EXAMENUL DE BACALAUREAT.

SUBIECTUL AL III-LEA

ION BARBU
Riga Crypto și lapona Enigel

Apărută în anul 1924, poezia „Riga Crypto și lapona Enigel“ este o artă poetică din a
doua perioadă de creație a lui Ion Barbu, cea baladescă, situată cronologic între cea parnasiană
și cea ermetică, fiind inclusă apoi în ciclul „Uvedenrode“ din volumul de poezii „Joc secund“
(1930). Prin tematică, poate fi inclusă în seria celebrelor povești triste de dragoste ale lumii, ca
„Tristan și Isolda“ sau „Romeo și Julieta“. Înscriindu-se în cosmologia „Jocului secund“, cele
două personaje simbolice aparțin unor universuri diferite, fiecare tânjind către opusul lumii în
care trăiește. Poezia reeditează drama incompatibilității dintre două spirite total diferite,
aspirând către o iubire imposibilă, ca în „Luceafărul“ lui Eminescu.
Însuși Ion Barbu considera că acest poem este „un «Luceafăr» întors“, prin tematică și
prin aspirațiile personajelor, cu rolurile inversate față de poemul eminescian. Numele lor
exprimă și condiția existențială a fiecăruia: Crypto (gr. cryptos = „ascuns“) înseamnă izolare,
închidere, umbră, în timp ce Enigel este opusul lui, aspirantă a spațiului deschis, solar,
parcurgând, în poem, un nou ciclu existențial al cunoașterii. Marin Mincu vorbește, în cazul rigăi
Crypto, de „un cer răsturnat, prin raportare la zona lui Hyperion“, el reprezentând subumanul,
sterilitatea inaptă pentru nuntire, o ipostază inferioară a umanului. Personajul feminin
figurează trăsături contrare: lapona Enigel simbolizează „natura umană plenară“, care aspiră,
prin depășirea datului existențial, să se împlinească. Ea trăiește în „țări de gheață urgisită“,
într-o Walhalla ideală, dar aspiră la o lume solară, la împlinire. Enigel este o ființă sensibilă
într-o lume a frigului, a întunericului, care vede în lumină puritatea, forța universală de
regenerare perpetuă. Riga Crypto este echivalentul omului mediocru, ce nu se poate
autodepăși, molcom, liniștit, delăsător, e prototipul omului comun ce duce o viață larvară, fără
orizont. Se dezvoltă astfel, în poezie, și o antiteză între două lumi, între „țări de gheață urgisită“
și lumea vegetală a „mușchiului crud“, a „regelui-ciupearcă”, suficient sieși, ascuns de lumina
solară, în „pat de râu și-n humă unsă”.
Pe baza unei narativități de baladă, cu o oralitate a versurilor de tip popular, cu măsură
variabilă, între cinci și nouă silabe, poezia are o structură de povestire în ramă sau de poveste
în poveste, prin care se dă sens poetic și moral finalului unei nunți. Într-un cadru mai intim, într-o
atmosferă „aburită“, „la spartul nunții, în cămară”, discursul liric dobândește și un scop inițiatic,
pentru prevenirea mirilor asupra nunții dilematice, minate de incompatibilitatea protagoniștilor și
de sterilitate, inserând în povestea-cadru „un cântec larg“, „încetinel”, șoptit, pentru a se reține cât
mai multe învățăminte. Povestea din poveste, structurată în patru secvențe, se bazează pe o lirică a
rolurilor, cu o simbolistică profundă și o multitudine de metafore, epitete, comparații și
inversiuni. Rolurile sunt însă inversate față de poemul eminescian, tema fundamentală, „nucleul
întregii balade”, fiind nunta dilematică, aflată sub semnul incompatibilității protagoniștilor
cuplului, în care personajul superior este cel feminin, enigmatica laponă Enigel.
Modelul poetic este preluat din baladele germane, cântate la curțile medievale, „stins,
încetinel,/ La spartul nunții, în cămară“, de menestreli bătrâni, care își transmit cântecele din
generație în generație. Spațiul poetic ce se dezvoltă astfel, încă de la primele versuri, este al unei

1
lumi cu enigmatice castele, cu menestreli și barzi care cântau la ospețe, într-o atmosferă de
basm, ireală. E un stil baladesc, specific nunții ca ritual inițiatic, cu adresare directă și cu
preparativele pentru cântare ale menestrelului: „– Nuntaș fruntaș!/ Ospățul tău limba mi-a
fript-o,/ Dar, cântecul, tot zice-l-aș,/ Cu Enigel și riga Crypto.“
În povestea ce urmează, încărcată de simboluri, întâlnirea celor doi protagoniști are loc
în spațiul oniric, la fel ca în „Luceafărul” eminescian, însă cu repere spațiale cu totul schimbate.
Enigel „poposi pe mușchiul crud/ La Crypto, mirele poienii.// Pe trei covoare de răcoare/ lin
adormi, torcând verdeață.” și, după un ceremonial vechi, riga Crypto, „rigă spân”, întovărășit
de un slujitor, un eunuc bătrân, vine la Enigel „să-o-mbie cu dulceață”. Cererea de „a-l culege”,
în mod simbolic, îi este însă refuzată, la fel ca următoarea, și mai insistentă.
Personajele, deși reprezintă lumi diferite, au o întâlnire tangențială, ce le modifică
profund destinele. Aspirațiile lor sunt total diferite, dar „regele-ciupearcă” și lapona Enigel se
atrag în virtutea principiului unității contrariilor, coincidentia oppositorum. În sfera terestră,
vegetală, „regele-ciupearcă“ este inapt pentru nuntire, lucru rezultat din bârfa florilor și a
bureților: „Și răi ghioci și toporași/ Din gropi ieșeau să-l ocărască,/ Sterp îl făceau și nărăvaș,/ Că
nu voia să înflorească.“ Invocarea soarelui este percepută însă de riga Crypto ca fiind o ame-
nințare: „…de soare,/ Visuri sute, de măcel,/ Mă despart. E roșu, mare,/ Pete are fel de fel;/
Lasă-l, uită-l, Enigel/ În somn fraged și răcoare“, în timp ce aspirația către umbră nu poate fi
înțeleasă de Enigel, pentru ea fiind o blasfemie adresată solarității atotputernice: „– Rigă Crypto,
rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă tem“.
În împărăția de gheață a nordului enigmatic, lapona Enigel se închină soarelui, lăsându-
se condusă de puterea lui magică, pentru că astrul reprezintă implicit condiția superioară a
omului, pe care umbra nu o poate da: „Mă-nchin la soarele-nțelept,/ Că sufletu-i fântână-n
piept,/ Și roata albă mi-e stăpână,/ Ce zace-n sufletul-fântână.// La soare, roata se mărește;/ La
umbră, numai carnea crește/ Și somn e carnea, se dezumflă“. Enigel se sperie de invitația regelui
Crypto, o posibilă interpretare a inadvertenței dintre două lumi diferite, cu o antiteză
ireductibilă între energia primară, eternă aproape a soarelui și materia degradabilă a umbrei
telurice.
În finalul poeziei, riga Crypto moare în încercarea de a-și depăși limitele existențiale.
Alcătuirea ființei sale, prea slabă, nu-i permite să treacă de hotarele lumii întunecate, structura
lui somatică fiind destrămată când, din greșeală, este pusă față în față cu astrul zilei: „Dar soarele,
aprins inel,/ Se oglindi adânc în el;/ De zece ori, fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i cheală. // Și
sucul dulce înăcrește!/ Ascunsa-i inimă plesnește“.
Ieșit din bârlogul său ascuns, în care avea o relativă imortalitate, într-o imposibilă
tentativă de autodepășire, riga Crypto moare, trecând, ca un demon, în lumea inferioară, „să
rătăcească/ Cu altă față, mai crăiască: // Cu Laurul-Balaurul,/ […] Cu măsălarița-mireasă,/ Să-i ție
de împărăteasă“. Pentru el sufletul nu este „fântână” ca al lui Enigel, adică nu poate stabili
corespondențe cu lumea transcendentă, fiind condamnat la o existență inferioară, în care „pahar
e gândul, cu otravă“.
Ultima „nuntire“ din poem se produce în spațiul infernal al morții, cu plante otrăvitoare
ca și regele ciupearcă, „Laurul-Balaurul“ și „măsălarița-mireasă“. Măselarița și laurul au o
simbolistică negativă, specifică plantelor otrăvitoare, destinate a face rău, fiind folosite în
practici magice. Nunta simbolică din finalul poeziei, a rigăi Crypto cu măselarița și cu laurul,

2
semnifică tocmai compatibilizarea nupțială firească pe care o ciupercă otrăvitoare o poate găsi
cu plante care au aceleași proprietăți, într-o lume simbolică a puterilor negative, infernale.
Opinia mea este că această baladă fantastică, barocă prin efectul final și simbolistă în
același timp, se încheie totuși în armonie, prin delimitarea hotarelor dintre cele două lumi, într-o
alcătuire cosmologică eternă a lumii: soarele, astrul existent de la începuturile timpului, apa,
energia soarelui depozitată în stare fluidă, și lumea vegetală, ascunsă în umbră, unde biologicul
se conservă prin forțe slabe, perisabile.