CUPRINS:

CUVÂNT ÎNAINTE...........................................................................9

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE...................................................11
1.1. Lumina şi importanţa ei în fotografie...............................11
1.2. Principiul formării imaginii la aparatele foto...................12

CAPITOLUL 2 – APARATE FOTO..................................................14

2.1. Corpul...............................................................................15
2.2. Obiectivul..........................................................................23
2.3. Obturatorul........................................................................37
2.4. Vizorul............................................................................. 40

CAPITOLUL 3 – ACCESORII FOTO................................................44

3.1. Trepiedele..........................................................................44
3.2. Filtrele................................................................................45
3.3. Bliţurile..............................................................................49

CAPITOLUL 4 – MATERIALE FOTOSENSIBILE...........................55

4.1. Filmele negative..................................................................55
4.2. Diapozitivele (filmele pozitive)..........................................59
4.3. Proprietăţile materialelor fotosensibile...............................62
4.4. Filme sensibile versus filme puţin sensibile.......................64
4.5. Avantaje/dezavantaje fotografii pe film faţă de fotografii
digitale……………………………………….………………………..66

CAPITOLUL 5 – GENURI DE FOTOGRAFIE..................................69

5.1. Peisajul................................................................................69
5.2. Fotografia de arhitectură.....................................................80
5.3. Detalierile............................................................................84
5.4. Fotografierea interioarelor...................................................90
5.5. Portretul...............................................................................93
5.6. Reportajul (fotoreportajul sau scenele animate)..................99
5.7. Fotoreproducerea................................................................102
5.8. Fotografiile macro..............................................................105
5.9. Mişcarea în fotografie........................................................107
5.10. Fotografia nocturnă..........................................................110
5.11. Fotografierea în peşteri.....................................................114

7
CAPITOLUL 6 – SUBIECT ŞI COMPOZIŢIE.......................................117

CAPITOLUL 7 – ETAPELE FOTOGRAFIERII.....................................129

7.1. Operaţiuni pregătitoare...........................................................129
7.2. Operaţiuni din timpul fotografierii.........................................131

CAPITOLUL 8 – CÂTEVA SFATURI PRACTICE................................143

8.1. Sfaturi utile privind întreținerea aparaturii foto......................143
8.2. Cele mai grave greșeli ce trebuie evitate la lucrul cu aparatul
foto digital sau analogic.............................................................................145

CAPITOLUL 9 – SCHIȚA PANORAMICĂ...........................................150

DICȚIONAR.............................................................................................156

Bibliografie.................................................................................................164

ANEXE

8
 CUVÂNT ÎNAINTE
Cartea de faţă se vrea a fi suportul de curs pentru disciplina
„Tehnici multimedia şi mijloace foto în geografie”, din programa de
învăţământ pentru anul I, specializarea geografie, din cadrul Facultăţii de
Geografie, Universitatea din Bucureşti.
De asemenea, prin adoptarea unui limbaj accesibil, am ţintit să
răspund interesului publicului larg, mai precis al celor care doresc să-şi
îmbunătăţească tehnica fotografierii (pasionaţii de fotografie) dar, prin
exemplele numeroase legate de domeniul geografiei, mă adresez şi
fotografilor profesionişti care intenţionează să abordeze teme cu conţinut
geografic.
Consider că fotografiile, indiferent de felul lor (analogice sau
digitale, diapozitive, pe hârtie sau în format electronic), fără a fi folosite în
exces, sunt deosebit de utile în cercetarea şi elaborarea lucrărilor
geografice, iar cunoaşterea unui minimum de reguli şi cerinţe în tehnica
fotografierii poate ridica uneori considerabil valoarea unei lucrări (am
întâlnit în activitatea profesională nenumărate teze de licenţă, de disertaţie,
chiar de doctorat, precum şi cărţi de specialitate bine documentate şi
structurate, dar cu un material fotografic deplorabil).
Domeniul fotografiei, deşi de multe ori ajunge în sfera artelor, este
unul tehnic şi, în mod necesar, este într-o permanentă evoluţie, cunoaşte
îmbunătăţiri spectaculoase la perioade scurte de timp, odată cu dezvoltarea
aparaturii specifice, chiar dacă filonul de bază ce ţine de bunul simţ estetic
se păstrează; dar şi acesta este perfectat continuu de către fotografii
consacraţi (şi nu numai), ştiut fiind că în artă progresul nu este restricţionat
de anumite limite. De asemenea, rămân neschimbate regulile de bază ale
fizicii optice şi mecanice de care depinde fotografia, dar lucrul cu
aparatura foto este în prezent mult uşurat şi îmbunătăţit, fiind relativ
accesibil oricui.
Referitor la posibilul succes al acestei cărţi, mă bazez în primul
rând pe entuziasmul uneori fără margini, specific tinereţii, pe care l-am
constatat la foarte mulţi dintre studenţii mei. Este ştiut că tinerii sunt
întotdeauna primii care îşi însuşesc tot ce apare nou în domeniul tehnicii şi
totodată este plăcut să observi interesul pe care aceştia îl arată pentru a
învăţa lucruri noi care ţin de fotografie, materializate deseori în imagini
inedite, reuşite sau chiar de excepţie.
Cu toate acestea, cu siguranţă dintr-o doză ridicată de nostalgie pe
care mi-o însuşesc, o parte importantă din curs se referă la fotografia

9
clasică sau analogică, deocamdată încă superioară calitativ celei digitale,
acesteia din urmă aparţinându-i, însă, viitorul.
Dedic lucrarea tinerilor studenţi geografi, iubitori de natură şi de
frumos, care, prin entuziasmul lor şi prin receptivitate suplinesc adesea
lipsa posibilităţilor financiare, din păcate atât de necesare achiziţionării de
aparatură foto performantă.

Autorul.

10
 CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE

1.1. Lumina şi importanţa ei în fotografie

Cuvântul „fotografie”, tradus ad literam din limba greacă înseamnă

„desen cu lumină”, „a scrie cu lumină”, de la „photos” = lumină şi
„graphein” = a scrie, a desena.
Lumina joacă, într-adevăr, un rol important în tot procesul conceperii
şi realizării propriu-zise a fotografiilor, dar şi în vizualizarea imaginilor
captate cu camerele foto şi chiar în degradarea ulterioară a celor imprimate
pe suport clasic (film, diapozitiv, carton, hârtie fotografică).
În funcţie de calitatea şi de intensitatea luminii din scena pe care
dorim să o imortalizăm, alegem tipul de film, setăm anumiţi parametri ai
aparatului foto (în primul rând sensibilitatea ISO, balansul de alb, diafragma
și timpul de expunere).
Lumina este cea care impresionează emulsia fotosensibilă bazată pe
săruri de argint a filmelor negative, în aşteptarea developării, dar şi senzorul
de imagine al camerelor digitale dotat cu minuscule circuite fotoelectrice.
Tot cu ajutorul luminii se realizează aşa–numitul „proces pozitiv”
(proiectarea filmului negativ pe hârtia fotografică şi trecerea acesteia, în
continuare, prin revelator şi fixator, obţinându-se astfel copia pozitivă, adică
fotografia propriu–zisă).
Proiectarea diapozitivelor (numite de unii cu termenul englezesc –
slide-uri), fie ele clasice sau digitale, se realizează tot cu ajutorul unui flux
luminos.
Influenţa nefastă a luminii asupra materialelor fotografice (cu
excepţia celor în format electronic) constă în degradarea culorilor sau a
tonurilor de gri, odată cu trecerea timpului (de obicei are loc o „stingere” a
culorilor sau o îngălbenire a imaginii).
Dar ce este lumina ?
Lumina este o radiaţie electromagnetică, a cărei undă se propagă în
vid cu o viteză de 300.000 km/s. Este unanim acceptată natura duală a
luminii – corpusculară, adică flux de particule, numite „fotoni” şi
ondulatorie (undă). Spectrul luminos vizibil este alcătuit din şapte culori,
fiecăreia corespunzându-i câte o lungime de undă. Acestea sunt:
 Roşu, 650 – 800 nm (nanometri, adică 10 -7 m);
 Orange sau portocaliu, 590 – 640 nm;
 Galben, 550 – 580 nm;
 Verde, 490 – 530 nm;

11
  Albastru, 460 – 480 nm;
 Indigo, 440 – 450 nm;
 Violet, 390 – 430 nm.
Acestea formează aşa–numitul „spectru vizibil”, iniţialele celor şapte
culori formând acronimul ROGVAIV. Culorile roşu şi orange alcătuiesc
„zona roşu”, galbenul şi verdele – „zona verde”, iar albastrul, indigo şi
violet – „zona albastru”. Prin urmare, există trei zone de culoare – roşu,
verde şi albastru, numite „culori fundamentale”. Pe combinarea acestora se
bazează obţinerea imaginilor color, indiferent de maniera folosită – clasică
(pe film negativ sau diapozitiv) sau digitală (pe senzorul de imagine), cât şi
imaginile mişcate (filmate) înregistrate cu camerele sau aparatele de filmat.
Un obiect este roşu pentru că absoarbe radiaţia albastră şi pe cea
verde şi o reflectă pe cea roşie. Un obiect este portocaliu pentru că reflectă o
parte din radiaţia roşie şi din cea galbenă şi le absoarbe pe celelalte. Un
obiect este alb pentru că reflectă în mod egal toate cele şapte culori. Un altul
este negru pentru că absoarbe în mod egal toate cele şapte culori.
„Culoarea” gri este rezultatul reflexiei parţiale dar egale a tuturor celor şapte
culori. Când sunt reflectate integral toate culorile spectrului vizibil avem de
– a face cu luciu metalic.
Se adaugă radiaţiile ultravioletă (sub 400 nm) şi cea infraroşie (peste
750 nm), din imediata apropiere a spectrului vizibil, acestea având rol
important de asemenea în fotografie – vezi capitolul 3.2. – „Filtrele”.

1.2. Principiul formării imaginii la aparatele foto

Acesta diferă la aparatele cu film faţă de cele digitale.

Astfel, la filmul negativ alb – negru, emulsia fotosensibilă de pe
acesta este alcătuită din săruri (halogenuri) de argint (clorură, iodură,
bromură de argint); în momentul fotografierii, lumina venită de la subiect
ajunge la acestea şi le impresionează; la trecerea filmului prin revelator,
sărurile de argint care au fost impresionate de lumină (areale albe sau
deschise ca ton sau nuanţă în realitate) se transformă în argint metalic,
perfect opac pentru lumină (areale întunecate pe film); în timpul trecerii
filmului prin fixator, de pe părţile la care nu a ajuns lumină
(corespunzătoare arealor întunecate ale subiectului fotografiat), sărurile de
argint sunt îndepărtate, rezultând areale transparente, adică albe pe filmul
negativ. Aşadar, ce este alb în realitate devine negru pe film, iar ce este
negru în realitate – devine alb pe film, motiv pentru care acesta se numeşte
„film negativ”.

12
 La filmul color emulsia fotosensibilă este alcătuită din trei straturi,
fiecare sensibil la câte o zonă de culoare – unul la roşu, altul la verde şi al
treilea – la albastru. Prin urmare, developarea filmului constă în trecerea lui
prin trei soluţii de revelator – câte una pentru fiecare zonă de culoare,
rezultând, practic, trei imagini suprapuse, pe care noi le percepem ca pe una
singură, imaginea color – vezi capitolul 4.1. – „Filmele negative”.
La aparatele foto digitale există senzori de imagine, alcătuiţi din
microcipuri (circuite electrice) sensibile la lumină; un senzor este alcătuit
din foarte mulţi (milioane) pixeli, specializaţi pe cele trei zone de culoare:
roşu, verde, albastru. Principiul este simplu: pixelii pentru roşu au plasate
deasupra filtre care opresc radiaţiile verzi şi albastre, lăsând să ajungă la ei
doar radiaţiile roşii – portocalii, pixelii pentru verde au filtre pentru roşu şi
albastru iar cei pentru albastru – filtre ce opresc radiaţiile roşii şi verzi – fig.
nr. 1. Aceasta este situaţia la senzorii CCD („charge – coupled device”,
adică „dispozitiv cuplat prin sarcină”) şi CMOS („complimentary metal
oxide semiconductor” adică „semiconductor oxid metal complementar”).
Senzorii de tip CCD prezintă avantaje în viteza de lucru; mai demult aveau
un avantaj calitativ, ceea ce nu mai este valabil astăzi. Senzorii de tip
CMOS necesită un proces de fabricaţie mult mai ieftin şi tind să aibă un
consum mult mai redus de energie.
Un tip aparte de senzor CMOS este cipul „Faveon X3”, la care
principiul formării imaginii color este asemănător cu cel de la filmul color,
adică straturi separate pentru fiecare din cele trei culori fundamentale.
Teoretic, ar trebui să se obţină culori mai curate. Deocamdată acest tip de
senzor nu este prins în producţia de aparate foto de pe piaţă, fiind încă foarte
greu de fabricat, aşadar inaccesibil ca preţ nici măcar pentru marile
companii, câtă
vreme există
“digitale”
performante
DSLR full-frame
cu preţuri
incomparabil mai
mici – Fig. 1.
Fig. 1 – Principiul
formării imaginii la
aparatele foto
digitale (după P.K.
Burian şi R. Caputo,
2003).

13
 CAPITOLUL 2 – APARATE FOTO
Acestea sunt dispozitive cu ajutorul cărora se înregistrează imagini
statice, care interesează la un moment dat şi într-un anumit loc. Toate
aparatele foto au în componenţă cel puţin următoarele patru părţi de bază:
corpul sau „body”, obiectivul, obturatorul şi vizorul. La aparatele digitale se
adaugă microprocesorul de imagine (alcătuit din senzor şi diferite circuite),
pe care se află instalat softul specific.
După mărimea lor, dar și după gradul de complexitate și numărul
reglajelor posibile, aparatele foto se împart în: SLR, compacte și
ultracompacte.
SLR – urile (de la „Single Lens Reflex”) sunt cele mai sofisticate,
mai mari, mai scumpe și mai performante; la aceste aparate se pot ajusta cei
mai mulți parametri la fotografiere, li se pot schimba obiectivele, au
avantajul vizării prin obiectiv, au senzor mare (la digitale). Dacă sunt
digitale se numesc „DSLR”.
Aparatele foto compacte au proprietăți și funcții numeroase, dar nu
atât de multe ca la SLR – uri; de regulă au senzor foarte mic (evident, este
vorba de cele digitale), ca şi ultracompactele, ceea ce permite construirea
unui obiectiv cu zoom optic foarte mare (20 X, 30 X, 50 X şi mai mult);
numărul mare de setări posibile şi versatilitatea obiectivului la majoritatea
aparatelor compacte digitale au făcut ca acestea să mai fie numite şi “bridge-
uri” de la cuvântul englezesc “punte” (punte de trecere între compacte şi
DSLR-uri).
Fig. 2 – Aparat foto
ultracompact premium
(Sony Cyber – Shot RX 100
II, an de fabricaţie 2017).

Aparatele foto
ultracompacte sunt cele
mai simple, având
dimensiunile unei
săpuniere sau ale unui
portofel (de altfel sunt
numite în limbajul
curent “săpuniere”); au
senzor foarte mic, au zoom optic mic sau mediu (frecvent 3 X, 5 X), mai
puține reglaje posibile decât la compacte şi mult mai puţine decât la SLR-
uri, aşadar oferă posibilităţi mult mai reduse de a obţine fotografii

14
performante; (menţionăm faptul că, în ultimul timp, au fost lansate pe piaţă
aparate de dimensiuni foarte mici, ca “ultracompactele”, dar cu senzor mare,
de exemplu de 1 inch (2,54 cm) şi cu multe opţiuni de lucru în meniu, multe
setări posibile, aproape la fel ca la DSLR-uri, prin urmare care oferă o
calitate deosebită a fotografiilor realizate; acestea se numesc “compacte
premium” – vezi Fig. nr. 2).
2.1. Corpul

Corpul sau body este partea cea mai mare, pe care şi în care se află
fixate toate celelalte mecanisme şi dispozitive.
La exterior se află:
 Obiectivul (detaşabil la modelele SLR, fix – la modelele
compacte şi ultracompacte);
 Butonul detaşare obiectiv (doar la modelele SLR);
 Rotiţa de selectare a modului de lucru (la modelele foarte
ieftine aceasta lipseşte), pe ea fiind înscrise opţiunile: „A” – „auto”
(fotografiere complet automată), „M” – „manual” (fotografiere cu setarea
manuală a sensibilităţii, balansului de alb, timpului de expunere şi
diafragmei), „Av” – „aperture value” adică valoarea diafragmei
(fotografiere cu setarea

Fig. 3 – Rotiţă selectare mod de lucru la un aparat DSLR

manuală doar a diafragmei, aparatul alegând singur ceilalţi parametri,

funcţie de aceasta), „Tv” – „time value” adică valoarea timpului de

15
expunere (fotografiere cu setarea manuală doar a timpului de expunere,
aparatul alegând singur ceilalţi parametri, funcţie de acesta), „A – Dep” –
„profunzimea câmpului automată” (aparatul va alege valoarea cea mai mică
posibilă a diafragmei, pentru o cât mai mare zonă de profunzime, ceilalţi
parametri fiind ajustaţi funcţie de aceasta), „P” – „program auto-expunere”
(aparatul alege automat doar timpul de expunere şi diafragma, pentru o
expunere cât mai corectă, fotograful având posibilitatea să ajusteze ceilalți
parametri), „portret” (aparatul alege singur toţi parametrii astfel încât să
scoată fundalul cât mai neclar, estompat şi nuanţele pielii şi ale părului
subiectului cât mai omogene), „peisaj” (de asemenea, aparatul alege singur
toţi parametrii, astfel ca zona de profunzime să fie cât mai mare şi nuanţele
de verde şi albastru – cât mai vii), „sporturi” (aparatul realizează mai multe
fotografii – rafale – dacă ţinem apăsat continuu declanşatorul, cu scopul de
a surprinde în fotografie un subiect care se mişcă repede), „fotografie
nocturnă”, „macro” etc – fig. nr. 3, 4;

Fig. 4 – Aparat foto SLR cu film (analogic) – vedere de sus.

16
 Vizorul – la aparatele ultracompacte model mai vechi, plasat
în partea de sus a corpului;
 Ocularul vizorului – la aparatele SLR (cu vizare prin
obiectiv), dotat de obicei cu reglaj pentru dioptrii;
 Capacul posterior (doar la aparatele cu film), dotat cu o
plăcuţă de presare a filmului şi, uneori, cu un geam prin care
se văd marca, felul (negativ sau diapozitiv) şi sensibilitatea
filmului montat în aparat;
 Bliţul incorporat (la marea majoritate a aparatelor moderne,
cu menţiunea că întotdeauna bliţul incorporat este relativ
“slab” şi, pentru rezultate bune, trebuie folosit un bliţ
exterior, mai puternic şi care uneori poate fi dirijat spre altă
direcţie decât spre subiect, sau poate fi amplasat în lateral,
astfel ca lumina să nu vină dinspre aparat, lucru foarte mult
apreciat de către fotografii avansaţi – vezi Cap. 5.5. –
“Portretul”);
 Sania sau culisa pentru bliţul exterior – pe placa superioară
(doar la aparatele SLR şi la unele din cele compacte, mai
evoluate);
 Ecranul LCD posterior – doar la digitale; la unele modele,
LCD – ul este rabatabil, fiind foarte util la fotoreportaje şi
mai ales la fotografia macro, mai des abordată de către
geografi pe teren; tendinţa actuală este ca la aparatele digitale
ultracompacte şi chiar compacte să nu mai existe vizor clasic
(finder) ci vizarea să se facă exclusiv cu ajutorul LCD-ului,
motiv pentru care acesta din urmă are dimensiuni tot mai
mari (3 inci) şi calitate tot mai bună.
 Ecranul LCD de afişare a parametrilor – la unele aparate
moderne, cu film sau digitale;
 Contorul de imagini – la modelele cu film mai vechi
(Praktika, Zenit, Smena, Fed, Pentax, Olympus, Fujika,
Nikon) acesta indică numărul cadrelor consumate (din totalul
de 36); la aparatele moderne, atât cu film cât şi digitale, se
afişează, dimpotrivă, numărul de cadre rămase disponibile pe
film sau pe cardul de memorie;
 Becul pentru autofocus (oferă o lumină nu foarte puternică,
dar suficientă pentru focalizarea automată, în condiţii de
lumină slabă sau de întuneric);

17
 Mecanismul de ajustare a timpului de expunere (la modelele
vechi – un tambur, la cele noi – o rotiţă);
 Inelul de ajustare a deschiderii diafragmei, situat pe cămaşa
obiectivului sau pe montura acestuia, la modelele analogice
mai vechi, la cele noi fiind aceeaşi rotiţă cu care se reglează
şi timpul de expunere şi sensibilitatea ISO;
 Butonul pornire – oprire aparat – doar la digitale;
 Declanşatorul (de obicei, la ½ cursă aparatul focalizează, la
cursă întreagă declanşează; la unele modele SLR mai vechi,
de exemplu Zenit 11, Zenit TTL, la ½ cursă închide
diafragma, iar la cursă întreagă declanşează);
 Diverse butoane pentru:
– autodeclanşare („self-timer”);
– activare/dezactivare bliţ – doar la aparatele cu bliţ
incorporat;
– afişare fotografii (doar la digitale);
– afişarea gradată a tuturor parametrilor cu care
lucrează aparatul la acel moment sau a tuturor
informaţiilor despre fotografia vizualizată – doar la
digitale;
– Av – „aperture value” – reglarea deschiderii
diafragmei (doar la aparate SLR);
– AF/MF – „auto focus/manual focus” = focalizare
automată/focalizare manuală – doar la aparatele SLR;
– Rafale (fotografii succesive realizate printr-o
apăsare continuă a declanşatorului) – doar la
aparatele avansate;
– Ştergere fotografii – doar la aparatele digitale;
– Zoom electric optic – doar la aparatele ultracompacte
şi compacte;
– Zoom electric digital – doar la aparatele digitale, pe
modul „vizualizare poze”;
– Balansul de alb – doar la digitale;
– Sensibilitatea ISO – doar la digitale;
– Intrarea în şi ieşirea din „menu” – doar la digitale –
fig. nr. 4, fig. nr. 9.
În interior există:
 Camera obscură (spaţiul dintre obiectiv şi planul filmului
sau al senzorului, prin care lumina pătrunde doar în timpul
fotografierii propriu – zise, când obturatorul aparatului este

18
 deschis); aceasta se termină spre planul filmului sau senzor
cu
 Formatul imaginii, acel cadru dreptunghiular care decupează
din imaginea circulară creată de obiectiv doar porţiunea care
ajunge pe film sau pe senzor; la aparatele cu film de 35 mm,
de exemplu (numit şi „film îngust”, dar este practic filmul cel
mai folosit de către publicul larg, motiv pentru care îl putem
numi „film normal”), formatul imaginii este 24 x 36 mm; la
un aparat digital Sony „Cyber – Shot”, seria H1 – H50,
formatul imaginii este de 6 x 9 mm. „Mărimea” formatului
imaginii se exprimă, ca şi la televizoare, LCD-uri sau desk–
top – ul calculatoarelor, prin lungimea diagonalei; în funcţie
de aceasta, mai bine zis de raportul care se stabileşte între
aceasta şi distanţa focală, obiectivele se clasifică în: normale,
superangulare sau „wide” şi teleobiective (vezi cap. 2.2.2.);
 Obturatorul (perdele cauciucate sau plăcuţe metalice, lamele
etc) – vezi cap. 2.3.
 Oglinda vizorului – doar la modelele SLR – fig. nr. 5 sus;
 Pentaprisma vizorului – în partea de sus, deasupra oglinzii,
doar la aparate SLR – fig. nr. 11;
 Spaţiile pentru caseta filmului (de obicei în partea stângă) şi
pentru mosorul care trage filmul (în dreapta) – doar la
modelele analogice;
 Mosorul – un ax care trage filmul, de obicei plasat în dreapta
– doar la modelele analogice;
 Plăcuţa de presare a filmului – pe capacul posterior, doar la
aparatele analogice;
 Senzorul de imagine – doar la digitale, plasat în spatele
formatului imaginii (în planul focal); are dimensiunile egale
cu ale formatului imaginii – fig. nr 5 jos;
 Acumulatori, baterii AA sau baterii „foto” (nu şi la modelele
mecanice cu film – „Zenit”, „Praktica”, „Nikon”, „Pentax”,
„Smena” etc);
 Circuitele procesorului de imagine, care susţin softul
aparatului – doar la digitale şi la unele aparate moderne cu
film.

19
 Fig. 5 – Corpul unui aparat foto DSLR (vedere din față),
în cele două situații posibile – obturator închis sau oglinda vizorului
deschisă (sus) respectiv obturator deschis și oglinda vizorului rabatată (jos)

Iată în continuare câteva dintre avantajele şi dezavantajele mai

importante ale aparatelor foto digitale faţă de cele pe film (analogice).
Avantaje:
– Vizualizarea imediată a fotografiilor pe display; nu
mai aşteptăm foarte mult timp până la terminarea
filmului din aparat, apoi, până la deplasarea la centrul

20
 de procesare, developarea şi scanarea acestuia sau
imprimarea cadrelor pe hârtie foto;
– Fotografiile greşite pot fi şterse de pe cardul de
memorie fără nicio problemă, în timp ce pe film, ceea
ce s-a expus o dată rămâne pentru totdeauna pe
peliculă;
– Capacitate foarte mare de înmagazinare pe cardurile
de memorie (chiar şi peste 10.000 fotografii în format
mare, de exemplu 20 megapixeli);
– Avantajul descărcării lesnicioase în computer şi
posibilităţi infinite de prelucrare în acesta, în diferite
programe (Lightroom, Adobe Photo-shop, Corel
Photo Paint, etc);
– O nouă eră pentru balansul de alb („white ballance”)
– vezi subcap. 7.2.3;
– Posibilitatea de reglare a sensibilității ISO în funcție
de cantitatea de lumină din scenă (în timp ce la
aparatele analogice trebuie terminat filmul de o
anumită sensibilitate și abia apoi, acesta poate fi
înlocuit cu un altul, de o altă sensibilitate; o altă
variantă, destul de incomodă, ar fi purtarea a două
aparate, unul cu film de sensibilitate mică, altul – cu
film de sensibilitate mare);
– La multe din aparatele digitale compacte vedem
„live” cât de expusă este o scenă chiar înainte de
declanşare;
– Contabilizarea mai ușoară a pozelor după numărul de
ordine al acestora din aparatul foto digital, număr ce
poate fi văzut atât pe teren, pe display-ul camerei, cât
și acasă, pe monitorul calculatorului;
– Localizarea precisă a punctelor de stație ale
fotografiilor prin conectarea la aparatul foto a unui
GPS ce poate fi achiziționat ca accesoriu din
magazinele specializate (dispozitivul respectiv ne va
localiza pe hartă punctul de stație și numărul de
ordine al fiecărei fotografii);
– Marea majoritate a digitalelor pot să şi filmeze.
Dezavantaje:
– Calitatea imaginii este încă inferioară celei obţinute pe
film negativ sau diapozitiv (în general, de 5 – 10 ori mai

21
 slabă, atât ca rezoluţie cât şi în ce priveşte acurateţea şi
strălucirea culorilor, numărul de nuanţe, etc);
– Consumă foarte mult curent electric, fiind necesară
„înarmarea” cu suficienţi acumulatori sau baterii atunci
când nu avem acces la o sursă de electricitate timp mai
îndelungat (multe din modelele pe film nu consumă
absolut nici un minivolt, funcţionarea lor bazându-se
exclusiv pe principii mecanice, iar la cele moderne cu
baterii foto acestea sunt suficiente pentru realizarea a cel
puţin 40 – 45 filme);
– Zgomot de imagine („noise”), adică paraziţi, pixeli care
nu fac parte din subiectul fotografiat, mai ales la
sensibilităţi mari şi la senzorii cu dimensiuni reduse de la
aparatele compacte şi ultracompacte;
– Un aparat digital performant, cu multe funcţii şi reglaje,
este cu mult mai scump decât omologul său pe film;
– Dacă se lucrează pe modul manual, la digitale există mai
multe setări și reglaje de făcut decât la aparatele pe film,
care, dacă sunt omise sau greșite conduc la fotografii
eșuate; evident, aceste setări, dacă sunt respectate, pot fi
un avantaj față de ceea ce oferă un aparat pe film, însă
unii fotografi preferă o aparatură mai simplă, mai
prietenoasă cu utilizatorul, în detrimentul uneia
complicate, cu foarte multe comenzi; iată principalele
setări care trebuie neapărat respectate pe modul „manual”
la aparatul foto digital, în plus față de aparatele analogice:
formatul fotografiilor (JPEG sau TIFF sau RAW – numai
la modelele DSLR), mărimea acestora (rezoluția în
megapixeli), raportul lungime/lățime (4/3, 3/2, 16/9),
balansul de alb, sensibilitatea ISO.

Aplicaţii: 1. Dacă dispuneţi de un aparat foto DSLR, în condiţiile în

care acesta este oprit, detaşaţi obiectivul şi identificaţi apoi: oglinda
vizorului, camera obscură, formatul imaginii, obturatorul; apoi, fixând
timpul de expunere la valoarea 30 s sau B (nelimitat), declanşaţi şi
observaţi, dincolo de camera obscură, senzorul de imagine.
2. Dacă dispuneţi de un aparat foto SLR pe film, detaşaţi
obiectivul şi identificaţi: oglinda vizorului, camera obscură, formatul
imaginii, obturatorul. Apoi, deschizând capacul posterior (evident, fără a fi
film în aparat), încercaţi să apreciaţi funcţionarea corectă a obturatorului

22
la diferiţi timpi de expunere (veţi declanşa, pentru început, la T = 1/ 15 s,
apoi la 1/ 60 s, apreciind dacă la a doua declanşare lumina zărită prin
camera obscură „durează” mai puţin decât la prima declanşare; veţi
continua cu T=1/250 s, apoi cu 1/1000 s, încercând să apreciaţi acelaşi
lucru – o diminuare a duratei pentru care se zăreşte lumină prin camera
obscură).

2.2. Obiectivul

2.2.1. Generalităţi
Obiectivul este, pe scurt, un sistem optic alcătuit din mai multe
lentile prinse într-un cilindru confecţionat din metal sau din plastic rezistent,
cu ajutorul căruia imaginile ce urmează să devină fotografii sunt proiectate
pe peliculă sau pe senzor.
La obiectivele cu zoom optic acţionat electric se adaugă un motoraş
care reglează şi menţine o anumită distanţă între lentile, în timp ce la cele cu
zoom optic manual – un
sistem gen filet care, de
asemenea, reglează o
anumită distanţă între
lentile. Aproape toate
obiectivele au înglobate un
sistem numit „diafragmă”,
cu ajutorul căruia se
reglează cantitatea de
lumină ce pătrunde prin
ele.
Imaginea formată
de obiectiv pe film sau pe
senzor este întotdeauna
micşorată şi răsturnată –
fig. nr. 6.

Fig. 6 – Montura internă a

unui obiectiv detaşabil şi
imaginea creată de acesta.

Obiectivele pot fi fixe (nedetaşabile) şi respectiv interschimbabile

(pot fi detaşate de aparat şi înlocuite cu altele). În ultimul caz, pot fi ataşate
pe sistem „filet” (la „Zenit”, multe modele de “Praktica”, etc), sau pe sistem
„baionetă” (majoritatea aparatelor SLR moderne). Cele pe baionetă au un

23
mecanism alcătuit dintr-un buton, şanţuri şi un orificiu care ajută la fixarea
pe aparat, respectiv la detaşarea de acesta în timp ce la cele pe filet sistemul
se bazează doar pe închilarea dintre obiectiv şi corp.
Obiectivele interschimbabile de la aparatele SLR moderne cu reglaj
electronic al diafragmei, timpului de expunere şi focalizării, beneficiază şi
de un sistem electric (vizibil pe montura interioară sub formă de mici lamele
metalice) care le racordează la procesorul din corpul aparatului ce ajustează
parametrii menţionaţi – fig. nr. 6.
Obiectivele scumpe şi performante de la unele firme (Canon, Nikon,
Lumix ş.a.) au integrate anumite mecanisme care fac imaginile obţinute cât
mai clare (stabilizator optic de imagine) şi care, printr-un buton plasat tot pe
obiectiv, pot fi activate sau oprite. Pe multe obiective de la aparatele SLR
există şi un buton pentru selectare focalizare automată/ focalizare manuală
(AF/MF).

2.2.2. Caracteristicile obiectivelor – sunt înscrise pe montura

frontală şi pe suprafaţa cilindrului, de regulă în jumătatea superioară, dar pot
apare şi pe corpul aparatelor (la modelele ultracompacte şi compacte). De
ele depind, în mare măsură, calităţile şi felul imaginilor obţinute.
A. Cea mai importantă caracteristică, care le determină şi pe celelalte
este distanţa focală, notată prescurtat cu F sau f. Ea reprezintă distanţa (în

Fig. 7 – Formarea imaginii la aparatele foto – după M. Ielenicz, 1989.

milimetri) dintre centrul optic şi focar. (De ex. F = 58 mm, sau F = 18 – 55

mm) – fig. nr. 7.

24
 În funcţie de distanţa focală (mai exact, de raportul dintre aceasta şi
diagonala formatului imaginii), obiectivele se împart în: normale,
superangulare (wide) şi teleobiective. Astfel, la aparatele cu film (diagonala
formatului imaginii este de 43,26 mm) situaţia este următoarea:
- superangular (F < 40 mm);
- obiectiv normal (F = 40...60 mm);
- teleobiectiv (F > 60 mm).
Pe scurt, ce înseamnă fiecare din cele 3 categorii?
Superangular sau wide este un obiectiv care micşorează aparent
obiectele din scenă, pentru a prinde un câmp cât mai larg.
Obiectiv normal este acela care nici nu “micşorează” nici nu
“măreşte”, ci fotografiază obiectele aproximativ la dimensiunea percepută
de către ochiul uman.
Teleobiectivul este un obiectiv care măreşte aparent uneori foarte
mult obiectele din câmpul de fotografiere, făcându-le să pară mai aproape
decât le percepem cu ochiul liber, evident, cu prețul micșorării unghiului de
poză.
Din figura nr. 7 („Formarea imaginii”) se deduce cu uşurinţă că,
între distanţa focală şi mărimea cadrului fotografiat (situat în planul focal
sau planul filmului) există o relaţie strânsă. Astfel, dacă la un cadru de 36 x
24 mm (ca în cazul aparatelor cu film) o distanţă focală de 50 mm este
normală, la un senzor de 6 x 8 mm (ca la Sony „Cyber–Shot” seria H1, H5,
H7, H50, etc), aceasta (50 mm) desemnează un teleobiectiv puternic
(echivalentul a 291 mm la aparatele cu film). Cu alte cuvinte, cu cât
formatul imaginii este mai mare, cu atât avem nevoie de obiective mai lungi
(mai mari) şi, cu cât suprafaţa care înregistrează

Tabelul nr. 1 – Unghiul de poză al obiectivelor la diferite valori ale distanţei focale
pentru formatul imaginii 24 x 36 mm (full – frame).
Distanţa focală Unghiul de poză
(mm) (o sexagesimale)
15 110
28 75
50 46
105 23
200 12
600 4
imaginea este mai mică, obiectivele pot fi mai scurte, pentru aceleaşi efecte.
Se deduce că, în cazul aparatelor digitale compacte și ultracompacte care, în

25
general, au senzor mic şi zoom, este uşor să se obţină distanţe focale mari
(zoom optic mare, de 15 x, 20 x, 30 x, 50 x şi mai mult), cu obiective relativ
scurte.
S-a convenit, însă, pe plan mondial, de către producătorii de aparate
foto ca, pe obiectiv, să fie trecută distanţa focală efectivă, deşi puţini
cumpărători ştiu să aprecieze categoria în care se încadrează aceasta (wide,
normală sau tele). De exemplu, la camerele digitale Sony Cyber Shot H1,
distanţa focală este de la 6 la 72 mm. Dacă ne raportăm la ceea ce ştim de la
aparatele foto cu film, ar însemna o plajă de la un super super wide la uşor
tele. În realitate însă, este vorba de un obiectiv cu zoom de la wide moderat
la super tele, echivalentul pentru formatul pe film fiind 35 – 420 mm.
Aceasta întrucât, la respectivul aparat, senzorul de imagine este de numai 6
x 8 mm, având o suprafaţă de 18 ori mai mică decât cea a unui cadru de film
de 35 mm (film îngust). Pentru a nu deruta cumpărătorii, unii comercianţi
afişează (în folosul lor şi al clienţilor) echivalentul cu distanţa focală de la
aparatele cu film, sau cel puţin coeficientul cu care trebuie să fie înmulţită
distanţa focală de la respectivul aparat pentru a afla echivalentul în formatul
pe film (de exemplu, la aparatele DSLR de la Canon, acesta este de 1,6 x,
echivalentul unui obiectiv de 17 – 85 mm fiind, pentru formatul cu film,
unul de 27,2 – 135 mm).
La achiziţionarea unui aparat compact (cu film, dar mai ales, digital)
se pune frecvent întrebarea „care este zoom-ul optic al acestuia?”, puţini
cumpărători ştiind, însă ce reprezintă acest parametru. Este vorba, de fapt,
despre raportul dintre distanţa focală maximă şi cea minimă din plaja zoom
– ului respectiv. De exemplu, la un obiectiv cu distanţa focală de la 6 la 72
mm, zoomul optic este de 12 x, întrucât 72 : 6 = 12.
B. Unghiul de poză sau unghiul câmpului de fotografiere este
unghiul format de razele extreme ce trec prin centrul optic şi care limitează
imaginea. El este invers proporţional cu distanţa focală: la o distanţă focală
mică, unghiul este mare şi invers, la distanţe focale mari unghiul se
micşorează – vezi tabelul nr. 1.
Prin urmare, dacă fotografiem un subiect din acelaşi punct, cu
acelaşi aparat dar cu obiective cu distanţe focale diferite, vom constata că,
utilizând superangularul putem prinde în poză întreg subiectul, cu obiectivul
normal prindem o parte relativ mare din acesta, iar cu teleobiectivul nu
putem fotografia decât o porţiune restrânsă, chiar dacă, în compensaţie,
avem iluzia că obiectele fotografiate sunt foarte aproape de noi – fig. nr. 8.
Datorită acestei proprietăţi, cu cât distanţa focală creşte, mişcarea care poate
afecta obiectivul în momentul declanşării (tremuratul mâinilor) are efecte
negative tot mai mari asupra calităţii fotografiei (obiectele apar neclare, cu

26
 Fig. 8

29 mm 60 mm 300 mm

Fig. 9 – Cadre luate din acelaşi loc, cu acelaşi aparat foto, dar cu obiective având
distanţă focală şi unghi al câmpului de fotografiere diferite.

dâre ; fotografii le numesc “mişcate”), motiv pentru care, la teleobiective se

impune fie utilizarea trepiedului sau cel puţin a monopodului, fie folosirea
unui timp de expunere foarte scurt (1/1000 s, 1/2000 s, 1/4000 s). Acest
efect este tot mai slab la obiectivele normale, până la insesizabil la
superangulare, încât la aceste categorii putem utiliza timpi de expunere mai
lungi (până la 1/15 s) fără să avem nevoie de trepied. În ultimii ani s-au
produs tot mai multe modele de aparate sau de obiective cu stabilizator
electronic respectiv optic de imagine. Chiar şi utilizând un astfel de
mecanism, la distanţe focale lungi, pentru a evita „mişcarea” fotografiei se
impune folosirea de timpi de expunere cât mai scurţi sau a trepiedului.
C. Luminozitatea este o caracteristică foarte importantă a
obiectivului, indicând cantitatea maximă de lumină ce poate trece prin
acesta.
Luminozitatea (L) depinde, în primul rând, de distanţa focală (F) şi
de diametrul deschiderii maxime a obiectivului (Φ), fiind, de fapt raportul

27
dintre acestea: L = Φ/F. Prin urmare, acest parametru este direct
proporţional cu diametrul obiectivului şi invers proporţional cu distanţa

Fig. nr. 10 – Părţile componente şi caracteristicile obiectivului,

înscrise pe partea frontală a unui aparat digital SLR

focală. Astfel, un teleobiectiv cu un anumit diametru este mai întunecos

decât un obiectiv normal sau un superangular cu acelaşi diametru. De
asemenea, un obiectiv cu o anumită distanţă focală (de exemplu 135 mm) şi
diametru mare este mai luminos decât unul cu aceeaşi distanţă focală dar
mai strâmt (cu diametrul mai mic). De aceea, obiectivele cu zoom au
înscrise pe ele, pentru luminozitate, două valori – una pentru distanţa focală
minimă (valoarea este mai mare) şi alta pentru distanţa focală maximă
(valoarea este mică) – de exemplu 1/2,8 – 1/4 sau 1/3,5 – 1/5,6 etc – fig. nr.
9. Iată alte valori ale acestui parametru, la diferite obiective cu distanţă
focală fixă: la „Smena”, 1/4; la multe din modelele „Zenit” (obiective
„Helios”), 1/2; la obiectivul normal „Pentacon” de la „Praktika”, 1/1,8; la
superangularul „Pentacon” de 28 mm de la „Praktika”, 1/2,8, la obiectivul
de portrete de 50 mm de la Canon, 1/1,8, etc.
Cu un obiectiv luminos se pot realiza cu uşurinţă fotografii bune
chiar în condiţii de lumină puţină, în timp ce unul întunecos poate fi utilizat

28
cu succes doar la scene bine iluminate (în condiţii de lumină slabă şi
obiectiv întunecos fie folosim sensibilitate ISO mare, cu pierderea calităţii
imaginii, fie mărim mult timpul de expunere, cu utilizarea trepiedului).
Luminozitatea obiectivului poate fi reglată (dar numai în sensul
diminuării ei) cu ajutorul diafragmei. Aceasta din urmă este un dispozitiv
plasat în obiectiv, între lentile, care determină cantitatea de lumină ce va
ajunge la peliculă sau la senzor. La aparatele mai vechi (prima jumătate a
secolului XX), diafragma era constituită dintr-o plăcuţă cu mai multe orificii
cu diferite diametre, care se puteau roti, ajungând pe rând în centrul
obiectivului. În timpurile mai recente, până în prezent, dispozitivul de
diafragmă se bazează pe lamele metalice sau din plastic rezistent, care se
apropie sau se depărtează unele de altele, formând astfel între ele un orificiu
care se închide şi se deschide (orificiu numit „iris”).
Valorile diafragmei indică, de fapt, valori ale luminozităţii
obiectivului la un moment dat. Treptele clasice de diafragmă sunt
următoarele: 1/1,4; 1/2, 1/2,8, 1/4, 1/5,6, 1/8, 1/11, 1/16, 1/22, 1/32, 1/64.
Pentru a uşura mult gravarea pe aparat, afişarea pe LCD, precum şi citirea
valorilor, majoritatea fabricanţilor de aparate foto folosesc pentru diafragmă
doar cifra de la numitor, utilizatorii ştiind că, spre exemplu, 4 reprezintă de
fapt 1/4 sau 11 este, în realitate, 1/11 ş.a.m.d. În acest fel simplificat, scara
clasică a diafragmelor este: 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 64, în care
valorile mici reprezintă diafragme mari, luminoase, iar cele mari –
diafragme strânse, adică mici. Aceste valori indică, de fapt, dublarea
cantităţii de lumină la fiecare treaptă. Spre exemplu, 22 oferă o cantitate
dublă de lumină faţă de 32; 16 – dublu faţă de 22; 11 – dublu faţă de 16
ş.a.m.d.. Multe din aparatele analogice sau digitale actuale oferă, însă şi
valori intermediare de diafragmă (4,5; 5; 6,3; 7,1; 9; 10; 13; 14; 18; 20; – la
modelul SLR „Canon 400 D”), mai ales că acestea afişează pe modul de
lucru manual în permanenţă nivelul de expunere pentru valorile setate de
diafragmă şi timp de expunere (nu mai este nevoie a se şti că fiecare treaptă
oferă cantitate dublă de lumină faţă de cea imediat inferioară de pe scara
„clasică”).
La modelele SLR mai vechi cu film, diafragma se potrivea rotind un
inel plasat pe obiectiv; la unele („Zenit E”), era nevoie să fie acţionat un al
doilea inel care, după potrivirea valorii, închidea propriu-zis irisul la
valoarea setată; la modelele mai avansate („Zenit 11”, „Praktika” etc), a
doua operaţie nu mai era necesară, irisul închizându-se automat în
momentul declanşării. În prezent, aparatele cu film şi digitale (cu excepţia
celor complet automate) au, pentru diafragmă, o rotiţă plasată de obicei în
zona superioară – dreapta a corpului (la marea majoritate) sau pe partea

29
posterioară („Sony” DSC „H 7”, „H 9”, „H 50”). Dacă se setează opţiunea
„reglare prioritară a diafragmei” – „A” (de la „aperture” = diafragmă, în
limba engleză) şi se mişcă acea rotiţă, valoarea diafragmei se schimbă până
la valoarea dorită.
Evident că obiectivele mai luminoase (1,4; 1,8; 2; 2,8) oferă
fotografului posibilitatea de a folosi un timp de expunere mai scurt, cu care
poate „îngheţa” mişcarea (vezi capitolul 5.9.), motiv pentru care astfel de
obiective mai sunt numite şi „rapide” (viteza de închidere a obturatorului
este mare, la timpi scurţi) – fig. nr. 9.
D. Profunzimea câmpului sau zona de claritate reprezintă spaţiul din
câmpul de fotografiere, cuprins între o limită interioară şi una exterioară pe
axa optică a obiectivului, în care obiectele apar redate clar. Aşadar, aşa –
numita „claritate” nu vizează doar un obiect, sau o anumită distanţă fixă (3
m sau 1 m, etc) faţă de aparat ci o zonă (între 2 şi 5 m – pentru un subiect
aflat la 3 m distanţă faţă de aparat, între 0,5 şi 2 m – pentru un subiect aflat
la distanţă de 1 m, ş.a.m.d.) în limitele căreia subiectul apare clar.

Fig. 11 – Zona de profunzime redată prin granulele de asfalt clare, focalizate (s-a lucrat
cu diaframă 5,6 şi aparat foto DSLR Nikon D5100).

Zona de claritate este mai mare la obiectivele cu distanţă focală

scurtă şi se micşorează mult la teleobiective. De asemenea, ea creşte cu cât
distanţa până la subiect creşte (de exemplu, la o fotografie macro, la care
subiectul se află la 10 cm de lentila exterioară a obiectivului, zona de

30
claritate este cuprinsă între 7 şi 15 cm, aşadar are o valoare de numai 8 cm,
în timp ce o persoană aflată la 5 m depărtare, va fi „prinsă” într-o zonă de
profunzime de la 4 m la 7,5 m, deci cu o valoare de 3,5 m (350 cm, adică de
44 ori mai mare decât la primul exemplu); în cazul unui arbore aflat la 10 m
distanţă, zona de profunzime poate să fie de la 8 m la infinit).
Din exemplele de mai sus deducem şi că profunzimea câmpului este
mai mare în spatele subiectului (în partea opusă aparatului foto) şi mai mică
în faţa acestuia (către aparatul foto).
În sfârşit, este foarte important de ştiut că zona de claritate se poate
ajusta cu ajutorul diafragmei – cu cât diafragma este mai strânsă, cu atât
profunzimea creşte.
Prin urmare, dacă dorim să obţinem o zonă de profunzime mare,
folosim o distanţă focală cât mai scurtă (wide) şi strângem cât mai mult
diafragma.

Fig. 12 – Floare în Munţii Giurgeului, fotografiată cu diafragmă deschisă

(2,8), stânga, respectiv închisă (8), dreapta.

Fig. 13 – Fotografii la Comana (judeţul Giurgiu), realizate cu diafragmă deschisă (1,8),

stânga, respectiv închisă (8), dreapta.

La aparatele mai vechi cu film, dar cu obiectiv fix, fără zoom

(“Smena”, “Fed”, “Zorki”, “Pentax”, etc), pe obiectiv (în partea de sus a

31
acestuia) era gravată scala profunzimii, în funcţie de distanţele până la
subiect şi de diafragme.
Fig. 14, 15 –
Obiective foto cu
distanţa focală de
50 mm (fixă, fără
zoom), foarte
luminoase
(diafragma
maximă posibilă
1,8), ceea ce le
face foarte bune
pentru portrete,
dar şi pentru
subiecte în
mişcare
(obiectivele
luminoase mai
sunt numite şi
„rapide”, întrucât
ele permit lucrul
cu timpi de
expunere scurţi
chiar şi în
condiţii de
lumină mai
slabă).

E. Puterea de separaţie – este proprietatea obiectivului de a reda pe

fotografie linii paralele şi puncte ce compun subiectul. Ea se determină în
laborator, fotografiind mire cu linii negre şi albe. Puterea de separaţie este
maximă în centru şi scade spre periferie. Se apreciază că este bună când
dimensiunea liniară a celui mai mic element observabil din imagine are o
valoare de 1/1000 – 1/2000 din distanţa focală (M. Ielenicz, 1989). Este
evident că vizibilitatea liniilor şi punctelor pe fotografie depinde şi de alţi
factori: calitatea peliculei sau a senzorului, numărul ISO al acestora,
calitatea procesării fotografiei, mărimea şi numărul de pixeli ale monitorului

32
etc. De aceea este bine a se consulta valoarea acestui indicator din
prospectul tehnic al aparatului sau din revistele de specialitate, valoare
stabilită de firma producătoare.
2.2.3. Alte elemente de pe obiectiv:
La multe din aparatele SLR, pe obiectiv (de obicei în lateral – partea
stângă) există un buton cu ajutorul căruia se selectează modul de focalizare:
automat (AF) sau manual (MF).
La unele obiective (în general scumpe) există stabilizator optic de
imagine (un sistem complicat de inele şi alte piese prinse în obiectiv şi care
fac posibilă captarea la momentul declanşării a unei imagini clare, mai ales
când folosim timpi de expunere lungi şi/sau distanţe focale lungi); acesta
poate fi activat sau dezactivat printr-un buton aflat, de obicei, lângă butonul
AF/MF.
La mărcile care produc aparate SLR atât pe film cât şi digitale, pe
obiectiv este înscrisă printr-un semn sau prin anumite litere felul aparatului
la care se potriveşte respectivul obiectiv (de exemplu, pe obiectivele pentru
„Canon EOS” – bulină roşie și „EF” înseamnă „obiectivul se potriveşte şi
la aparat DSLR cu factor crop şi la aparat DSLR full frame sau aparat SLR
pe film”, pătrăţel alb și „EF – S” desemnează „obiectiv care se potriveşte
doar la aparate DSLR cu factor crop”).
Distanţa minimă la care respectivul obiectiv poate focaliza, sub
forma: „0,38 m - " sau „macro 0,38 m” sau simbolul pentru „macro” – o
floare, lângă care apare valoarea (0,38 m, de exemplu).
Diametrul deschiderii obiectivului, (sub forma „Φ 58 mm”),
important de ştiut pentru utilizarea filtrelor sau a convertoarelor.
Marca obiectivului: „Carl Zeiss”, „Leica”, „Canon Zoom Lens” etc.
Uneori, ţara în care a fost fabricat (cel mai frecvent – Japonia) – fig.
nr. 9.
2.2.4. Iată, în continuare, principalele proprietăţi ale celor trei
categorii de obiective, funcţie de distanţa focală şi de unghiul de poză:
 Obiectivele normale – au distanţa focală egală sau uşor
superioară diagonalei formatului imaginii. La aparatele cu film (diagonala
formatului imaginii este de 43 mm), distanţa focală normală este cuprinsă
între 40 şi 60 mm, iar unghiul de poză – între 37o şi 55o.
Acest fel de obiective se pretează, practic, la toate genurile de
fotografie. Principalul lor avantaj este că nu distorsionează liniile de
perspectivă, imaginea captată fiind identică sau aproape identică celei
percepute cu ochiul liber. Un dezavantaj al distanţei focale normale pentru
subiectele mari (peisaj, arhitectură) este că, în multe dintre situaţii, subiectul
nu intră în întregime în acelaşi cadru, fiind necesară fie îndepărtarea de

33
 acesta (dacă este
posibilă), fie
“prinderea” lui în mai
multe clişee care,
ulterior, vor fi lipite
(panoramare – vezi cap.
5.1.).

Fig. 16 – Obiectiv de 50 mm
(80 mm echivalent pe film
sau full – frame), ataşat de
un aparat DSLR “Canon
1100 D”.

Fig. 17 – Portret
(Ioana), realizat
cu obiectiv de 50
mm (80 mm
format pe film) şi
diafragmă
deschisă (1,8),
ceea ce a făcut
posibilă separarea
subiectului de
fundal (iunie
2018).

Înainte de extinderea obiectivelor cu zoom, majoritatea aparatelor

SLR (evident, analogice) erau vândute cu un obiectiv de 50 mm. Unii
fotografi îl mai utilizează încă, fiind uşor, accesibil ca preţ, util în situaţii de
iluminare redusă şi asigurând o calitate excelentă a imaginii. Şi în prezent,

34
 Fig. 18 – Biserica Mânăstirii “Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, fotografiată cu obiectiv
superangular de 16 mm distanţă focală echivalent la format pe film (februarie 2016).

în epoca fotografiei digitale, multe firme de aparatură foto au lansat

pe piaţă obiective normale cu distanţă focală fixă (50 mm sau 58 mm sau 55
mm, funcţie de marcă), care se potrivesc fie la aparate cu film fie la camere
digitale şi care prezintă avantajele enunţate mai sus (vezi fig. 14, 15, 16);
distanţa focală normală (cel mai frecvent 50 mm) şi faptul că nu au zoom
fac lesnicioasă construcţia (fabricarea) lor la un preţ aşadar redus şi de
obicei foarte luminoase (diafragma maximă posibilă 1,8 sau chiar 1,4,
alteori 2 sau 2,8), ceea ce le face foarte bune pentru portrete (o diafragmă
deschisă face posibile atât lucrul în lumină slabă, cât şi detaşarea subiectului
– clar, de fundal – neclar sau blurat), astfel că uneori asemenea obiective
sunt numite “obiective pentru portret” – vezi capitolul 5.5.
 Obiectivele superangulare oferă o imagine mai largă, unghiul de
fotografiere este larg, deschis, obiectele fotografiate părând a fi mai mici
decât le percepem cu ochiul liber. Aşadar, principalul avantaj este că poate
prinde în acelaşi cadru un ansamblu mare, fără a fi necesară depărtarea de
acesta sau panoramarea. Dezavantajul major constă în deformarea uneori
puternică a liniilor de perspectivă (de exemplu, o clădire fotografiată de la
bază, cu obiectivul îndreptat uşor în sus, dă impresia că va cădea pe spate,
efect numit „boltire” – vezi fig. 24), fapt nedorit, de exemplu, la fotografia

35
ştiinţifică; alt dezavantaj este că obiectele din plan apropiat par a fi enorme
comparativ cu cele din planele îndepărtate, care apar mici şi înghesuite,
fiind împinse înapoi; de asemenea, obiectele de la marginile cadrului par
alungite şi înclinate către centrul fotografiei – vezi fig. 35.
Un alt avantaj important al superangularelor este zona de profunzime
foarte mare oferită (mai ales în condiţii de diafragmă mult strânsă) – vezi
subcapitolul 2.2.2. – D.
 Teleobiectivele sunt obiective cu distanţa focală mai mare
decât a celor normale şi care măresc, apropie (uneori foarte mult) obiectele
aflate la anumite distanţe de aparat. Principalul avantaj constă în aceea că
putem fotografia subiecte aflate la distanţă, de care nu ne putem apropia
(animale sălbatice, fază dintr-un meci de fotbal, detalii din faţada unei
clădiri, erupţia unui vulcan, etc) şi care, cu obiective normale sau
superangulare ar apărea mici, nesemnificative în poză (cu obiectiv „tele”
acestea vor umple cadrul, părând a fi mult mai aproape decât le percepem cu

Fig. 19 – Teleobiectiv cu zoom de 70 – 300 mm (echivalent 112 – 480 mm la format pe

film sau full – frame), ataşat la un aparat DSLR “Canon 1100 D”.

ochiul liber şi în acest fel putem răspunde la una din cele mai importante
cerinţe de la crearea unei compoziţii şi de la etapa “încadrarea”, anume

36
aceea ca subiectul să aibă dimensiunile cele mai mari din poză – vezi
capitolele 6 şi 7.2.2.).
Dezavantajele teleobiectivelor sunt: unghiul de vizare este mic (între
3o şi 35o); obţinerea de imagini „mişcate” adică neclare, dacă folosim timpi
de expunere mai lungi de 1/500 s şi nu fixăm aparatul pe trepied;
perspectiva pare să fie comprimată, adică se pierde din efectul de volum, de
tridimensionalitate; zonă de profunzime mică (se recomandă închiderea cât
mai mult a diafragmei).

Fig. 20 – Imagine luată cu teleobiectiv (distanţă focală de 270 mm, format pe film sau
full – frame); se constată comprimarea planurilor în perspectivă (reducerea
perspectivei).

2.3. Obturatorul

Este mecanismul care, practic, face poza. Este format de obicei din
plăcuţe, lamele metalice sau perdele din pânză neagră cauciucată, plasate în
corpul aparatului, care se deschid şi apoi se închid, lăsând lumina să treacă
până la film sau senzor, la momentul declanşării. Timpul pentru care lumina
(imaginea) ce vine de la obiectiv ajunge la senzor sau peliculă este
întotdeauna bine determinat şi se numeşte timp de expunere. Acesta se poate
alege de către fotograf (pe modurile „M” adică „manual” şi „Tv” adică
„time value”) sau poate fi ales automat de către aparat, în funcţie de

37
cantitatea de lumină din scenă, dar şi de felul programului cu care se
lucrează (pe modul „sporturi”, aparatul va alege un timp de expunere cât
mai scurt, pe modul „peisaj”, va alege o diafragmă cât mai strânsă şi, din
această cauză, un timp de expunere mai lung, etc).
Sunt două tipuri de obturatoare: de tip central şi de tip perdea.
Obturatorul de tip central este plasat în obiectiv, între lentile sau
imediat în spatele obiectivului, fiind alcătuit din lamele (din plastic sau
metal subţire) care se deschid şi se închid în momentul declanşării, lăsând
prin orificiul creat lumina să pătrundă prin camera obscură, spre senzor sau
film. Acest fel de obturator este întâlnit la aparatele cu film şi digitale
compacte, ultracompacte şi alte tipuri decât SLR (de exemplu modelul
„Smena”, pe film).
Avantajele acestui tip de obturator sunt dimensiunile reduse, modul
simplu de funcţionare, dar prezintă dezavantajul că imaginile obţinute vor fi
mai luminoase în centru şi mai întunecate spre periferie (efectul este numit
“vignetare”).
Obturatorul de tip perdea este plasat în planul focal sau planul
filmului, adică în spatele camerei obscure. Este format din perdele negre de
pânză cauciucată (la „Zenit”, „Fed” ş.a.), plăcuţe metalice subţiri (la
„Praktika” şi alte modele SLR mai vechi precum „Fujika”, „Pentax”),
plăcuţe subţiri din plastic rezistent perfect opac – la modelele SLR mai noi.
Perdelele sau plăcuţele se deplasează în lateral şi sus – jos, lăsând între ele o
fantă care baleiază suprafaţa clişeului de film sau a senzorului,
impresionându-l pe acesta, după care revin la poziţia inițială. La modelele
mai vechi, mecanice („Zenit”, „Praktika” ş.a.), revenirea perdelelor sau a
plăcuţelor la poziţia iniţială se face prin acţionarea unei manete, operaţia
numindu-se „armarea obturatorului”, sau simplu, “armare”. Marele avantaj
al acestui tip de obturator constă în expunerea uniformă, egală, a întregii
suprafeţe a senzorului sau a clişeului de film.
Timpul de expunere se măsoară în secunde, indiferent dacă este
supraunitar (1 s; 1,5 s; 2 s; 10 s etc), sau subunitar (1/2 s; 1/4 s; 1/30 s etc).
Valorile „clasice” ale acestuia, pentru care cantitatea de lumină ce ajunge la
peliculă se înjumătăţeşte la fiecare treaptă, sunt următoarele: 1, 1/2, 1/4, 1/8,
1/15, 1/30, 1/60, 1/125, 1/250, 1/500, 1/1000, 1/2000, 1/4000. Pentru a se
uşura mult gravarea pe aparat, afişarea pe display, dar şi citirea de către
utilizatori, fabricanţii de aparate foto au convenit (ca şi la valorile de
diafragmă) ca timpii de expunere să fie înscrişi numai prin valoarea de la
numitor: 1, 2, 4, 8, 15, 30, 60, 125, 250, 500, 1000, 2000, 4000, fotografii
ştiind că, de exemplu, 500 reprezintă de fapt 1/500 s, 60 = 1/60 s, 15 = 1/15

38
s, etc şi că un timp de expunnere de 1000 este mai scurt decât unul de 125 şi
mult mai scurt decât valoarea 15.
Fig. 21 –
Imagine
nocturnă luată
cu timp de
expunere lung
(10 s) şi
aparatul nefixat
pe trepied (ţinut
în mână).

Fig. 22 –
Imagine
nocturnă luată
cu timp de
expunere lung
(10 s) şi
aparatul fixat
pe trepied.

Aşadar, pentru treptele clasice de timpi de expunere, la trecerea de la

o treaptă inferioară (125, de exemplu) la una imediat superioară (60),
cantitatea de lumină ce ajunge la peliculă se dublează. Multe din aparatele
moderne, însă, au posibilitatea să declanşeze obturatorul şi la valori
intermediare de timpi de expunere. De exemplu, la modelul pe film „Canon
EOS 3000 N”, scala timpilor de expunere subunitari (sub o secundă) este

39
următoarea: 1; 0,7; 2; 3; 4; 6; 8; 10; 15; 20; 30; 45; 60; 90; 125; 180; 250;
350; 500; 750; 1000; 1500; 2000, aşadar 23 trepte, spre deosebire de cele
clasice, în număr de numai 12 (fără valoarea 4000, posibiă doar la modelele
mai evoluate). Pe aparatele care au şi timpi de expunere supraunitari (mai
mari de o secundă), valorile acestora din urmă sunt gravate cu o altă culoare
(de exemplu portocaliu) decât la cei subunitari (de exemplu, alb) sau, dacă
au display, afişează pe acesta timpul sub forma „4s”, 15s”, 20s”, etc în timp
ce la timpii subunitari se afişează doar numărul, fără adaosul „s”.
Aparatele SLR, pe film sau digitale, au o plajă uneori foarte largă de
timpi de expunere, de la foarte scurţi (1/4000 s), la nelimitat. Această ultimă
opţiune (timp nelimitat) se referă la expunerea peliculei sau a senzorului
atâta timp cât declanşatorul este apăsat, fiind foarte utilă la fotografia
nocturnă, în peșteri sau a subiectelor întunecoase. În această situaţie, se
impune fixarea aparatului pe trepied şi utilizarea declanşatorului flexibil sau
a telecomenzii, pentru a se evita mişcarea aparatului. Putem fotografia cu
timp nelimitat sau cel puţin de câteva secunde şi cu aparatul ţinut în mână şi
mişcat în mod deliberat, obţinând în acest fel efectul de mişcare a
subiectului (subiect cu dâre) – vezi şi capitolul 5.9.

2.4. Vizorul

Fig. 23 – Principiul vizorului cu geam.

Este un component foarte important al aparatului foto, făcând

posibilă încadrarea, adică stabilirea limitelor cadrului fotografiat.
Sunt mai multe tipuri de vizor, deosebindu-se totuşi trei categorii
principale: vizor optic cu geam, vizor de tip LCD şi vizor optic reflex (cu
vizare prin obiectiv).

40
 A. Vizorul optic cu geam apare îndeosebi la aparatele ultracompacte
digitale sau pe film, dar şi la unele modele compacte pe film, automate sau
cu reglaje manuale (Smena, Fed, Zorki ş.a.).
Principalul dezavantaj al acestui tip de vizor vine de la
neconcordanţa dintre ceea ce vizăm şi ceea ce fotografiem, el fiind un
sistem optic plasat deasupra obiectivului sau în partea de sus – lateral a
aparatului, între axa sa optică şi cea a obiectivului formându-se un unghi,
numit unghi de paralaxă. Este ca şi cum ne-am uita la un obiect doar cu
ochiul stâng şi apoi doar cu ochiul drept, constatând că în ultimul caz,
respectivul obiect apare mai la dreapta decât în prima situaţie – fig. 23.
Un alt dezavantaj constă în faptul că nu ne oferă posibilitatea să
vedem dacă subiectul vizat va ieşi clar pe poză, întrucât vizarea nu se face
prin obiectiv.
Vizorul cu geam prezintă avantajul (pe care celelalte două tipuri nu-l
oferă) că nu întrerupe vizarea în timpul declanşării obturatorului.
B. Vizorul de tip LCD – este caracteristic doar aparatelor digitale şi
anume celor compacte, ultracompacte și unora din DSLR – uri (cele care au
funcția „Live wiew”). Este vorba, de fapt, de display-ul cu cristale lichide al
aparatului, care ne arată live (în direct) imaginea care va deveni fotografie,
la unele aparate existând posibilitatea comutării imaginii de la LCD la
„finder” (vizor), care oferă o mai bună vizibilitate în condiţii de lumină
ambiantă puternică. Marele avantaj al acestui gen de vizor este că ne arată în
timp real nivelul de expunere al scenei care va fi fotografiată, astfel că vom
şti înainte de declanşare cât de luminoasă sau de întunecată va fi fotografia,
în funcţie de parametrii setaţi; în felul acesta este foarte uşor să alegem
sensibilitatea ISO, timpul de expunere şi diafragma, având la îndemână feed
– back – ul oferit de LCD. Dezavantajul major constă în slaba vizibilitate a
LCD – ului afară, la lumină puternică, inclusiv uitându-ne prin finder
(vizor), acesta fiind de fapt tot un LCD (protejat de ocularul vizorului) şi nu
un sistem eminamente optic, ca la tipul reflex cu vizare prin obiectiv.
La unele modele digitale ultracompacte, singura modalitate de
încadrare este vizualizarea LCD – ului aparatului, fără opţiunea „finder”, cu
dezavantajul amintit mai sus.
C. Vizorul optic reflex (cu vizare prin obiectiv) – este cel mai
performant tip de vizor, întrucât ne oferă exact imaginea care va apărea pe
fotografie şi, în plus faţă de tipul LCD, cadrul ce va fi fotografiat este mult
mai vizibil, sistemul acesta fiind unul optic şi nu unul electronic. De
asemenea, cu ajutorul său, se poate verifica focalizarea corectă (automată
sau manuală) pe obiectul dorit.

41
 Vizorul reflex se întâlneşte doar la aparatele SLR („Single Lens
Reflex”). El este alcătuit din: obiectiv, oglindă, pentaprismă şi ocular.
Imaginea venită de la obiectiv este reflectată de oglindă şi pentaprismă la
ocular – fig. 24. Trebuie menţionat că mărimea imaginii oferită de vizorul
reflex este funcţie de formatul imaginii; la majoritatea aparatelor DSLR,
formatul imaginii este mai mic decât 36 x 24 mm (cât este la modelele cu
film de 35 mm), astfel, având impresia că imaginea vizată este mai mică
decât ceea ce vedem cu ochiul liber. Există însă şi aparate digitale „full
frame” (cadru întreg), mult mai scumpe însă, la care formatul imaginii este
acelaşi ca la aparatele pe film de 35 mm.

Fig. 24 – Principiul vizorului de tip reflex cu vizare prin obiectiv

Aplicaţii: 1. Realizaţi trei fotografii din acelaşi loc, spre acelaşi

subiect, cu acelaşi aparat dar cu distanţe focale diferite (superangular,
normal şi tele), utilizând acelaşi timp de expunere (1/30 s), aceeaşi
diafragmă (1/5,6 sau 1/8 etc, funcţie de cantitatea de lumină din scenă) şi

42
aceeaşi sensibilitate ISO (nu mai mult de 200 ISO), ţinând aparatul foto în
mână (neutilizând trepied). Comparaţi apoi rezultatele, încercând să
observaţi, în primul rând dacă există diferenţă în ce priveşte claritatea pe
cele trei fotografii.
2. Realizaţi trei fotografii cu acelaşi subiect, aceeaşi distanţă focală,
acelaşi aparat, dar utilizând perechi diferite ale diafragmei şi timpului de
expunere, cu condiţia ca acestea să dea aceeaşi valoare a expunerii (de
exemplu 1/30 s cu 1/22, apoi 1/250 s cu 1/8, apoi 1/2000 s cu 1/2). Încercaţi
să observaţi dacă zona de profunzime este mai mare la diafragma 1/22 faţă
de 1/8 şi cu mult mai mare decât la 1/2.

43
 CAPITOLUL 3 – ACCESORII FOTO
Aparatul foto şi obiectivele sunt esenţiale în fotografiere, de
asemenea filmele, cardurile de memorie, însă, pentru a reuşi fotografii bune
sau chiar profesioniste și în cele mai variate condiţii de lucru, sunt necesare
o serie de accesorii. În această categorie intră trepiedele, filtrele, bliţul
electronic.

3.1. Trepiedele

Sunt dispozitive alcătuite dintr-un cap, un ax vertical şi trei picioare

telescopice, pe care aparatul foto poate fi fixat cu scopul de a se asigura
susţinerea cât mai fermă a acestuia, necesară mai ales la unele genuri:
nocturnă, peşteră, sport, interior (dovedindu-se util la toate categoriile de
fotografii; Fig. 25).
Susţinând cu fermitate aparatul foto, trepiedul elimină vibraţiile,
obţinându-se, astfel, fotografii mai clare. Vom putea folosi în aceste condiţii
orice tip de film dorim, orice sensibilitate ISO a senzorului, orice deschidere
a diafragmei şi timp de expunere care se potrivesc cu subiectul, fără a avea
probleme cu neclaritatea dată de mişcarea aparatului foto, mai ales la
expunerile lungi (din această cauză utilitatea maximă a trepiedului, cel puţin

Fig. 25 – Fotografie nocurnă la Giurgiu (septembrie 2016); s-a lucrat cu trepied, cu timp
de expunere de 8 s, diafragmă 1/5,6, ISO = 200, aparat foto DSLR “Canon 1100 D”.

44
pentru amatori, este la fotografia nocturnă și la cea în peșteri, la care timpul
de expunere ajunge şi la 30...40 secunde şi mai mult).
Un trepied permite un studiu atent al compoziţiei pe ecranul LCD,
sau chiar privind prin ocularul vizorului (la aparatele cu film sau la cele
SLR). Putem regla înălţimea aparatului, unghiul format de axul optic cu
orizontala locului (de fapt, îl putem mişca pe toate direcţiile), şi putem
continua cu mici ajustări până ce avem încadrarea dorită.
Calităţile unui trepied sunt cu atât mai bune cu cât acesta este mai
mare (dar şi mai greu şi mai scump), situaţie în care va fi folosit mai ales în
studio sau în locuri accesibile. Pentru deplasări lungi, uneori chiar cu
rucsacul în spate, evident că vom folosi un trepied mai mic şi uşor, care însă
nu va asigura fixarea fermă mai ales a aparatelor grele, cu teleobiective
mari. În astfel de situaţii, ne vom folosi cu mult succes de aparatele foto
compacte, mai uşoare şi mai scurte decât SLR-urile.
Iată, în continuare, câteva sfaturi utile la achiziţionarea unui trepied
(după P. K. Burian și R. Caputo, 2003, cu completări):
 Trepiedele ale căror picioare sunt formate din câte trei
secţiuni vor fi mai rigide decât cele cu patru secţiuni.
 Modelele realizate din ţeavă metalică au o rigiditate mai
mare decât cele din profil în ”U”.
 Trepiedele care oferă posibilitatea reglării individuale a
unghiului picioarelor sunt foarte practice în condiţii de teren
denivelat (situaţie frecvent întâlnită la fotografii geografi).
 Deşi sistemul de blocare a picioarelor cu pârghii este mult
mai uşor de manevrat, unii fotografi preferă, pentru siguranţă
maximă, sistemele cu filet.

3.2. Filtrele

Sunt, practic, bucăţi circulare de sticlă tratată, cu anumite proprietăţi

optice de a opri unele radiaţii sau de a le accentua pe altele.
Importantă pentru achiziţionarea unui filtru este cunoaşterea
diametrului obiectivului sau al adaptorului pe care acesta se ataşează (58
mm, 67 mm, etc) – vezi subcap. 2.2.3.
3.2.1. Filtrul pentru radiaţia ultravioletă este, probabil, cel mai
folosit, chiar şi de către amatori, el fiind confecţionat dintr-o sticlă specială
perfect transparentă şi, din această cauză, este utilizat şi pe post de geam de
protecţie pentru obiectiv.
Radiaţia ultravioletă influenţează emulsia fotografică şi senzorii
CCD sau CMOS, pentru că este o radiaţie cu lungime de undă din afara

45
spectrului vizibil şi este considerată (din punct de vedere fotografic) radiaţie
parazită, trebuind să fie eliminată. Fiind o radiaţie din imediata apropiere a
spectrului vizibil, emulsia fotosensibilă şi senzorii CCD sau CMOS o
captează. Influenţele sunt vizibile şi „remarcabile", dacă nu chiar
dezastruase: culori spălăcite, contrast scăzut, voaluri albe pe imagine, etc.
Depinde de gradul de radiaţie din ziua respectivă (e variabilă ca intensitate
în timp), depinde de orientarea aparatului foto (o fotografie făcută cu un
subiect aflat complet în umbră nu va fi parazitată de prea multă radiaţie uv).
În plus, prin folosirea filtrului uv, calitatea fotografiei nu scade absolut
deloc; este un filtru inert, fără influenţe negative.
Imaginea „parazită" produsă de radiaţiile cu lungimi de undă mai
scurte decât radiaţia vizibilă (deci gama uv) se formează la aprox. 0,01 mm
în faţa planului senzorului sau planului filmului (distanţa este variabilă în
funcţie de lungimea de undă şi de indicele de refracţie al sticlei
obiectivului), fapt care duce la „mânjirea" contururilor şi la „spălarea"
culorilor (prin alterarea radiaţiilor din spectrul vizibil).
Prin urmare, folosind un filtru uv vom obţine imagini mai bune, cu
culori mai precise şi contururi mai clare decât în varianta nefolosirii
acestuia.
3.2.2. Filtrul de polarizare nefiind un filtru colorat este la fel de
util în fotografia alb – negru cât şi în cea color. Prin blocarea luminii
polarizate arbitrar ce se reflectă din picăturile de ploaie şi din particulele din
aer, el va genera o imagine mai bogată (închisă) a cerului senin (efectul este
maxim atunci când între axul optic al aparatului şi direcţia Soarelui se
formează unghi de 90o), va reduce strălucirea suprafeţelor lucioase (sticla,
apa, frunzişul ud, suprafeţele vopsite), dar şi a unora mai puţin reflectante,
cum ar fi stâncile sau solul. Ca urmare, culorile obţinute vor fi mai bogate,
mai vii, fiind scoase la iveală mai multe detalii. De asemenea, efectul de aer
ceţos (pâclă) va fi substanţial atenuat prin folosirea polarizatorului – figurile
26, 27, 28, 29.
De obicei, în fotografie se folosește filtrul de polarizare circulară
care, la momentul încadrării, trebuie rotit până se obține efectul maxim sau
un efect mai atenuat, în funcție de dorința fotografului.
3.2.3. Filtrele colorate sunt folosite pentru modificarea temperaturii
de culoare a luminii din scenă. Spre exemplu, un filtru portocaliu pal, folosit
la o oră după răsăritul soarelui, va putea restaura ceva din căldura ce ar fi
apărut în mod natural cu puţin timp mai devreme. Dacă facem un portret la
apus de soare şi nu dorim o redare prea caldă (faţa roşie), un filtru albastru
pal va produce un aspect mult mai natural. De asemenea, dacă lucrăm în

46
Fig. 26, 27: filtrul de polarizare circulară, folosit numai în imaginea de jos, elimină
efectul de aer cețos şi face contrastul mai bun şi culorile mai vii; Munţii Bucegi văzuţi de
pe Piciorul Câinelui (M. Baiului), mai 2013; aparat compact “Sony DSC H50”; la
imaginea de sus (fără filtru) s-a lucrat cu: T = 1/200 s, D (F stop) = 1/7,1, ISO = 100; la
imaginea de jos (cu filtru) s-a lucrat cu: T = 1/50 s, D (F stop) = 1/8, ISO = 100.

47
condiţii de cer noros sau în umbră, în aer liber, cu film de exterior, tentele de
culoare vor fi foarte spre albastru (reci), fiind nevoie de un filtru portocaliu
mediu, care contracarează lumina cu tentă albastră. În ultima situaţie
rezolvarea, la aparatele foto digitale, este setarea corectă a balansului de alb,
nemaifiind nevoie de filtru. Mai mult decât atât, sunt mărci de camere
digitale care au în meniu așa–numite filtre (rece, cald, verde, roșu, albastru –
la camera Sony „Cyber – Shot” H 50).

Fig. 28, 29
– Fag în
Munţii
Mehedinţi
(iulie 2015),
fotografiat
fără filtru
de
polarizare
(sus) şi cu
filtru de
polarizare
(jos) (aparat
foto DSLR
“Canon
1100 D”).

3.2.4. De asemenea, multe filtre pot fi utilizate în fotografia alb-

negru pentru întărirea, accentuarea, deschiderea sau închiderea tonului de

48
gri al anumitor suprafeţe sau obiecte din poză. De exemplu, pentru
închiderea (uneori dramatică) a tonului unui cer senin se va folosi filtru
galben (culoare opusă albastrului); pentru deschiderea tonului de gri al unor
trandafiri roşii (şi, în acest fel, evidenţierea lor în fotografie) se va folosi un
filtru de aceeaşi culoare cu a florilor respective.

3.3. Bliţurile

Sunt dispozitive electronice, uneori incorporate aparatului, alteori

ataşate de acesta sau chiar detaşate de aparat, care generează o lumină albă
de intensitate mai mare sau mai mică.
Pentru fotografiile de interior, importanţa unei surse puternice de
lumină este evidentă; ea va permite realizarea de imagini de luminozitate
suficientă, pline de culoare, lipsite de zgomotul vizibil îndeosebi la
fotografiile subexpuse (sau lipsite de granulaţia vizibilă a unui film de
sensibilitate mare) şi fără necesitatea utilizării unui trepied. Această sursă
portabilă de lumină este utilizată din ce în ce mai mult atât pentru fotografii
de interior cât şi în aer liber, ca sursă de iluminare suplimentară, pentru a
crea imagini mai interesante.
La utilizarea bliţului, în primul rând este necesr să introducem
bateriile, după care acesta va fi ataşat aparatului foto. Cuplarea se face de
obicei cu ajutorul unui sistem de prindere ce integrează contacte care
asigură declanşarea bliţului concomitent cu deschiderea obturatorului (sanie
sau culisă pentru bliț).
La pornirea bliţului, timp de câteva secunde, se produce încărcarea
electrică a unui condensator. Pe carcasa aparatului se va aprinde un led la
terminarea încărcării.
Apoi reglăm deschiderea diafragmei şi timpul de expunere, în
conformitate cu valorile înscrise pe spatele bliţului; cu cât distanţa până la
subiect este mai mare, valoarea expunerii va fi mai mare şi invers.
Când fotograful va declanşa, bliţul va lumina pentru un timp foarte
scurt (între 1/1000 şi 1/40.000 s) la momentul deschiderii obturatorului,
ducând la impresionarea senzorului sau a filmului.
Bliţul ataşat aparatului foto şi îndreptat direct asupra subiectului nu
va realiza imagini plăcute privitorului, întrucât lumina directă din faţă
elimină orice umbră. În acelaşi timp, ea va crea umbre puternice pe peretele
din spatele subiectului. Ambele probleme pot fi rezolvate prin îndreptarea
bliţului spre un perete lateral sau spre tavan (de unde lumina să se reflecte
spre subiect), recomandat fiind ca ambele să fie albe. Pentru aceasta, însă,

49
este nevoie de un bliţ cu cap rabatabil (pentru reflectare din tavan) sau cu
cap pivotant (pentru reflectarea dintr-un perete lateral).
O altă regulă ce trebuie respectată la lucrul cu blițul atașat pe
aparatul foto este că acesta nu se recomandă pentru subiecte mai apropiate
de 2 m, întrucât există riscul „arderii” (supraexpunerii) acestora.
Pentru a putea folosi bliţul detaşat de aparatul foto este nevoie de un
cablu de conexiune între aparatul foto şi bliţ. La aparatele SLR moderne
producătorul oferă de obicei şi un cablu adaptor TTL pentru a putea extinde
posibilităţile aparatului; un capăt al cablului se va conecta la culisa (sania)
pentru papucul bliţului de pe aparat, iar celălalt capăt (care are forma culisei
de pe aparat) va fi cuplat la bliţ – sau la mai multe bliţuri, funcţie de
construcţie, în felul acesta având posibilitatea de a poziţiona sursa de lumină
exact în locul dorit.
Mai nou, se pot achiziţiona de pe piaţă la preţuri rezonabile, bliţuri
exterioare care declanşează o dată cu aparatul, dacă este setat pe modul
„slave” („sclav”, din limba engleză), dar cu condiţia ca aparatul foto să aibă
el însuşi un bliţ incorporat;
când acesta din urmă
declanşează, lumina sa care
ajunge şi la bliţul exterior
respectiv îl face şi pe acesta
să declanşeze; o dată cu
bliţul exterior este
achiziţionat (în kit-ul de
cumpărare) şi un suport pe
care acesta poate fi aşezat
oriunde în încăpere şi poate
fi orientat în ce direcţie
dorim, dacă are cap rabatabil
şi pivotant, ajutându-ne să
avem un control aproape
perfect asupra luminii la
fotografiere – fig. 34 – 37.

Fig. 30 – Efectul de „ochi roşii”

rezultat la fotografierea în
interior (lumină slabă), cu bliţul
incorporat al aparatului foto.

50
 Efectul de ochi roşii apare când bliţul luminează fundul de ochi al
subiectului. Pentru a evita acest efect avem la dispoziţie următoarele soluţii:
depărtăm bliţul de aparat; dirijăm lumina bliţului spre un perete lateral sau
spre tavan; fotografiem cu un obiectiv cu distanţă focală mai mică şi ne
apropiem de subiect; mărim luminozitatea ambiantă din cameră prin
aprinderea mai multor lumini; cerem subiectului să nu privească direct spre
aparatul foto; utilizăm facilităţile de reducere a efectului de ochi roşii oferite
de aparatul foto (ce fac ca pupilele să se închidă înainte de realizarea
expunerii) – fig. 30.
De asemenea, trebuie să poziţionăm subiectul astfel încât să nu
existe în cadru niciun obiect care ar reflecta în mod nedorit lumina bliţului:
un geam, o oglindă, un tablou înrămat cu sticlă etc.
De multe ori, bliţul este necesar şi la fotografierea în aer liber. Iată,
în continuare, câteva situaţii de genul acesta:
 Pentru a înmuia umbrele puternice (cum ar fi umbra lăsată de
borurile pălăriei pe faţa subiectului) ce pot estompa complet detalii
importante. Bliţul poate umple, de asemenea, orbitele întunecate ale
ochilor cauzate de iluminarea de sus într-o zi însorită la amiază (mai
ales vara, când soarele urcă mult pe cer) – fig. 31.

Fig. 31 –
Atenuarea
umbrei de pe
chip lăsată de
borurile
pălăriei, prin
folosirea bliţului
incorporat al
aparatului
(„Sony DSC H
50”).

 În cazul unei iluminări puternice din spate, o expunere fără bliţ va

avea un contrast puternic, astfel că filmul sau senzorul nu vor putea
reţine detalii atât din fundalul luminos cât şi de pe subiectul mult
mai întunecat, decât dacă folosim bliţul cu rol de lumină de umplere
(vezi Dicţionar).

51
  În bătaia vântului, iarba şi florile se mişcă şi vor ieşi neclare în
fotografie dacă nu folosim bliţul; dacă îl folosim, însă, lumina
acestuia care, aşa cum arătam anterior, se descarcă într-un interval de
timp extrem de scurt, stabilizează mişcarea, subiectul fiind redat clar
în poză.
O atenţie deosebită trebuie acordată, la lucrul cu bliţul în aer liber,
balansului de alb, întrucât temperatura de culoare a luminii acestuia diferă
de cea a luminii de la Soare sau nori. La unele aparate digitale (în special
compacte şi ultracompacte), chiar dacă lucrăm afară (la lumină naturală), o
dată ce activăm bliţul, balansul de alb va fi setat automat de către aparat la
temperatura de culoare a luminii acestuia. La aparatele DSLR, dimpotrivă,
putem lucra cu bliţul la ce temperatură de culoare dorim, acest lucru fiind
util atunci când lumina de la bliţ este folosită doar ca lumină de umplere sau
pentru obiecte aflate în prim plan, în timp ce mare parte din poză nu este
afectată de acţiunea acestuia (Fig. 32, 33).

Fig. 32, 33 – Fotografii la

Mânăstirea Ciolanu
(judeţul Buzău) fără bliț
(sus) și cu bliț (jos); s-a
lucrat cu aparat foto
digital compact, „Sony
DSC H 50”; mai, 2009;
utilizarea bliţului în
imaginea de jos a făcut ca
şi balansul de alb să se
modifice automat pe
„flash”, ceea ce poate fi
un inconvenient.

52
Fig. 34, 35 – Utilizarea bliţului pe modul „slave” poate crea efecte artistice (imaginea de
sus) şi totodată rezolvă problema luminii insuficiente în interior (ambele imagini).

53
 Fig. 36, 37 – Bliţul utilizat în modul
„slave” şi îndreptat spre tavan (alb)
rezolvă cu brio problema luminii puţine
din interior; lumina reflectată din
tavan este mai blândă şi elimină,
totodată, riscul de apariţie a efectului
de ochi roşii; la ambele fotografii s-a
lucrat cu diafragmă strânsă (1/8),
pentru o zonă de claritate cât mai mare,
o sensibilitate a senzorului de 400 ISO
şi un timp de expunere de 1/60 s.

54
 CAPITOLUL 4 – MATERIALE FOTOSENSIBILE
În această categorie intră: filmele negative, filmele diapozitive, hârtia
fotografică. Primele două categorii se folosesc, evident, doar cu aparate foto
analogice (cu film).
4.1. Filmele negative

Pot fi alb/negru şi respectiv color. Se numesc „negative”, întrucât

redau realitatea fotografiată în culori complementare, opuse (de exemplu,
roşul este redat prin verde şi invers, verdele prin roşu, albastrul prin galben
şi invers). Pe filmul alb/negru, albul din realitate este redat prin negru pe
film şi invers, negrul – prin alb. La acest fel de film, obiectele de anumite
culori sunt redate doar prin tonuri de gri, având pe film strălucire tot mai
mare (spre alb) cu cât sunt mai închise la culoare în realitate şi tot mai mică
(spre negru) cu cât, în realitate, ele sunt mai deschise.

Fig. 38 – Secţiune prin filmul negativ alb-negru.

4.1.1. Filmul
negativ alb-negru se
obţine pe baza
principiului
fotosensibilităţii
halogenurilor de argint
(bromură, clorură, iodură
de argint). Acestea fac
parte din emulsia
fotosensibilă a filmului în
pondere de 35...38 %,
alături de gelatină (52 %),
apă (10 %). Cristalele de
săruri de argint au
diametre microscopice
(0,2 – 5 µ), iar emulsia
care le conţine are o grosime de 8 – 15 µ – fig. 38.
Expunerea la lumină a emulsiei produce transformări fizice şi
chimice la nivelul sărurilor de argint, ceea ce duce la realizarea unei imagini
ce devine vizibilă numai după developare (după M. Ielenicz, 1989). Ce se
întâmplă de fapt ? La declanşare, obturatorul aparatului lasă lumina de la
subiect să pătrundă prin camera obscură, până la film, impresionând emulsia
acestuia. Vorbim, la acest moment, de o imagine latentă, întrucât, dacă

55
scoatem filmul din aparat (ceea ce ar fi o greşeală) nu vedem nimic pe
acesta. Abia la trecerea filmului prin revelator, în condiţii de întuneric
perfect, sărurile de argint la care a ajuns lumină în diferite proporţii (la
momentul fotografierii) se transformă în argint metalic, care este perfect
opac (areale întunecate pe film). Sărurile de argint la care nu a ajuns lumină
(corespunzând obiectelor întunecate din scena fotografiată) sunt îndepărtate
de pe peliculă la trecerea acesteia prin fixator, astfel că aceste areale sunt,
dacă privim filmul în lumină, albe (sărurile au fost îndepărtate, rămânând,
prin urmare, doar suportul, care este transparent).

Fig. 39 – Biserică din lemn în Muzeul Satului din Bucureşti (iunie 2016), fotografie
realizată cu aparat SLR „Canon 3000 N” şi peliculă alb/negru de 100 ISO.

4.1.2. La filmele negative color, principiul obţinerii imaginii constă,

de fapt, în suprapunerea a trei imagini distincte, câte una pentru
complementara fiecăreia din cele trei culori fundamentale. Aceste trei
imagini rezultă din impresionarea fiecărui strat de emulsie de pe film (sunt
trei straturi de emulsie, unul pentru albastru, unul pentru verde şi al treilea –
pentru roşu) – fig. 40.
Fiecare strat de culoare conţine câte o substanţă (pigmenţi coloraţi)
care, prin developare, produce culoarea în stratul respectiv.

56
Fig. 40 – Secţiune prin filmul
negativ color.

Stratele de culoare
sunt aplicate, ca şi la filmul
alb/negru, pe un suport
transparent şi flexibil.
Fiecare strat este format
dintr-o emulsie de gelatină
conţinând o halogenură de
argint. Pe lângă aceasta,
există în fiecare strat câte o
substanţă care, prin
procesul de developare va
da naştere unui pigment
colorat în una din cele trei
culori fundamentale.

Fig. 41 – Instantanee realizată cu film negativ color “Kodak Gold”, 200 ISO.

57
 În figura 38 este redată schematic o secţiune prin pelicula color. Pe
suportul de 0,12 mm grosime, fabricat dintr-un material flexibil, transparent
şi neinflamabil, sunt aplicate straturile de emulsie şi straturile ajutătoare.
Stratul exterior (I) este alcătuit dintr-o emulsie fotosensibilă care
conţine halogenură de argint şi o substanţă de natură organică cu structură
complicată care va produce în acest strat, prin procesul de developare, un
colorant galben. Acest strat este sensibil la radiaţiile treimii de spectru care
conţine culoarea albastră. Culoarea galbenă care va rezulta după developare
în acest strat este, deci, complementară radiaţiilor care acţionează asupra ei.
Între straturile I şi II se găseşte un strat ajutător extrem de subţire
din argint coloidal, care joacă rolul unui filtru galben. Scopul său este de a
opri treimea albastră a spectrului care a acţionat asupra stratului I, astfel ca
straturile II şi III să fie impresionate numai de celelalte două treimi ale
spectrului.
Stratul II este format dintr-o emulsie care conţine, pe lângă
halogenura de argint, o substanţă care, prin developare, va genera un
colorant purpuriu. Acest strat este sensibil la treimea de spectru vizibil care
conţine culoarea verde. Colorantul purpuriu produs prin developare este
complementar culorilor spectrului faţă de care stratul este sensibil.
Stratul III este impresionat de ultima treime a spectrului, aceea care
conţine culoarea roşie. Emulsia acestui strat cuprinde, alături de halogenură,

Fig. 42 – Fotografie macro la munte, realizată cu film negativ color Kodak, 100 ISO.

58
 Fig. 43 – Film negativ color, marca Kodak Gold, 200 ISO.

Fig. 44 – Film diapozitiv, marca Fuji Provia, 100 ISO.

o substanţă care, prin procesul de developare, va genera un colorant verde –

albastru, culoarea complementară a treimii de spectru care acţionează asupra
stratului – după A. Steclaci, 1967, vezi fig. 43.
Pe acelaşi principiu se obţin şi filmele diapozitive, cât şi hârtia
fotografică color.

4.2. Diapozitivele (filmele pozitive)

Până la apariţia şi scoaterea pe piaţă pentru publicul larg a

videoproiectoarelor, după anul 2000, care fac posibilă proiecţia pe ecrane
mari a oricăror informaţii dintr-un computer (inclusiv a fotografiilor),
diapozitivele clasice erau cele mai bune imagini statice posibile pentru
proiecţie, fiind foarte apreciate şi folosite de către geografi. Şi în prezent,
mai ales cu ajutorul aspectomatelor (diaproiectoarelor) tot mai performante
şi mai accesibile ca preţ, imaginile obţinute prin proiectarea diapozitivelor
clasice sunt superioare calitativ “slides – urilor” digitale (“slide(s)” =
diapozitiv(e), în limba engleză).
Imaginile create prin proiecţia diapozitivelor sunt deosebit de
frumoase prin culorile vii, strălucitoare, oferind şi impresia de
tridimensionalitate, perspectivă şi, dacă se foloseşte un film cu sensibilitate
mică sau medie (în mod obişnuit diapozitivele pot fi cumpărate la

59
 Fig. 45 – Diapozitiv “Kodak
Elitechrome”, 100 ISO, realizat la
Mânăstirea Neamţ (detaliere).

Fig. 46 – Diapozitiv “Fuji Velvia”, 100

ISO, realizat la Săpânţa (detaliere).

sensibilităţi cuprinse între 50 şi

200 ISO) şi reglajele au fost bine
făcute la fotografiere, ne
înfăţişează un număr impresionant
de detalii la o scară destul de
mare. Calitatea deosebită a
diapozitivelor clasice vine şi din
faptul că ele sunt vizionate prin
lumină transmisă, nu prin lumină
reflectată, ca în cazul fotografiilor
pe hârtie.
Dar ce sunt diapozitivele
clasice ?

60
 Fig. 47 – Diapozitiv realizat în Munţii Baiului (perspectivă asupra Munţilor Bucegi,
aprilie 2016), pe peliculă “Fuji Provia”, de 100 ISO; lumina directă a Soarelui este cea
mai bună sursă de lumină pentru diapozitivele clasice.

Fig. 48 – Diapozitiv realizat în Munţii Bucegi (iunie 2017), pe peliculă “Fuji Provia” de
100 ISO, cu aparat foto “Canon 3000 N”.

61
 Ele sunt bucăţi de film foarte asemănătoare cu filmul negativ,
singura deosebire constând în aceea că, prin developare, dau o imagine
pozitivă, identică (aproape identică) cu ceea ce vedem cu ochiul liber şi nu
una negativă, ca pe filmul obişnuit. Prin urmare, rolele cu film diapozitiv se
cumpără din magazine specializate, se montează în aparat la fel ca şi cele
negative, se expun (clişeu cu clişeu), exact după aceleaşi reguli ca şi cele
negative, după care se dau la developat (centrele care developează
diapozitive sunt mult mai puţine decât cele care procesează negative). După
developare, pur şi simplu se taie filmul cu o foarfecă clişeu după clişeu,
bucăţile rezultate aşezându-se una câte una în rame speciale cu dimensiuni
standard. Ramele se aşează, de obicei, în cutii de plastic în poziţie verticală,
pentru a se manipula uşor şi acum sunt gata de a fi utilizate – fig. nr. 44.
Indiferent de formatul lor (film îngust, de 35 mm, film lat, de 6 cm,
etc), numele comercial al diapozitivelor conţine sufixul „– chrome”, cum ar
fi „Ektachrome”, „Fujichrome” ş.a.m.d. Nu există un temei tehnic pentru
aceasta, dar termenul este folosit de mulţi ani şi s-a încetăţenit (Fig. 49, 50).
Prezentăm în tabelul de mai jos calităţile, argumentele pro şi contra
ale folosirii diapozitivelor versus filme negative, după P. K. Burian şi R.
Caputo, 2003, cu completări.

Tabel nr. 2 –Filme diapozitive versus filme negative (după P.K. Burian
şi R. Caputo, 2003, cu completări)
Diapozitive Filme negative color
Costul de procesare este de obicei mai redus Dacă este necesar să realizaţi fotografii, ele vor fi
realizate mai ieftin de pe filmul negativ
Proiectarea diapozitivelor poate fi mai frumoasă întrucât Este mai uşor să se realizeze fotografii excelente de
ele sunt vizionate prin lumină transmisă (nu prin lumină pe filmul negativ. Nu este necesar proiectorul sau
reflectată) ecranul.
La achiziţionarea pentru publicare sunt preferate Puţini fotografi realizează fotografii pentru publicaţii;
diapozitivele cei care vând fotografii lucrează de obicei cu negative
Imagine de o calitate superbă la un film ISO 50 – 100 Calitate superbă până la ISO 400, opţiuni mai multe

Poate fi procesat suplimentar, la un tarif adaptat Latitudine de expunere mai mare; se pot realiza
fotografii bune chiar şi după filmele supraexpuse sau
subexpuse cu două trepte de diafragmă
Notă: Diapozitivele necesită o expunere corectă, pentru a evita o imagine care este prea întunecată sau are accente
prea luminoase. Este nevoie de un aparat foto cu un exponometru mai sofisticat, iar în unele cazuri este nevoie să
intervenim peste reglajele aparatului. Puţine din aparatele ieftine, compacte, sunt construite pentru a da rezultate
excelente cu diapozitive, întrucât rareori au posibilitatea de a regla timpul de expunere şi/sau diafragma.

4.3. Proprietăţile materialelor fotosensibile

4.3.1. Sensibilitatea – este proprietatea principală a materialelor

fotosensibile, întrucât de ea depind toate celelalte. Până în anii ’90 – 2000,
se măsura în unităţi americane „ASA” cât şi în unităţi germane – „DIN” –

62
vezi tabelul nr. 3. Şi mai demult (anii `50 - `80) se foloseau şi unităţi ruseşti
(sovietice) – „GOST”.

Fig. 49 – Filme negative alb/negru şi color şi filme diapozitive color, diferite mărci şi
sensibilităţi, înainte de folosire.

Fig. 50 – Ambalaje de filme diapozitive şi negative, color şi alb/negru.

63
 Sensibilitatea desemnează viteza de reacţie a emulsiei fotosensibile
la lumină, adică la o anumită expunere. Ea depinde de raportul dintre
gelatină şi halogenurile de argint din emulsie, precum şi de mărimea
cristalelor acestora din urmă. Cu cât procentul de săruri de argint este mai
ridicat sau dimensiunile cristalelor acestora sunt mai mari, cu atât
sensibilitatea emulsiei este mai mare (după M. Ielenicz, 1989). Cu cât
valoarea unităţii este mai mare, cu atât sensibilitatea este mai ridicată şi în
consecinţă şi expunerea trebuie să fie mai mică. În sistemul german (DIN),
bazat pe unităţi logaritmice, dublarea sensibilităţii se realizează la fiecare 3o.
În sistemul american (ASA), similar cu cel actual (ISO, de la „International
Standards Organization”=„Organizaţia Internaţională de Standardizare”),
dublarea sensibilităţii corespunde dublării unităţii de măsură (sistem
aritmetic). Mai trebuie precizat că, la fiecare treaptă de sensibilitate parcursă
în sens descrescător, valoarea expunerii trebuie dublată faţă de cea folosită
la sensibilitatea imediat superioară; invers, la fiecare treaptă în sens
crescător, expunerea trebuie să fie la jumătate faţă de cea utilizată la
sensibilitate imediat mai joasă. De exemplu, dacă la un film de 100 ISO
utilizăm T = 60 şi D = 8, în aceleaşi condiţii de iluminare şi pentru aceleaşi
rezultate, la un film de 200 ISO, reducem expunerea cu o treaptă, adică T =
125 şi D = 8 sau T = 60 şi D = 11. De asemenea, pentru un film de 50 ISO,
în aceleaşi condiţii, creştem expunerea tot cu o treaptă: T = 30 şi D = 8, sau
T = 60 şi D = 5,6.
Mai trebuie menţionat că diapozitivele se fabrică la sensibilităţi nu
mai mari de 200 ISO.

Tabel nr. 3 – Valorile sensibilităţii materialelor fotosensibile în cele trei sisteme de

măsurare (după M. Ielenicz, 1989, cu completări)
Grade în Unităţi de sensibilitate
sistem Sensibilitate mică Sens. Sensibilitate mare
Medie
DIN 6 9 12 15 18 21 24 27 30 33
ASA/ISO 3 6 12 25 50 100 200 400 800 1600 3200 6400
GOST 6 13 25 52 100 205 370 700

4.3.2. Gradaţia sau contrastul reprezintă diferenţa de strălucire

(intensitate a luminii) dintre arealele luminoase şi cele întunecoase din
imagine. Un material fotosensibil este considerat că prezintă contrast ridicat
dacă raportul dintre zonele luminoase şi cele întunecoase este ridicat.
Gradaţia sau contrastul depinde, în primul rând, de sensibilitatea filmului;
astfel, cu cât sensibilitatea este mai mare, contrastul este şi el ridicat.

64
 4.3.3. Granulaţia este rezultatul aglomerării particulelor de argint
înnegrite în timpul procesului de developare; este un efect nedorit, de
granule mici care, de fapt, nu fac parte din imaginea fotografiată, fiind un
„efect secundar” al folosirii filmului. Granulaţia depinde direct de mărimea
medie a cristalelor sărurilor de argint din emulsie, deci, de sensibilitatea
acesteia; prin urmare, la sensibilităţi mari şi granulaţia este mare. Datorită
acestui efect, unele contururi şi linii apar pe poză neclare, şterse. La
camerele digitale, echivalentul granulaţiei este zgomotul senzorului – vezi
subcapitolul 2.1.
Pentru geografi, o mare importanţă ca fotografii o au peisajele, la
care acurateţea redării realităţii pe fotografie este foarte necesară, detaliile
din poză având dimensiuni foarte mici. Pentru acest motiv recomandăm
filmele cu sensibilitate mică sau cel mult medie (25, 50, 100 ISO).
4.3.4. Latitudinea de expunere este proprietetea filmelor de a
corecta greşelile de expunere făcute de către fotograf (imagini subexpuse,
respectiv supraexpuse). Aceasta este mai mare la filmele puţin sensibile, pe
când la cele cu sensibilitate mare este redusă. Aceasta înseamnă că, la
utilizarea unui film de sensibilitate mică nu este atât de grav dacă am setat o
expunere mai mare sau mai mică decât cea ideală, filmul oferindu-ne, totuşi,
o imagine rezonabilă în timp ce, dacă folosim un film mai sensibil, avem
voie să greşim foarte puţin la expunere sau deloc. De asemenea, la filmele
negative latitudinea de expunere este mai mare decât la diapozitive.
4.3.5. Puterea de separaţie constituie proprietatea emulsiei de a
reda clar şi separat detaliile. Se exprimă prin numărul de linii albe şi negre
egale ca lăţime dintr-un milimetru (M. Ielenicz, 1989). Această
caracteristică este mai mare cu cât sensibilitatea filmului este mai mică şi
invers. Pe filmele negative, puterea de separaţie maximă este de 50 linii/mm
la cele de 200 ISO, 60 – 70 linii/mm la sensibilitate de 100 şi 50 ISO, 111
linii/mm la 25 ISO (L. Diko şi E. Iofis, 1961, citaţi de M. Ielenicz, 1989).
Aceste valori scad în condiţiile expunerii scurte sau prea lungi a
subiectului precum şi prin nerespectarea timpului de developare a filmului.

4.4. Filme sensibile versus filme puţin sensibile

 Fotografiile cele mai reușite din punctul de vedere al saturației

culorilor și al calității redării celor mai mici detalii sunt obținute cu filme de
sensibilitate mică și medie (de exemplu, pentru peisaje, arhitectură, detalieri,
portrete la lumina zilei, cele mai indicate sunt filmele de 50 sau 100 ISO);

65
 Fig. 51 – Peisaj în Ceahlău (august 2015), realizat cu film negativ de 200 ISO.
S-a lucrat cu T = 1/125 s şi D (F stop) = 1/11, aparat foto “Canon 3000 N”.

Fig. 52 – Peisaj pe Valea Bistricioarei (Carpaţii Orientali, octombrie 2001), realizat cu

film negativ “Konika”, 100 ISO, aparat foto “Zenit”, cu obiectiv “Helios” de 58 mm.

66
  Când folosim filme sensibile? Atunci când lumina din scena ce
urmează a fi fotografiată este puțină, insuficientă; atunci folosim filme de
200, 400 sau 800 ISO sau chiar mai mult; dezavantajul principal al utilizării
filmelor sensibile constă în culorile mai „șterse”, mai puțin saturate, fiind
posibil ca și contururile obiectelor din poză să fie neclare;
 Filmele sensibile din ziua de azi sunt cu mult superioare celor din
anii 8҆ 0, 9҆ 0 ai secolului trecut, astfel că putem să ne bazăm pe o calitate
excepțională până la 400 ISO și la rezultate rezonabile chiar și cu 800 ISO
(Burian şi Caputo, 2003).

4.5. Avantaje/dezavantaje fotografii pe film faţă de fotografii digitale

Vom reda în cotinuare sub forma unui tabel, din nou,

avantajele/dezavantajele fotografiei pe film versus fotografie digitală, de
data aceasta din perspectiva utilizatorului celei pe film (analogice), chiar cu
riscul ca unele precizări să se repete cu cele făcute prima dată (la Capitolul
2.1. – Corpul aparatului foto). În acest fel ne asigurăm mai bine că cei ce vor
parcurge acest curs vor înţelege şi mai bine de ce încă unii fotografi mai
lucrează şi pe film.
AVANTAJE DEZAVANTAJE
 Calitate superioară (culori mai  Sunt ireversibile (ceea ce s-a expus
strălucitoare, mai intense, rezoluție mare, odată nu mai poate fi șters), consumându-se
claritate foarte bună, dacă setările sunt la fiecare declanșare un cadru de pe film, în
făcute bine); timp ce la digitale orice fotografie poate fi
ștearsă de pe cardul de memorie, rămânând
loc liber pentru o alta;
 Aparatele foto pe film sunt mult mai  Capacitate mult mai redusă de stocare (un
ieftine decât cele digitale; film poate conține cel mult 36 cadre),
comparativ cu cardurile de memorie de la
aparatele digitale, care pot înmagazina și
peste 10.000 cadre, chiar și la rezoluție de
peste 20 MP;
 Nu consumă atât de mult curent electric,  Nu se poate modifica balansul de alb și
precum aparatele foto digitale (există sensibilitatea ISO în timpul ședințelor foto
numeroase modele de aparate foto analogice (cel mult, se pot folosi două sau chiar trei
care funcționează doar „mecanic”, fără aparate foto distincte, în fiecare fiind montat
baterie, fotograful trebuind numai să armeze câte un film cu anumite proprietăți);
manual mecanismul expunerii);
 Zgomot de imagine (noise) mult mai redus  Nu se pot valorifica și prelucra în format
decât la digitale, chiar și la filmele sensibile digital decât după ce developăm și scanăm
(800, 1600 ISO); practic, la filme nu se filmul, ceea ce necesită efort și bani; în
poate vorbi de „noise”, ci de granulație, de plus, calitatea imaginii electronice obţinute
regulă aceasta degradând mai puțin calitatea de pe un film negativ sau diapozitiv

67
fotografiilor;
 Fotografierea cu film necesită mai puține
setări și reglaje decât cea digitală (nu este
necesar să setăm, de exemplu: rezoluția sau
mărimea imaginii, sensibilitatea ISO,
balansul de alb, formatul imaginii, ¾ sau
3/2 sau 16/9 etc, formatul imaginii JPEG,
RAW sau TIFF);
 Siguranță mai mare în ceea ce privește
păstrarea imaginilor decât la fotografiile
digitale, care pot fi pierdute ireversibil mult
mai ușor;
 Te determină să fii un fotograf mai
autoexigent, întrucât știi că ce ai expus
odată nu mai poate fi șters și s-a consumat
deja un cadru de pe film.
68
depinde mult de calitatea scanerului şi de
priceperea persoanei care îl manevrează, în
timp ce la digitale nu mai este nevoie de
acest aparat (scanerul) care se interpune
între aparatul foto şi computer; o scanare
nereuşită poate conduce la efecte nedorite
pe imagine: granulaţie, zgomot, zgârieturi,
pete, etc.
 Nu putem vizualiza imediat rezultatul
fotografierii, ca la digitale, ci abia după
developare și scanare sau imprimarea pe
hârtie fotografică;
 Nu avem un control atât de bun asupra
rezultatului fotografierii ca la digitale, unde
putem vedea chiar înainte de declanșare, pe
LCD, cât de expusă va ieși o poză;
 Nu pot să și filmeze, așa cum o fac
majoritatea digitalelor.