UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI, FACULTATEA DE GEOGRAFIE

CURS VIII
COMPETITIVITATEA

Merciu Cristina
e mail: cristina.merciu@geo.unibuc.ro

Competitivitatea este un indicator utilizat pentru evaluarea performanţelor economice

şi sociale ale ţărilor, introdus şi analizat de către specialiştii din cadrul Institutului
Internaţional pentru Dezvoltarea Managementului din Lausanne (Elveţia).
Competitivitatea unei naţiuni este definiţă de către experţii Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) ca fiind: ,,gradul în care o ţară, în condiţiile unei
pieţe libere, poate produce bunuri şi servicii care să răspundă cerinţelor de pe piaţa
internă/internaţională şi în acelaşi timp să menţină şi să crească veniturile locuitorilor pe
termen lung” (OCDE, 2002, p. 237 citat de Braghină, 2006, p. 92). Competitivitatea unei ţări
se referă la abilitatea guvernului de a menţine, cel puţin pe termen mediu, rate mari atât pentru
creşterea economică, cât şi de ocupare a forţei de muncă, ceea ce are ca rezultat pe termen
lung creşterea bunăstării cetăţenilor (Cojanu, Bârsan, Unguru, 2006, p. 27).
Competitivitatea este definită în sensul cel mai general ca "un fenomen complex,
referitor la capacitatea unei ţări, comparativ cu altele, de a forma şi a asigura un mediu
economic, social, politic, care să susţină crearea accelerată de valoare adaugată" (Spătaru,
2006, p. 114).
Economiştii clasici au evaluat competiţia între state bazându-se pe factorii de
producţie: fond funciar, capital, resurse de subsol, de apă şi forţa de muncă. Cea mai
cunoscută teorie clasică asupra avantajului economic (teoria avantajului comparativ),
dezvoltată de economistul David Ricardo ca răspuns şi îmbunătăţire a teoriei avantajului
absolut, elaborată de Adam Smith, care este valabilă şi astăzi. Această teorie este o încercare
de a explica cum concurează statele. Totuşi, economiştii au realizat faptul că numai datele
referitoare la producţie nu pot explica totul. Această concurenţă între naţiuni a început în urma
marii crize economice declanşate în 1929 din cauza politicilor protecţioniste adoptate de
guvernele statelor (Braghină, 2006).
Ulterior, în anii '80 este introdus un nou concept de avantaj competitiv durabil de
către Michael Porter (1980) (Zaman, Bălan, 2018) care reprezintă situația de rentabilitate
superioară a unei firme în comparaţie cu altele. Avantajul competitiv durabil obținut de o
companie este atunci când aceasta realizează același profit la costuri mai mici decât
competitorii (avantaj de cost) sau obține profituri mai mari în comparație cu concurenții săi
pentru produse competitive (avantaj de diferențiere). Avantajul competitiv permite companiei
să asigure o valoare mai mare pentru consumator și, în același timp, să obțină un profit
superior. Cele două tipuri de avantaje (costuri și diferențiere) permit firmei să obțină o poziție
de lider a cărei caracteristică este reprezentată de crearea unor valori superioare ca urmare a
utilizării propriilor resurse (brevete, mărci comerciale, know-how, reputație etc.) și o utilizare
eficientă a capacităților acestora într-un sistem de lanțuri de valori (Zaman, Bălan, 2018).
Una dintre problemele majore ale avantajelor competitive este durabilitatea pe diferite
perioade de timp, deoarece performanțele sunt dificil de menținut, mai ales pe termen lung
(Zaman, Bălan, 2018).
O țară poate crea, de asemenea, un avantaj competitiv. Se numește avantaj
competitiv național sau avantaj comparativ. De exemplu, China folosește avantajul de cost,
1
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI, FACULTATEA DE GEOGRAFIE

reuşind să exporte produse la preţuri mai mici la un nivel de calitate rezonabil. Acest avantaj
de cost este obţinut de China ca urmare a faptului că nivelul salariilor este scăzut. Avantajul
comparativ al SUA este inovaţia prin intermediul căreia firmele din această ţară produc bunuri
sau mărfuri de calitate ridicată (Porter, 2001). De asemenea, Italia aplică avantajul de
diferenţiere în producţia de încălţăminte din piele, principalele surse fiind controlul calităţii,
inovaţia (aplicată în procesul de concepere de noi produse), pregătirea resursei umane (Pirolo
et al., 2013).
Încă de la crearea sa, OCDE a promovat liberalizarea capitalului, bunurilor şi serviciilor, la
început între ţările industrializate şi apoi la nivel mondial. Zonele de comerţ liber, ca NAFTA
şi organizaţii internaţionale regionale, ca UE, au susţinut această tendinţă. Unii oameni de
ştiinţă afirmă că naţiunile în esenţa lor nu concurează, ci întreprinderile sunt cele care
concurează (Porter, 2001; Zaman, Bălan, 2018). Astfel, întreprinderile concurente sunt
reprezentantele competitivităţii unei ţări. Oricum, în ultimii 30 de ani, responsabilităţile
economice ale guvernelor au crescut, deci este pur şi simplu imposibil de ignorat influenţa
acestora asupra unei economii moderne. OCDE subliniază rolul pe care guvernele îl au în
modelarea mediului în care operează întreprinderile, influenţând astfel şi competitivitatea lor
(Aiginger et al., 2013; Braghină, 2006; Cojanu, Bârsan, Unguru, 2006).
În mod tradiţional, competitivitatea a fost legată de ,,agresivitatea” internaţională a
statelor şi anume volumul exporturilor de bunuri, servicii şi de investiţii străine directe
(Braghină, 2006). Germania, Japonia şi Coreea de Sud au folosit astfel de strategii. Pe de altă
parte, şi mult mai recent, unele naţiuni sunt competitive prin faptul că sunt atractive (ex:
Irlanda, Singapore). ,,Agresivitatea” generează venituri în ţara de origine, iar factorul
,,atractivitate” creează locuri de muncă în ţările gazdă ale investiţiilor străine directe, dar
această situaţie favorabilă poate fi de scurtă durată. Aceasta înseamnă că nici statele bogate nu
trebuie să neglijeze factorul ,,agresivitate”, în special datorită urmărilor pe termen lung. Drept
urmare, ţările trebuie să ia în considerare atât factorul atractivitate cât şi pe cel de agresivitate.
În general, o naţiune se opreşte la una din aceste abordări: Irlanda nu este agresivă pe piaţa
internaţională, Coreea de Sud nu este foarte atractivă pentru investiţii străine, Marea Britanie
era agresivă, dar acum şi-a schimbat politica, Elveţia a urmat un curent opus, trecând de la a fi
atractivă la a fi agresivă, iar SUA par a fi singurul stat care este totodată atractiv şi agresiv
(Braghină, 2006).
Majoritatea statelor trebuie să facă faţă la două tipuri de economii care coexistă: cea a
proximităţii şi cea a globalităţii. Economia proximităţii cuprinde activităţi tradiţionale:
industria mică, agricultură, servicii sociale, activităţi administrative şi de justiţie fiind, în
general, perfecţionistă şi costisitoare. Economia globalităţii este compusă din activităţile
societăţilor transnaţionale şi, în general, este competitivă şi eficientă ca preţuri. Proporţia între
aceste 2 tipuri de economii are legătură cu dezvoltarea economică a unui stat. În medie, în
Europa de Vest, 2/3 din PIB sunt produse de economia proximităţii, iar restul de 1/3 de către
cea a globalităţii. Ţările mai mari, ca SUA, se bazează pe pieţele interne de mari dimensiuni,
chiar dacă trecerea spre globalizare se accentuează. În ultimii 25 de ani, economia globalităţii
a crescut enorm, invadând domeniul economiei proximităţii. Una din posibilităţile de a
influenţa nivelul de competitivitate al unei ţări constă în îmbinarea unui sistem ce promovează
riscul individual cu unul care respectă relaţiile sociale (Braghină, 2006).
Nivelul competitivităţii este tot mai mult influenţat de dezvoltarea telecomunicaţiilor,
eficienţa acestui sistem, conectarea la reţeaua internet, telefonia mobilă constituie priorităţi
tehnologice pentru o ţară care doreşte să fie competitivă (Braghină, 2006; Paul, Cojanu,
coord., 2019; Schwab, Porter, Sachs, 2001). Noile cerinţe tehnologice din întreprinderi au
determinat, de asemenea, apariţia unei alte priorităţi ceea ce a impus colaborarea cu centre de
cercetare, cu universităţi, cu nuclee neoindustriale de profil (Braghină, 2006).
2
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI, FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Specialiştii din cadrul Institutului Internaţional pentru Dezvoltarea Managementului

din Lausanne consideră că pentru a fi şi a rămâne competitive statele trebuie să acţioneze
după următoarele reguli: să creeze un mediu legislativ stabil şi predictibil, să-şi dezvolte o
structură economică cât mai flexibilă şi mobilă, să investească în infrastructura tradiţională şi
în tehnologie, să promoveze agresivitatea pe pieţele internaţionale (export) cât şi atractivitatea
pentru investiţiile străine directe, să pună accent pe calitate, rapiditate şi transparenţă la
nivelul guvernului şi al aparatului administrativ, să promoveze construcţiile sociale prin
reducerea diferenţelor de venit şi prin consolidarea clasei de mijloc, să investească masiv în
educaţie, mai ales la nivelul învăţământului secundar cât şi în pregătirea forţei de muncă, să
încerce să realizeze un echilibru între politica economică pe termen scurt şi politica de
globalizare în scopul asigurării bunăstării sociale şi să menţină în acelaşi timp sistemul de
valori dorit de către populaţie (Schwab, Porter, Sachs, 2001).
Factorii care influenţează competitivitatea unei ţări se împart în trei categorii
(Spătaru, 2006; Zaman, Bălan, 2018):
-factori interni: resursele locale (resurse naturale, forţa de muncă, infrastructura existentă,
resursele tehnologice şi financiare etc.); dimensiunea şi structura cererii interne; nivelul
tehnologic şi eficienţa industriei de subansamble şi a subfurnizorilor; concurenţa.
-acţiunea autorităţilor guvernamentale: este determinantă pentru crearea avantajului
competitiv exterior firmei; guvernul joacă un rol important în dezvoltarea economică prin
influenţa şi stimularea factorilor economici naţionali, generând îmbunătăţirea mediului de
afaceri. Această influenţă se poate realiza direct prin subvenţii, politici industriale, politici
de dezvoltare a infrastructurii sau indirect prin modelarea cererii interne prin standarde
şi reglementări (ex. protecţia consumatorilor).
-factori internaţionali: prăbuşirea sistemelor comuniste de gestiune economică – fenomen cu
multe implicaţii economice şi politice; globalizarea; investiţiile străine directe favorizează
structurarea cererii interne şi ajută la modernizarea economiei; totodată, investiţiile străine pot
avea şi efecte negative localizate în special la nivelul specializării industriale (în multe
domenii firmele autohtone nu au capacitatea de a-şi apăra poziţiile pe piaţă în faţa firmelor
străine) (Spătaru, 2006).
Analiza competitivității realizată de Forumul Economic Mondial se bazează pe
Indicele Competitivității Globale (ICG) cu ajutorul căruia este ierarhizată şi analizată
abilitatea ţărilor de a oferi un mediu în care întreprinderile să poată concura ţinând cont de 4
componente: performanţa economică (68 de criterii), eficienţa guvernului (84 de criterii),
eficienţa mediului de afaceri (60 de criterii), infrastructura (74 de criterii). Aceste 4
componente modelează competitivitatea unui stat şi mediul în care se formează aceasta, fiind
adesea rezultatul tradiţiei, istoriei şi sistemului de valori şi sunt modul de operare economică
al unei ţări.
Fiecare din aceste 4 componente, indiferent de numărul de criterii, se subdivide în 5
subfactori. La rândul lor acești sub-factori cuprind mai multe criterii care nu întotdeauna au
același număr (spre exemplu pentru a evalua educația este necesar un număr mai mare de
criterii decât pentru a analiza prețurile). De aceea, fiecare sub-factor indiferent de numărul
criteriilor luate în calcul are aceeași valoare în calcularea scorului final al competitivităţii și
anume de 5%.
Cele 4 componente în funcţie de care se calculează competitivitatea (Braghină, 2006;
Zaman, Bălan, 2018) sunt:
• Performanța economică cuprinde evaluarea macro-economică a economiei
naționale fiind luați în calcul următorii factori: economia națională (indicatori: PIB,
consumuri, investiţii), comerțul internațional, pieţele de bunuri şi servicii (distorsiuni,

3
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI, FACULTATEA DE GEOGRAFIE

concurenţă şi dimensiune), investițiile străine (grad de absorbţie), populaţia ocupată, şomerii,

prețurile;
• Eficiența guvernamentală măsoară modul în care politicile guvernamentale sunt
favorabile competitivității: finanțele publice (bugetul de stat, datoria publică şi cea externă,
rezervele de stat), politica fiscală (taxe individuale şi pe profit, evaziunea fiscală etc.), reţeaua
instituţională, legislația în afaceri, educaţia și cadrul social; exemple de indicatori
educaţionali: cantitativi (gradul de finanţare a învăţământului obligatoriu şi a celui universitar,
număr de elevi şi studenţi) şi calitativi (ponderea ştiinţelor exacte, calitatea sistemului de
învăţământ);
• Eficiența afacerilor măsoară modul în care mediul intern încurajează întreprinderile
într-o manieră responsabilă și profitabilă în direcția performanței și inovării: gradul de
complexitate al afacerilor (reţele şi industrii de suport); eficiența și productivitatea afacerilor;
piața forței de muncă (flexibilitate, eficienţă); pieţele financiare (gradul de deschidere, gradul
de complexitate), practicile manageriale; indicatori de inovare (calitatea cercetării, brevete,
licenţe, protecţia proprietăţii intelectuale, capacitatea de inovare);
• Infrastructura măsoară modul în care cerințele afacerilor sunt satisfăcute de
resursele umane, științifice și tehnologice: infrastructura de bază (reţele de comunicaţii, de
alimentare cu energie, apă, utilizarea terenurilor, grad de urbanizare etc.), sănătatea, educația,
sistemul de valori și calitatea mediului; infrastructura avansată: tehnologică și științifică;
indicatori ai pregătirii tehnologice: nivel tehnologic, capacitatea de absorbţie a tehnologiilor,
transfer tehnologic, număr utilizatori de telefoane mobile, număr utilizatori de internet, etc. În
timp ce infrastructura de bază facilitează desfacerea bunurilor şi serviciilor, infrastructura
avansată sprijină promovarea inovării (Moişoiu, Voinescu, 2015).
Componentele sunt împărțite în 12 piloni ai competitivității grupate pe trei categorii
(Braghină, 2006; Voinescu, Unguru, 2015):
-prima categorie: I. Instituțiile
II. Infrastructura
III. Mediul macro-economic
IV. Sănătatea și educația elementară
-a doua categorie: V. Învăţământ superior și formare continuă
VI. Eficiența pieței de bunuri și servicii
VII. Eficiența pieței muncii
VIII. Gradul de dezvoltare a pieței financiare
IX. Gradul de pregătire tehnologică
X. Dimensiunea pieței
-a treia categorie: XI. Gradul de sofisticare a afacerilor
XII. Inovare
Metodologia de evaluare a competitivităţii globale este concepută astfel încât analiza
să fie relevantă şi să conducă la recomandări privind creşterea economică. Practic, în funcţie
de stadiul de dezvoltare a economiei unei ţări, reflectat în general de nivelul Produsului Intern
Brut pe cap de locuitor, un anumit indicator / subindicator de competitivitate poate contribui
mai mult sau mai puţin la creşterea economică a respectivei ţări. Astfel, în funcţie de etapele
de dezvoltare economică în care se găsesc ţările, competitivitatea acestora se sprijină pe trei
categorii de piloni (Voinescu, Unguru, 2015; Schwab, Sala-i-Martín, 2013):
a) economii aflate în Stadiul 1 de dezvoltare, a căror creştere se bazează pe factorii
de producţie (forţa de muncă şi resurse naturale) şi pentru care pilonii I-IV sunt
esenţiali;
b) economii aflate în Stadiul 2 de dezvoltare, a căror creştere se bazează pe
eficienţă, pentru care pilonii V-X sunt determinanţi. Eficiența în producerea de
4
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI, FACULTATEA DE GEOGRAFIE

bunuri și servicii standard devine sursa dominantă a avantajului competitiv.

Produsele și serviciile realizate devin mai sofisticate, dar tehnologia și proiectele
provin în mare parte din străinătate, investiții străine directe și imitație. Cu toate
acestea, ţările din această etapă nu doar asimilează tehnologia străină, ci prin
variate măsuri susţin capacitatea firmelor naţionale de a-şi îmbunătăți
productivitatea.
c) economii aflate în Stadiul 3 de dezvoltare, a căror creştere se bazează pe
inovare, pentru care contează în special pilonii XI şi XII. Ţările incluse în această
etapă au capacitatea de a produce bunuri și servicii inovatoare folosind cele mai
avansate metode. Astfel, că inovarea devine sursa dominantă a avantajului
competitiv. Inovarea este stimulată prin intermediul unor instituţii ale statului şi
printr-o serie de măsuri realizate de către guvern (acordarea de stimulente
companiilor inovatoare care utilizează tehnologii de vârf).

Categorie Stadiul de bază Stadiul eficienței Stadiul Inovației

(%) (%) (%)
Cerințe de bază 60 40 20
Factori ce stimulează 35 50 50
eficiența
Factori complecși și 5 10 30
inovativi

Analiza ierarhiei competitivităţii la nivelul internaţional pentru anul 2001 indică

următoarea structură: primele locuri sunt ocupate de Finlanda care din anul 2000 a devansat
S.U.A. care a ocupat prima poziţie încă din 1997, urmată, constant, de către Singapore.
Urmează ţări precum: Olanda, Germania, Elveţia, Suedia, Regatul Unit, Danemarca. Dintre
ţările cu valori medii se pot menţiona: Brazilia (poziţia 30), Portugalia (poziţia 31), Slovenia
(poziţia 32), Turcia (poziţia 33), Trinidad Tobago (34), Cehia (35), India (36), Malaezia (37),
Thailanda (38), Slovacia (39) (Schwab, Porter, Sachs, 2001). România a ocupat poziţia 61 în
clasament. Ultimele 5 poziţii sunt ocupate de: Paraguay, Nicaragua, Ecuador, Bangladesh,
Honduras şi Bolivia.
Unele ţări au înregistrat scăderi în clasament comparativ cu anul 2000: China de la
poziţia 41 la 47, Rusia de la 49 la 58, Polonia de la 37 la 40, Grecia de la 38 la 43, Mexic de
la 43 la 51, Argentina de la 45 la 54, Vietnam de la 51 la 62, Venezuela de la 55 la 66,
Bulgaria de la 56 la 68, ş.a.
Dintre ţările care au un mediu de afaceri performant se pot menţiona: Australia,
Singapore, Hong Kong, Canada, Noua Zeelandă, Slovacia şi Portugalia. Multe dintre
companiile mari din aceste țări sunt încă foarte implicate în extracția resurselor naturale (de
exemplu, Australia, Canada și Noua Zeelandă), în timp ce altele (Singapore și Hong Kong)
depind în mare măsură de producția OEM (Original Equipment Manufacturer – producători
de echipamente originale (sisteme, piese componente care sunt utilizate în produsul final al
altei companii: ex. piese auto, procesoare şi software) și de filialele multinaționalelor străine.
Eforturile de îmbunătățire a practicilor antreprenoriale și manageriale, precum și educația în
afaceri sunt priorități în aceste țări (Porter, 2001).
Clasamentul aferent anului 2012 indică pe primele 10 poziţii ţările dezvoltate din
Europa (Elveţia, Finlanda, Suedia, Olanda, Germania, Regatul Unit), America de Nord
(S.U.A.) şi câteva ţări cu economii avansate din Asia (Singapore, Hong Kong, Japonia).
5
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI, FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Europa de Nord și de Vest reprezintă un punct forte de competitivitate: șase din primele zece
țări cu cele mai bune performanțe economice. Majoritatea Statelor Membre UE (21) se află în
Stadiul 3 de dezvoltare, respectiv economii avansate orientate spre inovare, cinci economii se
află în tranziţie de la stadiul 2 la stadiul 3, a căror creştere se bazează pe elemente de eficienţă
şi inovare şi două state (România şi Bulgaria) se află în stadiul doi de dezvoltare, cu economii
a căror creştere se bazează pe eficienţă.
Ţările din America Latină şi Africa înregistrează cele mai mici valori ale
competitivităţii în ciuda înregistrării unei creşteri economice în ultimele decenii.
Punctele tari ale Elveţiei, lider mondial al competitivităţii, sunt legate de inovare şi
eficienţa pieţei muncii, de transparenţa şi eficienţa cadrului instituţional, precum şi de gradul
înalt de sofisticare a afacerilor (Moişoiu, Voinescu, 2015). Elveţia se clasează pe prima
poziţie pentru opt piloni ai competitivității şi se remarcă în special la capitolul inovare, cu cel
mai mare număr de brevete pe cap de locuitor din lume (Moişoiu, Voinescu, 2015). Aceste
performanţe se datorează instituţiilor academice de prestigiu, valoarea ridicată a cheltuielilor
pentru cercetare şi dezvoltare, cooperării strânse a mediului academic cu cel de afaceri, o
protecție puternică a proprietății intelectuale. Productivitatea este îmbunătățită de un sector de
afaceri care oferă oportunități excelente de formare la locul de muncă, atât cetățenii, cât și
companii private sunt deschise a se adapta celor mai noi tehnologii și a piețelor muncii care
echilibrează protecția angajaților cu interesele angajatorilor (Schwab, Sala-i-Martín, 2013, p.
11).
Analiza ţărilor central şi sud europene reflectă o „diviziune a competitivității” în
Europa. La nivelul Uniunii Europene, distincția între primele 15 state comunitare și cele 12
țări, care au aderat după 2004, se menține din punct de vedere al competitivității. România
ocupă locul 78. Valoarea scăzută a scorului competitivităţii în cazul României este legat de
infrastructura deficitară pe de o parte, precum şi de unii indicatori economici, pe de altă parte:
rata inflaţiei, rata economiilor, rata dobânzilor, rata de schimb. România a înregistrat scoruri
superioare faţă de Bulgaria doar pentru indicatorul calităţii transportului aerian. Nivelul scăzut
al infrastructurii generează efecte negative directe asupra comerţului exterior de bunuri şi
servicii, inclusiv în domeniul turismului. Cele mai slabe poziţii ale României sunt relaţionate
indicatorilor: capacitatea de inovare, protecţia proprietăţii intelectuale, cooperarea
universităţi-industrie, cheltuielile companiilor pentru domeniul cercetare-dezvoltare.
Totodată, scorul României pentru acest indicator este mai mare decât al Bulgariei.
Referitor la indicatorul educaţie şi formare continuă, România nu a depășit nivelurile medii
din cadrul UE-25, având o valoare mai bună însă pentru calitatea învăţământului comparativ
cu Bulgaria (Zaman, Bălan, 2018). Un alt dezavantaj competitiv al României față de țările
UE-25 se înregistrează pentru brevete. Cauzele decalajului României față de alte țări pentru
acest indicator sunt multiple: exodul creierelor, costurile relative ale brevetelor și barierele de
natură procedurală; stimularea slabă și finanțarea scăzută a cercetării de excelență (Zaman,
Bălan, 2018).
Clasamentul din 2019 reflectă o serie de schimbări în prima parte a clasamentului:
locul 1 este deţinut de Singapore, urmat de S.U.A., Hong Kong, Olanda, Elveţia, Japonia,
Germania, Suedia, Regatul Unit şi Danemarca (Schwab, 2020).
România a urcat în clasament, ocupând poziţia 51.

Bibliografie

Aiginger K., Bärenthaler-Sieber Susanne, Vogel Johanna, 2013, Competitiveness

under new perspectives, Working Paper nr. 44, Work Package 301, Socio-economic Sciences

6
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI, FACULTATEA DE GEOGRAFIE

and Humanities Europe moving towards a new path of economic growth and social
development - Collaborative project disponibil la: www.foreurope.eu.
Braghină C., 2006, Geografie economică mondială, Editura Credis, Bucureşti.
Moişoiu C., Voinescu R., 2015, Capcana venitului mediu şi politicile europene de
competitivitate, Journal of Global Economics, pp. 96-108.
Paul Andreea, Cojanu V. (coord.), Alexoaei A., Davidescu V., Robu R., Tamaş A.
(2019), Competitivitatea economică a României, Raport INACO - REI, Prima ediţie, 54 p.
Pirolo Luca, Giustiniano Luca, Nenni Maria Elena, 2013, The Italian footwear
industry: an empirical analysis, International Journal of Engineering Business Management Special
Issue on Innovations in Fashion Industry, vol. 5, pp. 1-6.
Porter M. E., 2001, Enhancing the microeconomic foundations of prosperity: the
current competitiveness index, pp. 52-76, în: Schwab K., Porter M. E., Sachs J. D., 2001
(editori), The Global Competitiveness Report 2001–2002, World Economic Forum Geneva,
Switzerland.
Schwab K., Porter M. E., Sachs J. D., Brende B. (editori), 2001, The Global
Competitiveness Report 2012–2013, World Economic Forum Geneva, Switzerland.
Schwab K., Sala-i-Martín X. (editori), 2013, The Global Competitiveness Report
2012–2013, World Economic Forum Geneva, Switzerland.
Schwab K., 2020, The Global Competitiveness Report 2019, World Economic Forum
Geneva, Switzerland.
Spătaru Mihaela, 2006, National competitiveness factors, Annales Universitatis
Apulensis Series Oeconomica, vol. 3, pp. 114-119.
Voinescu R., Unguru Manuela, 2015, Măsurarea competitivităţii internaţionale a
economiilor şi obiectivele strategice ale politicilor publice în România, Journal of Global
Economics, pp. 82-95.
Zaman Gh., Blănaru A., 2018, Romanian in the EU context. Competitiveness and
knowledge-based economy, Annales Universitatis Apulensis Series Oeconomica, vol. 2, pp. 1-
20.