Modulul 4

Crearea unui exemplu din perspectiva elevului

Povestea lui Harap – Alb

de Ion Creangă

Dramatizare

Harap - Alb - în viziunea noastră

NARATORUL: - „Amu, cică era odată într-o Ńară un craiu, care avea trei feciori. Şi craiul
acela avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă Ńară... Şi împăratul Verde nu
avea feciori, ci numai fete... Iară verii... nu se văzuse niciodată de când erau ei... Şi apoi,
pe vremile acelea, mai toate Ńările erau bântuite de războaie grozave... „ (Naratorul
spicuieşte fraze de la începutul basmului şi e întrerupt de către autor).
AUTORUL: - Stai aşa! Ce faci cu basmul meu ? Cui îl citeşti? Eu sunt Ion Creangă.
Tu... cine eşti? Ai auzit de legea drepturilor de autor ?
NARATORUL: - Ion Creangă? Este o cinste pentru mine! O mare bucurie pentru noi
toŃi! Eu... noi suntem alevii clasei a X-a B (Elevii apar, curioşi, pe laturi, fără a deranja
discuŃia celor doi). Eu sunt naratorul, o instanŃă a textului narativ, fără de care nu există
povestire. Iar ei toŃi sunt personajele, dar întruchipează şi adjuvanŃii: calul, cerbul,
crăiasa albinelor, crăiasa furnicilor... Am promis părinŃilor că vom lua note bune şi foarte
bune la un proiect la limba şi literatura română. Am avut nevoie de înŃelegerea lor, căci
am fost nevoiŃi să petrecem şi mai multe ore în faŃa calculatorului, să colaborăm, să
născocim, să cerem îndrumări profesorului... Am învăŃat altfel... şi sperăm că rezultatele
vor răsplăti eforturile noastre , dar şi publicul, pe părinŃii şi profesorii noştri, invitaŃi să
urmărească acest spectacol.
AUTORUL: - Încep să înŃeleg... Am fost un institutor care a muncit cu dăruire în slujba
micilor săi elevi. Mă bucur că voi fi spectator şi că opera mea se citeşte încă...
NARATORUL: - Nu numai că se citeşte, dar Povestea lui Harap-Alb a fost subiectul la
examenul de bacalaureat de anul acesta.
AUTORUL: - Ia auzi! Dar pe la casa lui Pavel ciubotarul de pe UliŃa Rădăşenilor aŃi fost
? Că doar suntem la Fălticeni...
NARATORUL: - Desigur! A fost prima noastră activitate. Acum, vă rugăm să vă
alăturaŃi publicului. SunteŃi invitatul nostru de onoare. (Naratorul conduce pe autor,
oferindu-i un loc în public.) „Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să-ncep a depăna firul
poveştii”. Să intre în scenă craiul şi fiii lui, pentru ca toată lumea să afle care sunt
situaŃia iniŃială şi intriga.
CRAIUL: - „ Iaca ce-mi scrie fratele meu şi moşul vostru. (Are în mână scrisoarea lui
Verde - împărat.) Care dintre voi se simte destoinic a împărăŃi peste o Ńară aşa de mare şi
bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinŃa de pe urmă
a moşului vostru.”

1
FIUL CEL MARE: - „Tată, cred că mie mi se cuvine această cinste...” (Iese mândru,
convins că va reuşi. Iese şi craiul. Fiul cel mare se întoarce speriat, peste câteva clipe. Se
întorc în acelaşi moment.)
CRAIUL: - „Da’ ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? Aista nu-i semn bun ,
după cât ştiu eu.”
FIUL CEL MARE: „ – De uitat n-am uitat nimica, tată, dar prin dreptul unui pod, mi-a
ieşit înaintre un urs grozav... Şi cu mare ce scăpând din labele lui, am găsit cu cale să mă
întorc la dumneata acasă decât să fiu pradă fiarelor sălbatice. Şi de acum înainte, ducă-se,
din partea mea, cine ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăŃie, nici nimica; doar
n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul.”
CRAIUL:” - Despre asta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede treaba că nici tu nu eşti de
împărat, nici împărăŃia de tine... Numai aş vrea să ştiu, cum rămâne cu moşu-tău? ”
FIUL MIJLOCIU: „ – Tată, să mă duc eu, dacă vrei.”
CRAIUL:” – Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie de nu Ńi s-or tăie şi
Ńie cărările. Mai ştii păcatul, poate să-Ńi iasă înainte vreun iepure, ceva, ...şi popâc! M-oi
trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău... Dar dă, cearcă şi tu...”
(Cei doi, craiul şi fiul mijlociu, ies şi reintră în scenă, mimând dialogul precedent şi lupta
cu ursul.)
CRAIUL: „ - Din trei feciori câŃi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica? Apoi, drept
să vă spun, atunci degeaba mai stricaŃi mâncarea, dragii mei... Să umblaŃi numai aşa, de
frunza frăsinelului ... şi să vă lăudaŃi că sunteŃi feciori de crai... Cum văd eu, frate-meu se
poate culca pe-o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinŃa lui.
Halal de nepoŃi ce are!”
(Fiul cel mic se retrage într-un colŃ, supărat. Craiul şi fiii cei mari ies din scenă. Apare
sfânta Duminică, mimând comportamentul unei cerşetoare. Fiul de crai o miluieşte doar
după ce este de trei ori rugat.)
FIUL CEL MIC: „- łine, mătuşă, de la mine mai puŃin, de la Dumnezeu mai mult.”
SF. DUMINICĂ: „ - De unde dai, milostivul Dumnezeu să-Ńi deie... PuŃin mai este şi ai
să ajungi împărat care n-a mai stat pe faŃa pământului...”
(Cei doi ies, sfătuindu-se. Intră naratorul.)
NARATORUL: - Şi sfânta Duminică îi spune crăişorului cum să aleagă calul, de unde să
ia hainele şi cum să cureŃe armele tatălui său, apoi dispare. Craiul se miră de cererile
fiului, pregătindu-i aceeaşi surpriză, la capătul podului. De ce o fi aşa de furios calul?
Uite, primeşte lovituri de frâu peste cap… Şi de ce o fi atât de urât? Aha! Încă nu a
mâncat jăratic şi nu s-a scuturat de trei ori… De ce de trei ori? Pentru că aşa e în poveşti:
trei fii, trei fete, trei probe… Iată cât de frumos e acum calul! Fiul de crai, care încă nu
are un nume, a câştigat un tovarăş de nădejde şi îşi ia rămas bun de la tatăl său. Iar noi ne
aflăm, de câtăva vreme, în plină desfăşurare a acŃiunii.
(Intră craiul şi fiul cel mic, pregătit de plecare.)
CRAIUL:” - Fătul meu, bun tovarăş Ńi-ai ales… Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti
vrednic de împărat. Numai Ńine minte sfatul ce-Ńi dau: în călătoria ta ai să ai trebuinŃă şi
de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putè; să n-ai
de-a face cu dânşii, căci sunt tare şugubeŃi.”
NARATORUL: - “Şi se cam duc la împărăŃie, Dumnezeu să ne Ńie, că cuvântul din
poveste înainte mult mai este.” VedeŃi, aceasta e o formulă mediană, specifică
basmului… Ca narator, trebuie să le ştiu pe toate, nu? Dar aŃi mai auzit dumneavoastră de

2
călătorie fără peripeŃii? De înŃelepciune fără experienŃa vieŃii ? De copii care să-şi asculte
întotdeauna părinŃii? Aşa şi fiul de crai… ( Iese din scenă. Apar fiul craiului şi Spânul.
Ies şi intră în scenă de trei ori.)
SPÂNUL : “- Bun întâlnişul, voinice! Nu ai trebuinŃă de slugă la drum?”
FIUL CEL MIC: “- Poate să am, poate să n-am.”
SPÂNUL: “- Bună calea, drumeŃule!”
FIUL CEL MIC: “- Bună să-Ńi fie inima, cum Ńi-i căutătura!
SPÂNUL: “- Nu cumva ai nevoie de slugă, voinice?... Locurile aiestea sunt şugubeŃe…”
FIUL CEL MIC: “- …M-oi mai sluji şi eu singur, cum oi putè…”
SPÂNUL:”- Sărmane omule, rău drum ai apucat! … Întoarce-te înapoi, ori, ie-Ńi în ajutor
pe cineva. Chiar şi eu m-aş tocmi la d-ta, dacă Ńi-a fi cu plăcere.
FIUL CEL MIC: “Aşa ar trebui să urmez, … dar Ńi-oi spune drept: tata mi-a dat în grijă
să mă feresc de omul roş, iară mai ales de cel spân cât oi putè… dar trebuie să te ieu cu
mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici.”
(Cei doi merg alături. Spânul cere plosca şi varsă apa. Mimează coborârea în fântână.)
SPÂNUL: „Ei, da’ ce răcoare-i aici! Ia vâră-te şi d-ta oleacă, să vezi cum ai să te
răcoreşti...”
(Fiul de crai coboară; spânul pune un capac imaginar deasupra.)
SPÂNUL: „- Alelei, fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ce te-ai păzit n-ai
scăpat! Ei, bine că mi te-am căptuşit! Acum, să-mi spui tu cine eşti, de unde vii şi încotro
te duci, că, de nu, acolo îŃi putrezesc ciolanele! ... De-acum înainte să ştii că te cheamă
Harap-Alb; aista Ńi-i numele, şi nu altul... Şi de azi înainte, eu o să fiu în locul tău nepotul
împăratului, iară tu, sluga mea; şi atâta vreme ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi
înviè.”
NARATORUL II: - Eroul nostru are de acum un nume, iar prezentarea noastră un alt
narator. Aşa am stabilit. Să avem fiecare câte un rol. Ei, abia acum încep adevăratele
probe, iar în poveste sunt trei, ba nu, mai multe, de fapt, ca în viaŃă. De unde ştie Spânul
că Harap-Alb va muri şi apoi va învia? Asta-i altă poveste... Ne aflăm la curtea lui
Verde-împărat. Bine a trăit Spânul acolo! Iar Harap-Alb stătea la grajd, cu slugile,
pălmuit, dispreŃuit, pus la grele încercări. „Fetele împăratului însă priveau la verişor...
cum priveşte cânele pe mâŃă şi li era drag ca sarea-n ochi.” (Intră împăratul şi cele trei
fiice, Spânul, Harap-Alb. Fetele mimează dezaprobarea faŃă de comportamentul
Spânului.)
SPÂNUL: „Tu să şezi la grajd nedezlipit... Na-Ńi o palmă, ca să Ńii minte ce Ńi-am spus!”
O FIICĂ A ÎMPĂRATULUI: „ - Vere, nu faci bine ce faci. Dacă a lăsat Dumnezeu să
fim mai mari peste alŃii, ar trebui să avem milă de dânşii, că şi ei, sărmanii, sunt oameni.”
NARATORUL II: - Şi toate-i plăceau Spânului : sălăŃile din Grădina Ursului, pietrele
nestemate cu care era împodobită pielea cerbului... Dar calul şi sfânta Duminică îi erau
alături, ajutându-l să treacă peste greutăŃi.
(Intră împăratul, Harap-Alb, Spânul.)
ÎMPĂRATUL VERDE: „ – Nepoate, mai mâncat-ai sălăŃi de aceste de când eşti?”
SPÂNUL:”- Ba nu, moşule, tocmai eram să vă întreb de unde le aveŃi, că tare-s bune!”
ÎMPĂRATUL VERDE: „-Te crede moşul, dar când ai şti cu câtă greutate se capătă...”
SPÂNUL: „ – Doamne, moşule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăŃi de acestea şi din piatră
seacă, mare lucru să fie!”

3
ÎMPĂRATUL VERDE: „Nepoate, mai văzut-ai petre nestimate aşa de mari şi de
frumoase ca acestea de când eşti?”
SPÂNUL: „ – Am văzut eu, moşule, dar ca aceste, drept să-Ńi spun, n-am văzut. Oare pe
unde se pot găsi?”
ÎMPĂRATUL VERDE: „ – Ia, în Pădurea Cerbului... Dar nu se poate apropia nimene de
cerb...”
SPÂNUL: „ – Doamne, moşule, ... nu ştiu ce fel de oameni fricoşi aveŃi pe aici. Eu pun
rămăşag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului, cu cap cu tot... Du-te în
Pădurea Cerbului, cum îi şti tu, şi măcar fă pe dracul în patru, sau orice ai face, dar
numaidecât să-mi aduci pielea cerbului , cu cap cu tot!”
(Rămân Harap-Alb şi calul năzdrăvan.)
HARAP-ALB: „ – Dragul meu căluŃ, la grea belea m-a vârât iar Spânul!... De-oi mai
scăpa şi din asta cu viaŃă, apoi tot mai am zile de trăit.
CALUL: „ – Nu-i nimica, stăpâne. Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă. Nu te
teme, ştiu eu năzdrăvănii de-ale Spânului; şi să fi vrut, de mult i-aş fi făcut pe obraz, dar
lasă să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte...”
(Apare naratorul.)
NARATOR II: Dar cine face atâta gălăgie şi ce e cu lumina asta? De unde vine?
CERBUL: Sunt cerbul fermecat şi era cât pe ce să mă uitaŃi. Lumina vine de la pietrele de
pe trupul meu, mai ales de la cea din frunte, care lumuinează ca soarele. Harap-Alb m-a
învins, dar eu tot vreau să-mi spun replica: „ Harap-Alb, Harap-Alb! De nume Ńi-am
auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieşi numai oleacă să te văd încaltea, vrednic eşti de
comoara ce Ńi-o las, şi apoi să mor cu plăcere, dragul meu!”
NARATORUL II: Cerbul vorbeşte, doar suntem în lumea basmului. Dar de ce spune
că-i lasă comoara? Nu era pentru Spân? Şi de ce îl numeşte „dragul meu”? Se pare că ştie
mai multe decât noi... Să vedem ce se mai întâmplă în sala tronului... OaspeŃii petrec şi
iată că apare o pasăre măiastră, iar eroul nostru pleacă din nou la drum, în cea mai lungă
şi periculoasă aventură. (Se aude doar vocea fetei.)
FATA ÎMPĂRATULUI ROŞ: ” - MâncaŃi, beŃi şi vă veseliŃi, dar de fata împăratului Roş
nici nu gândiŃi!”
SPÂNUL: „Acum, degrabă, să-mi aduci pe fata împăratului Roş, de unde ştii şi cum îi şti
tu. Hai, porneşte! Şi nu cumva să faci altfel, că te-ai dus de pe faŃa pământului!”
NARATORUL II: În drumul său, Harap-Alb trece înot o apă, ca să nu strice o nuntă de
furnici. Iar crăiasa furnicilor îi mulŃumeşte. La fel, pentru că face un stup albinelor,
crăiasa îl va ajuta la nevoie. VedeŃi, eu le ştiu pe toate. „Eu sunt dator să spun povestea şi
vă rog să m-ascultaŃi!” Să vină cele două crăiese!
CRĂIASA FURNICILOR ŞI CRĂIASA ALBINELOR: (Au aceeaşi replică şi o rostesc
simultan.) „Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun, ...vreau să-Ńi fac şi eu un bine: na-Ńi aripa
asta, şi când îi ave vreodată nevoie de mine, să dai foc aripei, şi eu îndată am să-Ńi vin în
ajutor.”
CITITORUL : Eu sunt mai important decât naratorul. Sunt cititorul. Va să zică, aici
urmează întâmplările mele preferate, hazlii. Fără ele, ar fi un basm ca toate celelalte.
Ce apariŃii! Gerilă (Apare şi suflă în mâini să se încălzească, tremură etc.), lângă care şi
focul îngheaŃă. Flămânzilă (Intră , ducând la gură bucate imaginare.), Setilă (cu mai

4
multe sticle în mână), Ochilă (cu o sită în dreptul feŃei, mergând împiedicat),
Păsări-LăŃi-Lungilă (cu un arc în mână)!
CEI CINCI PRIETENI: Râzi, tu, râzi, Harap-Alb, dar unde mergi tu, fără noi, n-ai să faci
nimica! (Replica e rostită împreună.)
CITITORUL: Ce simpatic e Gerilă! Dacă nu era el, toŃi se prăjeau, graŃie dărniciei
împăratului Roş. Cea mai reuşită scenă este aceea din casa de aramă. Ce limbaj savuros!
GERILĂ: - „Numai din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era numai
bună...Apoi nu mă faceŃi din cal măgar, că vă veŃi găsi mantaua cu mine!”
FLĂMÂNZILĂ: - „ Zău, nu şuguieşti, măi Buzilă? ... Tare mi-eşti drag!... Te-aş vârî în
sân, dar nu încapi de urechi...”
OCHILĂ: „ – Ai dreptate, măi Gerilă, numai nu te cauŃi.”
LĂłI-LUNGILĂ: „ – Dar nu mai tăceŃi, măi? ... Parcă nu faceŃi a bine... Măi Buzilă, mi
se pare că tu eşti toată pricina gâlcevei dintre noi.”
OCHILĂ: „ – Ba bine că nu! Are el noroc de ce are, dar ştiu eu ce i-ar trebui.”
CITITORUL: Degeaba ceri să duci pe fata împăratului Roş Spânului, Harap-Alb, căci
parcă încă nu eşti bun de împărat. Totuşi... Ai acceptat tovărăşia celor cinci, ai ajutat, ai
învăŃat să-Ńi fie milă, Ńi-ai respectat jurământul... Da. Tot tu eşti cel mai bun dintre toŃi. Să
mai vedem... LecŃia prieteniei Ńi-a prins bine. De câte ori ai cerut mâna fetei, de atâtea ori
ai fost amânat. (Într-un colŃ al scenei, apar Harap-Alb şi împăratul Roş.)
HARAP-ALB: „ – PreaînălŃate împărate, de-acum înainte, cred că mi-Ńi da fata...”
ÎMPĂRATUL ROŞ: „ – Bine, voinice, a veni ea şi vremea aceea...”
CITITORUL: Aşa că aŃi mâncat şi aŃi băut, mai ales Setilă şi Flămânzilă, cărora le lăsa
gura apă de poftă.
SETILĂ: „ – Din partea mea, mâncarea-i numai o zăbavă, băuturica mai este ce este... că
din mâncare şi băutură las’ dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu
toŃi nebunii.”
CITITORUL: AŃi ales nisipul de mac, aŃi păzit fata peste noapte, ca a doua zi să se afle
tot în camera ei, iar Harap-Alb a recunoscut-o dintre cele două fiice ale împăratului. Ce
altceva mai putea pretinde împăratul? Degeaba tatăl o dă „cu toată inima”, căci are şi fata
un cuvânt de spus. Ştiind că va avea nevoie de ele, ea cere să i se aducă apă vie, apă
moartă şi trei smicele de măr dulce.Turturica, păcălită de cal, va zbura să vestească
sosirea miresei. Credincioşi, prietenii năzdrăvani îşi iau rămas bun:
TOłI CINCI: ” – Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci şi răul
câteodată prinde bine la ceva.”
CITITORUL: Dar unde este punctul culminant? Mai e o pagină şi se termină povestea...
Ia să văd... Ajung la împărăŃie... Daaaa... Fata îl demască pe Spân, care se crede trădat şi-i
taie capul lui Harap- Alb. Calul îl înşfacă pe impostor cu dinŃii de cap, zboară cu el până
la cer, iar apoi îi dă drumul. (Personajele apar pentru a juca scena.)
FATA ÎMPĂRATULUI ROŞ: „ – Lipseşti dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit
pentru tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului
Verde.”
SPÂNUL: „ - Na! Aşa trebuie să păŃească cine calcă jurământul!”
CALUL: „ – Pân-aici, Spânule!”
CITITORUL: Am ajuns la capătul lecturii...Totul trebuie să aibă un final, un
deznodământ. O nuntă, doar am citit un basm. Iar la nuntă am fost poftiŃi toŃi:” crai,
crăiese şi-mpăraŃi, oameni în samă băgaŃi”, cititori, dascăli, părinŃi. Naratorul şi autorul

5
unde sunt? „Un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”... VeniŃi pe scenă, pentru că,
aşa cum spunea Shakespeare, „Lumea e o scenă şi toŃi suntem actori!” Ultimul cuvânt să
îl aibă autorul!
AUTORUL: „Şi a Ńinut veselia ani întregi, şi acum mai Ńine încă; cine se duce acolo bè şi
mînâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.”
TOłI ELEVII: (Rostesc sau cântă încheierea comediei lui Alecsandri.)
„Aşa e viaŃa, o comedie,
Iar noi, actorii care-o jucăm
N-avem dorinŃă alta mai mare
Decât aplauze să merităm”.