Critică literară

Critica literară este studiul, discuția, evaluarea și interpretarea formală a textelor literare. Ca
activitate conexă istoriei și teoriei literare, poate lua forma unor cronici de întâmpinare, articole
(pentru uzul unui public mai larg), eseuri, studii sau cercetări academice. Conform Johns
Hopkins Guide to Literary Theory and Criticism, critica literară poate fi considerată chiar drept
aplicație a teoriei literare.

Origini

În aproximativ aceeași perioadă cu teatrologul indian Bharata Muni, autor al tratatului Natya
Shastra, Aristotel impune în Grecia antică disciplina poeticii prin lucrarea sa Poetica. Prin
noțiuni precum catharsis și mimesis, importanța și influența lui Aristotel se prelungesc până în
ziua de azi. Un rol marcant l-au avut și criticile aduse de Platon în Republica poeziei (văzută ca
imitație de grad secund).

Horațiu a fost cel mai de seamă scriitor critic al Romei antice. Lucrarea sa Ars Poetica, în ciuda
titlului, nu este un tratat sistematic al artei poeziei ci mai degrabă un set de maxime despre ce
trebuie făcut pentru a avea succes în poezie. Alți critici importanți din Antichitate au fost Longin
(sec. I d.H.) și Plotin (sec. al III-lea d.H.).

În Evul Mediu european, operele erau evaluate mai ales după valoarea lor morală. Autorii clasici
nu erau luați ca modele morale din cauza păgânismului lor, iar operele lor erau evaluate mai
mult pentru sfaturile retorice decât pentru valoarea lor literară. Teorii ale poeziei, ca de exemplu
Poetria lui Jean de Garlande (sec. al XIII-lea), discutau probleme tehnice și alegerea potrivită a
stilului. Scrierile în limba maternă nu fuseseră luate în serios înainte ca Dante Alighieri să fi scris
De vulgari eloquentia (lucrare neterminată) în 1307.

Bazele criticii textuale moderne au fost puse de neoplatonicianul Angelo Poliziano (1454-1494),
care a scris Miscellaneorum centuria, și de Lodovico Castelvetro (1505-1571), care a glosat
Poetica lui Aristotel.

În timpul Renașterii, criticilor din Antichitate li s-a dat din nou atenție, ceea ce poate fi văzut în
Poetica lui Iulius Caesar Scalinger (1484-1558) și în Discorsi a lui Torquato Tasso.

În Anglia, primul care a scris critică literară a fost Thomas Campion (1557-1620), cu lucrarea sa
Observations on the Art of English Poesie (1602), în care lăuda supremația metrului clasic. A
primit un răspuns din partea lui Samuel Daniel (1563-1619) în lucrarea A Defence of Rhyme
(1603), în care lăuda supremația măsurii și a accentului limbii engleze. Philip Sydney a scris
The Defence of Poesie (scrisă între 1579-80, dar tipărită în 1595), o analiză a tipurilor poetice
bazat pe practica clasică. George Puttenham (1529-1590) a scris critică literară elisabetană în
lucrarea sa The Arte of English Poesie (1589), în care propunea, printre altele, nume englezești
pentru figuri retorice împrumutate din greacă, de exemplu the over reacher în loc de hiperbolă.
El i-a numit pe Sir Thomas Wyatt și pe Howard Surrey (1517-1547) ca fiind primii poeți rafinați,
după încercările mai discordante ale lui John Skelton (1460-1529).