Spoiala de turism în vacanțele din douăzeci douăzeci.

Cum tot mai multe țări trântesc turiștilor români ușa în nas, celor care doresc să mai salveze ceva din
concediu nu le mai rămâne decât să „descopery”(sau să re-„descopery”) frumusețile patriei. Printre
fetișurile turistice de azi ale României se numără și Transfăgărașanul, drumul ce leagă nordul de sud,
Transilvania de Valahia, ardelenii de regățeni și pălinca de zaibăr traversând cei mai înalți munți din
țară. Peste 200 de vârfuri ce depășesc 2300m și opt 2500m împung cerul în așa hal încât geograful
francez Emmanuel de Martonne, primul care i-a studiat serios acum o sută de ani i-a numit ca la el
acasă: „Alpii” Transilvăneni. După invadarea Cehoslovaciei de ruși în 1968 pe Ceaușescu l-a trecut un fior
- rece. Erau drumuri peste munți dar toate puteau fi blocate rapid de Ivan și o legătură strategică între
Transilvania și Muntenia (între centrele militare Sibiu și Câmpina) era esențială. Așa că faraonul Nicu a
pus degetul pe hartă și în 1970 a început șantierul uneia dintre cele mai îndrăznețe realizări tehnice
românești. Militarii geniști de-o parte și de alta a munților au fost în linia I și ajutați de maistori și
muncitori constructori s-au luat de piept cu muntele. Adversarul era bătrân (ca la 200 de milioane de
ani) și lupta cu ce avea la îndemână: vreme câinoasă, cețuri, ploi urâcioase, pietre ce se rostogoleau
neanunțate, frig ce trecea doar cu coniac, viscole, nămeți etc. Vremea bună de lucru era cam patru-cinci
luni pe an dar Nea Nicu le-a umflat la douăsprezece și așa, în doar patru ani băieții aceștia minunați au
reușit imposibilul: 91 de kilometri de drum cu opt sute de curbe și cu cel mai lung tunel rutier din țară.
Sus, la 2000m și ceva, pe unde drumul trece prin tunel și dintr-un județ în altul șade Bâlea lac, iar în jurul
lui pe trei laturi ca în hora de la Mamaia munții Făgărașului. Pe singura latură fără munți vezi pe unde ai
venit, te scarpini în cap și te întrebi cum de ai ajuns întreg până sus și mai ales cum naiba au reușit să
facă drumul. Lângă lac sunt trei cabane (una veche de peste 100 de ani), un refugiu, o parcare a cărei
barieră trebuie ținută de angajați cu mâna să nu-ți cadă pe capotă iar pe marginea drumului și pe unde
se mai poate un grandios bâlci de tarabe. Domină slanele, cârnații de tot felul inclusiv de cerb și mistreț,
șoricii, pastramele atârnate, tăiate, feliate, panglicate, borcane cu untură îndesate cu jumări, brânzeturi,
cașcavaluri-valuri, porumb fiert&copt, hot-dog în mămăligă, d-ale stupului, magneți (în mare
inferioritate) și chiar un stand cu baclavale, saraigli, cataif la un turc fără fes ce vinde pe lângă zaharicale
și A-rahat și ibrice de cupru. Nu găsești însă nici o tarabă care să închirize sau să te momească cu
produse tipice de munte: bocanci, frânghii, corzi, rucsacuri, ochelari de soare, creme de bronzat, scurte,
tricouri, cărți, hărți, bricege, busole, pelerine, umbrele, bastoane, alpenștocuri etc. În jurul lui moș Bâlea
fotografii mișună ca furnicile, se cațară pe orice ridicătură de pe mal și instagramul e luat cu asalt de
self-iuri. Cel mai greu de fotografiat sunt florile, pentru că niciodată nu sunt singure, ci însoțite de
mucuri, capace, doze storcite, pungi, păhărele, hârtii și foi de staniol mânjite cu mămăligă, unsoare și
brânză de burduf, nelipsitele sticle de plastic umăr la umăr cu sticle de sticlă, coceni pe jumătate
mâncați, toate lucruri ce până nu demult stăteau liniștite pe tejghele și acum fac parte din marele
circuit al deșeurilor în natură (o sticlă de plastic trăiește mai mult ca Matusalem). Orice refugiu de pe
marginea drumului stropit cu sânge muncitoresc e acum înecat în gunoaie. Mașinile parcate aiurea pe
marginea drumului provoacă ștauri de kilometri. În tunel miroase a ambreiaje și a frâne prăjite,
claxoanele și zbieretele se înalță spre cer ca un cârd de cumuluși, agenții de poliție aduși să mai
domolească haosul de la prânz dau din mâini fără încetare și totul te face să te gândești la paradoxul de
a fi la 2042 de metri înălțime cu Alpi la creștet dar înecat în balcanisme. Asta-i curat spoială de turism.
Dar nu-i nimic, amarnică ne va fi răzbunarea: data viitoare vom prezenta un Bâlea din țara cu cioccolată -
Zermatt. PS: Nu vă lăsați influențați de influenceri pesimiști. Un drum la Bâlea printre sutele de curbe
merită și o mie de înjurături și de claxoane. Turistul Imposibil.

din care mulți au murit (patruzeci în hârtiile oficiale, de zece ori mai mult în realitate)

Se vede că foamea a fost atât de mare pe timpul comunismului că nici acum nu ne-a trecut de tot.