintul, un sac mebranos umplut cu un lichid numit
endolimfă, labirintul este așezat într-o cavitate osoasă a craniului, umplută cu un lichid numit
perilimfă; labirintul are două părți: canalele semicirculare, melcul sau cohlea, organul propriu-
zis al auzului. Melcul e format din trei membrane juxtapuse, printre care membrana baziliară
(alcătuită din celule în formă de bastonașe, care formează un tunel – ele constituie organul lui
Corti); membrana mai conține și mici celule cu cili de unde pornesc fibre nervoase care formează
nervul cohlear (al audiției).
Vibrațiile aerului captate de pavilionul urechii sunt transformate de două ori: la nivelul
urechii externe și în unele organe ale urechii interne: membrane, corpuri solide și lichide.
Urechea funcționează ca un sistem de filtrare, procesare și transmitere, prin impulsuri
nervoase, a undei sonore către centrii vorbirii de pe cortex, unde are loc decodarea mesajului.