ISPITIREA DREPŢILOR

(Când bărbaţii de treabă sunt duşi în ispită)

Bill Perkins

PARTEA I : Sensul luptei

Capitolul 1. De ce trupul gol al femeii arată atât de bine

Ideea acestui capitol s-a născut într-o noapte de vineri în timp ce tocmai îmi puneam în
funcţiune stropitoarea pe peluză. Traversând curtea, am observat lumină în casa alăturată.
Întrebându-mă ce putea să-i fi ţinut pe vecini atât de târziu, m-am apropiat de gard şi-am
privit printre şipci. Mă aşteptam să descopăr câţiva jucători de cărţi. N-am văzut, însă, decât o
femeie care vorbea la telefon. Un fapt cu totul obişnuit dacă ea ar fi fost îmbrăcată. Însă nu
era.
Ochii mei au îngheţat asupra ei. Adrenalina îmi bubuia prin vene. După câteva
secunde de contemplare, am reuşit să mă smulg de lângă gard. Îndepărtându-mă, mă întrebam
de ce o femeie dezbrăcată poate fi atât de frumoasă. Şi, astfel, de ce frumuseţea ei mă
impresionează într-atât?
Au trecut de la această întâmplare cincisprezece ani şi, de atunci, am luat legătura cu
mii de bărbaţi, iar cu mulţi alţii am vorbit personal. Am organizat sondaje confidenţiale pentru
a cunoaşte, cu adevărat, ceea ce gândesc şi fac bărbaţii. De-a lungul acestui timp, am
descoperit că orice bărbat are parte de propria-i confruntare cu poftele trupeşti. Nici unul nu
poate scăpa de ademenirea acestora. Nici unul.
Dacă şi voi sunteţi aşa precum sunt mulţi dintre amicii mei, veţi vrea să ieşiţi câştigaţi
din această confruntare. Veţi vrea să vă bucuraţi de frumuseţea unei femei fără să vă puneţi în
pericol curăţenia sufletească. Cu toate acestea, probabil că ştiţi deja, puritatea nu e uşor de
păstrat. Mai cu seamă în zilele noastre! Senzualitatea vă trage cu ochiul pe ecranul
televizorului şi vă momeşte pe monitorul calculatorului. Vă cheamă din paginile revistelor şi
vă amăgeşte la locul de muncă. A nu-ţi mai îngădui să te laşi dominat, în mod imoral, de
atracţia feminină nu e un lucru uşor. Însă nu e imposibil. Sunt convins că primul pas e acela
de a înţelege, totuşi, de ce o femeie dezbrăcată arată aşa de bine.

Frumuseţea femeii şi misterul ce-o-nvăluie

Când am văzut, pentru prima dată, trupul gol al soţiei mele mi s-a părut că iau parte la
ceva aproape sfinţitor. Nimic din întreaga creaţie nu se putea compara cu frumuseţea
goliciunii sale.
Evoluţioniştii încearcă să despoaie frumuseţea femeii de mister. Ne spun că bărbaţii
sunt atraşi de goliciunea femeii în virtutea selecţiei naturale. Ei aduc argumente în sprijinul
ideii că bărbaţii şi-ar pierde dorinţa de a-şi perpetua neamul dacă nu s-ar simţi atraşi de femei.
Evident, acest punct de vedere reduce magnetismul sexual la un tip de experienţă exclusiv
biologică, animalică. Ceea ce nu este. Dumnezeu i-a creat pe bărbaţi cu o dorinţă sexuală
naturală. Ne-a alcătuit astfel încât să fim atraşi de femei.
E mai mult decât un oarecare detaliu accidental de programare pe scara evoluţiei.
Cartea Proverbelor încearcă să descopere natura sentimentelor dintre un bărbat şi o femeie.
Agur, fiul lui Iache, descrie patru lucruri prea minunate pentru ca el să le poată pătrunde cu
mintea. Unul dintre ele este calea omului la o fecioară (Proverbe 30:19). Ceea ce se întâmplă
între un bărbat şi o femeie conţine un sâmbure de mister. El nu va putea fi niciodată pe deplin
înţeles.
Acest răspuns nu vă satisface, probabil. N-ar trebui să fie aşa. Dumnezeu a creat ceva
minunat pentru bărbaţi, un lucru care trece dincolo de limitele puterii noastre de înţelegere.
Misterul s-ar spulbera dacă am avea răspunsul. Indiferent de vârsta la care ajunge un bărbat,
farmecele femeii nu încetează niciodată să-l atragă. Dimpotrivă, pe măsură ce îmbătrânim,
atracţia devine şi mai puternică prin faptul că imaginaţia va tinde să înlocuiască experienţa.
Misterul trece dincolo de noi înşine. Iar misterul nu e un rău. E bun. Este un dar minunat de la
Dumnezeu.
Deşi esenţa acestui mister este inaccesibilă gândirii umane, există anumite aspecte
care sunt, de fapt, foarte simple. De exemplu, femeile dezbrăcate arată atât de bine pentru că
arareori le putem vedea astfel. Întreaga idee a goliciunii e darul oferit de Dumnezeu doar
oamenilor. Animalele, de pildă, nu pot fi „dezbrăcate".

Comoara ascunsă

De-a lungul anilor am avut câţiva câini. Cel mai recent a fost un dog de cam 50 de
kilograme pe care, după cum i se şi potrivea, îl chema Big. Atunci când îl luam la plimbare,
oamenii mă întrebau: „Cum îl cheamă?"
„Big (mare)", răspundeam.
„Da, e mare, într-adevăr. Dar cum îl cheamă?" repetau întrebarea.
„Numele lui e Big (mare)", obişnuiam să le răspund din nou.
E uimitor ce legătură puternică am avut cu acest uriaş prieten. Dacă aveţi un câine,
înţelegeţi cât de repede poate deveni acesta un membru al familiei. Călătoresc în maşină cu
noi. Dorm împreună cu noi (nu e cazul lui Big, evident...). Le vorbim ca şi cum ne-ar putea
înţelege. S-a întâmplat chiar ca băieţii mei să-i pună lui Big haine. I-au tras nişte pantaloni
scurţi roşii, marca Nike, peste picioarele din spate şi un tricou cu mâneci lungi alb peste
picioarele din faţă. I-au completat toaleta cu o pălărie şi nişte ochelari de soare atârnaţi pe nas.
Fie chiar şi aşa, simpatic şi cochet precum arăta îmbrăcat, adevărul este că n-avea
nevoie de pantaloni scurţi şi tricou. De ce? Pentru că nu-l puteam considera dezbrăcat, chiar şi
fără haine. Nici un animal nu e privit vreodată ca gol. Gândiţi-vă o clipă. V-aţi pus vreodată
întrebarea, văzând un câine trecând pe stradă, de ce acesta nu poartă nimic? Bineînţeles că nu!
Şi nici unui animal nu i s-a dat vreodată amendă pentru ţinută indecentă.
Nimic nu poate fi gol în acelaşi fel în care considerăm că un om poate fi gol. Nici
copacii, nici pietrele, câinii sau delfinii. Ca bărbaţi, nu ne interesează goliciunea unui animal
sau a unei plante. Cum am putea? Acestea nu pot fi goale.
Femeile însă, pot. Şi, cu toate acestea, le vedem arareori astfel. Femeile pe care le
vedem în fiecare zi la muncă şi în comunităţile noastre sunt toate îmbrăcate. O femeie
dezbrăcată dezvăluie ceea ce este aproape întotdeauna ascuns ochilor bărbaţilor - frumuseţea
corpului ei.
Actorul de comedie şi starul de televiziune Tim Allen spunea că n-avea să uite
niciodată prima dată când a văzut imaginea unei femei dezbrăcate. Spunea, „într-un fel,
imaginea era în acelaşi timp înspăimântătoare si liniştitoare. Mi-am dat seama pentru prima
oară, oricât de stupid sună asta, că toate femeile sunt goale dedesubtul hainelor... Această
descoperire mi-a provocat o neîncredere totală şi definitivă faţă de femei: au întotdeauna ceva
de ascuns! Ele au această putere şi nici măcar n-am ştiut-o. Trebuie, pur şi simplu, căutat sub
haine, undeva!"
Allen pune o problemă care aparţine tuturor bărbaţilor. Mai exact, cum pot femeile să
se înfăţişeze lumii zi de zi şi să ascundă un lucru atât de minunat? Şi cum pot să se prefacă
atât de bine că nu ştiu ce fac?
 Comentariile sale mi se par amuzante şi nu lipsite de utilitate. Amuzant e faptul că
aceste comentarii exprimă direct ceea ce simt mulţi bărbaţi fără să o spună - sau, cel puţin,
fără să o scrie. Utilitatea derivă din aceea că aflăm astfel o parte a motivului pentru care
femeile arată aşa de bine: bărbaţii vor să vadă frumuseţea care le fusese ascunsă.
Paginile de început ale Bibliei aprofundează şi mai mult misterul atracţiei exercitate de
femeie.

Contemplând o capodoperă

Îmi imaginez, câteodată, cum trebuie să fi fost pentru Adam prima oară când a văzut-o
pe Eva. Ar fi putut să-i spună, cu cea mai mare sinceritate, „Eşti cea mai frumoasă femeie din
lume!"
De fapt, crearea Evei a fost rezultatul unei probleme cu care se confrunta Adam - fără
să fie măcar conştient de ea. După fiecare zi a creaţiei, Dumnezeu se uita la ce făcuse şi
spunea „bun". După a şasea şi ultima zi, în timpul căreia îl crease pe Adam, Dumnezeu a spus
că lucrurile erau „foarte bune" (Geneza 1:31).
Însă când Dumnezeu a văzut că Adam era singur, El a spus că „nu este bine" (Geneza
2:18). Domnul a hotărât, astfel, să creeze un ajutor potrivit pentru Adam, sau măcar
asemănător lui - un ajutor care să-l completeze.
Înainte ca Dumnezeu să realizeze acest lucru, Adam trebuia să devină conştient de
propria sa nevoie. Astfel, Dumnezeu i-a dat misiunea de a numi toate animalele. Nimeni nu
ştie cât a durat, însă presupun că lui Adam i-au luat luni sau ani întregi numind toate creaturile
care se perindau prin faţa lui. Adam trebuie să-şi fi dat seama că animalele veneau în perechi,
masculi şi femele. Şi trebuie să fi observat că nici una dintre aceste creaturi nu semăna cu el
însuşi.
Când sentimentul de singurătate a devenit suficient de intens, a intervenit Dumnezeu.
I-a provocat lui Adam un somn adânc şi a efectuat prima operaţie chirurgicală. I-a scos lui
Adam o coastă şi i-a croit un partener. Primul bărbat a fost creat din lut; prima femeie a fost
creată dintr-un bărbat.
Tot ceea ce reprezenta ea fusese plănuit şi modelat de Dumnezeu astfel încât,
împreună cu Adam, să formeze un tot. Maestrul Artist care a sculptat universul n-a precupeţit
nimic în procesul de creaţie a acestei capodopere.
I-am întrebat pe bărbaţi în numeroase ocazii care cred ei că ar fi cea mai frumoasă
privelişte de pe pământ. Dându-li-se posibilitatea de a alege între un apus de soare în deşert,
un răsărit sidefiu, un val de mare izbindu-se în mii de stropi de o stâncă, un boboc înflorit sau
o femeie trăznet, au ales întotdeauna, „o femeie trăznet".
Dumnezeu ştia ce face când a creat prima femeie. S-a asigurat că ochii, buzele, părul,
sânii, picioarele, braţele vor fi exact aşa cum avea nevoie şi dorea Adam. Ea urma să golească
lumea lui Adam de singurătate - o singurătate pe care nici chiar Dumnezeu nu i-a putut-o
alunga (ei!, acesta e chiar un gând profund).
Până când coasta lui Adam n-a fost scoasă şi modelată în forma Evei, creaţia era
incompletă. Se simţea starea de „nu e bine". Atunci când Dumnezeu a făcut ultimul retuş la
capodopera Sa, a dezvăluit-o. Adam s-a trezit în salonul de reanimare, s-a frecat la ochi şi s-a
ridicat. Pe când se plimba prin grădină, Adam n-avea nici cea mai mică idee cu privire la ce-l
aştepta. Nici una.
Deodată, i-a apărut în faţă. Adam nu văzuse niciodată o femeie, si cea pe care o privea
acum era de nota zece sub toate aspectele: fizic, spiritual, emoţional, psihologic, intelectual.
Şi cu totul nepătată de vreun trecut nedemn, cu totul netulburată de o conştiinţă rănită. Eva era
cu adevărat nevinovată. Nu numai că Eva era perfectă pentru Adam, ci el însuşi era perfect
pentru ea. Avea tot ce aştepta ea de la cineva dăruit cu o natură asemănătoare ei.
 Textul ne spune că atunci când Adam a văzut-o, a spus: „Ea se va numi 'femeie'"
(Geneza 2:23). De fiecare dată când descriu această întâlnire în timpul oficierii unei căsătorii,
amintesc faptul că termenul ebraic pentru „bărbat" este „iş", iar termenul pentru „femeie" este
„işa". Apoi, mă joc sugerând că Adam trebuie să fi spus, atunci când a văzut-o pe Eva, „iş",
după care a adăugat expresia uimirii şi a plăcerii: „aaaaaaaaaaa". Probabil că nu aşa s-a
întâmplat, însă mie mi se pare logic să fi fost astfel.
Nu e de mirare că femeile dezbrăcate arată atât de bine - ele sunt capodopera lui
Dumnezeu. Însă ele mai sunt şi altceva. Ele întregesc ceea ce le lipseşte bărbaţilor.

Cea care întregeşte

O dată cu creaţia Evei, Adam a pierdut o coastă. O dată cu apariţia Evei, Adam a
descoperit-o pe aceea care îl va face fericit. Fără ea, Adam era ca un stilou fără cerneală sau
ca o navă fără pânze, adică incomplet. O parte din el lipsea, efectiv. Când Adam a întâlnit-o
pe Eva, s-a întâlnit faţă în faţă tocmai cu acea parte care îi lipsea.
Chiar dacă Biblia nu menţionează nimic în acest sens, mă întreb dacă frumuseţea unei
femei nu e întrucâtva legată de căutarea perfecţiunii. Există oare, la cel mai adânc nivel al
subconştientului unui bărbat, o nevoie profundă de a o găsi pe aceea care îl va împlini? Îşi
caută bărbaţii partea care le-a fost luată? Îşi caută ei perechea fără de care se vor simţi de-a
pururi neterminaţi?
Nu vreau să spun că aceia care decid să rămână singuri nu vor fi niciodată împăcaţi.
La urma urmelor, Isus a rămas singur, iar viaţa Lui a fost întru totul împlinită. Cei necăsătoriţi
au învăţat să trăiască în mediul a ceea ce s-ar putea numi... singurătate mulţumitoare,
sentimentul că trăiesc pe cont propriu, că le lipseşte ceva sau cineva... În lipsa cărora s-au
obişnuit să trăiască.
Cred că, în ceea ce îi priveşte pe bărbaţi, acest sentiment al singurătăţii este, de fapt,
nevoia - la figurat vorbind - de a-şi găsi coasta lipsă, necesitatea de a da peste persoana care să
îi completeze. Intuiţia îmi spune că unul dintre motivele pentru care femeile dezbrăcate arată
aşa de bine este puterea acestora de a-l face pe bărbat să se simtă întreg. În momentul în care
bărbatul contemplă frumuseţea nudă a unei femei, el are experienţa, pentru o clipă
fulgerătoare, a speranţei de a deveni deplin. Atunci când el devine, din punct de vedere fizic,
una cu femeia, se simte întreg.

Ardoarea goliciunii

În cartea sa, Taina căsătoriei, Mike Mason notează că trupul omenesc „e înconjurat de
o aură unică". Prin aură, el voia să spună „frumuseţe înfiorătoare". Într-un fel, propriile
noastre trupuri dezvăluie cine suntem. Ele sunt expresia noastră sufletească şi spirituală.
Trupul unei femei e mai mult decât piele şi oase, sânge şi păr. E vălul care îi acoperă fiinţa.
În câteva rânduri, Vechiul Testament prezintă manifestările perceptibile ale lui
Dumnezeu Însuşi. S-a întâmplat când i-a apărut lui Moise ca un tufiş arzând pe munte. Mai
apoi, le-a apărut lui Moise şi izraeliţilor pe Muntele Sinai ca un nor fulgerând. Lumina lui
Dumnezeu a fost atât de intensă încât faţa lui Moise, după ce se aflase în prezenţa aurei
dumnezeieşti, ardea, pur şi simplu.
Teologii se referă la aceste manifestări ale lui Dumnezeu ca „nimb strălucitor". Ele
reprezintă puterea şi frumuseţea lui Dumnezeu. Dintr-un anume punct de vedere, cred că
trupurile noastre fizice îşi au propriul nimb strălucitor. E o frumuseţe care, raportată la
micimea noastră, ne dezvăluie ca pe o capodoperă a creaţiei lui Dumnezeu. Ca bărbaţi, nu
obosim niciodată să contemplăm frumuseţea unei femei. E ca şi cum am vrea să avem
percepţia ei din toate perspectivele şi, aidoma lui Moise pe munte, să îi pătrundem aura.
 În căutarea intimităţii

Goliciunea presupune intimitate. Presupune că persoana care a admis să se lepede de

veşminte în prezenţa ta are încredere în tine. Acceptă să îi cunoşti atât frumuseţea, cât şi
imperfecţiunile. Acest lucru se întâmplă numai în prezenţa oamenilor despre care credem că
ne iubesc şi ne acceptă aşa cum suntem.
Adam şi Eva aveau parte de-o asemenea intimitate. După ce Dumnezeu i-a făcut să fie
împreună, „Omul şi nevasta lui erau amândoi goi, şi nu le era ruşine" (Geneza 2:25).
Goliciunea lor fizică era imaginea goliciunii la un nivel mai profund - nivelul spiritual şi
emoţional. Adam şi Eva aveau parte de intimitate în toate înţelesurile cuvântului.
Chiar dacă bărbaţii se feresc de intimitate, au totuşi nevoie de ea. Am fost programaţi
să credem că trebuie să ne bizuim doar pe noi înşine, aceasta e problema. Adevăraţii bărbaţi,
ni se tot spune, sunt independenţi şi duri. Sondajele anuale ne arată fără întrerupere că John
Wayne este unul dintre actorii cei mai celebri din toate timpurile. Bărbaţii sunt puternic atraşi
de individualismul său aspru. Şi, în vreme ce el trece testul efemerului, Hollywood-ul ne
prezintă în continuare modele masculine infailibile pe marele ecran. Nici unul nu ilustrează
mai bine această ipostază decât James Bond. Acesta poate învinge greutăţi supraumane fără
nici un ajutor, fără a-şi împărtăşi nevoile interioare cu nimeni.
În timp ce unii bărbaţi scrâşnesc din dinţi şi încearcă să se descurce singuri, ceva
dinlăuntrul lor le impune nevoia unei legături intime la cel mai profund nivel. Cred că femeile
lipsite de îmbrăcăminte sunt frumoase pentru că goliciunea lor spune unui bărbat: „Sunt aici
pentru tine. Sunt a ta. M-am dezvăluit ochilor tăi." Acest mesaj neexprimat - sau exprimat - îi
comunică unui bărbat că se află în siguranţă. Îi spune că e iubit. Îi transmite că o anume
persoană doreşte să-i fie intimă.
Deoarece goliciunea presupune intimitate, vederea unei femei dezbrăcate îi asigură
bărbatului o legătură intimă - chiar dacă este una superficială. Cu toate acestea, adevărata
intimitate nu poate apărea decât într-un cadru echilibrat, într-un mediu dominat de iubire şi
încredere.

Încântarea în faţa goliciunii unei femei

Unii oameni sunt şocaţi să audă că Dumnezeu încuviinţează sexul. Nu numai că i-a
creat pe bărbaţi astfel încât aceştia să găsească plăcere în atingerea unei femei, însă a şi creat
locul ideal: căsătoria. Numai acolo se pot găsi siguranţa şi legitimitatea. Cei care exprimă
legământul caută să ducă la îndeplinire atmosfera de intimitate presupusă de goliciune. În
cadrul căsătoriei, bărbaţii pot să se bucure cu adevărat de frumuseţea trupului unei femei.
Solomon a fost unul dintre aceia care s-au bucurat cu adevărat de aceasta. Şi n-a ezitat
să le spună şi altora cum se împlineşte plăcerea sa. Îmbrăţişată, în mijlocul Vechiului
Testament, se află cartea, de o poezie aparte, a Cântării Cântărilor, descriind iubirea dintre
Solomon şi mireasa sa. Limbajul este într-atât de încărcat cu semnificaţii sexuale, încât
teologii au preferat să o interpreteze mai degrabă alegoric, decât în litera sa. Permiţând ca
Solomon să devină o reprezentare a lui Cristos, iar mireasa sa să fie interpretată ca Biserica
Sa, aceştia au putut să evite termenii sexualităţii. Însă o asemenea interpretare nu justifică
textul ori viziunea lui Dumnezeu asupra intimităţii sexuale.

Ochi răpitori

Expresia cea mai explicită poate fi întâlnită în capitolul 4, acolo unde Solomon descrie
prima seară a lunii de miere. De îndată ce rămân singuri, regele îi spune iubitei că singură
privirea ei e îndeajuns să-i răpească inima (v.9). Poporul evreu stăpânea un ţinut descris
adesea ca un tărâm unde curge „lapte şi miere". Pământul era deosebit de mănos şi le oferea
celor care îl locuiau o mare plăcere. În mod asemănător, „laptele şi mierea" din braţele lui
Solomon îi oferea plăcere şi pace interioară (v.11).

O grădină plăcută

În cartea sa, Cântec pentru îndrăgostiţi, prietenul meu S. Craig Glickman spunea
despre pereche, „Iubirea lor se mistuie într-una dintre cele mai sfielnice şi delicate scene de
dragoste din întreaga literatură universală." Nimic lipsit de gust sau nesăbuit nu se găseşte în
spusele lui Solomon. Dimpotrivă, el îşi compară mireasa cu o grădină şi cu o fântână (v. 12-
15). Se referă, cu blândeţe, la neprihănirea ei prin observaţia faptului că fântâna e pecetluită şi
grădina e închisă (v.12). Nimeni nu mai intrase în grădina ei. Sosise, în sfârşit, noaptea
primului vizitator. Solomon simte voluptatea aromei şi gustului iubirii ei.
Ca răspuns la modul în care el îşi exprimă încântarea, ea îl invită să pătrundă în
grădina ei (v.16). Înainte de aceasta, el se simte strivit de frumuseţea ei şi o descrie cu o mai
mare putere sugestivă. Grădina ei se aseamănă unui paradis al fructelor, al florilor, al
copacilor şi al mirodeniilor. Aşa cum o poate dovedi orice bărbat, unul dintre cele mai
ascunse locuri a devenit pentru Solomon locul celei mai mari plăceri.
Este ea pregătită pentru a fi iubită? Într-adevăr, Solomon spune că fântâna ei a devenit
„un izvor de ape vii" (v.15). Plină de dorinţă, ea fi roagă pe iubitul ei să „intre (...) în grădina
lui, şi să mănânce din roadele ei alese!" (v. 16).

Cuvântul de încuviinţare

După ce ne-a permis să aruncăm o privire înăuntrul iatacului său nupţial, Solomon ne
îngăduie de asemenea să auzim ultimele cuvinte rostite în acea noapte. Uimitor, acestea n-au
fost rostite de Solomon sau de mireasa sa. Ele au aparţinut lui Dumnezeu. Şi cum a întâmpinat
creatorul frumuseţii femeii plăcerea de care se bucura perechea? El a spus, „Mâncaţi, prieteni,
beţi şi îmbătaţi-vă de dragoste!" (Cântarea Cântărilor 5:1).
Cel care i-a creat, bărbat şi femeie, a încuviinţat pe deplin. S-a bucurat să-i vadă unul
în braţele celuilalt.

Frâul

Dumnezeu a intenţionat ca actul intimităţii sexuale să fie una dintre cele mai puternice
experienţe ale vieţii. În unirea dintre un bărbat şi o femeie, cei doi devin „un singur trup".
Trupurile lor sunt efectiv legate între ele. În timpul acestor momente de maximă tensiune,
bărbatul şi cea creată din el sunt un întreg din nou. Sunt un singur trup.
Idealul dumnezeiesc este ca această uniune să se petreacă numai în mediul sigur al
căsătoriei. De ce? În parte datorită faptului că în cadrul căsătoriei bărbatului i se oferă
posibilitatea de a-şi stăpâni bestia interioară, instinctul care, prin apetitul pentru plăcerile
senzuale, pune neîntrerupt la încercare voinţa bărbatului. Acest instinct animalic nu renunţă
niciodată la manifestările-i sălbatice.
Îmi amintesc de copilăria mea, petrecută la Roswell, New Mexico. Familia deţinea
nişte terenuri în afara oraşului, acolo unde obişnuiam să dresăm cai. Tatăl meu mă învăţase
lucrurile care ţineau de întreţinerea şi mânuirea şeii şi a frâului. În timp ce şaua îl ajută pe
călăreţ să rămână pe cal, frâul e acela care permite controlul acestuia.
Fără frâul căsătoriei, pasiunile noastre vor deveni de nestăpânit - rănindu-ne pe noi şi
pe alţii. Poftele noastre sexuale sunt puternice. Acestea trebuie canalizate şi controlate.
 Frâul rupt

Este evident că dacă mediul în care ne vom bucura de goliciunea unei femei este
căsătoria, soţia este aceea de care trebuie să fim atraşi. Mai deunăzi, un bărbat îmi spunea că
nu-şi mai găseşte soţia „cu vino-ncoa". A lăsat-o să înţeleagă că singura lor speranţă în
salvarea mariajului era ca ea să-şi facă o operaţie estetică la sâni. Ea nu-l mai „aţâţa" cum
trebuie şi atunci soluţia soţului era schimbarea înfăţişării fizice.
Gândirea lui se baza pe ideea că atracţia sexuală se leagă exclusiv de un trup bine
legat, tinereţe sau aparenţa corporală care, în cultura societăţii noastre, este considerată ca
normă a frumuseţii. Dacă are dreptate, atunci soluţia unei vieţi dinamice sexual este o
continuă serie de liftinguri, pantaloni colanţi, implanturi şi liposucţiuni.
Însă modul lui de a gândi este profund eronat. Forţa unui magnet nu se bazează pe
forma exterioară a magnetului, ci pe structura sa. Ceea ce vine dinăuntru este factorul care
atrage polii opuşi. Atunci când un bărbat şi o femeie nu mai sunt atraşi fizic unul de altul, se
pare că relaţia cu Dumnezeu şi între ei a fost deteriorată. Ceva interior a fost alterat. O dată ce
un bărbat îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, legămintele de cununie îşi pierd din valoare.
Înseamnă că acesta şi-a pus în gând să-şi satisfacă nevoile sexuale în modul în care crede el că
va fi cel mai bine.
În loc să-şi educe pornirile şi să le canalizeze înspre soţia sa, el le permite să o ia
razna. Dacă acest lucru se întâmplă, el nu-şi mai tratează soţia ca pe o fiinţă unică, fiinţa care
îl întregeşte, cea al cărei trup îşi menţine aura, ca persoană. În acest context, un bărbat îşi va
concepe soţia ca pe un obstacol în calea propriei satisfacţii senzuale, ca pe ceva pe care el
trebuie să-l schimbe pentru a-şi împlini necesităţile, sau de care trebuie să scape astfel încât să
poată găsi în altă femeie împlinirea nevoii respective.
Aceste gânduri se opun sensului pentru care Dumnezeu i-a creat pe bărbaţi. El ne-a
poruncit să ne îndreptăm atenţia asupra propriilor noastre soţii din punct de vedere sexual - nu
asupra propriilor noastre nevoi. Bărbaţii trebuie să-şi amintească mereu că nu ei sunt stăpânii
trupurilor lor, ci nevestele lor (1 Corinteni 7:3-5). Datorită modului în care Dumnezeu i-a
făcut pe bărbaţi, experienţa frumuseţii feminine se traduce prin plăcerea pe care bărbatul i-o
oferă soţiei sale prin cuvintele şi mângâierile sale. Plăcerea cea mai puternică derivă din
modul în care bărbatul se concentrează asupra nevoilor soţiei sale (vom mai vorbi despre
acest subiect în capitolul 12).
Acesta este idealul pentru care trebuie să luptăm; restul e iluzie. Acesta este adevăratul
şi înaltul scop urmărit în această carte: încercarea şi reuşita de a fi consecvenţi şi în acord cu
felul în care am fost creaţi. Apoi, şi numai apoi, vom înţelege şi vom trăi acea intimitate şi
plăcere pe care Dumnezeu doreşte să o găsim în braţele soţiilor noastre.

Cum rămâne cu celelalte femei?

Bineînţeles, există o piedică. Chiar şi în momentele cele mai fericite, veţi considera că
şi alte femei sunt frumoase. Atracţia lor ar putea fi atât de puternică încât să vă smulgă de
lângă soţie. Frumuseţea trupului soţiei poate fi, într-adevăr, eclipsată de cea a altor femei.
Această realitate este principala problemă discutată în capitolul următor. Veţi afla de
ce femeile interzise vouă - sau pe care ar trebui să vi le interziceţi - arată adesea mai bine
decât cea pe care v-a dăruit-o Dumnezeu.

Subiecte de meditaţie

1. Vă amintiţi care a fost prima dată când aţi văzut o femeie dezbrăcată, în realitate sau
într-o fotografie? Cum v-a afectat această experienţă?
2. Care credeţi că este concepţia majorităţii bărbaţilor în legătură cu atitudinea lui
Dumnezeu faţă de atracţia resimţită de bărbaţi în faţa femeilor? Ce motiv credeţi că au aceştia
să-l înţeleagă pe Dumnezeu astfel?
3. Cum vede Dumnezeu plăcerea sexuală resimţită de bărbat faţă de soţia sa? Ce ne
spune Cântarea Cântărilor 5:1 despre acest subiect?
4. De ce le găsesc bărbaţii atât de atractive pe femei?

Pe măsură ce meditaţi asupra acestor întrebări, rugaţi-l pe Dumnezeu să vă ajute să

înţelegeţi viaţa sexuală şi femeia aidoma Lui.

Capitolul 2 . De ce alte femei arată mai bine

„De ce ţi-a luat aşa mult?" m-a întrebat soţia mea.

M-am codit şi mi-am stors creierii ca să găsesc răspunsul cel mai bun.
În condiţii normale, ieşeam, porneam stropitoarea şi mă întorceam în mai puţin de un
minut. Însă, aşa cum vă amintiţi din primul capitol, în seara aceea de vineri fusesem abătut de
la programul normal de ceea ce văzusem prin fereastra casei vecine.
„N-am stat chiar aşa de mult," am răspuns, apărându-mă.
„Bill, unde ai stat atâta timp?", a insistat ea.
„Am văzut o femeie goală", am şoptit eu. Mi-am imaginat că, vorbind atât de încet, s-
ar putea să nu mă audă.
„Cum adică, o femeie goală?", ridică ea tonul - întrecându-l cu mult pe cel pe care-l
avusesem eu la răspunsul anterior.
„Ştii", am spus. „Am văzut o femeie dezbrăcată în timp ce stăteam la gard uitându-mă
prin fereastra casei vecine."
„Ce ţi-a venit să priveşti pe fereastra vecinilor în toiul nopţii?"
I-am explicat că „voyeurism-ul" meu nu fusese premeditat. „Am văzut lumină şi m-am
întrebat ce-or fi făcând la ora asta", am spus.
Mi-a plăcut priveliştea. De fapt, în timp ce mă cuprindea somnul, mi-am dat seama că-
mi plăcuse chiar foarte mult. Atât de mult încât m-a cuprins spaima că voi fi tentat să mai
arunc o privire, din când în când. Şi era ultimul lucru pe care aş fi vrut să-l comunic amicilor
din restrânsul meu grup.
În fiecare sâmbătă dimineaţă mă întâlneam cu alţi trei bărbaţi. Ne adunam pentru a ne
încuraja şi a ne pune întrebări în legătură cu noi înşine ca soţi, taţi şi credincioşi întru Cristos.
Amicii mei erau conducătorii spirituali ai bisericii. Ei erau bărbaţii la care toţi ceilalţi se uitau
ca la nişte figuri exemplare. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să mărturisesc în faţa lor
ceea ce făcusem. Însă ştiam, pe de altă parte, că cea mai bună cale de a mă confrunta cu
această ispită era de a o mărturisi. Am hotărât că cea mai bună ocazie de a rezolva această
problemă înainte de a fi prea târziu era să le-o comunic deschis.
Această hotărâre a condus la o surpriză şi mai şocantă decât cea avută atunci când
privirea mea trecuse prin fereastra vecinilor. La următoarea întâlnire, după ce le-am împărtăşit
povestea mea, cei trei începură să se uite unul la altul oarecum tulburaţi. Unul dintre ei şi-a
trecut mâna prin păr, şi-a dres glasul şi a spus, „Ştiu ce simţi. O urmăresc pe vecină de
aproape doi ani! De la etajul casei noastre se poate vedea chiar în dormitorul lor."
Abia terminase de vorbit când celălalt dintre ei a spus, „O privesc de un an. E singură,
are vreo douăzeci-treizeci de ani şi face curăţenie dezbrăcată. Noaptea o văd foarte bine
pentru că locuim chiar lângă casa ei."
Amândoi au continuat spunând că-şi promiseseră în repetate rânduri să înceteze, însă
n-au rezistat tentaţiei. M-am întrebat dacă nu urma, cumva, acelaşi lucru şi pentru mine. Fără
a-mi mai asuma nici un risc, am făcut în aşa fel încât să nu se mai repete. Iar prietenii mei mi-
au luat exemplul. În capitolul 11 vă voi spune ce-am făcut pentru a ne proteja, pe noi înşine şi
intimitatea vecinei.
La sfârşitul întâlnirii noastre, mi-am dat seama într-un mod cu totul nou ce pericol
poate implica atracţia magnetică a trupului unei femei, un pericol de o forţă capabilă să
transforme un bărbat în sclav, să-l determine la acţiuni care maculează tot ceea ce crede el că
e just şi bine, o forţă care poate să-l distrugă şi să-i distrugă pe cei pe care îi iubeşte.

Tărâmul întunericului

Aţi observat, probabil, că, adesea, cele mai atractive femei sunt acelea pe care nu poţi
sau n-ar trebui să le ai. Dacă e aşa, vă daţi seama de ceea ce e adevărat pentru toţi bărbaţii.
Mai exact, suntem cu toţii fascinaţi de lucruri aflate dincolo de limita permisă. Ştiu, cel puţin,
că acesta este cazul meu. În tinereţe, lucrurile pe care nu trebuia să le fac îmi păreau mult mai
interesante decât acelea pe care trebuia să le fac.
Mi s-a spus, îmi amintesc, să nu mănânc dulciuri înainte de cină. Însă dulciurile erau
întotdeauna mai gustoase decât cina. Un hot-dog era întotdeauna mai bun decât conopida.
Am dat odată peste un număr din Playboy. Imaginile erau fascinante. Părinţii mi-au
spus că n-ar trebui să mă uit la poze cu femei goale. Însă femeile dezbrăcate pe care le
văzusem în Playboy arătau mult mai bine decât cele îmbrăcate.
Când am început să conduc, am ştiut că trebuia să păstrez întotdeauna limita de viteză
prescrisă de semnele de circulaţie. Însă a conduce ca la curse e mult mai distractiv.
Aş vrea să pot spune că totul s-a schimbat pentru mine ca adult. Nu cu multă vreme în
urmă, medicul de familie mi-a dat de ştire că nivelul colesterolului meu a atins limita majoră
de risc. Când am plecat de la cabinet, mi-a înmânat o listă cu toate mâncărurile interzise. Mai
puteam mânca îngheţată şi prăjitură cu ciocolată? Nici vorbă! Majoritatea felurilor de
mâncare preferate îşi luaseră zborul. Doctorul îmi recomanda meniuri compuse din
medicamente şi apă.
Ca împătimit al sporturilor, mă bucur întotdeauna să citesc revistele sportive. Când
apare numărul anual dedicat costumelor de înot, nu mă uit la copertă să spun: „Ce sperietoare
de ciori!" Oricât de frumoasă ar fi soţia mea, totuşi pot să spun că şi alte femei sunt atractive.
De fapt, adesea ele sunt şi mai atrăgătoare pentru mine decât Cindy.
Prima oară când i-am dezvăluit soţiei mele acest secret a fost jignită, deşi, undeva în
străfundul ei, ştia deja toate aceste lucruri. Cindy se temea că-şi pierduse farmecele - ca şi
cum faptul că eu eram atras de alte femei ar fi fost, cumva, vina ei.
„Nu mi se întâmplă numai mie!" am asigurat-o. „Toţi bărbaţii sunt astfel. Uită-te
numai la bărbaţii bogaţi şi celebri care se căsătoresc cu vreo vedetă a Hollywood-ului s-o sece
de tinereţe, să se descotorosească de ea şi să se căsătorească, apoi, cu alta, mai tânără". I-am
spus că faptul de a fi atras de alte femei nu însemna că nu sunt în stare să o consider cea mai
atractivă femeie. Dar a-ţi menţine punctul de vedere şi a-i acorda întotdeauna soţiei primul loc
presupune atât înţelegere, cât şi disciplină: înţelegerea de sine însuşi şi a motivelor pentru care
alte femei arată atât de bine, şi deopotrivă disciplina de a lua întotdeauna decizii care să
concentreze întreaga energie sexuală asupra soţiei.

Fructul oprit

Încercările mele de a înţelege toate acestea m-au condus la reformularea întrebării, din
„De ce arată aşa de bine femeile dezbrăcate?” în „De ce arată aşa de bine alte femei
dezbrăcate?"
 Am văzut, în capitolul anterior, că Dumnezeu i-a construit pe bărbaţi în aşa fel încât să
poată fi cuprinşi de încântare în faţa frumuseţii unei femei. Asta e bine! E sănătos şi normal.
Însă atracţia devine bolnavă când sentimentul nostru de admiraţie faţă de frumuseţea unei
femei se transformă în poftă, când nu o mai percepem ca pe o persoană, ci ca pe un trup pe
care îl folosim exclusiv pentru plăcerea noastră. Trecerea de la admiraţie la poftă urmează o
cale bătătorită, una pe care cei dintâi care au apucat-o au fost Adam şi Eva. Chiar dacă dilema
în care se aflau nu avea de-a face cu poftele sexuale, cursa în care au căzut e de aceeaşi
factură.
De fiecare dată când recitesc povestea lor din grădină, nu pot decât să mă minunez.
Mi-ar plăcea să cred că dacă aş fi avut tot ceea ce aveau ei, aş fi fost imun în faţa oricărei
ispitiri. Evident, n-ar fi fost aşa, nici pentru mine, nici pentru oricare dintre voi.
Lor li s-a întâmplat ceva care clarifică în mod considerabil sensul strădaniei noastre.
Pentru început, trebuie să spunem că nu era nimic rău în sine cu fructul din care li se spusese
să nu mănânce (Geneza 2:17). Fructul nu era otrăvitor. Nu era putred. Era ceva bun, însă
Dumnezeu le spusese lui Adam şi Evei să-l evite. De ce? Pentru a le testa dorinţa de a sluji şi
pentru a le oferi ocazia de a-şi pune în aplicare libera voinţă. Nu erau obligaţi să se supună.
Dumnezeu le-a dăruit libertatea de a alege singuri ce vor face cu propria viaţă.
Uneori, erorile provin din faptul că vrem să accedem la ceva, fie cât de bun, însă aflat
într-o zonă interzisă. Alteori, răul derivă din aceea că abuzăm de ceea ce e bine. În mod cert,
nu e nimic greşit în sex sau în frumuseţea unei femei goale. Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe
sexuale şi încuviinţează plăcerea care vine din intimitatea sexuală. Însă sexul devine greşit şi
dăunător atunci când ne folosim de el într-un mod interzis de Dumnezeu.
Nu înseamnă că unele atitudini sau acte nu sunt eronate în sine. Unele sunt.
Amărăciunea, răutatea, minciuna, invidia sunt rele. La fel sunt hoţia şi clevetirea, calomnia.
Sexul nu este, însă, unul dintre acele lucruri implicit greşite. M-am gândit, adesea, dacă celor
doi le-ar fi trecut prin minte să guste din fructul oprit dacă Şarpele nu i-ar fi vorbit Evei. Un
lucru e sigur: acesta ştia cu precizie ce trebuia să spună pentru ca lucrul oprit să devină
ispititor.
Asemenea unui vechi prieten, Şarpele a întrebat-o pe Eva, „Oare a zis Dumnezeu cu
adevărat: 'Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?"' (Geneza 3:1). Eva i-a răspuns, cu
nevinovăţie, că pot mânca din orice pom, cu excepţia unuia. I-a spus Şarpelui că dacă ar
mânca din acel pom, ar muri.
„Hotărât, că nu veţi muri (...) vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu", a
asigurat-o (Geneza 3:4-5).
Şi dintr-o dată, fructul acelui copac a devenit pentru Eva cel mai râvnit din întreaga
grădină. Cu cât se uita mai mult la el, cu atât devenea mai apetisant. Fructul oprit fusese într-
atât de lăudat de către Satan, încât acesta începuse să exercite o atracţie magnetică. Deşi Eva
avea tot ceea ce-şi putea dori, Satan a smintit-o făcând-o să creadă că are nevoi pe care
Dumnezeu nu le-ar putea împlini. A înşelat-o şi a determinat-o să creadă că dacă ar mânca din
fructul oprit, ar deveni ca şi Dumnezeu.
Tactica diabolică nu s-a schimbat de-a lungul secolelor. În zilele noastre, suntem
ispitiţi să credem că sexul cu altcineva decât cu soţia noastră ne va satisface şi că, astfel, vom
primi ceea ce ne lipseşte.
Chiar dacă o întâlnire de-o noapte sau o aventură extraconjugală ar putea să ne ofere
plăcere oarecare, aceasta va fi cu siguranţă efemeră. Solomon a spus, „Căci buzele femeii
străine strecoară miere, şi cerul gurii ei este mai lunecos decât untdelemnul; dar la urmă este
amară ca pelinul, ascuţită ca o sabie cu două tăişuri" (Proverbe 5:3-4).
Solomon n-a negat frumuseţea unei femei străine. Nici nu a subestimat plăcerea de
moment pe care aceasta o oferă. Adam şi Eva s-au bucurat probabil de gustul fructului oprit.
Însă acel moment de plăcere a fost cu totul strivit de consecinţele actului lor.
 Diavolul te-a îndemnat?

Ştim cu toţii, cel puţin la nivel intelectual, că plăcerea păcatului e trecătoare. Suntem,
însă, în continuare amăgiţi de minciuna care ne spune că fructul oprit ne va satisface în mod
profund. Dorim, totuşi, să-i gustăm dulceaţa. Şi ne vom zbate fără încetare în lupta cu ispita
de a încerca gustul farmecelor unei alte femei de-a lungul întregii noastre vieţi.
Nu frumuseţea soţiei este, pe de altă parte, cel mai important factor în analiza acestei
probleme. Am cunoscut bărbaţi care îşi înşelau soţiile, chiar dacă erau căsătoriţi cu
fotomodele de profesie. Asemenea Evei, căutăm întotdeauna ceva mai mult, ceva care să ne
facă o mai mare plăcere, să ne aducă mai mult satisfacţie. Şi tot asemenea Evei, urmează,
invariabil, să trăim o mare dezamăgire.
De ce sunt lucrurile interzise atât de atractive? Într-o anumită măsură, pentru că forţele
răului au capacitatea de a le livra în ambalaje lucioase şi colorate. În culise, există procese
spirituale invizibile. Iată un motiv pentru care suntem atraşi cu atâta forţă de pofte.
De vreme ce Satan poate da o aură fascinantă frumuseţii sexuale interzise, ne-am
putea simţi îndreptăţiţi să-l acuzăm pe el pentru chinurile prin care trecem. Adam şi Eva au
recurs la acest demers când Dumnezeu i-a pus în faţa păcatului comis. Adam a învinuit-o pe
Eva, Eva l-a învinuit pe Şarpe (Geneza 3:12-13). Însă Dumnezeu nu s-a lăsat păcălit. I-a făcut
pe amândoi vinovaţi pentru actele lor.

Balaurul dinlăuntru

Oricât de mult am fi duşi în ispită de Satan, în ultimă instanţă noi decidem. Şi când
alegem pofta pentru frumuseţea interzisă, opţiunea ne este ghidată de apetitul răului.
La cea de-a opta aniversare a zilei mele de naştere, părinţii mi-au făcut cadou un
revolver de jucărie. Butoiul de oţel rece şi mânerul din lemn gravat îl făceau să-mi pară un
lucru frumos. Arma şi cu mine formam o adevărată pereche mortală. Cutii de tablă, sticle,
semne de circulaţie - nimic nu ne scăpa. În sfârşit, aproape nimic. Într-o după-amiază, am
ridicat revolverul şi am ochit într-o pasăre cocoţată într-o salcie din spatele casei. Tocmai
când eram pe punctul de a apăsa pe trăgaci, sora mea mai mare, Patsy, apăru în fugă dând din
mâini şi strigând. Pe când pasărea îşi lua zborul, ea se uită la mine şi zâmbi. N-a spus nimic,
însă chipul ei îngâmfat părea că mă ia peste picior, „Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Acum vezi cine e
şeful pe-aici".
În acel moment, ceva din interior a pus stăpânire pe mine. Am coborât butoiul şi am
ochit înspre sora mea. O expresie de groază a înlocuit privirea încrezută dinainte ea luând-o la
sănătoasa cu cea mai mare viteză. Am ţintit înspre acea parte a trupului care părea cel mai
bine căptuşită şi mi-am spus „Să te văd acuma!” în timp ce apăsam trăgaciul. Revolverul si-a
făcut datoria, în timp ce sora mea se ţinea de fund scâncind dureros. Năvăli în casă ţipând,
„Am fost împuşcată! Am fost împuşcată!" Pentru o clipită, m-am întrebat ce mă determinase
să fac ceva de o asemenea cruzime - apoi mi-am dat seama cât de mult îmi plăcuse.
După pedeapsa administrată de tatăl meu, pistolul mi-a fost confiscat. Cu toate
acestea, chiar dacă avea puterea să mă lipsească de uneltele răului, tatăl meu nu putea să mă
scape de dimensiunea întunecată a personalităţii mele care îmi provoca plăcere când făceam
ceva rău.
Avem cu toţii în viaţă momente când motivaţia de a face bine e confuză, în timp ce
aceea de a face răul şi care ne trage în jos, este neclintită. Ştim să facem ceea ce e bine şi, cu
toate acestea, sfârşim în a face rău. Elementele particulare ale luptei noastre interioare pot
varia, însă suntem cu toţii dominaţi de duplicitate. Ne face tuturor plăcere să facem ceea ce n-
ar trebui făcut. Am promis cu toţii că ne vom schimba, însă n-am făcut decât să repetăm ceea
ce era rău.
Îmi amintesc hotărârile de a mă îndrepta pe care le luam, copil fiind. Însă oricât de
mult mă străduiam, făceam în continuare totul pe dos. Pe măsură ce mă maturizam, învăţam
cum să-mi acopăr urmele. Dar chiar dacă ceilalţi nu ştiau ce se petrece în viaţa mea, eu ştiam.
Ştiam că există în mine o parte stăpânită de o poftă insaţiabilă pentru plăcere. Şi balaurului
nu-i păsa nici cât negru sub unghie de cine se folosea sau cui îi provoca răni dureroase.

Trezirea balaurului

De ce alte femei arată câteodată mai bine? Pentru că suntem înconjuraţi de forţe rele,
de poftele „balaureşti", păcătoase din noi. Desigur, balaurul mai şi „hibernează". Un bărbat
poate trece printr-o mare parte a vieţii sale fără a se confrunta cu poftele. Sau lupta îi dă câştig
de cauză astfel încât nu există nici un motiv de îngrijorare. Apoi, într-o zi, bărbatul vede sau
încearcă pe propria-i piele ceva care trezeşte fiara.
Când se întâmplă astfel, ne dăm seama că nu suntem stăpânii propriilor noastre
simţuri. Suntem sclavii lor. Natura noastră păcătoasă preia conducerea. Aşa precum însuşi
apostolul Pavel a observat în legătură cu propriul său comportament trăgând concluzia, „Şi
atunci, nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine" (Romani
7:17).
Când Pavel se referă la sine ca „eu", el vorbeşte despre esenţa personalităţii sale, acea
parte a sinelui aflată în căutarea lui Dumnezeu. Vorbeşte despre acest loc privilegiat din
personalitatea sa ca loc unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu. Pavel ştia că nu sinele său
autentic, acea parte din sine însuşi unită cu Cristos, acţionează greşit, ci înclinaţia sa spre
păcat, poftele sale diabolice. Nu înţelegeţi greşit vorbele lui Pavel.
El nu încerca să-şi justifice greşelile. Nici nu încerca să scape de responsabilitatea lor.
Dimpotrivă, el nu făcea decât să consemneze un fapt ca atare. Adevăratul Pavel, care îşi dorea
atât de mult să facă ceea ce este bine, nu făcea nimic rău. Balaurul cucerise teritorii în el
însuşi.
Chiar dacă ştiu că Pavel nu putea fi înrobit de necurăţenie, exista în el, ca în oricine
altcineva pericolul acestei robii (Romani 7:14-20). Deşi îşi ţinea pornirea păcătoasă sub
control, aceasta fi supunea fără încetare la încercări. El ştia că balaurul interior avea puterea
să-l facă prizonier. De fapt, chiar el a spus că ştia ce înseamnă să fie rob (Romani 7:23).

Despre cealaltă femeie

A şti că pofta pentru alte femei e greşită v-ar putea face să credeţi că aţi reuşit să
evitaţi problema. Nu e aşa. În grădină, Eva ştia ce îi cere Dumnezeu. Însă Satan s-a folosit de
porunca lui Dumnezeu pentru a o ispiti. El a întrebat-o, „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat...?"
(Geneza 3:1). Această întrebare a fost punctul de pornire în ispitirea ei.
Anumite lucruri ne stârnesc poftele păcătoase, asemenea cuvântului „interzis". De
exemplu, ce vă vine în mod instinctiv să faceţi atunci când, conducând pe o şosea naţională,
vedeţi un semn care indică „Limită de viteză 50 km/h"? Zâmbiţi şi vă spuneţi, „O, foarte
bine"? Mărturisesc că eu nu reacţionez aşa. Nici vorbă! Chiar vreau să nu mă supun acestei
reguli. Vreau să conduc cu viteză şi mai mare.
Nimic nu-l incită pe balaurul din sufletul nostru mai tare decât o regulă care impune
limite. Iată de ce acest balaur se foloseşte de legile lui Dumnezeu pentru a câştiga teren în
viaţa noastră. Legea vă va aminti că Dumnezeu a stabilit că poftele sunt dăunătoare. Veţi
învăţa această poruncă şi veţi şti ce aveţi de făcut. Ba chiar vă veţi spune că urmează să trăiţi
corect. În acel moment, partea din voi care vrea să facă binele va intra într-un conflict corp la
corp cu natura voastră păcătoasă. Şi n-aveţi nici o şansă.
 Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui David. Nu-i lipsea nimic. Îşi înfrânsese duşmanii şi
adusese poporului Israel pacea. Avea o soţie iubitoare şi prieteni adevăraţi. Nu era numai un
geniu militar, ci şi un poet strălucit. Condeiul său a adus la lumină psalmii ca o expresie a
iubirii sale pentru Dumnezeu.
Ca o recompensă a credinţei şi fidelităţii sale, Dumnezeu i-a promis lui David o
împărăţie care va dăinui (2 Samuel 7:16). Dacă era cineva cu adevărat vrednic, acesta era
David. În ciuda tuturor, însă, odată, atunci când trebuia să fie cu oştirea sa pe câmpul de luptă,
David se afla acasă. În loc să-şi conducă armata, David îşi sorbea din priviri vecina şi ceda
ispitei (2 Samuel 11:l-27).
De fiecare dată când citesc despre căderea lui David, mă întreb, „Ce făcea oare pe
acoperişul casei sale împărăteşti, acolo de unde a putut-o zări pe Bat-Şeba?" Chiar dacă nu pot
şti cu exactitate, îmi închipui că făcea acelaşi lucru pe care bărbaţii de astăzi îl fac butonând
telecomanda în faţa televizorului într-o cameră de hotel sau când răsfoiesc o revistă erotică
într-o librărie. Se interesa de alte femei - de acelea pe care nu le putea avea.
Ca şi alţi bărbaţi, David o voia pe femeia pe care Dumnezeu i-a interzis-o. De ce?
Pentru că natura sa păcătoasă a fost stimulată de ideea că n-ar trebui sau n-ar putea să o aibă
pe această femeie. Aceeaşi natură ca a voastră sau a mea. Balaurul dinăuntrul nostru doreşte
un singur lucru: să ne ţină robi legii păcatului (Romani 7:23). Şi se va folosi chiar şi de legile
lui Dumnezeu pentru a ne înrobi.

Acesta e un tabu

Am vorbit cu grupuri de bărbaţi de-a lungul şi de-a latul ţării, cu alţii am avut discuţii
în particular şi, din toate acestea, am tras concluzia că mulţi creştini sunt încredinţaţi că în
lupta cu poftele n-au nici o şansă. Şi, în plus, e o strădanie despre care nu se simt în largul lor
să vorbească. De ce? Pentru că în cercurile creştine, păcatele de necurăţenie sunt deosebit de
grave - aşa cum ar trebui, într-adevăr, considerate. Însă această gravitate cu totul legitimă
poate crea, pe de altă parte, o anume spaimă de a nu fi înţeleşi pe de-a întregul sau de a fi
respinşi, spaimă care, adesea, îi duce pe bărbaţi la izolare. În toate sensurile cuvântului,
păcatul sexual e un subiect tabu între bărbaţii creştini.
Realitatea intensifică problematica poftei trupeşti. Pornografia, prostituţia, aventurile
extraconjugale dau iluzia intimităţii. Cea mai bună modalitate de a spulbera această iluzie este
intimitatea autentică, sinceritatea, deschiderea faţă de altă persoană. Şi în vreme ce
majoritatea bărbaţilor nu au posibilitatea acestei comunicări, puterea poftei devine tot mai
intensă. Femeile străine devin irezistibil de ispititoare din cauza iluziei intimităţii pe care o
provoacă.

Linia de demarcaţie

„Bine", mă veţi întreba, „care-i linia de demarcaţie în cazul acesta?" Dacă-mi

îngăduiţi, voi face o scurtă recapitulare şi voi conchide.
Ştim că Dumnezeu a creat un mister - bărbaţii găsesc că o femeie dezbrăcată este
minunat de frumoasă. Ei sunt cu adevărat atraşi de ea. Însă misterul poate deveni foarte
repede periculos, pentru că bărbaţii găsesc că orice femeie e atractivă, cu excepţia propriilor
neveste. De fapt, de cele mai multe ori, femeile care arată cel mai bine sunt acelea pe care nu
le putem avea. De ce? Deoarece
• forţele răului le înfrumuseţează
• poftele noastre păcătoase sunt stimulate de orice lucru interzis
legea lui Dumnezeu care ne porunceşte să ne ferim de imoralitate ne stârneşte pofta
• iluzia intimităţii este adesea mai captivantă decât realitatea însăşi
 • suntem izolaţi de alţi bărbaţi şi nu ne putem exprima sentimentele
Nădăjduiesc că acum înţelegeţi de ce faptul de a te păstra un bărbat moralmente pur e
o încercare serioasă. Probabil că aţi reuşit să vă daţi seama de ce pofta trupească este o
problemă atât de gravă. Ba chiar prea gravă pentru a putea fi rezolvată. Nu e aşa. Cu câţiva
ani în urmă, am auzit o poveste care pune lucrurile într-o perspectivă lămuritoare.

Incurabila mâncărime

A fost odată ca niciodată un tânăr care şi-a găsit sălaşul într-o grotă pentru a învăţa de
la un înţelept. Ucenicul dorea să afle tot ceea ce se putea şti. Înţeleptul îi dădu mormane
întregi de cărţi. Dar înainte de a părăsi grota, înţeleptul presără pe mâna tânărului un praf
care-i provocă mâncărime.
Înţeleptul se întorcea în grotă în fiecare dimineaţă pentru a supraveghea înaintarea
învăţăturii. „Ai învăţat tot ce se poate şti deja?” întreba înţeleptul.
Şi, în fiecare dimineaţă, răspunsul ucenicului rămânea acelaşi: „Nu, nu ştiu încă totul."
Înţeleptul presăra praful pe mâna ucenicului şi pleca.
Povestea s-a repetat luni în şir. Într-o zi, înţeleptul intră în grotă, dar înainte de a apucă
să pună vreo întrebare, ucenicul se repezi, smulse punga cu praf şi o aruncă în foc.
„Felicitări", spuse înţeleptul, spre uimirea ucenicului. „Ai reuşit. Acum ştii tot ce se
poate şti."
„Cum adică?” Întrebă ucenicul.
„Ai învăţat că nu trebuie să aştepţi până vei şti totul pentru a face un lucru bun", i-a
răspuns înţeleptul. „Şi ai învăţat cum să-ţi iei în stăpânire viaţa şi să scapi de mâncărime."
Se poate ca lupta cu poftele să vă fi provocat o mâncărime insuportabilă în suflet. V-
aţi scărpinat sperând că vă veţi însănătoşi. Dar nu s-a întâmplat nimic. Ar trebui, dimpotrivă,
să-i acordaţi şi mai multă atenţie. Probabil că v-aţi promis în mod repetat vouă înşivă şi lui
Dumnezeu că veţi pune lucrurile la punct. Însă mâncărimea persistă şi nu puteţi face nimic.
Într-un fel, acesta este scopul acestei cărţi: vă ajută să puneţi stăpânire pe propria viaţă
alungând mâncărimea. Dar această carte îşi doreşte mai mult. Încearcă să vă ajute nu numai să
vă înfrânaţi pofta, ci să deveniţi puri moral, ca oameni care-şi duc viaţa astfel încât Dumnezeu
să vă privească şi să poată zâmbi. Capitolele care urmează vă vor ajuta să deveniţi astfel.

Subiecte de meditaţie

1. Care este rolul forţelor răului în atracţia exercitată asupra bărbatului de către
femeile străine?
2. De ce prezenţa acestor puteri diabolice nu ne eliberează de responsabilitatea pentru
propriile noastre acţiuni?
3. Au existat perioade când v-aţi amăgit să credeţi că vă veţi putea bucura de sexul în
afara căsătoriei şi că acest lucru nu va avea nici o consecinţă? Ce tip de raţionament a condus
la un asemenea mod de gândire?
4. Care este diferenţa între admiraţia pentru frumuseţea unei femei şi pofta de-a o
poseda?
5. În ce fel se creează, în cadrul Bisericii şi grupurilor creştine o atmosferă care în
realitate intensifică problema poftei trupeşti?
6. În ce fel vă oferă o femeie străină iluzia intimităţii? Care este diferenţa dintre
această iluzie şi intimitatea autentică? În ce mod ne ajută relaţia cu soţiile noastre şi cu alţi
bărbaţi să ne confruntăm cu această iluzie?
7. Aşa cum Satan învăluie frumuseţea unei femei nepermise cu aparenţe ispititoare,
Dumnezeu îi dă bărbatului darul de a vedea cu adevărat frumuseţea propriei sale soţii. Rugaţi-
l pe Dumnezeu să facă acest lucru şi pentru voi.

Capitolul 3. Sunt prins si nu am scăpare

În ziua în care a apărut articolul, luam prânzul cu un prieten. „Ce zici de incendiul de
la Adult Fantasy Video?" (o firmă de închiriat casete video cu subiecte erotice, „pentru
adulţi" (n.tr.)) m-a întrebat.
Înainte să-i pot răspunde, adăugă, „îmi pare rău pentru tipul care-a murit".
„Da, păi mie-mi pare rău pentru mama lui", am spus. Reporterii îi luaseră un interviu
după incendiu. Spunea că e sigură că fiul ei nu fusese în magazin decât pentru câteva minute.
Fusese un fiu bun, un angajat respectat. „Imaginează-ţi cum e ca asta să fie ultima amintire
despre propriul fiu".
Trebuie să ştiţi că am trecut prin multe. Puţine lucruri mă mai miră. Însă, spre surpriza
mea, amicul spuse:
„Puteam fi eu în locul lui".
„Ce vrei să spui?" l-am întrebat.
„Am fost acolo. Am fost chiar în sala aceea", spuse. „Bill, articolul pe care l-ai citit
putea fi despre mine. Acum ţi-ar fi părut rău pentru soţia şi copiii mei".
„Ai să te mai duci vreodată?" l-am întrebat.
„Nu mai pot", a răspuns. „A ars până în temelii".
Are dreptate, n-a mai rămas piatră pe piatră. Dar nu acesta e finalul povestirii.
Primăria i-a înmânat proprietarului un document în care a recunoscut că acea clădire era
improprie din punctul de vedere al normelor de prevenire a incendiilor şi compania de
asigurări l-a despăgubit cu o sumă suficient de mare pentru a-i permite reconstrucţia
magazinului. Acum afacerea e mai înfloritoare ca niciodată.
Cât despre prietenul meu, l-am întrebat acum câteva săptămâni dacă a mai intrat acolo.
Mi-a răspuns afirmativ. Când l-am întrebat de ce, a adăugat că habar n-are.
„De fiecare dată când ies de-acolo mă simt ca ultimul gunoi", a spus. „Îmi jur că nu
mai calc niciodată. Apoi mă văd din nou tentat şi nu pot rezista. Sunt prins şi n-am scăpare."
Mi-aş dori să spun că amicul meu e singurul în această situaţie. Nu e aşa. Unii bărbaţi
nu pot rezista tentaţiei de a urmări programele „pentru adulţi" transmise prin cablu. Alţii nu
pot să evite paginile pornografice găsite pe Internet. Alţii sunt atraşi în aventuri
extraconjugale efemere la birou sau în picanteria unui club de striptease.
E uşor să cazi în capcana poftei sexuale. Să scapi, e altceva. Laţul e strâns înnodat.
Acest capitol va examina natura acestei dependenţe. Vreau să înţelegem de ce e atât de
puternică. Şi aş vrea să înţelegem de ce factură e gândirea bolnavă care conduce la aceasta.

Pofta supraîncărcată

Ar fi minunat ca devotamentul religios să ne elibereze de ameninţarea impulsului

sexual. Nu e aşa. Din nefericire, multe biserici creează un mediu în care dependenţa prosperă.
Cauza? Caracterul secret şi doza de risc pompează din plin adrenalina asociată păcatelor de
necurăţie. Într-un fel, acestea acţionează ca nişte mecanisme care supraîncarcă tensiunea
poftelor unor bărbaţi cu ajutorul unei puternice surse de energie.
Emoţia riscului apare într-un mediu în care păcatele sexuale sunt considerate cele mai
rele din toată gama viciilor. Cu cât e mai mare greşeala, cu atât creşte şi pasiunea de a o
săvârşi. De vreme ce păcatele sexuale oferă o asemenea sursă de excitare, ele deţin o forţă
deosebită de impunere a dependenţei. Şi dacă un bărbat comite un păcat de necurăţie, probabil
că îl va ţine ascuns. Ceea ce face ca situaţia să devină şi mai gravă. Însă majoritatea bărbaţilor
preferă să rezolve problema de unii singuri decât să rişte expunerea la condamnare şi
respingere.
O autoritate în domeniul comportamentului dependent îşi exprima părerea că
fundamentaliştii creştini şi conducătorii religioşi reprezintă, de fapt, cazuri de comportament
sexual dependent mai accentuate decât oricare alt segment social. Avea dreptate? Nimeni nu
ştie cu exactitate. Însă ştiu cu siguranţă că mult mai mulţi creştini sunt prinşi în plasa
dependenţei sexuale decât ne-am putea imagina.
De-a lungul ultimului deceniu, am condus seminarii în biserici de peste tot.
Străduindu-mă să iau pulsul spiritual al acestora am organizat, adesea, sondaje. Scopul meu
nu a fost acela de a obţine neapărat date riguros ştiinţifice. Am vrut doar să-mi formez o
opinie cu privire la statutul bărbaţilor din această perspectivă. Spre surprinderea mea, 55 %
din cei intervievaţi mi-au mărturisit că se află într-un permanent conflict cu o dependenţă
sexuală secretă sau au avut o astfel de experienţă în trecutul nu prea îndepărtat. Procentajele
au rămas aceleaşi, indiferent de mediu sau de mărimea comunităţii.
În timp ce majoritatea bărbaţilor se confruntau cu problemele pornografiei sau ale
masturbării, alţii erau victimele unor dependenţe mult mai grave. Fără nici o îndoială, există
nenumăraţi bărbaţi care iau parte la slujbe religioase în fiecare săptămână şi care trăiesc cu
spaima că vor fi descoperiţi. Când ştirile de seară prezintă imagini ale unor indivizi arestaţi
pentru agăţarea unor prostituate, aceştia se ghemuiesc de frică în fotoliile lor. De ce? Pentru
că, abia cu o săptămână în urmă, probabil, şi ei dădeau târcoale aceluiaşi cartier. Asemenea
prietenului pe care vi l-am prezentat la începutul capitolului, sunt conştienţi că ei înşişi ar fi
putut fi subiectul ştirii.

Totul la bătaie

Sexul este subiectul favorit al talk-show-urilor de după-amiază. Montel Williams,

Sally Jesse Raphael şi chiar Larry King îşi concentrează sistematic atenţia asupra escapadelor
vreunui dependent sexual. Invariabila întrebare pe care aceşti oameni de televiziune o pun
este, „De ce ai făcut-o?"
În vreme ce scriu aceste rânduri, nu pot să nu mă gândesc la fostul consilier
prezidenţial Dick Morris. Nu mai demult decât săptămâna trecută îşi făcea apariţia la toate
emisiunile promovându-şi noua carte. Fixând camera de luat vederi, Morris îşi descria
îndelunga aventură cu o fată de companie din Washington. Toţi realizatorii, fără excepţie, îi
puneau aceeaşi întrebare: „Cum aţi putut să vă culcaţi cu o prostituată când eraţi conştient că
asta vă va costa mariajul, slujba şi reputaţia?"
Morris, la fel ca orice bărbat în această situaţie, n-a avut un răspuns limpede. „Nu ştiu
de ce m-am comportat ca un elev", spunea. „Aveam atâta putere încât am crezut că legile nu
mai sunt valabile şi pentru mine". Astfel de răspunsuri creionează situaţia. Chiar dacă nu
cunosc elementele specifice ale fiecărui caz, sunt conştient, în schimb, de motivaţia bărbaţilor
care îşi asumă un asemenea risc. Sunt constrânşi de propria adrenalină. În vremea fecioriei,
simpla lectură a unui număr din Playboy presupunea un risc suficient de incitant. La urma
urmei, ce s-ar fi putut întâmpla dacă părinţii i-ar fi prins? La maturitate, revistele nu mai
furnizează pericolul necesar. Adulţii simt nevoia să crească miza la maximum, să arunce toate
fisele în joc. Au nevoie de ceva care să pericliteze totul.

El, masculul şi ea, slăbiciunea

Sub multe aspecte, întâmplările sordide despre care citim în ziare se compară cu
povestea lui Samson. Era un bărbat în toată legea. Dacă ar trăi astăzi, chipul lui ar împodobi
coperţile revistelor sportive cu atletul anului. Samson era în stare de orice. Era mai rapid decât
Michael Johnson, mai dur decât Mike Tyson. Avea atâta putere fizică încât se crede că
legenda lui Hercule s-a bazat pe propriile sale fapte.
Mai importantă însă decât bărbăţia sa fizică era forţa sa spirituală. Samson era un om
al lui Dumnezeu. El a fost „închinat lui Dumnezeu din pântecele mamei sale" (Judecători
13:5). Ca un simbol al devotamentului său pentru Dumnezeu, nu şi-a tăiat niciodată părul.
Samson era unic pentru că Dumnezeu îi dăruia neîncetat puterea divină. Ni se spune
mereu, „Duhul Domnului a venit peste Samson": înainte ca Samson să ucidă un leu cu mâinile
goale (Judecători 14:6); înainte de a ucide treizeci de filisteni cu o singură mână (Judecători
14:19); înainte de a ucide încă o mie de filisteni cu o falcă de măgar (Judecători 15:14).
Samson era respectat ca un om credincios şi un luptător. Şi cu toate că era un bărbat în
toată puterea cuvântului, avea şi el o slăbiciune, cât se poate de feminină. Acest singur
neajuns al caracterului său s-a dovedit a fi cauza prăbuşirii sale. Samson a fost prins în
mrejele unei experienţe sexuale interzise. Primele sale cuvinte care ne-au rămas, rostite către
părinţii săi, i-au dezvăluit problema: „Am văzut la Timna o femeie din fetele filistenilor, luaţi-
mi-o acum de nevastă" (Judecători 14:2). Cum au reacţionat părinţii lui la această cerere? L-
au rugat să se mai gândească. Nu le-a venit să creadă că fiul lor n-a reuşit să găsească o
nevastă care să-i fie plăcută lui Dumnezeu. Dar Samson dorea o femeie care se afla în zona
interzisă. Logica sa era simplă: „Ia-mi-o, căci îmi place" (Judecători 14:3).
Ca orice persoană dependentă de dorinţa sexuală, Samson s-a rupt de familia sa şi de
Dumnezeu. A ales, mai degrabă, plăcerile fructului oprit. Căsătoria lui Samson a sfârşit, în
mod tragic, cu moartea femeii. După aceasta, a părut că pusese frâu poftei sale pentru o
perioadă de douăzeci de ani. Însă pe când se apropia de a patruzecea aniversare, poftele sale s-
au eliberat. Se încurcă cu una din femeile filistenilor, ceea ce l-a costat vederea, poziţia,
reputaţia şi, în ultimă instanţă, chiar viaţa.

Ciclul dependenţei

Samson a fost atras în ciclul dependenţei. Ceea ce, sunt singur, a contribuit din plin la
sfârşitul său. Dacă am putea vorbi cu Samson, sunt sigur că ar aduce vorba despre criza
vârstei de mijloc. Tocmai împlinise patruzeci de ani şi realizase totul. Îi strivise pe filisteni şi
stăpânise Israelul timp de douăzeci de ani. Acolo, în vârf, se plictisea. Fără a mai avea nici un
scop, depresia îi dădea târcoale.
Cel mai puternic bărbat al lumii era vulnerabil la orice care i-ar fi putut schimba
dispoziţia, ceva care să-i creeze o stare de mai bine în cel scurt timp. Şi nimic nu i-ar fi putut
schimba dispoziţia ca o femeie frumoasă - mai ales dacă aceasta era nepermisă.
Există patru stadii ale ciclului dependenţei.

Interesul

În plictiseala sa, Samson şi-a amintit, fără îndoială, de aventura sa sexuală în Timna.
În curând, în mintea sa au apărut gânduri populate de femeile filistenilor. Simplul gând i-a
provocat deja un flux uşor de adrenalină. Îi plăcea să-şi închipuie nopţi senzuale cu o astfel de
femeie.
În cele din urmă, a călătorit la Gaza. Trebuie să-şi fi spus că nu va face altceva decât
„să se uite". N-a trebuit să treacă mult timp şi deja se plimba în cartierul interzis. După aceea,
imaginaţia sa a prins aripi. Acum mângâia feţele tuturor femeilor pe care le văzuse. Putea să-
şi închipuie detalii ale modului în care le seducea.
Interesul pare să fie suficient de inofensiv. La urma urmei, nu s-a întâmplat nimic.
Chiar dacă e aşa, gândurile noastre sunt deja seminţele care germinează şi dau fructul actului
propriu-zis.
 Obişnuinţa

Există activităţi pe care le repetăm în nenumărate rânduri înainte de a acţiona. Când

ceva ne provoacă plăcere, vom repeta neîncetat acel lucru. Îl transformăm într-un tipic, într-un
tabiet. Pentru Samson, obişnuinţele sale puteau să implice călătorii repetate la Gaza,
convorbirile cu prostituatele, tocmirea la preţuri. Asemenea interesului iniţial, obişnuinţele par
să fie destul de puţin dăunătoare. Ele pot implica butonarea telecomandei televizorului,
pierderea timpului în faţa unui stand cu ziare în aeroport, lectura unor reclame pentru dame de
companie în ziar. Problema e că, o dată ce începem să ne creăm aceste obişnuinţe, devine tot
mai cert că la un moment dat vom acţiona. E sigur.
Mi-l imaginez pe Samson în lupta cu propria sa conştiinţă. Nu e nimic de mirare! El
era conducătorul spiritual al poporului Israel. Cum îşi justifica actele? Îşi spunea, probabil, că
evreicele nu erau atât de atractive pentru vin bărbat ca el. Şi, pe lângă toate acestea, cum ar fi
putut o singură femeie să-i satisfacă un asemenea apetit?

Acţiunea

În sfârşit, în timpul călătoriilor sale, Samson a călcat linia. S-a culcat cu o prostituată
filisteană (Judecători 16:1). În braţele ei, Samson s-a simţit viu, mai viu ca oricând în ultimii
ani. Se simţea tânăr din nou. Durerea trecerii spre bătrâneţe era amorţită. Vechea intensitate
era resimţită din nou. Samson rezistase îndemnului atâţia ani. În sfârşit, l-a urmat. Şi-a
desfrânat poftele în toată sălbăticia lor.
Oricât de puternică a fost plăcerea, vina s-a instalat cu repeziciune în locul ei. Acum
îşi dorea să fugă cât mai departe de femeia pe care dorise cu atâta ardoare să o aibă. Dar oricât
de departe sau de repede a fugit, Samson n-a putut scăpa de ruşine.

Ruşinea

N-a trecut mult până când ruşinea a şters orice urmă a plăcerii. Samson intrase mândru
în casa femeii. Plecarea lui, însă, a avut loc la adăpostul întunericului, sperând că nimeni nu-l
va vedea (Judecători 16:3).

Repetarea procesului

Probabil că Samson s-a legat să nu mai calce în Gaza niciodată. Bărbaţii cu care am
vorbit şi care au avut aventuri sau şi-au provocat singuri plăcere într-o cameră de hotel
uitându-se la filme erotice au făcut aceleaşi promisiuni. Însă atunci când acuta plictiseală sau
presiunea stresului se reîntorc, interesul faţă de sex îşi face şi el apariţia. Acelaşi lucru s-a
întâmplat şi cu Samson. Şi, o dată ce a trecut linia pentru prima oară, a doua oară a părut mai
puţin problematică. A fost mult mai uşor. De fapt, tentaţia sexuală a devenit mult mai
puternică decât înainte. S-a reîntors în Gaza şi s-a culcat cu o prostituată. Şi a fost din nou
covârşit de ruşine.
Acţiunile lui Samson ilustrează pericolul repetării ciclului dependenţei. Atunci când
acesta se repetă,
• dorinţa obsesivă se intensifică
• se intensifică nevoia unui risc mai ridicat
• hotărârea de a rezista slăbeşte

Asemenea unui vârtej mortal care îşi trage victima la fund, ciclul dependenţei poate să
răpună pe cel mai puternic dintre bărbaţi. Întrebaţi-l pe Samson. Poate să-l covârşească pe cel
care are toată puterea. Întrebaţi-l pe Dick Morris. În acest capitol, nu doresc decât să vă ofer o
introducere în problema acestui ciclu. În capitolul 9, vă voi ajuta să schiţaţi o strategie prin
care puteţi scăpa de această forţă.

Gândirea dependentă

Dacă prezentarea ciclului dependenţei ne ajută să înţelegem ce facem, ea nu ne ajută,

totuşi, să înţelegem motivul pentru care suntem prinşi în acesta. Răspunsul nu e uşor; există
numeroase cauze pentru care bărbaţii devin dependenţi. Putem identifica, cu toate acestea,
patru tipuri comune de gândire eronată în orice situaţie de dependenţă sexuală.
„E posibil să simt euforia iubirii tinereşti mereu"
După ce am devenit un credincios întru Cristos, m-am ferit mereu de contactul cu
pornografia. De fapt, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, nu-mi amintesc să fi văzut decât o
singură imagine pornografică.
În vara anului 1988 stăteam într-un motel. Era foarte cald şi mă simţeam deprimat. Cu
telecomanda televizorului în mână, am dat, pe unul dintre canale, peste o dansatoare pe
jumătate dezbrăcată. La fel ca în noaptea în care îmi privisem vecina prin fereastră, m-am
simţit şi acum captivat. Aş vrea să pot spune că atunci a fost ultima oară în acea călătorie când
mi-am pierdut timpul schimbând canalele. N-a fost aşa.
Când m-am întors acasă, am discutat cu amicii din grupul meu. Începusem, la acel
moment, să caut ceva dincolo de frumuseţea trupului dezbrăcat al unei femei pentru a-mi
explica sentimentele. Deoarece bărbaţii din grup povesteau despre experienţe asemănătoare,
mi-am dat seama că sentimentele pe care le descriam cu toţii aduceau foarte mult cu cele ale
unui adolescent asaltat de hormoni.
Am râs când ne-am povestit unii altora primele iubiri. N-am avut nici o problemă să-
mi amintesc. Există ceva în prima poveste de dragoste a unui bărbat - sau a unei femei - care o
face cu totul deosebită. Primul sărut. Senzaţia primei atingeri. Iubirea trezeşte sentimente şi
eliberează emoţii noi şi puternice. Deschide în faţa bărbatului o lume în întregime nouă.
Evident, prima iubire duce arareori la o relaţie de durată. Nici povestea mea n-a durat
foarte mult. M-am despărţit de prietena mea şi, peste vreo doi ani, am întâlnit-o pe Cindy. Ne-
am îndrăgostit şi am simţit euforia iubirii de tânăr încă o dată. De-a lungul timpului, dragostea
noastră deveni şi mai puternică. Cindy şi cu mine am aniversat de curând douăzeci şi cinci de
ani de căsătorie. Suntem nişte oameni norocoşi: încă ne mai iubim. Iubirea matură e mai
profundă şi mai adevărată decât dragostea tinerească. Sentimentele de dragoste nebunească şi
tânără apar, însă, numai câteodată.
Mulţi bărbaţi au impresia că nu mai sunt îndrăgostiţi dacă nu au mereu experienţa
emoţiilor asociate cu dragostea nebunească. Se simt morţi din punct de vedere emoţional. O
colegă de serviciu dispusă să flirteze sau o imagine pornografică pe monitorul computerului
pot să le răvăşească sentimentele adormite, cele care amintesc de tinereţe. Dacă un bărbat e
tânăr şi burlac, s-ar putea găsi în situaţia de a căuta plăcerea oferită de pornografie sau
cluburile de noapte cu aceeaşi vigoare cu care ar căuta o femeie.

Legea slăbirii în intensitate a experienţelor repetate

Prima oară când un bărbat devine activ sexual, ia parte la o experienţă care implică
legea inevitabilă a reîntoarcerii la un eveniment de intensitate slăbită. E nevoie de tot mai
multă stimulare pentru a obţine acelaşi grad de intensitate a plăcerii. La început, un singur
sărut e suficient. Curând, însă, acesta e mai puţin incitant decât ceea ce urmează - sau ceea ce
un bărbat speră să urmeze. O dată ce un bărbat a sedus o femeie acesta a marcat într-un fel o
anume limită. Ea îi aparţine - cel puţin pentru moment. Vânătoarea, sau urmărirea, s-a
încheiat. Pentru mulţi bărbaţi, sexul după căsătorie e plictisitor. E comun. Nu mai există nimic
provocator. Nu mai există nici un teritoriu de explorat. Chiar şi în cele mai reuşite căsătorii, în
care viaţa sexuală e ireproşabilă, bărbaţii se confruntă periodic cu astfel de sentimente. În
adâncul lor, ei simt nevoia acelei euforii a iubirii tinere.
Experienţa mea de la motel mi-a oferit această euforie. Asemenea unui puşti
îndrăgostit, voiam mai mult. Mă aflam, desigur, în faţa unui mare pericol. Pentru a obţine
aceeaşi stare, ar fi trebuit să merg mai departe. Aş fi putut simţi din nou euforia iubirii tinere,
însă atunci ar fi trebui să caut imagini mult mai explicite. În cele din urmă, şi asta ar fi fost
plictisitor şi ar fi trebuit să intru într-un magazin de închiriat casete video, să sun undeva să-
mi găsesc o companie plăcută sau să agăţ pe cineva într-un bar.
Din fericire, am întrerupt procesul înainte de a merge prea departe. Dar nu toată lumea
ia această decizie. Căutarea emoţiei care însoţeşte fiorul primelor experienţe îi conduce la
acţiuni tot mai concrete şi la experienţe sexuale periculoase.
Când o femeie mă întreabă, „De ce e soţul meu atât de atras de pornografie?" o întreb
la rândul meu, „îţi aminteşti de prima dragoste din adolescenţă? Îţi aminteşti cât de bine te
simţeai împreună cu prietenul tău? Îţi aminteşti cum doreai să fii cu el tot timpul?"
Majoritatea femeilor zâmbesc şi îmi spun că îşi amintesc aceste emoţii. „La fel se
simte şi bărbatul tău în raport cu pornografia", le spun. „Îi oferă nebunia iubirii aceleia
tinereşti".

„Sunt o persoană rea, nu merit nimic"

Acest gând se află în miezul oricărui comportament constrângător. E greu de spus

dacă acesta provoacă dependenţa sau derivă din ea. Un lucru e cert: după ce un bărbat cedează
mai mult timp impulsurilor sexuale, începe să se simtă un om rău. Bărbaţii care depăşesc linia
care indică zona activităţii sexuale legitime nu sunt de acord cu propriul lor comportament.
Însă o dată ce se pun în această lumină, vicioşi până în măduva oaselor, a acţiona devine şi
mai uşor. Din punctul lor de vedere, comportamentul negativ e în acord cu caracterul lor
negativ.
Aceste sentimente ale lipsei de valoare sunt adesea cultivate chiar în familia de unde
provine bărbatul. În Vechiul Testament, Dumnezeu i-a avertizat pe israeliţi că va pedepsi
nelegiuirea părinţilor în copii (Exodul 20:5; Numeri 14:18). Niciunde nu e mai evident acest
lucru decât în domeniul dependenţei sexuale.
Mulţi bărbaţi au crescut în familii care i-au educat să asocieze sexul cu ruşinea.
Bărbaţii care se chinuiesc cu dependenţa sexuală pe cale vizuală îmi spun adesea că au
căpătat-o citind reviste pornografice care aparţineau tatălui, bunicului, unchiului sau altui
membru al familiei sale. Adesea, aceste lecturi erau însoţite de masturbare, urmată de
sentimente de ruşine. Viaţa adultă nu moşteneşte numai atracţia faţă de pornografie, ci şi
ruşinea.
Unii bărbaţi au suferit abuzuri sexuale în timpul copilăriei. Aceştia au de obicei un
profund simţ al necurăţeniei şi ruşinii care trage după sine spaima de a nu fi abandonaţi. Unul
dintre motivele pentru care le e teamă să nu fie părăsiţi este acela că părinţii care i-au molestat
foloseau ameninţarea cu plecarea dacă abuzul ieşea în vileag. Cercetătorii Eist şi Mandel
observă că în cadrul familiei unde au avut loc incesturi, „cea mai frecventă tehnică folosită de
părinte pentru a-şi controla şi imobiliza copilul era insistenta ameninţare cu abandonul".
Băieţilor cărora le e frică să fie părăsiţi se simt nedoriţi. Şi ajung cu uşurinţă la
concluzia, „Dacă sunt nedorit, trebuie că sunt rău".
 „Nimeni nu m-ar iubi dacă m-ar cunoaşte cu adevărat"

Bărbaţii au încredere în mine, astfel că îmi mărturisesc frecvent lucrurile de care le e

ruşine. După ce am ascultat o spovedanie dureroasă, întreb adesea, „Ai mai spus şi altcuiva
lucrurile astea?"
Răspunsul e foarte simplu, aproape de fiecare dată, „Nu".
Când cer motivul, mi se spune că nu au prieteni, nici chiar soţia, care să îi înţeleagă
cum trebuie. Cu alte cuvinte, le este o spaimă teribilă de respingere. Nu-şi pot imagina că ar
exista cineva care să iubească o fiinţă atât de murdărită, de impură, de pervertită.
Astfel de sentimente îi conduc pe mulţi bărbaţi la concluzia că
• nu poţi avea încredere în nimeni
• nimeni nu le va înţelege nevoile
• oamenii nu fac altceva decât să respingă şi să provoace durere

În contrast cu suferinţa cauzată de oamenii din jur e plăcerea oferită de obiectul

constrângerii sexuale. Acesta nu-i dezamăgeşte niciodată. Le schimbă întotdeauna dispoziţia.
Aduce întotdeauna plăcere. Oferă întotdeauna iluzia intimităţii.

„Sexul este cea mai importantă necesitate a mea"

Bărbaţii care au crescut în familii unde au avut loc abuzuri recurg uneori la masturbare
ca mijloc de autosatisfacţie. Într-o lume a durerii, au găsit ceva care îi ajută să se simtă mai
bine. Adesea, dependenţa de masturbare reflecta rana afectivă. Cu cât dereglarea emoţională
era mai mare, cu atât tentaţia era mai puternică.
Ca băieţi, aceştia au pus semnul de egalitate între plăcerea sexuală şi iubire, grijă şi
securitate. Ca adulţi, de îndată ce apăreau semnele durerii se recurgea la plăcerea sexuală ca la
o modalitate de echilibru şi de a-şi demonstra că nu li s-a întâmplat nimic rău.
Pentru asemenea bărbaţi, nimic nu e mai important în viaţă decât sexul. Nu au creat
legături cu părinţii în timpul creşterii, astfel că s-au legat de plăcerea sexuală. Intimitatea
relaţională nu e la fel de importantă pentru ei pe cât e plăcerea sexuală. Într-adevăr, nimic nu e
la fel de important ca şi sexul.

Eliberarea din cursă

Am speranţa că, citind acest capitol, aţi înţeles mai bine care este natura
comportamentului sexual dependent şi a gândirii dezechilibrate care îl provoacă. Însă vă
întrebaţi, probabil, cât de serioasă e problema pe care o aveţi în mod concret. Şi vreţi să ştiţi
cum puteţi să vă recăpătaţi libertatea.
În următorul capitol veţi descoperi sfera în care se află problemele voastre. Şi veţi afla
cum puteţi slăbi laţul cursei, astfel încât să vă scoateţi sufletul la lumină, să faceţi primul pas
înspre eliberare.

Subiecte de meditaţie

1. Care sunt cele patru stadii ale ciclului dependenţei?

2. Care sunt obişnuinţele? Cum sunt ale voastre?
3. Care sunt cele trei lucruri care se întâmplă de fiecare dată când se repetă ciclul
dependenţei?
4. În cel fel impuritatea sexuală implică legea slăbirii în intensitate a repetării
evenimentelor? Vă amintiţi o ocazie în care să fi avut o asemenea experienţă?
5. În cel fel se creează iluzia iubirii tinereşti printr-o experienţă sexuală interzisă? Ce
face un bărbat pentru a-şi întreţine iluzia?
6. De ce un bărbat dependent de sex impur simte că nu ar fi iubit dacă ar fi dat în
vileag de către ceilalţi?
Citiţi Psalmul 32 şi meditaţi asupra modului în care Dumnezeu îl tratează pe bărbatul
care îşi mărturiseşte păcatul (David a comis adulter şi crimă).

PARTEA A II A: Acceptarea luptei

Capitolul 4 . Ridică steagul alb

Una dintre lecţiile pe care le învaţă băieţii când cresc este cât de important e să fii dur,
să câştigi.
În zilele noastre, eroii marelui ecran creează imaginea bărbatului ideal, aspru şi fără
scrupule. James Bond nu renunţă niciodată. Nici personajele interpretate de John Wayne.
Rocky câştigă întotdeauna marele meci - sau dacă nu-l câştigă, nu renunţă niciodată. Nici noi
nu vrem să renunţăm.
În timpul războiului sau într-o situaţie profesională care cere perseverenţă, faptul de a
nu ridica steagul alb reprezintă o calitate admirabilă a unui bărbat. Rezistenţa ne poate ajuta să
trecem prin vremurile grele pe care le întâmpină o relaţie. Însă atunci când e vorba despre
comportamentul dependent, refuzul de a renunţa nu face decât să ne prelungească agonia. Nu
duce decât la o constrângere mai puternică şi la boală.
Majoritatea dintre noi nu vor ceda decât atunci când vor şti că sunt învinşi sau că
urmează să piardă. Probabil că nici nu vreţi să credeţi că aveţi o problemă, sau dacă da, nu
sunteţi sigur cât e de gravă.

Sunt dependent? De unde să ştiu?

E important să înţelegem că dependenţa sexuală nu apare peste noapte. Cere timp

pentru a se dezvolta. Însă atunci când manifestările sunt depline, nici un bărbat nu va fi
capabil să reziste îndemnului de a intra într-o relaţie cu un obiect sexual sau de a avea o
experienţă care să-i ofere iluzia intimităţii.
Ultimul enunţ defineşte un dependent:
1. E prins şi nu se poate opune.
2. Obiectul dependenţei sale îi oferă două lucruri: plăcere şi iluzia intimităţii.
Nu oricine se luptă cu constrângerile sexuale e un dependent. Unii bărbaţi abuză de
sexualitatea lor pentru o perioadă pentru ca, după aceea, să depindă de ea. Mulţi bărbaţi care
au avut în trecut o experienţă sexuală regretabilă o uită şi merg mai departe.
Dar nu toată lumea are această şansă. Unii leagă durerea afectivă de plăcerea sexuală.
De-a lungul timpului resimt nevoia să încerce forme de comportament sexual riscante pentru
a-şi atenua durerea. În cele din urmă, întreaga lor existenţă se învârte în jurul sexului. Obsesia
a pus stăpânire pe viaţa lor.
Patrick Carnes propune o serie de patru întrebări care ne pot ajuta să descoperim dacă
suntem dependenţi sexual şi, dacă da, unde s-a ajuns. Sinceritatea fără nici un ocoliş este
crucială dacă doriţi să răspundeţi. Primul pas în rezolvarea unei probleme constă în acceptarea
faptului că ea există.

Comportamentul vostru e cumva secret?

 Faceţi lucruri pe care refuzaţi să le împărtăşiţi altora? Aveţi sentimentul că în cazul în
care apropiaţii voştri ar şti ce faceţi, v-ar respinge sau v-ar dezaproba radical? Minţiţi pentru a
vă ascunde comportamentul? Dacă se întâmplă astfel, vă izolaţi de cei pe care îi iubiţi şi
intraţi într-o relaţie de potenţială dependenţă în raport cu un obiect sau un eveniment.

Comportamentul vostru e abuziv?

Comportamentul vostru sexual generează durere (emoţională sau fizică), vouă sau
altora? E degradant sau profitor faţă de ceilalţi? Ajungeţi la acţiuni din ce în ce mai abuzive?
Vă provoacă plăcere faptul de a privi abuzurile săvârşite faţă de alţii?

Vă comportaţi astfel pentru a atenua sentimentele dureroase?

Acţiunile voastre sexuale sunt doar un efort de a vă schimba dispoziţia mai degrabă
decât a vă exprima afecţiunea? Când sunteţi deprimaţi, plictisiţi sau furioşi, recurgeţi la
masturbare sau la altă modalitate de eliberare sexuală? In cazul unui comportament sexual
direcţionat înspre eliberarea de durere, atunci e vorba despre un proces de dependenţă.

Aveţi un comportament lipsit de angajament autentic şi dragoste?

Înlocuiţi intimitatea autentică specifică unei relaţii sănătoase cu iluzia intimităţii

furnizată de un obiect sau eveniment?
Dacă aţi dat răspunsuri afirmative fie şi numai uneia dintre aceste patru întrebări,
comportamentul vostru este ori constrângător, ori dependent.

Stadii de dependenţă

Chiar dacă aceste patru întrebări vă ajută să vă daţi seama dacă aveţi o problemă, ele
nu vă ajută să determinaţi gravitatea ei. Pentru aceasta, trebuie să ne familiarizăm cu
nivelurile dependenţei.

Pre-dependenţa

Pre-dependenţa se referă la oamenii care găsesc stimulare sexuală în obiecte

impersonale, precum pornografia, sau evenimente, precum frecventarea cluburilor de
striptease.
Dacă vă aflaţi la acest nivel, viaţa voastră se află sub control. Aveţi un loc de muncă,
relaţia cu soţia sau prietena este integră. Cu toate acestea, vă daţi seama că fascinaţia faţă de
pornografie, cluburi, linii erotice, chiar dacă nu e imperativă, este periculoasă. V-ar putea
deranja sentimentul că pofta ascunsă s-ar putea trezi la viaţă şi să vă ia în stăpânire.

Nivelul 1

La nivelul 1, pofta unui bărbat a început să-şi exercite controlul. Nu rezistă tentaţiei
masturbării, pornografiei, homosexualităţii sau unor relaţii heterosexuale înjositoare.
Când un bărbat ajunge la nivelul 1, a avut loc ceva semnificativ. Dacă înainte un astfel
de om se străduia să-şi ţină poftele sub control, acum se dezlănţuie fără nici o oprelişte. În
cartea sa Personalitatea dependentă, Craig Nakken observă că singurul şi cel mai important
aspect al nivelului 1 este apariţia treptată a personalităţii dependente. Pofta unui bărbat,
asemenea unui înfricoşător balaur, s-a trezit din somnolenţă şi ameninţă să pună stăpânire pe
viaţa lui.
Am trecut prin această experienţă în noaptea când am privit prin fereastra vecinei
mele. Mi-a amintit de prima oară când am fumat marijuana. Am intrat în acea lume şi
simţeam nevoia să mă întorc mereu acolo. Are loc ceva legat de starea aceea de drog pe care
oamenii doresc să o regăsească. În mod asemănător, un bărbat care ajunge la nivelul 1 îşi
trezeşte poftele cu o forţă imensă. Această experienţă iniţială este cea pe care el doreşte s-o
recreeze. Când ajungem la nivelul 1, dimensiunea dependentă a personalităţii noastre a fost
zgândărită. Şi, fără cea mai mică umbră de îndoială, bestia are un apetit exagerat, punând
încet stăpânire pe viaţa noastră.

Nivelul 2

Când un bărbat ajunge la nivelul 2, pasul urmat e mult mai mare şi mai periculos.
Comportamentul lui implică, de data aceasta, victime şi încălcări ale legii. Activităţile sale
cuprind prostituţia, exhibiţionismul, curiozitatea sexuală morbidă, telefoanele obscene,
atingerea intimă a unei persoane fără acordul acesteia. Mai tot timpul e considerat mai
degrabă un ghimpe în coastă decât un infractor, însă, din nefericire, comportamentul său poate
provoca răni afective adânci victimelor sale.
Exhibiţioniştii şi curioşii aberanţi îşi vor continua comportamentul secret timp de ani
întregi. Trăind vieţi duble, resimt o spaimă constantă de a nu fi descoperiţi. O mulţime de
oameni de treabă ajung la nivelul 2.
Nu trece nici o săptămână fără o ştire bombă referitoare la vreun politician, profesor,
atlet sau vedetă de cinema surprinşi agăţând prostituate sau făcând avansuri sexuale nedorite.

Nivelul 3

Ajuns la nivelul 3, comportamentul implică delicvenţe serioase cu urmări grave pentru

victimă. La acest nivel se întâlnesc violul, incestul, molestarea copiilor.

Momentul adevărului

Ar trebui să ştiţi deja dacă sunteţi prins în capcană. Ar trebui, de asemenea, să vă daţi
seama cât de mult a evoluat dependenţa voastră sexuală. Oricât de mult am prefera
majoritatea dintre noi să ascundem adevărul pentru totdeauna, în cele din urmă, acesta iese la
iveală. Se va întâmpla ceva care vă va obliga să acceptaţi ideea că viaţa voastră a scăpat de
sub control.
• Veţi uita, din greşeală, o imagine pornografică pe monitorul deschis şi cineva de la
birou va da raportul şefului
• Unul dintre copii va descoperi vraful de casete „interzis sub vârsta de..."
• Veţi primi vizita unui poliţist pentru că un vecin v-a reclamat ca voyeur
• Vă va părăsi soţia pentru că aveţi o aventură extraconjugală
• Psihologul şcolii vă va chema în audienţă pentru că aţi fost reclamat la biroul
protecţiei sociale de către cineva care v-a surprins atingând indecent copilul unui vecin

Pentru Samson, momentul adevărului a sosit spre sfârşitul vieţii lui. Orbit de pofta
trupească, a adormit în poala Dalilei în timp ce un bărbier filistean i-a tăiat părul. În clipa în
care ultima şuviţă de păr a căzut, duşmanii au năvălit. Izolat de Dumnezeu, n-a mai avut
putere să reziste. Marele viteaz al Israelului devenise un bufon ras în cap care îi distra pe
filisteni. Samson căzuse. Nu va mai avea niciodată curiozitatea să privească o femeie
filisteană. Duşmanii săi s-au asigurat ca va fi aşa când i-au scos ochii (Judecători 16:20-21).
 Mulţi cred că povestea lui Samson se încheie într-o notă tragică. Deşi era orb şi
întemniţat, părul a început să-i crească din nou, la fel cum a crescut din nou însăşi relaţia sa cu
Dumnezeu. Domnul l-a iertat pe Samson şi l-a folosit încă o ultimă dată. Eroul iudeilor a
prăbuşit un templu întreg, distrugându-se pe sine şi omorându-şi duşmanii. Samson a învăţat,
înainte de toate, că orice bărbat trebuie să ştie că Dumnezeu este un Dumnezeu al iertării. El
nu renunţă niciodată la noi.
Însă pentru a avea harul lui Dumnezeu, trebuie, mai întâi, să ne recunoaştem nevoia.
Trebuie să ne îndreptăm spre El şi spre ceilalţi pentru a găsi ajutor. Nu e uşor. Poate că acum
vă daţi seama că aveţi o problemă, dar credeţi că o puteţi rezolva singuri. Aşa cum aminteam
la începutul capitolului, bărbaţii detestă să se recunoască înfrânţi. Nu dorim să cerem ajutorul
nimănui.

Nu vă puteţi nimici pofta

Apostolul Pavel a înţeles situaţia dificilă în care ne aflăm. El le-a spus romanilor, „am
voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci
răul, pe care nu vreau să-1, iată ce fac!" (Romani 7:18-19).
Nu vreau să spun că Pavel se confrunta cu constrângeri de ordin sexual, ci că s-a luptat
din răsputeri cu păcatul - la fel noi toţi. Şi la fel ca noi, lua hotărârea să nu mai comită păcate
niciodată. A reuşit? Nici vorbă! Aşa că, dacă însuşi apostolul Pavel n-a putut să-şi nimicească
păcatul, de ce am crede că tu sau eu suntem în stare?
Chiar şi într-o lume eliberată de imagini erotice, bărbaţii nu-şi pot controla poftele.
Fiul meu cel mare m-a sunat săptămâna trecută din Pakistan. Acolo, bărbaţii şi femeile nu ies
niciodată împreună. Femeile sunt acoperite de haine din cap până-n picioare. Cu toate acestea,
fiul meu mi-a spus că a întâlnit un tip care s-a oferit să-l ducă la nişte prostituate.
Dacă bărbaţii dintr-o asemenea ţară nu-şi pot controla poftele, cum am putea noi? De
când ne trezim, dimineaţa, până la ora de culcare, suntem bombardaţi cu imagini şi mesaje
erotice. Să presupunem că aţi decis să petreceţi o zi întreagă fără a pofti vreo femeie. Pe
drumul spre serviciu, ochii vă sunt atraşi de reclama la bikini de pe un panou. Câteva
momente mai târziu, oprind la o intersecţie, nu vă puteţi abţine să nu observaţi o doamnă
elegant îmbrăcată traversând strada. La lucru, un amic se fuduleşte cu aventurile nopţii
trecute. La prânz, chelneriţa în fustă scurtă îţi trage cu ochiul şi zâmbeşte. Înapoi la birou, un
coleg îţi arată, cu nerăbdare, imaginea erotică preferată de pe Internet. În drumul spre casă, te
opreşti la alimentară şi te trezeşti privind cu interes modelele seminude de pe coperţile
revistelor aflate pe tejghea. În sfârşit, când ajungi acasă, te trânteşti într-un scaun comod şi
porneşti televizorul. Schimbând canal după canal, eşti expus anatomiei feminine mai mult
decât se găsea în paginile revistei Playboy pe vremea când eram puştan.
Şi chiar credeţi că puteţi pune frâu poftei singuri când sunteţi zilnic agresaţi de această
intensă stimulare erotică? Îmi amintesc de un prieten care îmi spunea odată (fără să-şi mişte
nici un muşchi al feţei), „N-am să am niciodată probleme cu pofta sexuală". M-am uitat la el
şi i-am spus, „Eşti absolut incredibil. Dacă e adevărat, atunci eşti mai puternic decât Samson,
mai credincios decât David şi mai înţelept decât Solomon". N-am să-i uit niciodată răspunsul.
S-a aşezat şi m-a fixat cu privirea jumătate de minut fără să scoată nici un sunet. Apoi a spus,
„Nu m-am gândit niciodată la asta". Vă garantez, dacă Samson, David şi Solomon ar fi aici, v-
ar spune, „Nu poţi învinge ispita de unul singur!"

Nu-ţi poţi preface pofta în altceva

„Bine", vă puteţi spune, „poate că nu pot să o înfrâng. Pot, în schimb, să devin eu

însumi mai bun, să-mi transform pofta în altceva."
 Vorbesc destul de des cu noi creştini care cred că, odată deveniţi credincioşi întru
Cristos, problema poftelor trupeşti e ca şi rezolvată. Ca şi cum ar crede că Isus i-ar atinge cu
bagheta magică şi - hopa! - natura lor păcătoasă ar fi automat transformată, iar poftele ar
dispărea ca un fulg.
Când descoperă de fapt că problema lor e chiar mai gravă decât înainte, hotărăsc să
studieze Biblia şi să se roage mai mult. Nici asta, spre surprinderea lor, nu pare să rezolve
situaţia.
Ascultaţi cuvintele lui Pavel. În Romani 7:10-11 el a spus: „Şi porunca, ea, care
trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a
amăgit, şi prin însăşi porunca aceasta m-a lovit cu moartea."
Aşa cum am văzut în capitolul 2, poftele noastre trupeşti sunt atât de rele, încât vor
folosi chiar şi bunele porunci ale lui Dumnezeu pentru a ne duce în ispită. Asemenea unui băţ
stârnind murdăria întărită pe fundul unui borcan cu apă, la fel şi poruncile lui Dumnezeu ne
vor cutremura poftele. Lucrurile interzise sunt mult mai interesante. Femeile nepermise ne
atrag mult mai intens. Dumnezeu spune să ne ferim, pofta spune să n-avem teamă. Dumnezeu
spune să alegem calea, pofta ne opreşte.
A încerca să ne prefacem poftele seamănă cu încercarea de a transforma un câine în
persoană. Timp de treisprezece ani, familia noastră s-a bucurat de o căţeluşă cocker spaniel
auriu, numită Dovlecel. De-a lungul acestor ani, am învăţat-o pe Dovlecel tot soiul de trucuri.
Executa comenzi precum stai, întinde-te, rostogoleşte-te. Am dresat-o să sară prin cerc, să
închidă uşa, să se ridice în două picioare, să facă pe moarta atunci când făceam gestul de a o
împuşca cu o armă imaginară şi multe altele.
Cu tot dresajul, însă, nu puteam să o împiedic pe căţeluşa Dovlecel să se manifeste ca
un câine. Făcea întotdeauna lucruri specifice unui câine. Mânca din chestiile în care oamenii
încercau să nu calce. Amuşina pe unde amuşină câinii. Mergea la toaletă în public. Oricât aş fi
dresat-o, rămânea câine.
Înclinaţia spre păcat nu se preface în altceva când intrăm în biserică. Nu se schimbă
când alegi credinţa întru Cristos. Poţi să mergi la biserică, să citeşti Biblia, să te rogi în fiecare
zi, chiar să preoţeşti fără a-ţi putea schimba natura. Pavel spunea, „Ştiu, în adevăr, că nimic
bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească" (Romani 7:18).
Când suntem dominaţi de natura noastră păcătoasă, suntem capabili să facem orice
lucru rău, fie că suntem credincioşi sau nu. Controlaţi de pofte, nu putem să facem binele mai
mult decât poate să vorbească un câine. Şi totuşi, în faţa poftelor, bărbaţii îşi închipuie
câteodată că le pot preface negând astfel puterea răului.
Puteţi evolua ca şi creştin. Puteţi deveni tot mai mult ca Cristos în natura voastră
spirituală. Însă în trupul vostru, în natura voastră păcătoasă, nu sunteţi mai buni decât în ziua
în care aţi început să credeţi în Cristos. Şi pentru că poftele vă sunt ghidate de păcat, nu le
puteţi preface.

Nu vă puteţi înfometa poftele

Una dintre greşelile de care găsesc că suferă programele de reabilitare este aceea că
principala lor preocupare este abstinenţa. Se consideră că soluţia de a combate dependenţa
este întreruperea bruscă a acelui comportament. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Nu ne
putem controla dependenţele dacă nu le punem capăt. Însă dacă aceasta e singura acţiune
urmată, nu se va întâmpla nimic. Vom schimba dependenţele între ele. De exemplu, poftele
noastre sexuale se vor transforma în nevoia de alcool. Şi dacă ne oprim din băut, vom trece la
cumpărături, sau muncă excesivă, sau jocuri de noroc.
E imposibil să ne înfometăm poftele până la extincţie. Ne vom lupta cu păcatul până în
ultima noastră zi când ne va lua Domnul la El. Cu nişte ani în urmă, am citit un poem care
descrie lupta şi înfrângerea de care avem parte când luptăm împotriva poftelor de unii singuri.
Titlul ei este Yipiyuk, dar nu ştiu cine este autorul.

Demult, demult, în ţinuturi de mlaştină,

Grase prin tină buruienilor baştină,
Picioru-mi muşcă-un Yipiyuk pirpiriu...
Ce l-a împins, niciodat' n-am să ştiu.
Bobârnace i-am dat, strigai, hăulii,
Yipiyuk-ul mai straşnic picioru-mi ţinti.
Îi şoptii, părinteşte, cu glasul mai blând.
Nici aşa n-avui spor, Yipiyuk-ul nici gând.
Da, sunt acum şaişpe ani puşi la cap,
De Yipiynk nici astăzi nu-s sorţii să scap.
Poate să ningă, furtuni să se-ncingă,
Nici azi nu scăpai de straşnica-i chingă.
Îl port după mine ici-colo, hai-hui,
De nu ştiai, copile, acum pot să-ţi spui
de ce mersu-mi se prinde-aşa de-ncet şi de şui...

Aidoma Yipiyuk-ului, natura noastră păcătoasă nu ne va drumul niciodată. Puteţi să o

ignoraţi o vreme. Mai încolo vă veţi iluziona că nici nu există. Însă dacă speraţi să-i învingeţi
puterea, trebuie să vă daţi seama, întâi de toate, că e acolo şi să acceptaţi că nu aveţi puterea
suficientă să o înlăturaţi.
Nădăjduiesc că veţi obosi să mai luptaţi într-un război pierdut. Aşa a făcut şi Pavel.
Disperat, a înălţat glasul, „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de
moarte?..." (Romani 7:24).
Dacă un om de o asemenea profunzime spirituală precum Pavel şi-a dat seama că lupta
e pierdută, nu e oare timpul ca şi voi să înţelegeţi? Ştiu că a renunţa nu e uşor. Dar e un pas
necesar dacă vă doriţi să găsiţi pacea adevărată.
Trebuie acum să înţelegeţi cât de lipsiţi de putere sunteţi în nimicirea propriilor pofte
şi să simţiţi nevoia ajutorului lui Dumnezeu. Următorul pas înspre libertate poate fi făcut cu
următorul capitol.

Subiecte de meditaţie

1. Ce este un dependent? Ce îi oferă unui bărbat obiectul dependenţei?

2. Care sunt cele patru lucruri care indică prinderea în cursă a unui bărbat? Ce aţi aflat
despre voi înşivă recapitulând aceşti indicatori?
3. Care sunt stadiile unei dependenţe? Căruia dintre acestea i se potriveşte experienţa
voastră? De ce?
4. De ce nu ne putem nimici sau preface poftele?
5. Care-i avantajul de a-ţi da seama că nu te poţi bate de unul singur cu poftele, oricât
de mult te-ai strădui? Aţi ajuns acolo? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce?

Capitolul 5 . Scoate totul la lumină

Cu toţii ne-am simţit penibil uneori.

Am fost într-o asemenea situaţie în timp ce vorbeam unui grup numeros de studenţi. În
timp ce vorbeam, se auzeau râsete în momentele cele mai nepotrivite. Pentru că mă folosesc
de multe remarci amuzante când ţin o prelegere, m-am gândit la început că râsetele nu erau
decât efectele întârziate ale vreunei glume spuse mai devreme. Însă, cu totul nelalocul lui,
râsul continua. Am crezut că sunt descheiat la pantaloni. Am încercat să-mi verific, cu
nonşalanţă, fermoarul. N-am reuşit, astfel că am ţinut Biblia în aşa fel încât să mă protejez.
Când am terminat de vorbit, am fost surprins să descopăr că fermoarul era închis.
Câţiva studenţi s-au adunat în jurul meu şi au început să-mi pună întrebări. Înainte de a le
răspunde, i-am întrebat eu, „De ce râdeaţi mereu în timp ce vorbeam?"
„O", a răspuns una dintre fete cu un chicotit, „din cauza accentului dumneavoastră de
texan".

Ruşinea toxică

Am văzut cu toţii oameni în situaţii penibile - împiedicându-se şi vărsându-şi

mâncarea pe haine sau uitând numele cuiva. Ruşinea asociată cu asemenea momente
stingheritoare e sănătoasă. Ne aminteşte că suntem umani şi ne împiedică să ne luăm prea în
serios. Mai există, însă, un alt fel de ruşine, otrăvitoare. E asemenea deşeului radioactiv care
îşi erodează containerul.
Acest tip de ruşine are de-a face cu cine suntem ca bărbaţi. Se bazează pe credinţa că
l-am dezamăgit pe Dumnezeu şi ne-am dezamăgit pe noi înşine. Această ruşine se deosebeşte
de sentimentul de vină. Vina se referă la comportament. Are legătură cu lucrurile pe care le-
am făcut. Vina e sentimentul dureros legat de acţiunile noastre. Ruşinea e sentimentul dureros
legat de propria noastră persoană. Ea apare când noi suntem cei greşiţi. Implică propria
noastră fiinţă, identitatea noastră esenţială. Un om stăpânit de ruşine se dispreţuieşte. Îşi
închipuie că nu se poate avea încredere în el. Nu numai că se ascunde faţă de ceilalţi, ci se
ascunde chiar faţă de sine însuşi. Îi e teamă să se privească prea de aproape, de spaima
lucrurilor pe care le-ar putea vedea. Oamenii stăpâniţi de ruşine sunt înstrăinaţi de Dumnezeu,
de ei înşişi şi de ceilalţi.
Deoarece ruşinea aduce cu sine înstrăinare şi durere, mulţi bărbaţi în această situaţie se
închid în lumea creată de un obiect sau de o experienţă sexuală, care le înlocuieşte
disconfortul cu plăcerea şi le oferă iluzia intimităţii. Problema este, însă, că orice aruncătură
de privire într-o revistă „de-ale bărbaţilor", orice intrare într-un magazin cu casete video
pentru „adulţi", orice aventură de-o noapte nu face decât să provoace un sentiment şi mai
intens al lipsei de valoare. Această ruşine accentuată, această durere intensifică nevoia de a se
nutri cu pofte dependente pentru a anula durerea şi a înlocui sentimentele de singurătate cu o
falsă intimitate.
Pe când aveam douăzeci de ani, obişnuiam să fumez marijuana şi să alerg după fete
pentru a-mi anihila durerea provenită din singurătatea si tristeţea derivate din ruşine. Cu cât
mă agăţam mai mult de droguri şi de sex, cu atât mă simţeam mai ruşinat, asta e problema.
Simţeam nevoia de mai multă „iarbă" şi de mai mult sex ca să mă simt OK cu mine însumi.
Când am devenit un autentic credincios întru Cristos, modul meu de viaţă s-a
modificat. Însă sentimentul de ruşine n-a dispărut dintr-o dată. Îmi amintesc că nu-mi doream
copii în primii ani după căsătorie de teamă că vor creşte şi vor ajunge ca mine. Mă
consideram o persoană stigmatizată şi chiar dacă nu mă mai manifestam eram încredinţat că
poftele vor apărea din nou.

Înfruntarea propriei ruşini

Nimănui nu-i place să îşi analizeze ruşinea. Apropierea de ea seamănă cu căţărarea pe

stâncă înspre bârlogul unui urs adormit. Dar dacă încercăm să imobilizăm ursul, lucrurile pot
să se înrăutăţească simţitor. Ursul ne poate sfâşia în bucăţi. Majoritatea bărbaţilor nu se simt
pregătiţi pentru o asemenea bestie. Aşa încât evită şi bârlogul, şi ursul. În ultimă instanţă,
numai frica ne reţine în a ne confrunta cu adevărul despre noi înşine.
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Adam şi Eva. Înainte de cădere, erau „amândoi goi, şi
nu le era ruşine" (Geneza 2:25). Ce frază! Nu aveau nimic de ascuns unul altuia. Adam şi Eva
au avut experienţa intimităţii pure cu Dumnezeu şi unul cu altul.
Până când a intrat păcatul în scenă. Greşeala lor nu le-a provocat doar sentimentul de
vină, ci o adevărată rană spirituală. Fiinţa lor lăuntrică fusese pătată. Însuşi sâmburele lor de
umanitate devenise păcătos. Cum au reacţionat? Mai întâi au simţit frica - frica de faptul că
Dumnezeu va cunoaşte păcatul lor, frica de faptul că vor fi respinşi. Apoi s-au ascuns unul de
altul şi de Dumnezeu. În cele din urmă, când au fost puşi faţă în faţă cu păcatul lor, au refuzat
să-şi asume responsabilitatea acuzând pe altcineva. Adam a învinuit-o pe Eva şi Eva l-a
învinuit pe Şarpe.
Asemenea lui Adam şi Evei, ne încăpăţânăm cu furie să ne ascundem ruşinea.
Încercăm să găsim pe altcineva sau altceva pe care să dăm vina pentru ceea ce suntem şi
pentru ceea ce am făcut. Atâta vreme cât reuşim să ne ascundem ruşinea, rămânem sclavii ei.
Din fericire, Dumnezeu nu le-a permis celor doi să rămână ascunşi. I-a găsit şi a adus
vina şi ruşinea lor la lumină. A dezvăluit ceea ce amândoi încercau din greu să ascundă. După
aceea, şi numai după aceea, au reuşit ei să găsească intimitatea cu El şi unul cu altul.

Bătălia din spatele ruşinii noastre

Desigur, ştim un lucru pe care Adam şi Eva nu-l ştiau. Ştim că ei erau luptătorii cheie
în confruntarea dintre bine şi rău, bătălia între Dumnezeu şi Satan. Singura întrebare care
conta era cine va câştiga dominaţia asupra sufletelor lor.
Satan se foloseşte de frica faţă de respingere şi abandon pentru a ne împiedica să
aducem la lumină păcatul. Ne încătuşează cu ruşinea astfel încât să ne simţim prea lipsiţi de
valoare şi neiubiţi pentru a le comunica celorlalţi cum suntem cu adevărat. Păcatul şi ruşinea
sau încercarea noastră de a ne ascunde vina capătă un statut superior în raport cu relaţiile cu
Dumnezeu şi alţi oameni.
E regretabil că simţim ruşine faţă de lucrurile pe care le-am făcut, însă lucrurile stau
cu mult mai rău. De ce? Pentru că obsesia noastră faţă de imoralitate este, de fapt, o formă de
idolatrie. Când vorbesc grupurilor de bărbaţi, încerc să-i fac să înţeleagă acest adevăr sinistru.
Tindem să imaginăm idolul ca un soi de figură de aur în forma unui bărbat, femeie sau
animal. Însă un idol este orice altceva în care ne încredem în afara lui Dumnezeu pentru a
primi ajutor în caz de nevoie. Pavel spunea că în spatele oricărui idol stă un drac (1 Corinteni
10:18-20). De fapt, atunci când ne părăsim în prezenţa unui obiect al poftei sexuale,
îmbrăţişăm demonul ascuns dincolo de acesta.

Primeşte harul lui Dumnezeu

Când refuzăm să scoatem la lumină ruşinea ce ne chinuie, tragedia e şi mai mare. Iona
a spus, „Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei" (Iona 2:8).
Nu ştiu ce vreţi voi, dar eu n-am de gând să ratez posibilitatea harului lui Dumnezeu.
Nu vreau să fiu asemenea copilului care şi-a vârât mâna într-o vază scumpă. Când n-a mai
putut să şi-o scoată, a fugit ţipând la maică-sa. Ea a încercat totul pentru a-i elibera mâna, de
la săpun lichid până la smucituri serioase. N-a reuşit cu nimic. Când tatăl băiatului a ajuns în
sfârşit acasă, acesta a lovit uşor cu un ciocan preţiosul vas de familie. Când vaza s-a răspândit
în cioburi pe jos, băiatul avea pumnul strâns.
Nevenindu-i să creadă, mama l-a întrebat, „De ce nu ţi-ai deschis pumnul ca să-ţi
putem scoate mâna din vază?" Copilul şi-a dezdoit degetele şi le-a arătat o monedă de argint.
S-a uitat la ea şi, cu lacrimile curgându-i râu pe obraji, a spus, „Mi-a fost teamă să nu-mi pierd
banii". Ca şi băiatul, suntem în stare să sacrificăm vasul harului dumnezeiesc ţinând strâns de
obiectul poftei noastre. Nu trebuie să îndepărtaţi harul lui Dumnezeu. Puteţi să vă luaţi mâna
de pe idolul de care ţineţi. Cum? Prin aducerea la lumină a propriei ruşini.

Încetaţi cu eschivele

A scoate la lumină faptele ce ne provoacă ruşinea înseamnă că trebuie să nu mai

evităm adevărul despre noi înşine. Pe vremea copilăriei jucam un soi de „nouă pietre". Eram
rapid şi reuşeam aproape întotdeauna să mă feresc de minge. Dacă nu era aşa, prindeam
mingea, o aruncam într-un adversar şi-l eliminam.
Cred că majoritatea bărbaţilor au învăţat destul de bine jocul eschivelor spirituale. Am
devenit experţi în a ne sustrage oricărei responsabilităţi aruncând-o în cârca altcuiva. Prin
ocolirea responsabilităţii, sperăm să evităm suferinţa care se naşte când ne înţelegem şi ne
acceptăm păcatul.
În cartea sa, Oamenii minciunii, M. Scott Peck descrie indivizi cu totul dedicaţi în a
menţine aparenţa purităţii morale. Ei sunt conştienţi de propriul rău şi încearcă pe toate căile
să evite această conştiinţă. Autorul defineşte răul dintr-un om prin faptul că acesta este
„permanent preocupat să măture sub covorul conştiinţei probele propriului rău".
În mod tragic, pentru că cei dominaţi de rău încearcă să se eschiveze, sau să-şi
mascheze viciul, aceştia sunt adesea implicaţi în activitatea bisericească. De ce? Deoarece
prin camuflarea sub haina activităţii religioase, pot să ascundă de ei înşişi şi de ceilalţi
adevărata natură a sufletului lor.
Vorbeam mai devreme de şocul avut când am descoperit că doi conducători foarte
importanţi ai bisericii mele priviseră la rândul lor prin fereastra vecinei. Conduseseră cu
succes mici grupuri şi activaseră în administraţia bisericii fără ca nimeni să-şi dea seama ce
făceau. Unii bărbaţi duc această viaţă dublă timp de decenii întregi.

Confruntare cu secretele noastre necurate

Ca păcătoşi suntem, bineînţeles, cu toţii dominaţi de rău. Suntem capabili să facem

orice. Întrebarea se pune: ce vom face în legătură cu această situaţie? Vom evita în continuare
adevărul, sau vom rămâne pe loc şi-l vom accepta? Dacă îl acceptăm, atunci va trebui să
rezistăm în faţa acestor neplăcute secrete despre familia noastră şi despre noi înşine.
• secretele abuzurilor fizice şi sexuale
• secretele alcoolismului şi ale violenţei în familie
• secretele altor dependenţe şi ale gravelor consecinţe care derivă de aici
• secretele imperfecţiunilor despre care nu vorbiţi niciodată
• secretele propriului comportament sexual
Aceste secrete sunt sursa ruşinii noastre. Ele sunt motivul pentru care credeţi că
nimeni nu vă va iubi dacă vă va cunoaşte cu adevărat. Ele sunt motivul pentru care îi ţineţi la
distanţă pe alţii, chiar şi pe cei mai apropiaţi dintre ai voştri.

Asumarea responsabilităţii

E important să ne dăm seama că aceste secrete nu pot fi scuze. Ele nu ne justifică

modul de comportare. Ele nu sunt decât adevărul dureros despre trecutul şi prezentul nostru.
Ele sunt o parte a motivului pentru care suntem copleşiţi de ruşine. Nu numai că trebuie să ne
confruntăm cu aceste secrete, ci trebuie să ne dăm seama cum şi când i-am învinuit pe alţii
pentru propriile noastre greşeli.
 Trebuie să ştim că:
• nu părinţii noştri sunt de vină pentru situaţia noastră
• nu soţiile noastre sunt vinovate pentru comportamentul nostru sexual distructiv
• nu pornografii, prostituatele şi dansatoarele sunt de vină pentru poftele noastre.
Noi suntem de vină. Acesta este simplul, deşi durerosul, adevăr.

Trei liste

Încercaţi să vă găsiţi timp, acum sau când puteţi, şi retrageţi-vă într-un loc liniştit în
care să alcătuiţi trei liste. În prima, identificaţi orice secret ruşinos de care vă amintiţi. În a
doua, scrieţi toate scuzele, justificările şi raţionalizările pe care le-aţi găsit pentru
comportamentul vostru. În a treia, identificaţi-i pe toţi oamenii pe care i-aţi învinuit pentru
situaţia actuală.
Alcătuirea acestor liste e extrem de importantă. Vă ajută să identificaţi acele amintiri
pe care le-aţi ascuns, amintiri care vă întreţin ruşinea. Vă ajută să nu mai daţi vina pe
circumstanţe sau pe alţi oameni pentru propriile probleme. O dată ce listele sunt realizate,
sunteţi pregătiţi pentru pasul următor.

Spuneţi-i lui Dumnezeu ce-aţi făcut

Până acum, aţi înţeles cine sunteţi. Acum trebuie să arătaţi aceasta şi altcuiva. Îi
încurajez mereu pe bărbaţi să înceapă prin a-i vorbi lui Dumnezeu. El ştie, oricum, deja, care
vă sunt faptele. Vă cunoaşte ruşinea.
Nimeni nu poate constitui un exemplu mai bun pentru ce aveţi de făcut decât fiul
risipitor (Luca 15:1l-32). Acesta reprezintă într-adevăr un caz în care cineva se putea teme cu
adevărat de respingere şi abandon. Nerăbdător să se complacă în poftele ispititoare, şi-a cerut
partea de moştenire de la tatăl său. Prin asta, fiul risipitor îi sugera tatălui că, de fapt, îşi dorea
ca acesta să fi murit. Şi i-a dat de înţeles limpede că preţuia mai mult banii decât pe propriul
său tată.
Cu buzunarele pline de gologani, şi-a luat zborul fără să se uite înapoi. De ce s-ar mai
fi uitat? În „ţara îndepărtată" avea o mulţime de prieteni, femei frumoase, râuri de vin. Orice
închipuire putea deveni realitate. A venit şi clipa când banii s-au terminat. Fără bani pentru a-
şi distra prietenii, aceştia l-au părăsit. A sfârşit, astfel, prin a da lături la porci. A devenit atât
de nefericit, încât visa să se înfrupte din mâncarea dată porcilor. Risipitorul a clacat. Atunci
şi-a recăpătat raţiunea. Ruşinat, a hotărât să se întoarcă acasă. Pe drumul înapoi şi-a repetat
replicile. Şi-a recapitulat toate păcatele pe care le-a comis împotriva părintelui său.
Se afla în aceeaşi situaţie în care, probabil, vă aflaţi şi voi. Şi, asemenea vouă, nu era
sigur dacă tatăl său îl va mai primi. Ceea ce a descoperit fiul despre tatăl său este ceea ce veţi
descoperi voi înşivă despre Dumnezeu.

Tatăl vostru ceresc vă iubeşte

Evreii antici religioşi credeau că Dumnezeu îi urăşte pe păcătoşi. Iată de ce l-au

desconsiderat pe Isus, care se afla mereu în compania prostituatelor, a negustorilor necinstiţi,
a politicienilor demagogi. Isus îi iubea pe păcătoşi. La fel şi Tatăl.
În orice noroi v-aţi afla, nu sunteţi niciodată într-atât de murdari încât Dumnezeu să nu
vă iubească. Vă aşteaptă chiar acum să vă întoarceţi la El. Tatăl risipitorului s-a grăbit pe
drum să-l întâmpine. Şi-a îmbrăţişat fiul rătăcit şi l-a sărutat.
Desigur, scopul parabolei este acela de a ilustra atitudinea lui Dumnezeu faţă de
oameni ca mine şi ca tine, oameni care îşi întorc faţa de la El şi comit lucruri stupide şi
păcătoase, de care le e ruşine, lucruri pe care vor să le ascundă.

Tatăl vostru ceresc vă acceptă

Ceea ce mă impresionează pe mine este faptul că tatăl şi-a îmbrăţişat fiul şi l-a sărutat.
Însă el a făcut mai mult decât atât. I-a redat fiului poziţia de onoare şi putere. Un alt lucru de
care se tem bărbaţii, pe lângă respingere si abandon, este inutilitatea. Ne temem că am făcut
ceva care ne va arunca viaţa la coşul de gunoi. Ne întrebăm cum s-ar putea folosi Dumnezeu
de cineva care a făcut ce am făcut noi.
Seara trecută citeam relatarea lepădării lui Petru de Isus. Domnul prezisese că Petru se
va lepăda de El de trei ori. Apoi, Isus a spus, „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se
piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi" (Luca
22:32). Ce afirmaţie! Isus ştia ce va face Petru şi, cu toate acestea, El a vorbit despre viitoarea
sa utilitate.
Tatăl risipitorului i-a dat acestuia o haină, un inel şi sandale pentru că îl acceptase pe
deplin - fără nici o reţinere. Fiului i se va acorda onoarea unui fiu şi el va face treburile pe
care un fiu trebuie să le facă.
Acelaşi lucru e adevărat şi pentru voi. Tatăl ceresc are să vă dea de lucru.

Tatăl vostru ceresc sărbătoreşte relaţia cu voi

Ce petrecere! Tatăl a pregătit un banchet, a adus lăutari, a invitat pe toată lumea

cunoscută. De ce? Pentru că bucuria de a-şi vedea fiul acasă era imensă.
Îmi place enorm această parabolă. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă fiul nu s-ar fi
reîntors niciodată acasă de teama respingerii tatălui său. Cât de tragic s-ar fi terminat toate. Şi
cât de tragic ar fi pentru voi dacă aţi face o asemenea greşeală.
În clipa în care îi veţi comunica lui Dumnezeu listele pe care le-aţi scris, El va porni
sărbătoarea în Ceruri pentru voi cum nu v-aţi putea vreodată imagina. Nimic nu îi aduce mai
mult încântare decât relaţia cu voi. Şi nimic nu îl va înveseli mai mult decât să aduceţi în
lumina prezenţei Sale ruşinea astfel încât să vă poată ierta, să vă cureţe şi să vă dea un nou
scop pentru viitor.

Acceptaţi-vă aşa cum vă acceptă Dumnezeu

Desigur, ruşinea nu se vindecă dintr-o dată. Vă veţi confrunta în continuare cu teama

de respingere şi de abandon. O nouă cădere v-ar putea provoca gânduri de autocondamnare
copleşitoare. V-aţi putea spune, „N-are sens. Am ajuns prea departe ca să se mai rezolve
ceva" sau „Iar ai dat-o-n bară! Ţi-ai mărturisit păcatul şi ruşinea lui Dumnezeu şi, totuşi, ai
făcut acelaşi lucru din nou. Eşti pierdut!"
E deosebit de important să vă daţi seama că astfel de gânduri sunt efectul naturii
voastre păcătoase şi al influenţei lui Satan. E o altă încercare de a vă intensifica sentimentul
de ruşine astfel încât să vă îndepărtaţi de Dumnezeu şi de alţi oameni. Nu uitaţi, unul dintre
rolurile primare ale lui Satan este acela de a-i pârî pe oamenii lui Dumnezeu astfel încât
aceştia să fie copleşiţi de sentimente de vină şi ruşine (Apocalipsa 12:10).
Singurul mod de a înfrunta asemenea minciuni este numai adevărul. Ceea ce implică o
anume opţiune. Trebuie să fiţi hotărâţi în a vă spune, „Dumnezeu mă iubeşte necondiţionat,
primesc iubirea Lui şi mă iubesc pe mine însumi". Ori de câte ori sunteţi singuri, spuneţi acest
lucru cu glas tare. Spuneţi-o des! Probabil că, de ani de zile, vă tot spuneţi ce persoană
îngrozitoare sunteţi. Va trece un timp până când veţi putea schimba acest punct de vedere în
ceea ce vă priveşte.
Nu puteţi face nimic pentru a vă face mai plăcuţi lui Dumnezeu. Nu v-ar iubi mai mult
dacă aţi fi perfecţi. Şi nu vă iubeşte mai puţin pentru că sunteţi imperfecţi. Sunteţi iubiţi aşa
cum sunteţi. Dacă refuzaţi să credeţi că sunteţi iubiţi, riscaţi să-l faceţi pe Dumnezeu un
mincinos. Şi presupuneţi în mod eronat că sunteţi capabili să vă stabiliţi valoarea mai bine
decât o face Dumnezeu. Sper că n-aveţi de gând să faceţi aşa ceva. Nu numai că e cu totul
neînţelept, e şi distructiv. A spune, „Dumnezeu mă iubeşte iar eu îi accept iubirea" amuţeşte
vocea ruşinii. De fiecare dată când o repetaţi, bateţi la poarta iubirii lui Dumnezeu. Şi iubirea
Sa are puterea să vă transforme.
Însă trebuie să luaţi decizia de a-i accepta iubirea şi a-i permite să transforme imaginea
pe care o aveţi faţă de voi înşivă. Puteţi să vă potopiţi mintea cu gânduri ruşinoase care vă
înnegurează fiinţa. Sau puteţi spune, „Dumnezeu mă iubeşte, sunt copilul Lui". O dată ce nu
veţi mai pune la îndoială iubirea lui Dumnezeu, veţi începe să vă percepeţi aşa cum vă vede
El.

Ordine şi curăţenie acasă

Procesul de schimbare personală are loc de-a lungul întregii noastre vieţi. Acum că
secretele voastre nu mai sunt îngropate, următorul pas presupune ordonarea sistemului
distructiv care vă înconjoară şi care tolerează sau stimulează comportamentul sexual
dependent. O parte a acestui sistem are de-a face cu familia de origine (familia în care aţi
crescut) şi situaţiile distructive întâlnite în acel mediu. Următorul capitol vă va permite să
identificaţi acele situaţii şi să descoperiţi căile prin care să vă rupeţi de influenţa lor.

Subiecte de meditaţie

1. În ce fel este obsesia sexuală o formă de idolatrie?

2. Care sunt secretele necurate din viaţa voastră pe care doriţi să le ţineţi ascunse? Aţi
vorbit vreodată cuiva despre ele? Cum credeţi că ar reacţiona oamenii dacă le-aţi mărturisi?
Le-aţi adus vreodată în faţa lui Dumnezeu? Cum ar reacţiona El dacă aţi decide să faceţi asta?
3. Alcătuiţi cele trei liste descrise în acest capitol. Odată terminate, arătaţi-i lui
Dumnezeu ce aţi realizat.
4. Ce simţiţi ştiind că Tatăl ceresc vă iubeşte, vă acceptă şi sărbătoreşte relaţia Sa cu
voi?

Capitolul 6 . Familia de origine

Ca elev, devenisem bufonul clasei găsind cele mai nepotrivite momente pentru tot
felul de şotii. Simţul umorului, puţin cam deviat, m-a pus într-o lumină proastă în liceu şi apoi
la facultate. Desigur că tuturor ne place să-i facem pe alţii să râdă. Problema mea, însă, era că
făceam din rolul meu de clovn un fel de a fi. Devenise o faţadă care mă proteja. Dacă eram
nostim, puteam să-mi câştig prieteni. Şi, cu aceleaşi tehnici, puteam să-i ţin pe oameni la
distanţă. Bineînţeles, toate au un preţ. Profesorii se încruntau la glumele mele. Iar alţi oameni
pe care doream să-i impresionez mă considerau un personaj lipsit de maturitate, incapabil să-
şi vadă lungul nasului.
Cu toţii am învăţat în timpul tinereţii diverse roluri, atitudini artificiale, provenite
parţial din mediile familiilor disfuncţionale în cadrul cărora ne-am dezvoltat. (Prin
„disfuncţional” înţeleg modul de viaţă eronat în raport cu poruncile lui Dumnezeu). Este
vorba despre rolul codependent pe care ni-l asumăm în timpul maturizării. A fost o vreme
când termenul „codependent” îmi părea neclar. Credeam că starea de codependent e specifică
bărbatului sau soţiei unui (unei) alcoolic(e), cineva care, într-un mod greu de înţeles, era de
asemenea dependent de alcool.
De fapt, definiţia este parţial corectă. Când psihologii şi sociologii au început să
examineze familiile alcoolicilor, au descoperit că în toate cazurile exista cineva care-l ajuta pe
beţiv să rămână astfel, o persoană care suna la şeful celui în cauză scuzându-l cum că ar fi
bolnav şi că nu poate veni la lucru (deşi, evident, era vorba de mahmureală), sau plătea
cauţiunea după arestarea pentru conducerea automobilului în stare de ebrietate.
În loc să-i permită alcoolicului să ajungă la limita inferioară, codependenţii sar
întotdeauna în sprijin. Astfel, ei devin atât de preocupaţi de comportamentul alcoolicului încât
ignoră tot ce se întâmplă cu propria lor viaţă. Codependentul a fost multă vreme înţeles ca
partener de viaţă al unui dependent. Cercetătorii au descoperit lucruri importante în acest
domeniu. Au descoperit că fiecare membru al familiei suferă influenţa generată de
comportamentul dependentului. Fiecare adult sau copil îşi asumă un rol în a-l controla pe
dependent şi a restabili echilibrul familial.

Albumul de familie

Cum devenim codependenţi? În copilărie învăţăm acele reguli nescrise pe baza cărora
instituim relaţii cu ceilalţi. Copiii crescuţi în familii disfuncţionale învaţă cum să reacţioneze
în faţa factorului primar de stres din familie, care ar putea fi un părinte dependent de alcool
sau de profesie, abuziv fizic şi verbal, tentat să preia controlul asupra sentimentelor celorlalţi,
exagerat de rigid în impunerea unei vieţi religioase sau abuziv sexual.
Înainte ca această dependenţă să-şi facă apariţia, condiţiile familiale sunt stabile.
Atunci când acest echilibru se alterează, membrii familiei constată că instabilitatea astfel
creată devine insuportabilă. Se adaptează fiecare elementului de stres care a provocat
schimbarea, în încercarea de a-l controla şi de a restabili starea iniţială. Câtă vreme acest
disconfort persistă, membrii acestei familii trăiesc într-o continuă tensiune, pregătiţi să
găsească diverse soluţii. În timp, toţi îşi asumă un anume rol codependent.
De exemplu, acolo unde atmosfera e dominată de stres, un copil poate să-şi asume
rolul de erou al familiei. Acesta are misiunea de a salva onoarea acesteia. Eroii familiei au
înclinaţia de a excela în tot ce fac. Ca adulţi, devin adesea dependenţi de muncă în „domenii
umanitare" precum medicina, asistenţa socială sau activitatea religioasă.

Profilul unei familii disfuncţionale

Dependenţă de: Dependenţă

alcool, droguri, de:
alimente, Generator primar de tensiune Non-intimitate
activitatea de
cumpărături, Codependent
reabilitare a
jocuri de noroc,
persoanei
negativism, sex,
profesie generatoare
de stres
Copiii codependenţi îşi asumă roluri în
Eroul, Ţapul ispăşitor
restabilirea echilibrului
Comicul Copilul perfect
Ajutorul Partenerul -
Părintele părintelui Înlocuitor
Rebelul
 Un alt copil va juca rolul actorului comic în dorinţa de a crea o atmosferă destinsă.
Actorii distrag atenţia de la problemele reale încercând, prin hazul lor, să devină ei înşişi
centrul atenţiei. Iar altul poate deveni ţapul ispăşitor al familiei. Aceştia deviază atenţia
celorlalţi printr-un comportament incorect, chiar antisocial. Ţapii ispăşitori au nevoie de
atenţie şi încearcă să o obţină prin comportament. Copilul perfect al familiei este copilul uitat,
care nu provoacă nici o neplăcere. Copiii perfecţi nu cer nimic şi sunt răsplătiţi ca atare. Alte
roluri pe care copiii şi le asumă în familiile disfuncţionale sunt cel de ajutor, partener
înlocuitor şi părintele părintelui.
Într-o familie stabilă, fiecare îşi asumă diverse roluri în funcţie de situaţie. Dacă, în
urma unei afaceri încheiate cu succes, tatăl îşi invită familia la restaurant, el este eroul. Ori
devine erou fiul care a înscris un gol într-un meci de fotbal. Oricine poate deveni comic sau
răzvrătit în anumite circumstanţe.
Într-o familie disfuncţională suntem definiţi prin rolurile noastre de codependenţi. De
fapt, camuflăm o identitate reală cu un rol capabil să ofere un echilibru iluzoriu familiei. La
maturitate, copiii proveniţi din familiile disfuncţionale continuă să îşi joace rolul, chiar dacă
factorul de disconfort a fost eliminat. Rolurile par în continuare naturale. Dacă aceste roluri
păreau la un moment dat utile, ele devin, în cele din urmă, distructive.

Erou pe deplin

Aşa cum am amintit, eu însumi am devenit comicul familiei. A existat însă şi un alt rol
pe care am obişnuit să-l joc, acela de erou. Fiind singurul băiat într-o familie cu patru fete, toţi
se aşteptau să fiu cel mai bun în orice domeniu - mai ales în sport. În acest context mi se cerea
să fiu dur şi competitiv, să înlătur orice urmă de compasiune, teamă sau vulnerabilitate.
Evident, nu aveam de unde să ştiu că-mi asumasem un rol codependent. Cu siguranţă, nu
credeam să am vreo problemă. Dimpotrivă, mă vedeam ca o persoană competentă şi cu un
real spirit de competiţie.
Aş putea relata numeroase întâmplări despre oamenii pe care am încercat să-i salvez.
Să ne înţelegem bine - nu mă refer la oameni cărora aş fi putut să le ofer îndrumare sau ajutor.
Voiam să-i salvez pe oamenii care credeam că au un potenţial real. Voiam să-mi asum
responsabilitatea pentru succesul unor oameni despre care credeam că nu o vor scoate la capăt
fără mine, oameni precum Kent.
Într-o după-amiază, Kent, care arăta ca un cowboy coborât din reclamele la ţigările
Marlboro, a intrat în biroul meu.
- Vreau să construiesc un club sportiv de primă clasă în Houston, a spus el cu hotărâre.
Va fi cel mai bun club din oraş.
- De când locuieşti în Houston? l-am întrebat.
- Am venit din Arkansas acum câteva luni. Am avut câteva cluburi acolo. Înainte de
asta, am avut cluburi în Louisiana şi Georgia.
- Cum ai intrat în afacerile cu cluburi sportive?
Kent s-a aşezat. Pe faţa lui a apărut un zâmbet larg.
- Am fost boxer profesionist. Am intrat în afaceri pe vremea când mă antrenam. Mai
târziu, mi-am dorit să investesc în industria de film, dar n-am avut succes. Apoi, au intervenit
alcoolul şi drogurile. Dar am găsit calea Domnului cu câţiva ani în urmă. El m-a ajutat să-mi
schimb cu adevărat viaţa.
Pe măsură ce vorbea, îmi devenea tot mai simpatic. Dinamic şi influent, Kent avea un
potenţial enorm. Timp de aproape un an, am încercat să mă întâlnesc cu Kent în fiecare
săptămână. Spunându-mi că are nevoie de ajutorul meu, nu ezitam niciodată să i-l dau. Am
continuat să-l văd deşi nu puteam conta că va apărea întotdeauna. Chiar dacă nu dădea nici un
semn că ar vrea să se schimbe, n-am renunţat. Îmi imaginam ce putea să devină dacă îşi venea
în fire. Intenţionam să fiu eu cel care-l ajută să descopere ce perspective are.
Într-o dimineaţă, Kent n-a mai apărut la dejun. Nu era pentru prima oară. Însă acum îşi
trimisese partenerul de afaceri. Aceea a fost ziua când am aflat motivul pentru care Kent
eşuase în două căsătorii, începuse cu succes câteva afaceri şi, din când în când, uita de mine.
De ani întregi, Kent era dependent de cocaină. Surprinzător, îşi formase un cerc de
prieteni care îl justificau, îi acceptau lipsa de respect, îl ajutau să-şi evite propria
responsabilitate şi dădeau un plus de demnitate modului său de viaţă. Atunci m-am simţit
înşelat şi m-a cuprins furia împotriva lui. Era evident că nici nu apreciase sacrificiile făcute
pentru el, nici nu-mi urmase sfaturile.
Cum am reacţionat? M-am îndepărtat. L-am pedepsit prin întreruperea relaţiei
afective. Kent s-a răzbunat acuzându-mă că nu i-am stat alături la nevoie. Brusc, devenisem
eu însumi victima.

La urma urmei, cine e victima?

Povestea de mai sus ilustrează modul în care am continuat să joc rolul de erou al
familiei şi la vârsta maturităţii. Am vrut să-l ajut pe Kent mai mult decât îşi dorea el însuşi să
fie ajutat. O altă concluzie este aceea că, în timp, un codependent poate deveni atât persecutor,
cât şi victimă.
Stephen B. Karpman compară rolurile pe care le joacă un codependent cu cele trei
puncte care unesc laturile unui triunghi. Mai întâi, sărim în ajutorul oamenilor. Apoi, ne
înfuriem şi îi persecutăm când nu reacţionează aşa cum ne aşteptăm. În sfârşit, ne simţim
folosiţi şi sfârşim prin a fi noi înşine pedepsiţi de persoana pe care am încercat să o salvăm.
Noi înşine devenim victime. Toate cele trei roluri au făcut parte din scenariul ale cărui
personaje am fost şi eu împreună cu Kent şi cu alţii. Până când am înţeles ce înseamnă
codependenţa, n-am realizat niciodată motivul pentru care sunt atras de oamenii aflaţi în
dificultate, dar care dispuneau de un potenţial însemnat. N-am înţeles de ce încercam în
continuare să-i salvez şi după ce renunţau să mai ţină legătura cu mine. Prea adesea, nu a-l
preamări pe Dumnezeu era, de fapt, scopul meu. Recompensa consta în satisfacţia afectivă
provenită din salvarea celorlalţi. Gândul de a fi eroul cuiva îmi făcea plăcere. Mă simţeam
bine astfel, la fel ca în copilărie când puteam fi eroul familiei.

Codependenţă în biserică

Sunt convins că relaţiile de codependenţă găsesc un mediu prielnic în biserică.

Câteodată, fără să ne dăm seama, chiar îi educăm pe oameni să devină codependenţi.
Predicăm, aşa se şi cuvine, faptul că sacrificiul de sine este cea mai înaltă formă de iubire.
Problema apare când oamenii învaţă cum să acţioneze în slujba iubirii şi a renunţării de sine
fără a iubi. Codependenţii se ajută, de fapt, pe ei înşisi. Se complac în sentimentul de putere
obţinut dacă au posibilitatea de a-i salva pe ceilalţi. Se simt virtuoşi şi buni când îi ajută pe
alţii. Din nefericire, asemenea forme de salvare nu sunt decât modalităţi subtile de
autoapreciere. Şi ce se întâmplă când persoanele ajutate nu reacţionează la modul aşteptat?
Codependenţii se înfurie. Au senzaţia că s-a profitat de ei. Persecută pentru a deveni, apoi,
victime.
Uităm uşor că salvarea oamenilor cade în sarcina lui Dumnezeu. Nu avem decât să-i
împărtăşim iubirea. Suntem aici să-i ajutăm pe oamenii dispuşi să devină ei înşişi
responsabili. Tentativele mele de a-i ajuta pe oamenii nepregătiţi să fie ajutaţi n-au ameliorat
situaţia nimănui. Dimpotrivă, aceştia au adoptat un ritm mai lent în evoluţia lor pozitivă
datorită protecţiei faţă de consecinţele propriilor acţiuni. Majoritatea oamenilor refuză să se
schimbe dacă nu trăiesc experienţa dureroaselor repercusiuni ale unor opţiuni eronate.
Dumnezeu nu-i scuteşte niciodată pe oameni de responsabilitatea propriilor acţiuni şi nici noi
n-ar trebui să încercăm.

Acţiuni distructive

Comportamentul util supravieţuirii noastre în timpul copilăriei nu dispare uşor. Chiar

dacă influenţa care a stat la baza unui asemenea comportament a dispărut, tindem să păstrăm
acelaşi model de acţiune. În fond, părea să aducă rezultate. În prezent, însă, nu mai e valabil.
De fapt, atunci când jucăm într-un rol codependent, comportamentul nostru este adesea
dăunător. Să luăm în considerare următoarele tipare comportamentale astfel încât să le putem
înţelege caracterul distructiv.

Reacţia

Când reacţionăm, ne retragem imediat şi instinctiv din faţa unei alte persoane. Simţim
dezechilibrul şi tindem să restabilim ordinea iniţială.
Când regele Saul a descoperit că fiul său, Ionatan, încălcase porunca de a nu mânca
miere, a reacţionat. În locul unei replici înţelepte, regele l-a condamnat la moarte. Chiar dacă
ceilalţi ostaşi l-au determinat pe rege să-şi schimbe intenţiile, acesta a continuat să reacţioneze
iraţional (1 Samuel 14:24-45).
Adulţii care au crescut în familii aflate într-o permanentă stare de criză au învăţat să
reacţioneze. Reacţionăm uneori pentru că ne simţim stingheriţi de comportamentul altei
persoane. Dacă aţi avut un părinte alcoolic, cunoaşteţi sentimentul penibil încercat în faţa unui
prieten care l-a văzut beat. Când se întâmplă astfel, ne dorim să putem repara stricăciunea
produsă de comportamentul celuilalt. Vrem să obţinem protecţie, pentru ei şi pentru noi
înşine.

Controlul

Codependenţii încearcă să preia controlul asupra celorlalţi. Cu câţiva ani în urmă, am

consiliat un cuplu, Jay şi Kip. Jay era dependent atât de alcool, cât şi de sex. O dată la două
săptămâni, se îmbăta peste măsură, intra în baruri de noapte sau viziona filme pornografice.
Kip încerca tot ce îi stătea în putere să-i controleze dependenţa. Îl supraveghea, îl căuta seara
peste tot, dădea telefoane în tot oraşul, îl obliga să consulte un terapist, îi scotocea buzunarele
în căutarea oricărui indiciu şi se răstea la el mereu.
Kip justifica acest comportament prin dragoste. Spunea că nu încearcă decât să îl
ajute. Cu aparenţa unei femei blânde şi iubitoare, afirma că nu-şi doreşte decât ca soţul ei să
urmeze poruncile lui Dumnezeu.
În realitate, Kip încerca din răsputeri să-şi supună soţul propriei voinţe. Considera că
era de datoria ei, nu a lui Dumnezeu, să-l aducă pe drumul cel bun. Refuza să lase hăţurile
pentru ca viaţa bărbatului să-şi urmeze cursul natural. Refuza să se dea la o parte pentru a-i
permite lui Dumnezeu să-l aducă în starea deplorabilă care l-ar fi determinat să-şi dorească de
la sine o schimbare.
A avut caracterul dominant al acestui comportament vreun efect benefic? Bineînţeles
că nu! Şi nu poate avea. În loc să-şi pună sub control soţul, era ea cea care se lăsa controlată.
După lecturi aprofundate şi câteva şedinţe de consiliere destul de dure, Kip l-a lăsat pe
soţul său în grija lui Dumnezeu. Încet, el a început să se schimbe.
Chiar dacă nu s-ar fi produs nici o schimbare, Kip trebuia să renunţe. Altfel, soţul ei ar
fi continuat să opună rezistenţă răzbunându-se pentru interdicţia de a face ceea ce-şi dorea.
 Salvarea

Ce ne împinge să nu renunţăm niciodată la salvarea unor oameni care, în schimb, ne

pun în postura de victime? La fel ca în cazul altor dependenţe, un simţ al identităţii prea slab
determină majoritatea trăsăturilor comportamentale. Copiii care cresc în familii disfuncţionale
se tem adesea de abandon. Nu au parte de siguranţa şi grija necesare pentru a se simţi feriţi de
orice pericol. În consecinţă, ei cred că vina le aparţine.
Pentru a simţi că au o valoare vor face orice. Învaţă destul de repede că a-i îngriji pe
ceilalţi din familie îi face indispensabili. În consecinţă, vor deveni clovni, eroi, copii perfecţi
sau rebeli. Rolul jucat le aduce preţuire. Codependenţa ne oferă o identitate în raport doar cu
ceilalţi, şi nu cu Dumnezeu.

Stări afective negative

Dacă veţi încerca din nou să daţi un ajutor prin adoptarea unui rol codependent,
urmăriţi schimbările de dispoziţie afectivă. Dacă vă simţiţi înşelaţi de persoana pe care o
ajutaţi pentru că aceasta nu reacţionează în felul aşteptat sau nu-şi exprimă recunoştinţa,
motivaţia ajutorului acordat s-ar putea să fi fost propria satisfacţie. Probabil că v-aţi oferit
serviciile în scopul propriului confort afectiv, nu din grija sinceră pentru soarta celuilalt.
Următoarele stări afective pot constitui semnale de alarmă privitoare la rolul
codependent asumat.

Dezamăgirea

Cea mai dureroasă stare emoţională a unui codependent este, probabil, dezamăgirea.
Viaţa la care aţi sperat şi pentru care aţi muncit n-a devenit niciodată realitate. Persoana în
slujba căreia v-aţi dedicat s-a întors împotriva voastră.
Înţeleg asemenea dezamăgiri. Sean, un tânăr, s-a alăturat cu ani în urmă grupului
conducător al bisericii al cărei pastor superior eram. Mi s-a întâmplat mai rar să simt o
apropiere atât de neaşteptată faţă de cineva. Era fratele pe care nu-l avusesem niciodată.
Visam amândoi la o viaţă comună de propovăduire. În scurt timp, activitatea lui de păstorire a
tinerilor devenise impresionant de fructuoasă. Pe măsură ce prietenia noastră înainta,
atitudinea lui Sean faţă de mine a devenit mai aspră. Am pus totul pe seama imaturităţii sale.
Era nevoie de timp. În fond, nimeni nu e perfect. Nu mi-am făcut griji deoarece, ca erou,
ştiam că-l pot ajuta. Din când în când, prietenii mei îmi atrăgeau atenţia asupra faptului că
problemele lui Sean erau mult mai serioase decât credeam. Oameni care-i cunoscuseră
activitatea dinainte m-au avertizat asupra acestui lucru. Când i-am vorbit despre cele auzite,
Sean mi-a spus că nu era decât o minciună.
Mi-a fost uşor să-l cred pe Sean. Învăţasem, în copilărie, să văd doar părţile cele mai
bune din oameni, mai ales la cei care se confruntau cu probleme serioase. Într-o noapte,
târziu, am primit un telefon de la un pastor care mă informa că Sean avea o legătură sexuală
cu o fată nemăritată. Întristat, l-am pus pe prietenul meu în faţa acestui fapt. Dar, o dată cu
refuzul oricărui ajutor a avut loc şi o bruscă înstrăinare. Salvatorul devenise, încă o dată,
victima. Alţii şi-au văzut visul unei căsătorii pline de dragoste spulberat de un partener
alcoolic lipsit de voinţă. Unii părinţi au suferit amărăciunea unui copil dependent de droguri,
indiferent faţă de ei sau faţă de ajutorul lor.
E natural să nu primim cu inima uşoară astfel de lovituri. Ar fi lipsit de iubire şi
inuman să nu resimţim durerea unor asemenea dezamăgiri. Însă codependentul riscă
întotdeauna să se implice într-o relaţie al cărei punct final este dezamăgirea.
 Vina

Un alt motiv al persistenţei în eforturile noastre de a-i ajuta pe alţi oameni este
responsabilitatea asumată pentru eşecul lor. De vreme ce încercăm să-i salvăm, ne asumăm
nouă înşine o vină pentru starea lor de inerţie. Ne simţim vinovaţi.
Există, desigur, momente când ar trebui să ne simţim vinovaţi. Dacă am făcut un rău,
conştiinţa ar trebui să ne atragă atenţia asupra greşelii. Astfel, trebuie să mărturisim păcatul şi
să acceptăm iertarea lui Dumnezeu (1 Ioan 1:9). Altă dată, avem o falsă senzaţie de vină - cu
alte cuvinte, simţim că am făcut o greşeală inexistentă. Această vină apare când lucrurile se
petrec dincolo de voinţa noastră. Dacă un copil încearcă să salveze căsătoria părinţilor şi, cu
toate acestea, totul se termină cu un divorţ, e posibil ca acesta să se simtă vinovat. Însă el n-
are nici o vină. Când Sean a păcătuit, am fost eu cel care şi-a asumat răspunderea.
Vinovăţia neclarificată poate rezulta în autodetestare şi ruşine. Asemenea gânduri şi
stări pot duce la intensificarea tentativelor de a da ajutor acolo unde acesta nu e binevenit.

Furia

Când dezamăgirea şi vina nu sunt înlăturate la timp, se poate ajunge la furie. Nu

vorbesc despre furia legitimă. O astfel de furie e justă în faţa unei nedreptăţi. Putem îndrepta
un rău împinşi de indignare.
Tipul de furie adesea resimţită de codependenţi e rezultatul anilor de dezamăgiri şi
vinovăţie. E o furie nedreaptă apărută atunci când aşteptările le-au fost înşelate.
Codependenţii simt că au pierdut ceva de valoare. Această furie inhibată conduce la stări
necontrolate. Din când în când, vor avea loc izbucniri. Am fost martorul unor ieşiri de o
violenţă înspăimântătoare atunci când dependentul a refuzat să satisfacă cerinţele
codependentului. Unii codependenţi se stăpânesc suficient pentru a nu avea asemenea accese.
În schimb, furia interioară sapă ca un acid. Soluţia lor este sarcasmul în pedepsirea celui care
rezistă încercărilor de salvare.

Codependenţa şi constrângerile sexuale

Acest capitol v-a ajutat probabil să înţelegeţi modul în care procesul de maturizare
într-o familie disfuncţională v-a determinat să adoptaţi un rol sau mai multe roluri
codependente menite să-i ajute pe alţii pentru restabilirea echilibrului. Ar putea fi, totuşi,
dificil să identificaţi punctele de legătură între codependenţă şi constrângerile sexuale. Două
sunt aceste legături.
Mai întâi, dezamăgirea, vina, furia nerezolvate pot să conducă la autodetestare şi
ruşine. Aşa cum am văzut în capitolul anterior, vina ne obligă să căutăm o eliberare pe căi
nesănătoase. Şi o dată ce începem să căutăm, putem găsi o multitudine de contexte sexuale la
îndemână în scopul ameliorării unei stări de spirit.
În al doilea rând, rolurile codependente ascund adevărata natură. Ca erou, am avut
mereu sentimentul că trebuie să înving. A trebuit întotdeauna să-i salvez pe membrii familiei,
pe enoriaşi, pe prieteni. Ca erou, am învăţat să-mi ascund stările de dezamăgire, înstrăinare,
eşec şi abandon. Am părut întotdeauna sigur pe mine, neclintit, chiar şi în faţa durerii şi a
dezamăgirii. Ca actor comic sau clovn, am încercat întotdeauna să fiu nostim. Am învăţat cum
să transform cea mai dureroasă situaţie într-o glumă. La vârsta maturităţii, simţul umorului mă
ajută la fel de mult. Însă acesta poate deveni pe neaşteptate un scut care îi ţine pe prieteni la o
distanţă confortabilă şi îi împiedică să-mi înţeleagă durerea pentru ca nu cumva să-i vină
cuiva ideea de a mă ajuta.
 Aşa cum vom vedea în capitolul 11, cheia unei purităţi autentice este legarea unor
prietenii intime, deschise, sincere. Atâta vreme cât ne raportăm la oameni ca actori într-un rol,
nu vom fi niciodată înţeleşi în ceea ce suntem cu adevărat. Şi nimeni nu va fi capabil să ne
ajute în depăşirea problemelor printr-o soluţie acceptabilă.

Găsirea unei soluţii

Rezolvarea situaţiilor de codependenţă necesită atât înţelegere, cât şi efort. Gândiţi-vă

cu atenţie la rolul avut în familie pe vremea copilăriei. Observaţi în ce măsură acel rol mai
funcţionează în cadrul relaţiilor actuale. Nu răsfoiţi paginile trecutului încercând să găsiţi un
alt vinovat pentru problemele prezentului. Încercaţi, în schimb, să înţelegeţi de ce sunteţi
astfel în vederea unei ieşiri mai puţin dificile din criză. Pe măsură ce conştientizaţi tendinţele
de codependenţă, aveţi de parcurs două etape specifice în depăşirea impasului.

Renunţaţi

Unul dintre lucrurile care fac atât de dificilă înlăturarea comportamentului

codependent este nevoia controlului exercitat asupra oamenilor cu scopul de a-i face mai buni.
Această insistenţă pare cea mai sigură variantă.
Dar nu e aşa. Nimeni nu va deveni mai bun din obligaţie. Nu puteţi salva oameni care
nu sunt pregătiţi să fie salvaţi. Singurul lucru valabil este să renunţaţi având încredere în
faptul că Dumnezeu va avea grijă de ei. Amintiţi-vă parabola Fiului Risipitor, pe care am
comentat-o în capitolul anterior. Când fiul şi-a cerut partea de moştenire, tatăl i-a dat-o. Când
fiul a vrut să plece, tatăl i-a îngăduit. Ajuns în ţara îndepărtată, tatăl său nu l-a căutat.
Ce s-ar fi întâmplat dacă tatăl său l-ar fi urmărit în ţinutul îndepărtat? L-ar fi văzut
distrugându-şi viaţa şi probabil că ar fi intervenit încercând să-l schimbe - ca un adevărat
erou. Probabil că ar fi încercat să îmbunătăţească situaţia cu o glumă de genul: „Treburi
fecioreşti".
Fiului nu i-ar fi fost de nici un ajutor acest amestec. Băiatul trebuia să trăiască clipa de
deznădejde. Prin permisiunea acordată acestuia de a pleca, tatăl a grăbit, de fapt, procesul de
însănătoşire. Dacă v-aţi concentrat de-a lungul vieţii asupra salvării altora, e timpul să
renunţaţi. Iubiţi-i în continuare, însă fără a le mai controla modul de viaţă. Aveţi încredere în
lucrarea lui Dumnezeu în vieţile lor. A renunţa nu înseamnă aprobarea unei asemenea
conduite. Şi, bineînţeles, nu implică nepăsarea. E vorba de limita impusă nevoii de a-i ajuta pe
alţii controlându-le existenţa.
Puteţi manifesta compasiune şi interes pentru prieteni şi familie fără a recurge la un
ajutor forţat, fără sentimentul permanent că restabilirea echilibrului cade exclusiv în sarcina
voastră. Când oamenii vă împărtăşesc un necaz, întrebaşi: „Cu ce te pot ajuta?". Atunci
decideţi dacă sunteţi sau nu capabili să-i ajutaţi. Nu vă ignoraţi limitele. Dacă nu e momentul
să interveniţi, spuneţi: „Nu pot să te ajut". Sau ar fi, poate, mai potrivit să fiţi buni ascultători
spunându-le doar că regretaţi. Rugaţi-vă pentru ei şi atât.
Astfel, ocoliţi stările de vină sau ruşine pentru că nu faceţi mai mult. Atât vă stă în
putinţă şi e de ajuns.

Regăsiţi-vă

Dacă rădăcina comportamentului codependent se află în familia de origine, o parte a

procesului de însănătoşire implică recunoaşterea faptului că rolurile învăţate nu mai sunt
funcţionale.
Nu e necesar să devin eroul familiei sau al bisericii mele. Nu trebuie să fiu nostim
pentru a destinde mereu atmosfera. Dumnezeu nu m-a chemat să salvez oameni care nu sunt
pregătiţi pentru schimbare. Nu e treaba mea să-i fac fericiţi pe toţi. Şi Dumnezeu nu v-a
chemat să vă salvaţi părinţii, soţii, copiii, colegii sau prietenii. De fapt, aşa cum înţeleg eu
Biblia, Dumnezeu nu ne-a chemat să salvăm pe nimeni. El e adevăratul Salvator. Suntem
chemaţi să ne supunem şi să credem în puterea Lui de a schimba cursul unei vieţi.
Anihilarea rolurilor codependente presupune mai mult decât simpla înţelegere a
modului în care comportamentul nostru actual s-a dezvoltat. Simţul confuz al identităţii ne
determină să salvăm oameni. Ne simţim în siguranţă atunci când e nevoie de noi. Ne simţim
virtuoşi atunci când credem că putem contribui la ordonarea unei vieţi.
Avem nevoie de un nou sens al identităţii, protector. O identitate autentică se naşte în
relaţia cu Dumnezeu. Următorul capitol se referă la modul în care Dumnezeu poate deveni
stăpânul nostru - dincolo de dorinţele trupeşti şi de nevoia ca oamenii să ne accepte.

Subiecte de meditaţie

1. Care dintre rolurile din schema propusă în acest capitol credeţi că vi se aplică cel
mai bine (Profilul unei familii disfuncţionale)?
2. Care dintre acţiunile distructive ale unui codependent vă caracterizează, uneori,
comportamentul? Vă amintiţi de vreun incident mai recent cauzat de unul dintre acestea?
3. Care sunt stările negative cu care vă confruntaţi cel mai frecvent? Cum încercaţi să
le controlaţi?
4. Cum afectează codependenţa constrângerile sexuale ale unui bărbat?
5. Care sunt cele două etape ale renunţării la rolurile codependente? Ce cale aţi alege
să le puneţi în practică?

PARTEA A III A : Dobândirea libertăţii

Capitolul 7. Alegerea stăpânului

Sunt un practicant al schiului nautic pe tălpi. Îmi place euforia vitezelor mari pe
suprafaţa netedă a apei. Îmi plac trombele de apă din jurul meu. Şi îmi place să încerc figuri
spectaculoase.
De-a lungul anilor, numeroşi prieteni m-au întrebat: „Bill, m-ai putea învăţa şi pe mine
să schiez?" Răspund, de fiecare dată la fel: „Bineînţeles, dacă eşti dispus să suporţi căderile
repetate, la o viteză de peste şaizeci de kilometri pe oră". Mi se spune invariabil acelaşi lucru:
„Pot să încerc". Ajunşi pe apă, majoritatea renunţă după câteva căderi cu faţa în plin. Alţii nu
se dau bătuţi. Nu le pasă de câte ori cad sau cât de intensă e durerea - sunt hotărâţi să schieze
pe tălpi.
Am încercat adeseori să înţeleg diferenţa dintre perseverenţă şi abandon. Problema nu
e aceea a rezistenţei la durere, a curajului sau a capacităţii atletice. Sunt convins că diferenţa o
face gradul de implicare. Unii au luat hotărârea fermă de a schia, chiar înainte de a lua contact
cu apa şi, în cele din urmă, reuşesc. Altora le surâde ideea, însă renunţă dacă nu li se pare
uşor.
Când predau cuiva lecţii de schi, încerc întotdeauna să atrag cât mai limpede atenţia
asupra durerii insuportabile provocate de căderea în viteză. Îi îndemn să ia în calcul toate
consecinţele înainte de a încerca.
 Acelaşi lucru e valabil şi pentru încercarea de a obţine puritatea morală. Schimbarea
modului de viaţă nu e uşoară dacă aţi căzut în cursa pornografiei, a prostituţiei, a
homosexualităţii, a unei afaceri extraconjugale sau a oricărei alte situaţii care implică păcatul
sexual. Chiar dacă nu e decât un început şi sunteţi deocamdată doar în faza unor fantezii,
calea de întoarcere nu e facilă. A alege curăţenia înseamnă renunţarea la o anume plăcere.
Înseamnă acceptarea insatisfacţiei şi a plictiselii. Înseamnă refuzul faţă de pofta intensă pentru
plăcere sexuală impură.
Mai simplu spus, puritatea morală cere devotament. Înainte de a lua o astfel de
hotărâre, aş dori să vă prezint un proces prin care acest devotament devine mai semnificativ -
şi, nădăjduiesc, mai stabil.

Preţul plătit

În cartea sa, Dependenţa prin gândire, Abraham Twersky descoperă o lege a

comportamentului uman la fel de importantă şi de inviolabilă ca şi legea gravitaţiei. El o
numeşte legea gravitaţiei umane.
Această lege afirmă: „O persoană este invariabil atrasă dinspre o condiţie mai
problematică înspre una mai puţin problematică, niciodată invers". Cu alte cuvinte, Twersky e
de acord că oamenii aleg, de obicei, cursul unei acţiuni care duce la cât mai puţină durere şi la
cât mai multă plăcere. Când am citit, pentru prima oară, legea gravitaţiei umane a lui Twersky
am dedus că numai oamenii a căror viaţă se află într-o totală dezordine, care au pierdut totul
sunt cu adevărat capabili să se elibereze de constrângeri şi dependenţe. Însă nu e aşa. Oricine
poate să-şi dobândească libertatea faţă de o constrângere sexuală. Dar numai dacă disconfortul
provocat de consecinţele dependenţei e mai intens decât durerea specifică renunţării.
Disconfortul persistenţei poate apărea fie în cazul pierderii tuturor lucrurilor pe care le
preţuim, fie prin experienţa unor pierderi mai puţin semnificative însă cu perspectiva unei
ruine totale.
Prietenii mei care au învăţat să schieze pe tălpi au suportat durerea fizică pentru că s-
au convins că durerea eşecului era mai mare decât durerea căderii în apă. Au suportat şocul
căderilor cu faţa în apă la mare viteză pentru că au înţeles plăcerea pe care le-o rezervă
succesul.
Dar cu toate că aveau perspectiva succesului, a fost necesar şi actul credinţei. Au avut
nevoie de un devotament autentic astfel încât, aflaţi cu un picior pe suprafaţa apei să decidă
să-şi desprindă şi celălalt picior de pe schi. Au luat această decizie pe deplin conştienţi că
avea să urmeze o durere intensă.
În zilele noastre, instructorii de schi folosesc o bară de metal care se trece peste
marginea bărcii. Schiorul se ţine de această bară, alunecă la suprafaţa apei pe spate şi, apoi,
când barca ajunge la viteza necesară, acesta îşi balansează picioarele şi schiază cu tălpile
goale. Aceste bare de metal diminuează frecvenţa căderilor, însă nimeni nu poate învăţa acest
sport fără experienţa durerii.
În mod asemănător, există lucruri care diminuează probabilitatea de a cădea din nou în
păcatele sexuale (le vom urmări în capitolele viitoare). Dar nu veţi reuşi niciodată să fiţi puri
fără voinţa de a suporta aceste perioade de suferinţă. E necesar astfel un angajament în faţa lui
Dumnezeu şi în raport cu procesul de obţinere a purităţii.
În sprijinul acestui angajament, aş vrea să vă sugerez câteva etape care vor aduce
clarificări asupra consecinţelor păcatelor sexuale, asupra avantajelor purităţii sexuale şi asupra
devotamentului faţă de Dumnezeu. E de dorit ca, prin aceste sugestii, angajamentul cu privire
la puritate să devină mai ferm.
 Alcătuiţi o listă

Aproape nici unui bărbat nu-i e dificil să-şi imagineze voluptoasele forme ale unei
femei frumoase. Găsim, pe plan mental, plăcerea fiecărei trăsături a feţei sau corpului
acesteia. Însă nu e la fel de uşor să ne imaginăm consecinţele păcatelor noastre sexuale. Prin
urmare, alcătuirea unei liste care să le cuprindă ne e de un real folos. Încercaţi, astfel, să
ordonaţi posibilele urmări ale continuării acestui comportament sexual dăunător. Lista ar
trebui să cuprindă şi consecinţele pe care le-aţi resimţit deja. Şi ar trebui să includă scenariul
cel mai pesimist în cazul în care nu renunţaţi. Folosiţi lista de mai jos şi adăugaţi, dacă este
cazul, alte elemente.

Consecinţe dureroase, în cazul în care nu renunţ, asupra:

1. Căsătoriei mele:
2. Familiei mele:
3. Profesiei mele:
4. Sănătăţii mele:
5. Reputaţiei mele:
6. Părerii despre mine însumi:
7. Situaţiei mele financiare:
8. Viitorului meu:

Consecinţe dureroase, în cazul în care renunţ:

1. Plictiseala
2. Disconfort interior care nu mai poate fi anihilat prin sex
3. O dorinţă intensă pentru experienţe sexuale distructive
4. ............................
5. ............................

Majoritatea bărbaţilor care se confruntă cu un comportament sexual constrângător

ajung la un moment de disperare. Acesta poate fi generat de o tragedie sau o criză, cum ar fi
situaţia în care soţia sau copiii află despre viaţa secretă a acestuia. Sau periclitarea situaţiei
profesionale ori a sănătăţii. Uneori, agravarea păcatelor sexuale atrage după sine stări intense
de vină şi ruşine. Dumnezeu poate folosi aceste experienţe ca pe un semnal de alarmă.
E posibil ca singura cale de trezire la realitate să fie aceea a unui şoc. Dacă e necesar,
Dumnezeu va face acest lucru. Dar există şi alte căi, mai puţin radicale. Alcătuirea acestei
liste şi perspectiva durerii cauzate de păcat, dacă acesta persistă e una dintre ele. Există
speranţa de a înţelege că durerea provocată de păcat e mai mare decât aceea a renunţării.
Aceste liste sunt concepute să vă ajute pentru a spune: „Ce-i prea mult, strică. M-am săturat.
Îmi doresc libertatea, chiar dacă va trebui să sufăr pentru ea”.
Odată aceste liste completate, alcătuiţi o a treia care să vă prezinte avantajele purităţii
morale.

Avantajele purităţii în legătură cu:

1. Relaţia cu Dumnezeu:
2. Soţia mea:
3. Copiii mei:
 4. Sănătatea mea:
5. Reputaţia mea:
6. Prietenii mei cei mai buni:
7. Părerea mea despre mine însumi:
8. Situaţia mea financiară:
9. Viitorul meu:

Nu vă grăbiţi în alcătuirea acestor liste. Folosiţi exemplele de consecinţe şi avantaje

sugerate ca puncte de pornire. Adăugaţi altele care vi s-ar potrivi mai bine. În vreme ce
examinaţi aceste liste, vă va deveni clar care dintre opţiuni aduce cele mai însemnate
beneficii. Din nefericire, atunci când e vorba despre păcatul sexual, noi, bărbaţii, suntem
adesea iraţionali. Acţionăm asemenea bărbatului care săpa şanţuri în Texas într-o zi fierbinte
de vară. După ce lucrase ore în şir, un amic i-a spus, „De ce stăm aici cocoşându-ne spatele
pentru un salariu de mizerie, în timp ce preşedintele companiei încasează o sumă de şase cifre
doar pentru că stă într-un birou cu aer condiţionat?"
„Mă duc să aflu", a spus bărbatul aruncând din mână lopata. S-a îndreptat hotărât spre
birourile unde se afla administraţia firmei. După câteva minute, stătea în faţa preşedintelui.
„Cum se face că dumneavoastră câştigaţi atâţia bani pentru mai nimic, în timp ce eu câştig
aproape nimic săpând şanţuri toată ziua?" Preşedintele a zâmbit prieteneşte şi a spus, „Vino
să-ţi arăt". Apoi şi-a pus palma în faţa unui zid de cărămidă îndemnându-l pe muncitor,
„Loveşte-mi palma cu pumnul". Muncitorul a tras aer în piept, şi-a luat avânt şi s-a repezit cu
pumnul spre palma preşedintelui. Cu o fracţiune de secundă înainte ca pumnul să-şi atingă
ţinta, preşedintele şi-a retras iute mâna iar săpătorul de şanţuri a izbit peretele. În timp ce
acesta urla de durere, preşedintele i-a spus, „Iată de ce eu sunt preşedintele şi tu eşti
muncitorul".
Muncitorul s-a întors la amicul său, care l-a întrebat, „Ce ţi-a spus?" „Am să-ţi arăt," a
spus muncitorul în timp ce-şi ridica mâna. „Loveşte-mi palma cât de tare poţi".
Ne vine greu să credem că există atâta prostie. Cu toate acestea suntem în stare, ca
bărbaţi, să devenim chiar într-atât de ilogici când vine vorba de dorinţa trupească. Vom face
lucruri care vor provoca o durere de neimaginat atât nouă înşine, cât şi celor pe care îi iubim.
Vă provoc să rezistaţi îndemnului iraţionalului. Puneţi în balanţă preţul păcatelor sexuale şi
avantajele purităţii. Promiteţi să renunţaţi la comportamentul sexual distructiv.
Prima hotărâre e cea a renunţării la păcatele sexuale. A doua presupune întoarcerea la
Dumnezeu. Nu cred că e vorba despre un proces în doi timpi. Nu putem lua o decizie înaintea
celeilalte. Acestea trebuie luate simultan. Un acrobat pregătit să facă saltul la trapez ia două
hotărâri: să lase trapezul din mâini şi să-l prindă pe partener. Fără aceste două angajamente, el
va cădea. Acelaşi lucru e valabil şi pentru noi. Trebuie să lăsăm păcatul şi să ne întoarcem la
Dumnezeu.

Sfârşitul izolării

Dorinţa trupească este un fenomen cu efecte spirituale şi, prin urmare, ne izolează de
noi înşine, de Dumnezeu şi de alţi oameni. Cu cât o ignorăm mai mult, cu atât devenim mai
izolaţi spiritual. Când viaţa ne e controlată în întregime de dorinţe, nu ne mai putem apropia
de Dumnezeu şi de ceilalţi. Păcatul urmăreşte să ne sufoce personalitatea şi să ne distrugă din
punct de vedere spiritual. Tinde să ne ucidă.
În primele stadii ale unei dependenţe, obiectul dorinţei noastre (idolul) pare să ne
ocrotească existenţa şi să ne dea un sentiment de împlinire. Bărbatul se simte viu în agitaţia
provocată de imaginile pornografice sau de aventura extraconjugală. Însă pe măsură ce
dependenţa sexuală progresează, senzaţia de siguranţă se dovedeşte a fi o iluzie. Iată de ce pe
măsură ce dorinţa ne secătuieşte, are loc un proces de uscăciune spirituală. Pentru a ne
vindeca, avem nevoie de restabilirea legăturilor cu Dumnezeu şi de cultivarea vieţii spirituale.
Dorinţa noastră de a ne ancora într-un idol care ia forma unui obiect sexual
demonstrează nevoia de Dumnezeu. Dezvăluie foamea sufletului pentru ceva dincolo de noi
înşine. Sfântul Augustin scria, în urmă cu secole, despre această foame: „Inimile noastre au
fost făcute pentru Tine, o, Doamne, şi nu vor găsi odihnă până nu se vor odihni în Tine".
Dumnezeu vrea să vă ofere această odihnă. Vrea să simţiţi uniunea cu El astfel încât să
creşteţi spiritual. Pavel predică, tocmai de aceea, ofranda trupurilor noastre ca o jertfă vie
adusă lui Dumnezeu (Romani 12:1).

O alegere logică

Timp de aproximativ doi ani după ce devenisem creştin, am încercat să pătrund cât
mai bine ideea dedicării de sine. Situaţiile în care aveam ocazia să-i văd pe oameni îndemnaţi
să se dedice lui Dumnezeu erau pline de emoţie. După o predică impresionantă, oamenilor li
se cerea să nu se sfiască în a-şi dedica vieţile lui Cristos. În taberele tinerilor, după o
săptămână de studiu spiritual intensiv, copiilor li se predica devoţiunea faţă de Dumnezeu.
Nu mă înţelegeţi greşit. Nu mă deranjează îndemnul la angajament în asemenea
momente. Dumnezeu poate folosi şi ne foloseşte emoţiile pentru a ne atrage înspre Sine. Doar
că, uneori, dacă aceste stări dispar, dispare şi angajamentul.
Am avut unele experienţe religioase puternice şi din acestea a izvorât un devotament şi
mai profund. Însă majoritatea angajamentelor de lungă durată faţă de Dumnezeu au derivat
din meditaţia atentă asupra lucrurilor pe care Dumnezeu le dorea de la mine pentru ca,
ulterior, prin harul lui Dumnezeu, să le şi duc la îndeplinire.
Apostolul Pavel a avut o atitudine asemănătoare faţă de angajament. Când i-a
îndemnat pe Romani să-şi aducă trupurile ca jertfă vie lui Dumnezeu, a spus că aceasta este o
slujbă duhovnicească prin folosirea „minţii înnoite" (Romani 12:1). În limba originală, prin
„minte" se sugera „bazat pe logică". Înainte de a le cere acest angajament, Pavel şi-a început
predica, „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu...". Apostolul a folosit
cuvântul „dar" (prin urmare, deci) urmărind ca cititorii săi să ţină minte şi să ia în considerare
tot ceea ce se spusese în cele unsprezece capitole anterioare, acolo unde explicase că
îndurarea lui Dumnezeu aduce iertarea, acceptarea, eliberarea de dorinţe, un viitor minunat şi
puterea unei vieţi izbândite.
În lumina a tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi prin Cristos şi a tot ceea ce va
face pentru noi întru Cristos, nu e oare cu totul limpede gândurilor noastre că ar trebui să ne
dedicăm Lui pe de-a întregul? Nu e devotamentul nostru prea preţios pentru a-l oferi
pornografiei? Unei prostituate? Unei aventuri nepermise? Bineînţeles că este! Numai
Dumnezeu merită o asemenea dedicare. Şi numai El poate să se îndure de vieţile noastre astfel
încât să ne determine a-i închina iubirea noastră.

Piedici

Există câteva motive pe care le-aţi putea invoca împotriva unui angajament autentic
faţă de Dumnezeu.

Dorinţa de a aştepta până vă veţi curăţi

O asemenea gândire dezvăluie o înţelegere eronată a iubirii şi puterii lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne cere să ne însănătoşim înainte de a ne întoarce la El. El doreşte să venim în
starea deplorabilă în care ne aflăm astfel încât să ne vindece.
 Dumnezeu te iubeşte aşa cum eşti. Puterea Sa te va schimba, nu tu însuţi. Isus a
comparat relaţia dintre El însuşi şi noi cu legătura dintre Vie şi mlădiţă (Ioan 15:l-8). Destinul
mlădiţei e acela de a se prinde de viţă şi de a da roade. Numai viţa poate rodi. În mod
asemănător, o viaţă trupească pură este rodul legăturii cu Dumnezeu, nu premisa acesteia.
Imnul cu care Billy Graham îşi încheie campaniile sintetizează esenţa acestui mesaj:
„Nimeni apărare nu-mi va ţine / Doar sângele-Ţi vărsat pentru mine". Cineva poate deveni
creştin prin simpla credinţă în faptul că Cristos va ierta păcatele şi va da viaţă veşnică. Cristos
a murit pe o cruce pentru a ne răscumpăra păcatele şi a înviat pentru a ne încredinţa viaţa
veşnică. Singurul lucru care ne rămâne de făcut este să avem încredere în El. Credinţa noastră
descoperă izvorul infinitei Sale puteri de a ne mântui.
Credincioşi întru Cristos, trebuie să ne dedicăm lui Dumnezeu şi să avem încredere că
ne va schimba. Credinţa noastră bate la poarta nemărginitei mărimi a puterii Sale (Efeseni
1:15-23). Ceea ce înseamnă că nu trebuie să deveniţi perfecţi înainte de a vă dedica lui
Dumnezeu.

Replica, „M-am dedicat lui Dumnezeu înainte şi n-am realizat nimic"

Am auzit aceste cuvinte rostite de zeci de oameni. Au crezut, adesea, că o dată ce s-au
angajat în slujba lui Dumnezeu, Domnul îi va scăpa imediat de dorinţele necurate. Iar dacă
aceste dorinţe n-au dispărut, au tras concluzia că Dumnezeu i-a părăsit. Adevărul este că
Dumnezeu nu îndepărtează aceste dorinţe - ne arată, în schimb, calea şi ne dăruieşte puterea
de care avem nevoie pentru a le controla.

Ideea că odată dedicaţi în mod autentic lui Dumnezeu în trecut această decizie este în
prezent inutilă

Asemenea jurămintelor la căsătorie, actul nostru iniţial de angajament faţă de

Dumnezeu are loc o singură dată. Dar, la fel ca în căsătorie, actul poate fi reînnoit.
Ca pastor, am uneori privilegiul de oficia ceremonii de căsătorie ale unor cupluri care
îşi reînnoiesc legămintele. În unele cazuri, ceremonia simbolizează ruptura formală cu un
trecut de infidelitate. Soţii nu se pot recăsători, de vreme ce sunt deja căsătoriţi. Însă îşi
reînnoiesc legământul unul faţă de celălalt.
Câteodată, oamenii simt nevoia acestui act şi în raport cu Dumnezeu.
Simt nevoia să-şi reînnoiască promisiunile ca un mod de a-i spune solemn lui
Dumnezeu - şi lor înşişi - că El este Domnul şi Stăpânul.

Sentimentul de nevrednicie în asumarea devotamentului faţă de Dumnezeu

Această obiecţie implică atât sentimentul de nevrednicie faţă de iubirea lui Dumnezeu,
cât şi incapacitatea de schimbare. Dacă astfel se definesc sentimentele voastre, vreau să ştiţi
că aveţi dreptate. Nu sunteţi vrednici de iubirea lui Dumnezeu şi nu vă puteţi schimba
(Romani 3:9-20; 7:23-24; Iacov 2:10).
Dar să nu vă mire. Nimeni nu e vrednic. Biblia e plină de istorii ale unor oameni a
căror luptă cu păcatul le-a probat nevrednicia şi umanitatea. Luaţi în considerare următoarele
fapte:
În cazul lui Iacob a fost înşelăciunea.
În cazul lui Moise a fost crima.
În cazul lui Samson a fost dorinţa neînfrânată.
În cazul lui David a fost dorinţa şi crima.
În cazul lui Petru a fost frica.
 Nu vă faceţi iluzii - cei mai destoinici bărbaţi ai Bibliei au călcat strâmb. Viaţa
creştină nu se referă la perfecţiunea în urma căreia aţi merita îndurarea lui Dumnezeu, ci la
curajul de a face paşii necesari, chiar dacă întâlniţi obstacole, de a vă ridica şi de a continua.
Puteţi nădăjdui că, în timp, nu vă veţi mai împiedica atât de des şi căderile nu vor mai fi atât
de dureroase. Însă un lucru e sigur: oricât de puri am fi, nu vom merita niciodată de unii
singuri îndurarea lui Dumnezeu. Şi nu vom fi capabili să ne schimbăm. Ştiind toate aceste
lucruri, ne rămâne să ne dedicăm Celui care ne iubeşte oricum am fi şi are puterea să ne
schimbe.

Dăruiţi-vă lui Dumnezeu

Dacă doriţi să vă dedicaţi lui Dumnezeu, vă îndemn să o faceţi. V-ar fi probabil de

ajutor să vă imaginaţi ca un fiu risipitor întorcându-se la Tatăl său. Te apropii şi îl vezi
aşteptându-te în poarta unei case măreţe. Îl recunoşti imediat. Clipa mult aşteptată a sosit.
Pentru a nu te lăsa copleşit de emoţie, repeţi ce ai de spus. El îşi dă seama că eşti tu de la
câteva sute de metri. Aleargă de la poartă înspre tine. Îi poţi auzi bătăile inimii pe măsură ce
se apropie. Într-o clipă e în faţa ta şi-ţi zâmbeşte. Apoi, te îmbrăţişează pe neaşteptate. Acum
e timpul să-i spui Tatălui Ceresc ce ai greşit. Exprimă-ţi tristeţea. Spune-i că eşti pregătit să-i
dedici întreaga viaţă. Spune-i că ai hotărât astfel pentru că vrei să-i slujeşti lui mai degrabă
decât dorinţelor.
Astfel, îţi laşi viaţa în mâinile Lui. Spre deosebire de jertfele animale, obişnuite la
evreii antici, tu te prezinţi ca o jertfă vie. Îi încredinţezi trupul tău. Nu numai că e raţional ceea
ce faci, ci are o dimensiune profund spirituală. Îţi vei trăi viaţa pentru El şi îi vei permite să
trăiască El Însuşi prin tine. Astfel vei găsi puterea de a-ţi controla dorinţa.

Stare de urgenţă în credinţă

O dată ce v-aţi dedicat lui Dumnezeu, se vor întâmpla două lucruri. Mai întâi, veţi
deveni conştienţi de schimbările care trebuie să aibă loc în vieţile voastre. Pe data de 21
august 1971, Cindy şi cu mine ne aflam faţă în faţă, ne-am jurat credinţă şi am spus: „Da".
Mai târziu, ne-am mutat într-un mic apartament din Austin, Texas. N-a trecut mult timp până
când ne-am dat seama că amândoi trebuie să schimbăm ceva dacă vrem ca mariajul nostru să
dureze. Urma să renunţ la meciuri şi la televizor. Ea urma să devină mai flexibilă.
Acelaşi lucru se întâmplă şi după ce ne dedicăm lui Cristos. Dumnezeu ne arată ce
trebuie schimbat în viaţa noastră. Chiar dacă e adevărat că Dumnezeu ne acceptă aşa cum
suntem, e la fel de adevărat că nu ne lasă niciodată să rămânem astfel. Domnul vă va arăta
care sunt gândurile şi acţiunile care trebuie regândite dacă miza este puritatea sexuală. Vă va
indica lucrurile care trebuie îndepărtate din viaţa noastră dacă vreţi să vă apropiaţi de el.
Se va mai întâmpla ceva. La un moment dat, în decursul tuturor acestor schimbări, va
avea loc o criză a credinţei. Va apărea întrebarea dacă aveţi o credinţă adevărată sau e doar o
simplă idee atrăgătoare.
În perioada satisfacerii tuturor dorinţelor, v-aţi încrezut doar în voi înşivă pentru
nevoia de intimitate şi plăcere. V-aţi bazat pe un obiect, o persoană sau o experienţă (cu
demonul din spatele lor) pentru a vă satisface dorinţele. Nu va fi uşor să renunţaţi. Va fi ca şi
cum aţi lovi apa cu faţa în cădere la o viteză de şaizeci de kilometri pe oră. Va fi dureros.
Totul va cere, măcar încă o dată, împlinirea dorinţei.
Atunci va interveni starea de urgenţă în credinţă. Veţi avea încredere că Dumnezeu vă
va întâmpina nevoile sau le veţi satisface singuri? Vă veţi supune lui Dumnezeu sau nu?
Această criză nu poate fi ocolită. De fiecare dată când, în Biblie, un bărbat a fost
chemat la Dumnezeu, bărbatul a trebuit să decidă dacă a crezut sau nu că Dumnezeu poate să
aibă grijă de el. În cazul lui Avraam, acest lucru a însemnat să-şi părăsească patria pentru a
călători într-o ţară străină. A hotărât astfel ştiind că Dumnezeu va avea grijă de el. Mai târziu
l-a oferit pe Isaac ca jertfă încredinţat că Dumnezeu îl va scăpa pe fiul său din moarte (Evrei
11:17-19).
Dumnezeu v-a chemat să vă dedicaţi Lui în întregime. Astfel, veţi fi de acord că
Dumnezeu vă protejează şi vă dă lucrurile de care aveţi nevoie. Un astfel de angajament va
aduce cu sine schimbări în modul în care gândiţi şi acţionaţi. Şi va conduce la un moment în
care va trebui să hotărâţi: „Poate Dumnezeu să mă scape de nevoie sau va trebui să am
încredere în sex pentru asta?". Evident, citiţi aceste rânduri acum pentru că vreţi să fiţi puri.
Mulţi bărbaţi se dedică lui Dumnezeu după care cad iarăşi în păcat neînţelegând limpede
schimbările pe care Dumnezeu le urmăreşte în ei cu scopul eliberării de dorinţe. Ca bărbaţi
care doriţi să fiţi puri, trebuie să cunoaşteţi modul în care Dumnezeu vrea să vă adaptaţi. Vom
examina, de acum încolo, în această carte care sunt coordonatele biblice prin intermediul
cărora Duhul dumnezeiesc le va folosi pentru a vă remodela modul de gândire şi viaţă.

Puteţi reuşi!

Într-un anume sens, acest proces îmi provoacă emoţii asemănătoare celor avute când
schiam pe tălpile goale. Simt aceeaşi nerăbdare pe care o aveam când, împreună cu un prieten,
ne trezeam la răsăritul soarelui şi ne îndreptam spre lac. După sosire, ne plimbam spre ponton
şi urcam în barcă. Deasupra apei ca o oglindă atârna o pânză de ceaţă groasă.
Visul prietenului meu era de a schia desculţ. Al meu era să-l ajut. Făcusem tot
posibilul să-l pregătesc pentru acea zi. Era pregătit şi cu totul dedicat. Ştiam că are să
reuşească.
Ştiu că şi voi veţi reuşi. Paginile următoare vă vor arăta cum se poate ajunge la
devotament faţă de Dumnezeu prin intermediul unui plan eficient.

Subiecte de meditaţie

1. Recapitulaţi cele două liste care cuprind consecinţele posibile în cazul continuării
sau renunţării la comportamentul sexual distructiv. Pe măsură ce parcurgeţi listele, încercaţi
să vizualizaţi consecinţele fiecărei decizii. Rugaţi-l pe Dumnezeu să vă ajute într-o gândire
limpede asupra consecinţelor implicate de complacerea în păcat.
2. Acum recapitulaţi lista care include avantajele purităţii. Rugaţi-l pe Dumnezeu să vă
ajute în înţelegerea binecuvântărilor aduse de trăirea curată din punct de vedere sexual.
3. Recitiţi Romani 12:l-2. Sunteţi pregătiţi în această etapă să-i îngăduiţi lui Cristos să
devină Stăpânul vostru? Dacă nu, de ce? Rugaţi-l pe Dumnezeu să îndepărteze orice piedică
din calea angajamentului pe care vi-l asumaţi faţă de El.
Dacă v-aţi dedicat din nou viaţa lui Cristos, vorbiţi cu un prieten despre acest lucru.
Vă va fi de ajutor, iar prietenului îi va da mai mult curaj.

Capitolul 8. Învierea

Unul dintre episoadele mele favorite din serialul Star Trek - Generaţia următoare
începea cu nava Enterprise aflată în faţa unei sonde ciudate, care genera o undă ce penetra o
zonă foarte îngustă a navei. Brusc, căpitanul Picard a leşinat. S-a regăsit în mijlocul unui
cătun de pe planeta Kataan, cu un nume nou, Kamin, şi căsătorit cu Elain. Picard a avut
nevoie de ani întregi pentru a-şi înţelege noua identitate. Şi totuşi, şi-a asumat, pe măsură ce
timpul trecea, rolul de Kamin. A devenit tatăl a doi copii, a învăţat să cânte la flaut şi a
încercat, fără succes, să găsească o soluţie pentru salvarea planetei muribunde.
Când Picard s-a trezit pe puntea de comandă a navei Enterprise, nu trecuseră decât
douăzeci de minute. În tot acest timp, el trăise o viaţă întreagă cu o identitate nouă. Mai târziu,
comandorul Riker i-a înmânat o cutiuţă găsită în interiorul sondei. După plecarea lui Riker,
Picard a deschis cutia unde şi-a găsit flautul pe care, apoi, l-a strâns la piept şi la care a
început să cânte, încet, o melodie. Picard şi-a dat seama că devenise Kamin, astfel că putea să
transmită şi altora povestea unei planete care dispăruse de mult.
Într-un fel, acest episod ilustrează ceea ce se petrece cu un bărbat devenit credincios
întru Cristos. După întâlnirea cu Isus Cristos, identitatea lui se schimbă. Vede, mai întâi, că
lucrurile sunt diferite, dar nu ştie în ce constă diferenţa. De-a lungul timpului, îşi înţelege
noua identitate - realizează că a devenit un om nou întru Cristos. Încetul cu încetul, Cristos îşi
trăieşte viaţa prin viaţa acelui bărbat.
Desigur, ilustrarea de tip Star Trek nu rezistă - ca orice exemplu insolit. Dar esenţa
este următoarea: prin încrederea în Cristos devii un om nou, şi înţelegerea noii identităţi cere
timp. Aşa cum observam în capitolul anterior, o dată ce te dedici lui Cristos, Dumnezeu îţi va
arăta lucrurile pe care trebuie să le schimbi. Nici o altă schimbare nu e mai importantă decât
modul în care te vezi pe tine însuţi. După ce am dezvăluit ruşinea chinuitoare, ne-am
mărturisit păcatele şi ne-am dedicat lui Cristos, suntem pregătiţi să facem următorul pas.
Trebuie, acum, să-i îngăduim lui Dumnezeu să transforme modul în care ne vedem noi înşine.
Cu acest capitol, procesul începe.

Acceptarea necondiţionată

Faptul că Dumnezeu ne acceptă necondiţionat e dificil de înţeles. Pare curios că trece

cu vederea toate lucrurile inacceptabile săvârşite. De fapt, nu le trece deloc cu vederea.
Dimpotrivă - Isus a murit pe cruce pentru a răscumpăra toate greşelile comise.
Când acest mesaj a ajuns la mine pentru prima oară am simţit o mare uşurare. În
timpul copilăriei, familia mea mergea destul de rar la biserică. Chiar şi atunci, mă simţeam
nelalocul meu, ca un jucător în echipament de fotbal la un concert de muzică simfonică. Mă
consideram un păcătos în timp ce ceilalţi păreau nişte sfinţi. Mă întrebam ce s-ar putea face
pentru a nu greşi în faţa lui Dumnezeu.
Prietenii mei religioşi mi-au dat diverse răspunsuri. Unii mi-au spus că trebuie să merg
la biserică. Alţii m-au sfătuit să nu mai înjur (vezi să nu, îmi ziceam în sinea mea), să fiu bun.
Oricare ar fi fost reţeta, simţeam că trebuie să primesc îndurarea lui Dumnezeu.
Mi-am dat seama că mă aflam într-o mare încurcătură dacă singura modalitate de a-i
deveni plăcut lui Dumnezeu era să devin religios şi să-mi trasez limite. Mare de tot! Biserica
mi se părea plictisitoare. Nu mă puteam abţine să înjur. Şi-mi plăcea să mă dau în vânt după
fete.
Am fost cuprins de emoţie când am descoperit că singurul lucru pe care mi-l cerea
Dumnezeu era să cred în faptul că Fiul Său mă va ierta. Dumnezeu nu voia decât să cred că
Isus a plătit pentru păcatele mele prin moartea Sa şi mi-a dăruit viaţa veşnică prin învierea Sa
(Romani 4:5; 10:9-10; Efeseni 2:8-9). Astfel că, într-o bună zi, m-am încredinţat lui Cristos ca
Mântuitor al meu. Am fost uimit mai ales de schimbările imediate din viaţa mea. Ca nişte
haine roase şi zdrenţuite, obişnuinţele cu care mă confruntasem ani de-a rândul fuseseră
lepădate. Am fost sigur că dorinţele şi limbajul obscen deveniseră probleme ale trecutului.

Patru paşi înspre libertate

Mă înşelam, bineînţeles. Şi-am fost înspăimântat să constat că dorinţele mele, trezite

din amorţeală, reveneau şi după ce îmi încredinţasem viaţa lui Cristos. Atunci am găsit, în
scrierile lui Pavel, lămuriri care au adus schimbări modului de a-mi stăpâni dorinţele necurate.
Cu cât citeam mai mult, cu atât doream mai mult să trăiesc eliberat de puterea dorinţelor.
Când am început să simt ceea ce Biblia numeşte „a umbla în lumină" dorinţele păcătoase n-au
mai prezentat nici un interes.

Primul pas: cunoaşte-te întru Cristos

Când Pavel a scris epistola către Biserica Romei, ştia că unii vor vedea în mesajul său
de mântuire prin credinţă o cale de a promova nelegiuirea. Detractorii săi argumentează cum
că nimic nu-i mai împiedică pe oameni să-şi satisfacă instinctele murdare dacă se poate crede
că Dumnezeu îi iartă de la sine pe toţi cei care cred în Cristos.
Pavel a spus că un asemenea mod de gândire nu reuşeşte să pătrundă realitatea
spirituală. Cu alte cuvinte, toţi cei ce cred în Cristos s-au unit cu El în moarte, îngropare şi
înviere. Această realitate spirituală constituie baza noii noastre identităţi. Tot ceea ce e
adevărat pentru Cristos (cu excepţia atributelor Sale non-transferabile precum omniscienţa,
omniprezenţa şi omnipotenţa - atotcunoaşterea, atotprezenţa şi atotputernicia) este adevărat şi
pentru noi. Suntem în Cristos asemenea unei pagini într-o carte. Ceea ce e adevărat pentru
întreaga carte, e adevărat pentru fiecare dintre pagini.
Aşa cum aminteam mai devreme, Isus a comparat legătura dintre noi şi El cu aceea a
mlădiţei cu Viţa. În noaptea de dinaintea crucificării, Isus s-a rugat spunând: „Şi Mă rog nu
numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie
una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi" (Ioan 17:20-21).
Vorbind despre comuniune între credincioşi, Domnul recunoştea, de asemenea, şi locul nostru
în El.
Pavel le-a spus galatenilor, „Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc... dar nu
mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Galateni 2:20). Vechiul Pavel, cel de dinaintea
întâlnirii cu Cristos, murise pe cruce. Era, acum, o persoană nouă - unită cu Isus în viaţa de
după înviere.
În Star Trek - Deep Space Nine, locotenentul Jadzia Dax e o tânără atractivă şi
sclipitoare, cu înfăţişarea unei femei obişnuite exceptând o dungă îngustă de mici pete care îi
străbate faţa şi trupul. Face parte din rasa Trill, unică prin faptul că anumiţi indivizi joacă
rolul unor gazde pentru o rasă străină care se dezvoltă în interiorul lor şi este organic legată cu
ei. Jadzia este gazda unui simbiotic bătrân de trei sute de ani, Curzon Dax. Fără a-şi pierde
identitatea şi personalitatea, Jadzia beneficiază de experienţa şi ştiinţa lui Curzon Dax. Cei doi
sunt contopiţi în aşa fel încât pot fi consideraţi ca o personalitate unică.
Acelaşi lucru se întâmplă, păstrând proporţiile, când devenim credincioşi întru Cristos.
Duhul lui Dumnezeu Cel Viu locuieşte în noi. În mod tainic, Duhul lui Dumnezeu se
împleteşte cu al nostru şi devenim oameni noi (2 Corinteni 5:17).
De vreme ce devenim oameni noi, ar fi în dezacord cu noi înşine să trăim ca în trecut.
În Cristos am dobândit libertatea faţă de puterea păcatului şi a dorinţelor (Romani 6:l-14).
Pavel scria: „Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?" (Romani 6:2). E
important să observăm că Pavel n-a vorbit despre moartea păcatului sau a dorinţelor, ci despre
faptul că noi am murit. Şi pentru că n-am murit fizic, propriu-zis, Pavel se referea probabil la
un alt fel de moarte. A arătat că toţi cei care cred în Cristos sunt una cu El în moarte,
îngropare şi înviere. Nu înseamnă că ne pierdem individualitatea, ci că suntem locuiţi, în
schimb, de Cristos. Tot ce e adevărat pentru Cristos, e adevărat şi pentru noi. Acest adevăr are
forţa de a schimba viaţa pentru că trimite la o realitate spirituală. Trimite la un om nou.
Meditaţi câteva clipe la implicaţiile acestui adevăr. Are păcatul putere asupra lui Cristos?
Bineînţeles că nu! Dacă e aşa, nu are putere nici asupra voastră. Pavel vrea să ne dăm seama
de contradicţia din noi înşine atunci când, după ce am murit şi am înviat cu Cristos, permitem
dorinţelor să ne domine. Suntem oameni noi, identificaţi cu Cristos. Domnul înviat al
universului trăieşte cu adevărat în noi!
Cu ani în urmă, am auzit povestea unui marinar aflat sub comanda unui căpitan foarte
sever. După ce spăla puntea, căpitanul îi poruncea să o spele din nou. După ce vopsea
balustrada, căpitanul îi ordona să mai adauge un strat. În cele din urmă, tânărul marinar a fost
lăsat la vatră. N-a mai trebuit să se supună unui stăpân care-i impusese orice mişcare. Câteva
săptămâni mai târziu, tânărul dădu, din întâmplare, peste bătrânul căpitan pe străzile unui port.
Când l-a văzut, căpitanul i-a ordonat cu brutalitate să se întoarcă imediat pe vas. Ex-
marinarul, atât de obişnuit cu ordinele căpitanului, s-a întors fără ezitare înspre debarcader.
Dar şi-a amintit că fusese eliberat de sub comanda acestuia. Nu mai era nevoit să i se supună
şi nici măcar să-l asculte. În loc să se întoarcă, a refuzat cu o uşoară mişcare a capului şi s-a
îndepărtat ca un om liber. Povestea ilustrează ceea ce ne învaţă Pavel în Romani 6. Aţi fost
eliberaţi de puterea dorinţelor păcătoase. Pavel foloseşte cuvântul „a şti" de două ori în
primele şase versete ale capitolului. Primul pas în asimilarea noii identităţi presupune ştiinţă.
Asemenea căpitanului Picard pe planeta Kataan, aveţi o identitate nouă. V-aţi alăturat lui
Cristos şi păcatul nu are mai multă putere asupra voastră decât a avut asupra Lui.

Al doilea pas: crede că trăieşti în Cristos

Supuşi dorinţelor atâta vreme, s-ar putea să nu simţiţi diminuarea atracţiei. E posibil să
nu vă simţiţi ca un om nou întru Cristos. Prin orice stări aţi trece trebuie să aveţi certitudinea
că Cristos a sfărâmat puterea păcatului asupra vieţii voastre. Nu mai sunteţi nevoiţi să cedaţi
dorinţelor. Cunoaşterea acestui fapt ne eliberează din mlaştina poftei. Credinţa că „vom şi trăi
împreună cu El" (Romani 6:8) ne permite să mergem mai departe. Credinţa noastră aduce în
lumină puterea lui Cristos. Isus v-a chemat la o relaţie profundă cu El. Întreaga sa putere şi
victorie vă aparţin acum. Acest adevăr e atât de aproape încât Pavel predică celor credincioşi:
„socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu în Isus Cristos" (Romani 6:11).
V-aţi putea îndoi de propria credinţă. Însă n-aveţi nici un motiv. De fapt, credinţa
fiecărei zile aduce cu sine puterea lui Cristos în viaţa voastră. Bănuiesc că aveţi o maşină în
garaj sau într-o parcare. Sub capotă se află un motor. Aproape în fiecare zi urcaţi la volan,
introduceţi cheia în contact şi porniţi motorul.
Aceste acţiuni presupun încredere în maşină, cheie şi motor. Sunt şi zile în care
maşina e murdară şi pare inutilizabilă. Alteori, nici n-aveţi dispoziţia de a conduce. Dar
indiferent cum arată maşina sau în ce stare v-aţi afla, dacă automobilul e într-o stare tehnică
bună şi răsuciţi cheia de contact, motorul va porni. Maşina va merge oriunde doriţi.
Puterea lui Cristos asupra păcatului nu ajută cu nimic dacă nu e folosită. Veţi şti s-o
folosiţi ştiind că tot ce e adevărat despre El e, în aceeaşi măsură, adevărat despre voi înşivă
îngăduindu-i să trăiască prin voi.

Al treilea pas: dăruieşte-te lui Dumnezeu

Chiar dacă pornirea unei maşini vă e familiară, puterea lui Cristos v-ar putea pune în
dificultate. Pavel ne arată în mod limpede o cale când spune să dăm mădularele noastre lui
Dumnezeu ca „unelte ale neprihănirii" (Romani 6:13).
Când sunteţi ispitiţi să răsfoiţi reviste pornografice, să căutaţi imagini erotice pe
Internet, să flirtaţi cu o colegă sau să intraţi într-un club de striptease, luaţi, de fapt, o decizie
bazată pe modul în care vă vedeţi pe voi înşivă. Dacă vă consideraţi sclavi ai păcatului,
incapabili să refuzaţi dorinţele păcătoase, veţi urma, probabil, poruncile stăpânului - dorinţa.
Dacă, însă, vă vedeţi ca oameni liberi faţă de puterea păcatului, vă veţi prezenta ca robi ai lui
Dumnezeu şi veţi lupta cu tentaţia.
 Cât de credincioşi îi sunteţi unei maşini? Intraţi, porniţi motorul şi conduceţi. Cu alte
cuvinte, credinţa se traduce în fapte. În mod asemănător, sunteţi credincioşi şi lui Cristos prin
ajutorul pe care-l cereţi în clipele de slăbiciune, cu încrederea că veţi primi forţa de a vă
supune. Când dorinţele vă vor ademeni din nou, întoarceţi privirea spre Cristos. Nu luptaţi
singuri. Nu-i rezistaţi spunând: „Nu vreau să ascult". Întoarceţi-vă spre Dumnezeu şi spuneţi,
„Tată, îţi mulţumesc că m-ai eliberat de aceste dorinţe pământeşti. Îţi mulţumesc pentru că
mi-ai dat puterea lui Isus. Acum mă încred în El pentru a mă bucura de victoria pe care am
obţinut-o prin el". Lupta de unul singur e sortită eşecului. Dorinţele sunt prea puternice.
Îngăduiţi-i lui Cristos să lupte în numele vostru.
În clasa a noua, Ron Kompton, un coleg de clasă, nu pierdea nici o ocazie să-şi arate
dispreţul faţă de mine. Ron arăta ca un uriaş. Un bărbat în toată firea printre adolescenţi. Avea
cam un metru şi nouăzeci de centimetri şi cântărea în jur de optzeci şi cinci de kilograme. Eu
n-aveam decât un metru şi şaptezeci şi nouă de centimetri şi numai vreo cincizeci de
kilograme. Pumnul lui Ron era aproape cât capul meu.
Într-o noapte, la o petrecere, Ron a sosit mai târziu. Când m-a descoperit, s-a pus pe
hărţuială. A început să-mi arunce porecle şi să mă îmbrâncească. Ca un idiot, m-am lăsat atras
în curtea din faţă unde spunea că urma să-mi facă felul. Aproape c-am căzut în genunchi
smiorcăindu-mă ca un bebeluş sperând c-am să-l conving să mă cruţe - ceea ce aş fi făcut dacă
asta m-ar fi salvat.
Stăteam în curte înconjuraţi de vreo treizeci de copii care ne îndemnau să începem. La
un moment dat, s-au auzit frânele unei maşini, zgomotul unei portiere trântite şi un strigăt:
„Kompton!". Am recunoscut vocea. Era cel mai bun prieten al meu, Mike Temple. Mike era
singurul tip din oraş mai mare şi mai rău decât Ron Kompton. Înainte de absolvire, Mike
fusese selecţionat de două ori ca fundaş în echipa de fotbal a statului. Apoi a jucat pentru
statul Oklahoma în echipa universitară. Era un dur şi îi plăcea foarte mult să se bată. Mike şi-a
făcut loc prin mulţime, s-a îndreptat spre Kompton, l-a împins şi i-a spus: „Kompton, dacă
vrei să ai de-a face cu Perkins, trebuie să treci de mine mai întâi!" Am simţit o umbră de curaj
şi am păşit spre Ron „Chiar aşa, Kompton," am spus. „Fă bine şi nu uita chestia asta!"
Ron a început să dea din colţ în colţ spunând mereu că n-avea de unde să ştie că Mike
şi cu mine suntem amici. A promis de faţă cu toată lumea că nu mă va mai deranja niciodată.
Îmi place această poveste pentru că exemplifică modul în care luptă Isus pentru mine. Nu mai
sunt nevoit să îndur nici o înfrângere umilitoare.
Suntem convinşi prin credinţă că Cristos ne-a eliberat de păcat şi de dorinţa necurată.
Comuniunea cu El este sursa autocontrolului. Trebuie să credem că suntem aceiaşi cu El şi că
izbânda noastră vine de la El. Trebuie să-i acceptăm victoria în minte şi în suflet.

Al patrulea pas: nu ceda nimic dorinţelor

Izbânda asupra dorinţei sexuale implică mai mult decât cunoaşterea faptului că suntem
uniţi cu Cristos şi că învingem prin El. Lupta împotriva dorinţelor nu se câştigă doar prin
înţelegere. Nici pentru că avem acces la puterea lui Cristos. Avem nevoie de permanenta
voinţă a refuzului de a ceda oricărei dorinţe.
Pavel scria: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia
de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare,
care duce la neprihănire?" (Romani 6:16). Se cade uşor în capcana unui gând precum: „Un
păcat uşor nu va face rău. O privire aruncată unei imagini erotice nu va dăuna. O scurtă
conversaţie romantică nu contează". Mesajul lui Pavel e clar: un singur act păcătos conduce la
robie.
Cu Cristos drept model în stăpânirea dorinţelor, apetitul distructiv pare temporar
inactiv. Aţi putea crede că o experienţă ocazională în satisfacerea poftelor e acceptabilă dacă
se impun nişte limite. Ba chiar că, de vreme ce Dumnezeu v-a iertat pe deplin, un păcat
întâmplător e nesemnificativ. Ceea ce spunea Pavel nu necesită explicaţii: „Nici vorbă, fratele
meu! Un păcat cât de mic şi eşti sclav". În ultimă instanţă, voi vă alegeţi stăpânul, prin ceea ce
hotărâţi. Dacă daţi dorinţelor un deget, vă vor lua toată mâna. Dorinţa va deveni stăpână. Pe
de altă parte, dacă vă dăruiţi lui Cristos, El va deveni Stăpânul vostru.

Trei elemente ale victoriei

Înainte de a merge mai departe, aş vrea să rezum cele învăţate în acest capitol. Există
trei elemente importante care vor contribui la victoria asupra dorinţei sexuale. Lectura cu glas
tare a rândurilor de mai jos ar contribui la o învăţare mai eficientă. Odată memorate, repetaţi-
le adesea.

Perspectiva

Sunt o persoană nouă. Îmi înţeleg altfel dorinţa sexuală. Sunt unit cu Cristos şi puterea
naturii mele păcătoase a fost sfărâmată. Nu mai sunt obligat să-i urmez îndemnurile. Când
vinovăţia şi ruşinea mă vor cotropi din nou, îi voi mulţumi lui Dumnezeu că m-a eliberat de
toate acestea. Voi medita asupra faptului că sunt întru Cristos şi că tot ce e adevărat pentru El
e adevărat şi pentru mine.

Prezenţa

Nu sunt singur în lupta mea. Există Cineva lângă mine care îmi cunoaşte slăbiciunea şi
mă acceptă aşa cum sunt - Isus Cristos, Mântuitorul meu. Când mă voi simţi singur din nou,
îmi voi aminti că Cristos este cu mine. În locul unei experienţe sexuale pentru a-mi satisface
nevoia de intimitate, am să-l privesc pe Cristos.

Puterea

Sunt puternic prin Cristos, care a înviat din morţi şi trăieşte în mine. Nu trebuie să mă
cert sau să mă lupt cu dorinţele trupeşti. Nu trebuie să jur că am să rezist ademenirilor. Când
sunt ispitit, pot să mă întorc la Cristos şi să mă întăresc prin puterea învierii Sale.
Perspectiva, prezenţa şi puterea sunt cele trei elemente care vă înnoiesc. Însă viaţa în
libertate cere un alt element. Vă voi prezenta o strategie menită să ducă la o viaţă pe deplin
liberă.

Subiecte de meditaţie

1. Atunci când ne încredem în Isus ca Mântuitor înseamnă oare că toate problemele

noastre ce ţin de dorinţele trupeşti au fost rezolvate? De ce sau de ce nu?
2. Ce fel de nouă identitate aţi primit când aţi devenit credincioşi întru Cristos? Chiar
dacă sunteţi încă păcătoşi, de ce nu mai are păcatul putere asupra voastră?
3. Ce paşi puteţi urma pentru a fi învingători în lupta cu dorinţele necurate?
4. De ce e atât de periculos să cedaţi dorinţelor? Care dintre acţiunile voastre permite
dorinţelor să câştige teren? Cum vă puteţi feri?
5. Care sunt cele trei elemente spirituale ale victoriei asupra dorinţei sexuale? Cum vă
poate ajuta fiecare dintre ele?
 Capitolul 9. Dincolo de cercul vicios al dependentei

Chiar atunci când se pare că a trecut orice pericol - fiţi atenţi. În timpul războiului din
Insulele Falkland, Marina Regală Britanică considera că navele sale sunt în siguranţă datorită
unui sistem sofisticat de apărare, capabil să identifice rachetele inamice şi să le doboare.
Navele britanice rămâneau neatinse în timp ce atacurile repetate rămâneau fără efect. Atunci
s-a întâmplat lucrul la care nu se aştepta nimeni. Distrugătorul de 3.500 de tone Sheffield al
Marinei Regale a fost scufundat cu o singură rachetă lansată de pe un avion de vânătoare
argentinian. Nava nici nu atinsese fundul oceanului când criticii au început să pună la îndoială
eficienţa şi actualitatea unor asemenea arme precum vasele de suprafaţă, expuse şi vulnerabile
ca nişte coji în faţa rachetelor computerizate.
Surpriza şi mai mare a fost atunci când s-a descoperit că sistemul de apărare al navei
Sheffield localizase, de fapt, racheta care se apropia. Computerul vasului identificase în mod
corect un Exocet de construcţie franceză. Însă calculatorul era programat să ignore acest tip de
rachete ca nefiind ale inamicilor. Computerul n-avea cum să identifice faptul că racheta fusese
lansată dintr-un avion inamic. Nava s-a scufundat din cauza unei rachete pe care ar fi putut-o,
de fapt, doborî fără nici o problemă.
Câteodată am senzaţia că bărbaţii care doresc să devină puri din punct de vedere
sexual trăind într-o societate impură sunt asemănători marilor nave de război plutind în larg.
Scufundarea devine aproape sigură din cauza bombardamentului neîntrerupt cu rachete
senzuale la care suntem supuşi în fiecare zi. Situaţia se înrăutăţeşte cu atât mai mult, cu cât
sistemul nostru de apărare permite acestor rachete să pătrundă în minte - atacuri pe care ar
trebui să le prevedem, rachete pe care am putea să le evităm. Ne putem da uşor seama de
faptul că situaţia s-a înrăutăţit tot mai mult în ultimii ani. Proliferarea pornografiei a făcut ca
puritatea să devină o încercare mai dificilă în ziua de azi decât în trecut.
O statistică a închirierilor de casete erotice înregistra faptul că numărul acestora a
crescut de la 75 de milioane în 1985 la 490 de milioane în 1992. Totalul a atins cota de 665 de
milioane în 1996, an în care americanii au cheltuit peste 8 miliarde de dolari pentru filme
video pornografice, spectacole de striptease, acte sexuale în direct, programe erotice transmise
prin cablu, instrumente sexuale, pornografie pe computer şi reviste de sex. Cifrele reprezintă
„o sumă mult mai mare decât deconturile Hollywood-ului şi mai mare decât veniturile
provenite din înregistrările de muzică rock şi country". Dacă asta vă surprinde, aflaţi că
americanii cheltuiesc mai mulţi bani în cluburile de striptease decât în teatrele de pe
Broadway, în teatrele alternative, regionale, non-profit, la operă, la spectacolele de balet, jazz,
sau muzică clasică - toate luate la un loc.
Sociologul Charles Winick observa că sexualitatea prezentă în cultura americană a
devenit mai intensă în ultimele două decenii decât în ultimele două secole. Cu numai douăzeci
şi cinci de ani în urmă, un studiu federal asupra pornografiei a estimat că valoarea totală a
vânzărilor cu amănuntul în domeniul pornografiei se situa între 5 şi 10 milioane de dolari.
Stimularea sexuală e inevitabilă, cel puţin în viaţa unui american. Aceasta e prezentă
oriunde. Cinematograful murdar la care, pentru a ajunge, bărbatul trebuia să traverseze întreg
oraşul, se găseşte acum în fiecare casă. Şi toate acestea într-un mediu în care ni se spune că e
sănătos să ne îngăduim orice, fără discernământ. N-ar fi, oare, minunat dedicându-vă lui
Dumnezeu să descoperiţi imediat că sunteţi înconjuraţi cu un câmp de forţă impenetrabil, un
sistem de apărare care v-ar feri ochii de orice imagine impură, senzuală?
Din nefericire, un asemenea câmp de forţă nu există. Astfel că trebuie să vă construiţi
propriul sistem de apărare, unul care să permită identificarea şi evitarea multor situaţii
periculoase în care o societate obsedată de sex vă pune. Acesta e subiectul dezvoltat în acest
capitol. Vom examina mai îndeaproape, în acest scop, ciclul dependenţei şi vom încerca să
concepem o strategie pentru a-l întrerupe.
 Cercul vicios în viziunea lui Iacov

Am văzut deja că avem cu toţii dorinţe necurate parazitare. Şi, evident, acestea
urmăresc un singur lucru: satisfacţia sexuală cu orice preţ. Tatăl meu obişnuia să spună pe
vremea copilăriei mele: „Un bărbat excitat nu are conştiinţă". Avea dreptate. O dată ce
dorinţele unui bărbat sunt trezite, discernământul între bine şi rău dispare. Bărbaţii vor renunţa
la orice pentru un moment de plăcere. Legămintele noastre faţă de Dumnezeu nu mai
înseamnă nimic în faţa dorinţelor. De ce? Pentru că un bărbat stăpânit de carnea sa (natura sa
păcătoasă) este incapabil să i se supună lui Dumnezeu. Pavel spunea, „Fiindcă umblarea după
lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii
lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui
Dumnezeu" (Romani 8:7-8).
În capitolul anterior am examinat noua identitate şi natură pe care le avem fiind întru
Cristos (2 Corinteni 5:17). Am văzut că, atâta vreme cât avem încredere în Cristos trăind în
vieţile noastre, puterea naturii noastre păcătoase e sfărâmată. De fapt, are loc o luptă pentru
dominare în sufletele noastre. Dorinţele trupeşti şi păcătoase luptă împotriva noii noastre
naturi. Dacă acordăm dorinţelor un avans, acestea vor prelua controlul asupra vieţilor noastre.
A nu lăsa aşa ceva să se întâmple implică recunoaşterea faptului că dorinţa ne atacă
minţile în acelaşi fel. Repetă acelaşi scenariu de atac, pentru că e cel mai eficient. Din fericire
pentru noi, Iacov, fratele Domnului, ne-a dezvăluit planul de atac al Duşmanului. O dată ce-l
înţelegem, putem concepe o strategie de apărare.
Aminteam, mai devreme, cele patru etape ale ciclului dependenţei - interesul,
obişnuinţa, acţiunea şi ruşinea. Vom vedea, acum, modul în care se construieşte acest cerc
vicios din perspectiva lui Iacov. Stadiile ispitirii despre care vorbeşte - ademenirea, concepţia,
naşterea şi moartea - sunt paralele etapelor ciclului dependenţei. Chiar dacă mesajul lui Iacov
datează de două mii de ani, ciclul pe care-l prezintă e cât se poate de actual. El şi-a îndemnat
cititorii să devină conştienţi de acesta pentru a-l putea evita.

Interesul / Ademenirea

Iacov scria: „Ci fiecare este ispitit, când este atras de dorinţa lui însuşi şi momit".
(Iacov 1:14). În original, cuvintele „atras" şi „momit" sunt termeni pescăreşti. Se vorbea
despre peştele atras din ascunzătoare cu o momeală ispititoare

Preocupare / Ademenire

Ruşine / Moarte Obişnuinţă / Concepţie

Acţiune / Naştere

Pescarii experţi ştiu unde înoată peştii cei mari şi cum să-i prindă. Mark, un bun
prieten de-al meu, este un asemenea pescar. A petrecut ani întregi căutând locurile ideale
pentru pescuit pe coasta de nord-vest a Pacificului. Am urcat într-o dimineaţă devreme
împreună cu fiul meu cel mare, Ryan, în barca lui Mark Bronco. Mark urma să ne arate cum
putem prinde peştii cei mai mari. După un drum de câteva ore, am ajuns lângă un râu dintr-o
regiune păduroasă a Oregonului. Am străbătut pe jos o cărare marcată până la o terasă de
lângă un curent de apă.
„Sunt păstrăvi argintii aici", ne-a spus Mark, arătând spre apa calmă de dedesubt.
„Puneţi momeala în cârlige aşa cum v-am arătat şi veţi prinde peşte imediat".
N-a trecut mai mult de un minut şi undiţa lui Ryan s-a îndoit. Mulineta lui se opintea
în timp ce un peşte se zbătea prins în cârlig. Când Ryan a tras de undiţă, un păstrăv de aproape
un metru s-a arcuit deasupra apei. „Hei, priveşte!" strigă el. O oră mai târziu prinseserăm deja
patru peşti. Ai lui Ryan cântăreau aproape şapte kilograme şi jumătate. Mark e un expert în
ale pescuitului şi ar putea să câştige binişor ca ghid. Ştie care e momeala cea mai bună pentru
a scoate peştii din ascunzătoare.
Incapabil să vadă cârligul, un peşte e atras de momeală. Chiar şi cei mai bătrâni, ale
căror guri poartă cicatricele nenumăratelor cârlige, sunt vulnerabili la asemenea ademeniri.

Cum reacţionează un peşte la asemenea ispite?

• se învârte în jurul momelii
• se convinge că nu e nici un pericol
• îşi spune cu insistenţă că nu va fi prins
• îşi imaginează că va lua momeala şi va evita cârligul

Iată ce se întâmplă cu noi în prima etapă a ciclului dependenţei. Satan sau unul dintre
tovarăşii lui prezintă o imagine senzuală. Se pot folosi de reclamele dintr-o revistă sau de pe
un panou, o adresă tentantă de pe Internet, o scenă senzuală la televizor, o colegă care-ţi face
avansuri. Deoarece aceste spirite rele au capacitatea de a da obiectului o putere de seducţie
aproape supranaturală, atracţia acestuia va creşte în raport cu dorinţa noastră.
Într-o clipă, natura noastră decăzută instinctivă ne şopteşte: „Arată bine, nu-i aşa? Nu-
ţi strică să încerci o dată. Îţi va face plăcere. O meriţi". Fără să ne opunem prea mult, ascultăm
şi credem în minciunile dorinţei noastre. Ne convingem că putem să ne jucăm cu momeala
fără a ne lăsa prinşi în cârlig. Devenim orbi în faţa pericolului acestui cârlig şi a mâinii care
ţine undiţa. Acesta e stadiul din ciclu în care trebuie să acţionaţi radical. Trebuie doar să vă
surprindeţi visând cu ochii deschişi la pornografie, aventuri, cluburi - sau orice altceva care
stârneşte dorinţele. Când vă daţi seama de aceste fantezii, schimbaţi cursul gândurilor.
Când Satan l-a ispitit pe Isus în pustie, Domnul n-a stat să se gândească la ofertele
Diavolului, deşi acestea vizau o nevoie intensă. De exemplu, Isus nu mâncase nimic de
patruzeci de zile când Satan l-a îndemnat să prefacă pietrele în pâine. Isus s-ar fi putut gândi:
„De ce nu? La urma urmei, foamea e o nevoie umană legitimă, iar eu am puterea să prefac
pietrele în pâine". Domnul ar fi putut să cântărească dacă acceptă sau nu oferta duşmanului
său. Însă dacă citiţi istorisirea din Matei 4, veţi observa că nu există nici o ezitare între ispitire
şi răspunsul Domnului. Isus a citat imediat din Scriptură şi a contracarat atacul lui Satan.
O astfel de reacţie la ispită cere agerime mentală. Petru ne îndeamnă: „De aceea,
încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi
adus, la arătarea lui Isus Cristos. Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în dorinţele, pe
care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă" (1 Petru 1:13-14).
A îndepărta ispita încă din faza ademenirii presupune pregătire, autocontrol şi
concentrare asupra lui Cristos. Cum facem asta? În parte prin memorarea unor versete din
Biblie. Ca şi Isus, avem nevoie de Scriptură pentru a ne înfrânge tentaţiile. Am descoperit că
memorarea unor secţiuni însemnate din Biblie îmi oferă un echilibru mental protector când
sunt dus în ispită. După recitarea unor paragrafe în minte, spiritul mi se întăreşte, iar mintea
îmi devine mai limpede.
Motivul pentru care acest exerciţiu este atât de eficient derivă din faptul că Dumnezeu
foloseşte Biblia pentru a ne prezenta care sunt pericolele momelii. Nada îi pare peştelui un
lucru real. Dă iluzia hranei adevărate. La fel, obiectul dorinţei noastre dă iluzia intimităţii. Ne
promite că golul din inimi se va umple prin dobândirea plăcerii. Meditaţia asupra adevărului
Scripturii ne ajută să înţelegem iluzia ca atare. (În capitolul 13, vă voi prezenta câteva versete
utile.) Eficienţa meditaţiei asupra Scripturii în întreruperea ciclului vine şi dintr-o altă cauză.
Nu putem gândi lucrurile pe rând. Dacă recapitulaţi versetele Bibliei, gândurile vor ignora
ispita.
Desigur, s-ar putea întâmpla ca simţurile să fie atât de stimulate de ispită încât să nu
doriţi refuzul, ci complacerea în fantezie. Ceea ce vă spuneţi în acel moment este deosebit de
important dacă vreţi să vă îndepărtaţi de pericol şi să vă încredeţi în Cristos pentru a izbândi.
Aşa cum aminteam în capitolul anterior, nu repetaţi: „Nu trebuie să mă gândesc la asta. Nu
mă voi gândi la asta".
Cu o astfel de atitudine, dorinţa trupească devine şi mai intensă. Vă concentraţi asupra
a ceea ce n-ar trebui să faceţi mai degrabă decât asupra a ceea ce ar trebui să gândiţi. Dacă
cineva mi-ar spune să nu vizualizez niciodată elefanţi albi şi mi-aş repeta: „Nu mă voi gândi
la elefanţi albi, nu mă voi gândi la elefanţi albi", ce-aş face, de fapt? Vă spun eu: m-aş gândi
la elefanţi albi. Cu cât manifest mai mult o astfel de reacţie în faţa imaginilor sexuale, cu atât
mă voi gândi mai mult la ele şi cu atât mai mult trupul meu va fi mai ispitit. Mai bine spun, în
momentul tentaţiei: „Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai salvat de acest pericol. Acum mă
gândesc la Isus şi Îi încredinţez viaţa să trăiască prin mine. Mă încred în cuvântul Său înspre
purificarea minţii mele".
O dată ce această rugăciune e rostită, încep să meditez Scriptura.
Dacă nu alungăm ispita în primul stadiul, ea va evolua în al doilea.

Obişnuinţa / Concepţia

După descrierea etapei ademenirii, Iacov a schimbat elementele imaginarului. N-a mai
folosit terminologia pescărească. A vorbit despre procesul de naştere. El a scris: „Apoi pofta,
când a zămislit, dă naştere păcatului" (Iacov 1:15).
Preocupare / Ademenire

Ruşine / Moarte Obişnuinţă / Concepţie

Acţiune / Naştere

În acest stadiu începem să concretizăm aceste gânduri. Sămânţa actului e prezentă în

minţile noastre şi creşte. De fapt, o dată ce procesul a ajuns la acest nivel, actul este virtual
ireversibil. Asemenea unei femei însărcinate ocupate să cumpere haine şi mobilă pentru copil,
anticipăm naşterea iminentă a actului păcătos. Chiar dacă n-am dat încă naştere faptei propriu-
zise, recurgem la obişnuinţele care o precedă.
Nimic nu e mai important pentru un bărbat care îşi doreşte să fie liber faţă de dorinţa
sexuală decât identificarea obişnuinţelor care preced episodul acţiunii. Unele dintre aceste
obişnuinţe, aflate de la bărbaţii cu care am vorbit, sunt
• vizitarea Internetului
• frecventarea cluburilor
• lectura anunţurilor de mică publicitate
 • cercetarea firmelor de închiriere video
• căutarea unei foste prietene la telefon
• căutarea canalelor de televiziune
• plimbarea într-un cartier rău famat
• apelurile telefonice, doar pentru nişte informaţii, la numerele cu 8989...
• invitaţia la prânz a unei cunoştinţe feminine

Fiecare dintre noi avem obişnuinţe unice. Eliberarea presupune ieşirea din transa
acestor automatisme. În acest scop, alcătuiţi o listă a obişnuinţelor care conduc la un
comportament sexual distructiv. O dată lista realizată, definiţi căile de acţiune pentru a
întrerupe comportamentul reflex.
Nu uitaţi, abstinenţa cere întreruperea imediată a obişnuinţei. Trebuie voinţă în
parcurgerea oricăror paşi necesari în a vă ţine la distanţă. Orice obişnuinţă păstrată va nutri în
continuare dorinţa. Cunosc un bărbat care şi-a anulat abonamentul la televiziunea prin cablu.
Ca o precauţie suplimentară, refuza să se uite la televizor după ora 22.00 dacă soţia sa nu era
de faţă. Când călătoresc, şi eu refuz să pornesc televizorul din camera de hotel. Astfel, evit să
mai schimb canalele cu telecomanda. Un bărbat care obişnuia să se culce cu prostituate mi-a
spus că alege un traseu mult mai dificil pentru a ajunge la lucru doar ca să evite traversarea
unui cartier dubios. (În capitolul 13, vă voi prezenta o diagramă care să includă obişnuinţele
cu care vă confruntaţi.)
Eu însumi m-am abonat de curând la un nou server direct, Integrity Online, care
blochează accesul pe Internet la paginile erotice.
Acestea sunt exemple ale unor decizii radicale în scopul înlăturării dorinţelor. Fiţi
pregătiţi pentru o rezistenţă încăpăţânată a naturii păcătoase pe măsură ce alcătuiţi această
listă şi încercaţi să vă dezobişnuiţi de automatisme. Natura păcătoasă nu va apărea ca un
monstru care suflă flăcări pe nări pregătit să vă distrugă viaţa. Va părea, dimpotrivă,
nevinovată ca un pisoi. Dorinţele vă vor îndemna să continuaţi cu o anumită obişnuinţă - cea
preferată. Vă va promite că nu cere nimic în plus. Va încerca să vă convingă că astfel de
acţiuni sunt necesare.
Trebuie să anticipaţi argumentele naturii păcătoase plănuind să le ignoraţi. Alcătuiţi
lista fără scrupule. Identificaţi orice automatism care nutreşte dorinţa. Dacă ezitaţi, următorul
stadiu devine inevitabil.

Acţiunea / Naşterea

Naşterea urmează, în mod natural, concepţiei. Actul la care aţi visat şi pe care l-aţi
plănuit devine realitate. Hipnotica momeală va fi gustată. Dacă nu ieşim din cercul vicios al
ademenirii şi al concepţiei, e puţin probabil că vom putea pune piedică acţiunii propriu-zise.
Aşa cum spune adesea unul dintre prietenii mei: „Odată ajuns pe panta alunecoasă, căderea e
sigură". Şi rezultatul căderii e cu adevărat dureros.
Preocupare / Ademenire

Ruşine / Moarte Obişnuinţă / Concepţie

Acţiune / Naştere
 „Bill, am o surpriză", mi-a spus Cindy. Urma să aflu imediat că surpriza era imensă.
„Vom avea un copil!" a exclamat.

Preocupare / Ademenire

Ruşine / Moarte Obişnuinţă / Concepţie

Acţiune / Naştere

Nu voi uita niciodată emoţiile avute în aşteptarea naşterii primului nostru copil.
Împreună cu Cindy am făcut o listă de lucruri necesare: leagăn, perdele, balansoar, scutece,
masă pentru schimb, lampă de veghe. Ce n-am găsit în magazine, am cumpărat de la vecini.
Am urmat un curs despre naşterea naturală. Mi-a plăcut să stau alături de Cindy amintindu-i
să respire regulat. Doctorul ne-a asigurat că durerea s-ar diminua dacă soţia mea s-ar putea
concentra asupra unui punct de pe perete şi asupra respiraţiei.
Avea dreptate. Când a sosit ziua cea mare, eu n-am simţit nici o durere. Cindy n-a avut
acelaşi noroc. La două dimineaţa, pe 5 iulie 1976, goneam spre spital. Sperasem într-o naştere
naturală, însă după patru ore de chinuri, doctorul a ajuns la concluzia că pruncul trebuia
născut prin cezariană. Stăteam lângă biroul asistentelor când i-am auzit glasul la un difuzor
ataşat unui microfon din sala de naştere. Apoi am auzit vocea lui
Cindy: „Bill, Dumnezeu ne-a dăruit un băiat!" Mai târziu, m-am dus lângă Cindy în
sala de naştere şi m-am minunat de gingăşia mânuţelor şi picioruşelor copilului. Ce zi!
Înaintea naşterii lui Ryan, am avut discuţii ocazionale cu soţia mea în legătură cu un
posibil accident. Cât de înfiorător ar fi fost ca după toate acele luni de pregătire şi visuri,
copilul să nu supravieţuiască. Nu pot să-mi imaginez o durere mai copleşitoare şi mai de
neînlăturat decât aceea cauzată de moartea unui copil.
Însă moartea apare întotdeauna după păcat. Iacov scria: „Şi păcatul odată făptuit,
aduce moartea" (Iacov 1:15). Când trecem la acţiune, rezultatul e întotdeauna durerea şi
ruşinea. Dorinţa sexuală promite viaţă, încântare, plăcere şi intimitate. De-a lungul
perioadelor de ademenire, concepţie şi naştere, aceste promisiuni par reale. Dar nu sunt.
„Copilul" se naşte întotdeauna mort.

• în locul vieţii, păcatul necurăţiei naşte moartea

• în locul încântării, păcatul necurăţiei aduce ruşinea
• în locul plăcerii, păcatul necurăţiei provoacă durere
• în locul intimităţii, păcatul necurăţiei ne oferă iluzia intimităţii

Comportamentul sexual păcătos conduce întotdeauna la disperare. Întrebaţi-l pe regele

David. După aventura sa nepermisă cu Bat-Şeba, l-a ucis pe soţul acesteia, Urie. Mai apoi,
copilul născut din această aventură a murit. Întrebaţi-l pe Samson. După aventura sa cu Dalila,
şi-a pierdut vederea şi şi-a sacrificat rolul de conducător în Israel. Întrebaţi-i pe bărbaţii ale
căror nume apar în ziare în fiecare săptămână, bărbaţi care şi-au sacrificat familiile şi
reputaţiile pentru că n-au refuzat ispita dorinţelor.
Să mergem şi mai departe. Aţi păcătuit vreodată trupeşte şi aţi scăpat de consecinţe?
Poate pentru o vreme. Însă, în ultimă instanţă, aţi suferit o pierdere. Nimeni nu scapă de
urmările comportamentului sexual constrângător. Nimeni! Când trecem la acţiune, preţul
plătit e mare.
 Însă nu suntem nevoiţi să păcătuim. Putem să ne înfrânăm dorinţa şi să ne continuăm
viaţa prin întreruperea ciclului în primele etape.

Capacitatea de a-i ajuta pe ceilalţi

E uşor să vă îndoiţi de binefacerile luptei cu dorinţa sexuală. Vă înţeleg. Îmi amintesc

de anumite perioade ale vieţii mele cu un sincer regret. Câteodată îmi doresc să le pot şterge
din memorie aşa cum aş şterge o bandă video.
Însă îmi dau seama că experienţele mele - confruntările şi eşecurile - mi-au adâncit
dependenţa de Dumnezeu. M-au ajutat să înţeleg suferinţa şi strădaniile altor bărbaţi. Pavel
scria: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Părintele
îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre,
pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem
mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!" (2 Corinteni 1:3-4).
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că, prin Fiul său, ne acceptă aşa cum suntem. Ne înţelege
căderile şi ne iubeşte, orice-ar fi. Însă face mai mult de atât. Ne înveleşte în veşmântul
mângâierii Sale şi ne vindecă rănile. Apoi ne dă puterea să oferim altora acelaşi veşmânt al
mângâierii şi vindecării.
Acest adevăr ne pune în faţa unui lucru extrem de important. O dată ce aţi reuşit să
găsiţi mângâierea întru Dumnezeu şi aţi căutat să ieşiţi din cercul vicios, mai e un pas de
făcut. De fapt, sunt convins că fără acesta nu veţi rezista multă vreme. Trebuie să luaţi
legătura cu alţi bărbaţi. Trebuie să le oferiţi mângâierea şi încurajarea Domnului şi trebuie să
le îngăduiţi să vă ajute în căutarea unei vieţi curate. În următorul capitol, veţi descoperi cum
se poate ajunge acolo.

Subiecte de meditaţie

1. Care au fost schimbările culturale din ţara voastră în ultimii douăzeci de ani? În ce
fel v-au afectat?
2. Care sunt, conform lui Iacov 1:14-15, cele patru stadii ale ciclului dependenţei?
Care sunt etapele în care trebuie să intervină rezistenţa? De ce?
3. Ce decizii concrete luaţi - sau urmează să luaţi - pentru a rezista ispitelor la nivelul
acelor etape?
4. În ce mod puteţi folosi ceea ce aţi învăţat pentru a-i ajuta pe alţi bărbaţi în a-şi
menţine puritatea sexuală?

PARTEA A-IV-A : O viaţă în libertate până la sfârşit

Capitolul 10. Cât de dificilă poate fi o îmbrăţişare

Dacă aţi urmărit vreodată serialul Meşterul casei, ştiţi desigur că Tim Allen e un tip
nostim. Ceea ce nu ştiţi, probabil, e că faimosul actor a fost închis pentru vânzare de droguri.
Ce perspectivă are el asupra perioadei din spatele gratiilor? După câteva clipe de gândire, a
spus, „închisoarea a fost cel mai rău şi cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată".
În best-sellerul său, Nu te apropia prea mult de-un bărbat gol puşcă, Allen ne
povesteşte una dintre experienţele avute în puşcărie. Evenimentul a avut loc cu puţin timp
după ce fusese plasat într-o celulă cu încă zece bărbaţi. Primul lucru pe care l-a observat în
legătură cu celula a fost acela că toaleta se afla în mijlocul încăperii. Amănuntul i-a sărit în
ochi probabil pentru că avea anumite nevoi urgente. S-a uitat la vas, apoi la tavan, din nou la
vas, apoi la cei zece tipi din celulă. Ar fi vrut să plece. Dar uşa era închisă şi zăvorâtă.
A hotărât să nu folosească obiectul. Nici vorbă! Cum ar fi putut să se ghemuiască în
faţa a zece alţi bărbaţi care îl priveau? Într-un sfârşit, scrie el, „ Aşa cum e făcută digestia,
lucrurile trebuie să-şi urmeze cursul. M-am îndreptat agale către vas. M-am întors şi m-am
aşezat la loc, dar ştiam că nu-i de bine. Era o urgenţă. M-am aşezat totuşi şi, dintr-o dată toţi
bărbaţii au început să vină înspre mine. Am intrat în panică. N-ar fi trebuit. Lucru care mă
uimeşte până astăzi. M-au înconjurat formând o potcoavă, cu spatele spre mine". De ce
făcuseră acest lucru? Allen spune, „Pentru că şi ei sunt bărbaţi. A fost o mare descoperire. Nu
sunt numai nişte rataţi asemenea mie, ci sunt, în primul rând, bărbaţi. Te ajută să ai un strop
de intimitate, ca nimeni să nu te poată vedea din exterior".
Ultima afirmaţie e cu adevărat profundă pentru că se referă la nevoia oricărui bărbat.
Avem nevoie de prieteni care ne înţeleg spaimele şi ne oferă protecţie, bărbaţi care ne vor
înconjura apărându-ne în vremuri de vulnerabilitate şi ruşine. E păcat că Allen a trebuit să
meargă la închisoare pentru a-şi da seama de voinţa bărbaţilor de a se proteja unii pe alţii.
Deoarece majoritatea bărbaţilor nu sunt forţaţi să participe la relaţii atât de strânse, nu
descoperă niciodată acest lucru. În discuţiile mele cu diverşi bărbaţi, am aflat că majoritatea
dintre ei simt că lupta cu dorinţa sexuală e o treabă personală. Sunt închişi. Sunt ruşinaţi.
Asemenea drumului către toaletă - nu e ceea ce şi-ar dori ca alţii să vadă.

De ce nu putem fi prieteni?

Sunt convins că aveţi nevoie de prieteni apropiaţi care vă pot înţelege eforturile şi vă
pot oferi ajutor, astfel că vom încerca să înţelegem de ce se feresc bărbaţii de prieteniile
deschise, intime cu alţi bărbaţi şi cum se poate depăşi această atitudine.

„N-am timp"

Unul dintre motivele pentru care bărbaţii nu au prieteni apropiaţi este cel al lipsei de
timp în construirea unei asemenea relaţii. Toţi bărbaţii pe care îi cunosc sunt ocupaţi. Gândiţi-
vă doar la responsabilităţile cu care se confruntă: muncă, soţie, copii, biserică, treburi casnice,
relaxare, implicare în viaţa comunităţii şi altele.
Fiecare dintre cele menţionate mai sus necesită o cantitate considerabilă de timp. Când
are o clipă de răgaz, bărbatul vrea să se odihnească. Îşi petrece, mai degrabă, timpul la nivelul
unei conversaţii superficiale cu amicii. Astfel, îşi poate relaxa nervii fără greutatea unui bagaj
relaţional.
Bărbaţilor le place să-şi petreacă timpul liber cu alţii în „zone masculine", în domenii
interesante pentru ei, precum uneltele, maşinile, sportul, computerele, tehnologia, vânătoarea
şi pescuitul. Dacă femeilor le place să aibă legături la un nivel emoţional, bărbaţii se menţin la
suprafaţa lucrurilor. Conversaţiile din zona masculină nu presupun riscul implicării într-o
problemă care ar cere mai mult timp decât cel disponibil. Partea negativă, în acest caz, o
constituie faptul că, prin urmare, bărbaţii nu au pe nimeni căruia să-şi împărtăşească
problemele interioare. Şi atunci când bărbatul se gândeşte că nu are prieteni apropiaţi, îl
cuprinde sentimentul de singurătate. Îşi aminteşte că, în copilărie, avea amici cărora le putea
spune orice. Le putea vorbi de problemele legate de părinţi şi de greutăţile de la şcoală.
A-ţi face prieteni adevăraţi cere timp. Intimitatea nu survine instantaneu. Ea cere ani
sau chiar decenii pentru a se dezvolta. Şi nu poate apărea acolo unde agenda te îndepărtează
de orice relaţie. Chiar dacă prietenia include intrarea în zona masculină în care au loc diverse
lucruri, precum vânătoarea, pescuitul, recondiţionarea unei maşini de epocă, antrenarea
echipei copilului, ea presupune de asemenea capacitatea de a asculta şi de a-l ajuta pe celălalt
în momentele de criză. Cere voinţa de a-i îngădui cuiva să te sprijine. O prietenie solidă se
dezvoltă de-a lungul anilor şi creşte în vremuri mai bune sau mai rele. Înseamnă a fi împreună
şi a împărtăşi dificultăţile cele mai profunde, spaimele, dezamăgirile şi victoriile. Acest tip de
prietenii cere adesea un lucru de care bărbaţii consideră că nu dispun: timp.
Un pastor l-a întrebat odată pe unul dintre membrii proeminenţi ai congregaţiei:
- De fiecare dată când te văd, eşti pe fugă. Soţia ta îmi spune că eşti mereu ocupat.
Spune-mi, de ce alergi tot timpul? Omul a răspuns:
- Alerg după succes, împlinire şi recompensa lucrului făcut cu greu. Pastorul i-a spus
atunci:
- E bine, dacă ai impresia că toate aceste binecuvântări sunt undeva în faţă, ocolindu-
te, şi că, dacă vei alerga suficient de repede, le vei obţine. Dar nu e oare posibil ca toate
acestea să fie undeva în urma ta, căutându-te, fiindu-le cu atât mai greu să te ajungă, cu cât
alergi mai repede?
Aceasta e lecţia pe care, cred, Isus a vrut să i-o dea Martei. Marta alerga prin toată
casa pregătindu-se pentru vizita Domnului. La sosirea sa, a devenit şi mai harnică. Între timp,
Maria stătea la picioarele lui Isus. Deranjată de comportamentul nesăbuit al surorii sale şi de
lipsa de interes a Domnului, Marta i-a reproşat lui Isus: „Doamne, nu-ţi pasă că soru-mea m-a
lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute" (Luca 10:4l-42). Isus i-a răspuns cu vorbele care
sunt valabile pentru orice om excesiv de ocupat: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te
îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuieşte" (Luca 10:4l-42). Cu aceste cuvinte,
Isus a subliniat importanţa relaţiei. Marta pregătise deja cina. Nu trebuia să alcătuiască un
meniu din cinci feluri, mai ales că pregătirile sale reduceau timpul pe care l-ar fi putut petrece
cu Isus. Problema ei era că nu ştia când să încetinească ritmul pentru a da atenţie oamenilor.
În viziunea lui Isus, Maria alesese o cale mai bună de a-şi petrece timpul.
Am auzit cu toţii că trebuie să ne facem timp pentru lucrurile cu adevărat importante.
E adevărat. Şi dacă puritatea e importantă, va trebui să vă faceţi timp în viaţă pentru alţii
asemenea vouă - timp să creaţi relaţii cu ei la un nivel mai profund, timp pentru a vă ajuta
între voi astfel încât să deveniţi tot ceea ce Dumnezeu doreşte să deveniţi. Dar chiar şi într-un
grup restrâns de bărbaţi, veţi avea reţineri în relaţia cu ei. Unul dintre motive este acela că îi
vedeţi, aşa cum vi se pare natural, mai degrabă ca adversari decât ca aliaţi.

„Vreau să câştig!"

Bill Gates este cel mai faimos om de afaceri din lume - şi cel mai bogat. Averea lui se
estimează la 23,9 miliarde de dolari. Creşterea valorii acţiunilor Microsoft cu 88% în 1996 i-a
adus pe hârtie ceva mai mult de 10,9 miliarde de dolari, adică în jur de 30 de milioane de
dolari pe zi. Însă el e mult mai bogat. Bill Gates este Thomas Edison sau Henry Ford al epocii
noastre. (De la momentul în care scriam aceste rânduri, valoarea averii lui Gates a crescut la
39 de miliarde.)
Se presupune că, având atâta putere şi bogăţie, omul mai ia o pauză. Cu toate acestea,
Gates nu se poate opri, pentru că e permanent preocupat de concurenţă. A spus odată: „În
această afacere, momentul în care îţi dai seama că te afli în încurcătură vine prea târziu ca să
te mai poţi salva. Dacă nu alergi tot timpul, eşti pierdut". Rob Glaser, un fost director executiv
al firmei Microsoft care conduce acum compania RealAudio, un sistem acustic pentru
Internet, a spus despre Gates: „Nu caută să câştige în faţa celorlalţi, ci caută moduri de a-i
face pe ceilalţi să piardă. El defineşte succesul ca anihilare a competitorilor, nu ca excelenţă".
Am adus vorba despre Gates pentru că obsesia sa de a anihila concurenţa mi se pare a
fi caracteristică tuturor bărbaţilor. Băieţii descoperă importanţa victoriei destul de repede în
viaţă. Ni se spune: „O ratare e ca şi cum ai pierde totul". Cu alte cuvinte, ori eşti un ratat, ori
eşti un învingător. La Olimpiada de vară din 1996, firma Nike a întărit această idee prin
sloganul publicitar: „Cu medalia de argint n-ai câştigat nimic; ai pierdut medalia de aur!"
Desigur, părinţii şi antrenorii noştri au încercat mereu să atenueze efectul unei
înfrângeri. După un astfel de accident spuneau, „Va fi mai bine data viitoare," „Nimeni nu
câştigă întotdeauna", „Nu contează dacă pierzi sau câştigi, important e cum joci". Dar ştiam
că un loc întâi provoca entuziasmul părinţilor, al prietenilor şi al antrenorilor. Eşecul? Aducea
cu sine o mângâiere blândă şi oarecum tristă.
Maturizându-ne, cuvintele părinţilor şi antrenorilor noştri au devenit ale noastre. Am
descoperit o voce interioară care ne vorbea cu bunătate dacă ieşeam victorioşi şi ne certa dacă
pierdeam. În cele din urmă, am început să vedem în alţii un adversar mai mult decât un
prieten. Ni s-au părut nişte ameninţări faţă de succesele noastre viitoare. În consecinţă, am
început să ne ferim de ei. Am învăţat cum să ne ascundem slăbiciunile pentru a nu le permite
celorlalţi să fie în avantaj faţă de noi. Nu suntem paranoici. Doar realişti. Sau, cel puţin, aşa
vrem să credem.
Nici cei mai apropiaţi prieteni nu ne cunosc cu adevărat. Ne consideră nişte persoane
plăcute care se descurcă rezonabil în viaţă. Însă ei nu pot vedea decât vârful aisbergului. Nu
ne cunosc înclinaţiile spre competitivitate, spaima, durerile, dorinţele. Într-un anume sens,
aceste sentimente s-au regăsit şi în discipoli. Într-o zi, mama lui Iacov şi a lui Ioan s-a
apropiat de Isus cu cei doi fii şi i-a cerut să le asigure locuri de cinste în împărăţia Sa (Matei
20:20-21). Îndrăzneală, nu glumă! Nu-i lipsea curajul acestei femei. Cum credeţi că au
reacţionat ceilalţi ucenici la această cerere? S-au bucurat pentru prietenii lor? Nu prea! Matei
a spus, „Cei zece, când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi" (Matei 20:24). Pot presupune că
unul dintre motivele pentru care au avut această reacţie este faptul că s-au gândit ei înşişi la
această tactică de promovare.
Asemenea copiilor care încearcă să-şi impresioneze antrenorul, ucenicii lui Isus au
intrat într-o competiţie pentru confirmare. Ceea ce mă deranjează la această întâmplare este că
eu însumi simt acelaşi lucru. Încerc să-mi ascund spiritul de competiţie, însă el nu dispare.
Isus a tratat această atitudine prin cuvintele: „Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie
slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiului
omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească" (Matei 20:26-28).
Isus ne cere să producem o schimbare de paradigmă. O schimbare de acest fel apare
când reuşim să vedem lucrurile într-o lumină cu totul nouă şi diferită. Aşa cum i s-a întâmplat
bărbatului care conducea un Mustang decapotabil pe un drum şerpuitor de ţară într-o după-
amiază de primăvară. Cu capota ridicată, bărbatul se bucura de bătaia vântului în faţă şi de
cerul senin de deasupra. Deodată, o femeie într-un Cadillac de model vechi a apărut de după o
curbă şi aproape că l-a împins în afara şoselei. Îndepărtându-se, a strigat, „Porcul!" Bărbatul a
dat să-i arunce câteva cuvinte nu tocmai plăcute, când, după colţ, a fost cât pe ce să lovească
un porc aflat în mijlocul drumului. Atunci a avut loc o schimbare radicală de atitudine. A
văzut lumea într-un mod cu totul diferit.
De-a lungul vieţii, am fost programaţi să învingem. Prin urmare, îi considerăm
adversari pe alţi bărbaţi. Isus vrea să schimbe modul acesta de gândire. Nu suntem aici pentru
a concura cu alţi bărbaţi, ci pentru a-i ajuta. Asta nu înseamnă că întrecerea e o eroare. E
distractiv să ne încercăm puterile în faţa unei alte echipe sau a altor indivizi. E indicat să susţii
o afacere competitivă. Însă pentru ca această viziune corectă să rămână, întrecerea trebuie să
aibă loc pe un fond de iubire şi înţelegere. Nu suntem făcuţi să-i distrugem pe alţii sau să le
fim superiori. Menirea noastră este de a-i ajuta să-şi fructifice întregul potenţial. Trebuie să
jucăm împreună cu ei ca şi coechipieri, pe „extreme", în „fundul" terenului, pe „banca
tehnică".
Dacă Duhul lui Dumnezeu ne ajută să realizăm această schimbare de gândire, va
trebui să ne confruntăm şi cu un alt motiv care ne îndepărtează de ceilalţi.
 „Mă descurc şi singur"

Chiar dacă ştim ce riscuri prezintă tutunul, călăreţul din reclamele la Marlboro e la fel
de impresionant, mai ales pentru bărbaţi. E dur. E chipeş. E independent. El se ţine în şa ca
nimeni altul. Majoritatea bărbaţilor doresc să fie independenţi. Iată de ce nu cer niciodată
ajutorul altcuiva. Mai degrabă rătăcim primprejur, nesiguri de adresa pe care o căutăm, decât
să cerem indicaţii. Şi atunci când cerem ajutor, o facem numai persoanelor în care avem
încredere că ne pot ajuta. Femeile sunt diferite. Dacă suntem în maşină şi avem senzaţia că
ne-am rătăcit, Cindy va spune, „De ce nu-l întrebi pe bărbatul din colţ cum să ajungem?" O
singură privire şi mi-e de ajuns să-mi dau seama că tipul din colţ nu este nici poliţist, nici
taximetrist, nici pompier şi nici altcineva care să ştie mai bine decât mine cum să se descurce
pe străzile oraşului. Cel puţin aşa mi se pare. Dacă am să cer ajutor, nu-l voi cere de la oricine.
Voi ruga un expert să mă ajute. Altfel, mai bine mă descurc singur.
Pentru că dorim să ne rezolvăm singuri problemele, nu le vom împărtăşi altora. La
urma urmei, cum ar putea un prieten să ne ajute? Vi-l imaginaţi pe asprul cowboy Marlboro
spunându-i altuia, de pe cal: „Ştii, am o problemă personală. Pot să ţi-o împărtăşesc?" John
Wayne n-ar face asta niciodată. Nici James Bond. Şi aproape nici un bărbat. Care credeţi că e
răspunsul lui Isus la filozofia individului fără probleme? Cred că ne-ar arăta un copil spunând,
„De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor"
(Matei 18:4).
Când am citit pentru prima dată acest verset, m-am întrebat cum aş putea deveni ca un
copil. Un lucru e sigur: copiii, atunci când îşi doresc ceva, nu-şi ascund egoismul. Nu cred că
Isus se referea la copii ca exemple de viaţă sacrificială. Voia, cred, să ne arate că, între adulţi,
copiii trăiesc neajutoraţi şi slabi. Sunt mici oameni într-o lume a adulţilor. Ca bărbaţi, trebuie
să devenim aidoma copiilor. Trebuie să ne comportăm asemenea celor mai mici dintr-o
familie numeroasă. De ce? Pentru că aşa şi suntem în faţa lui Dumnezeu. Suntem ca nişte
copii firavi, vulnerabili, lipsiţi de ajutor. Şi trebuie să ne considerăm astfel. Insă trebuie să-i
vedem la fel şi pe alţi bărbaţi. Numai când devenim conştienţi de slăbiciunile noastre şi de
nevoia de a avea prieteni apropiaţi vom dori cu adevărat să-i căutăm.

„Mai bine să rămână în mine"

Tocmai terminasem de vorbit la o întâlnire a bărbaţilor când un individ zvelt, bine

făcut, îmbrăcat într-o bluză cu gât înalt s-a apropiat de mine. Era limpede că-l deranja ceva şi
că voia să-mi vorbească. I-am spus să aştepte până vom rămâne singuri dacă e ceva important.
A fost de acord, şi-a reumplut ceaşca de cafea şi s-a aşezat în rândul din faţă.
Când ceilalţi au plecat, m-am aşezat lângă el şi l-am ascultat povestindu-mi despre anii
în care se confruntase cu pornografia şi masturbarea. Ca agent comercial, călătorea des şi nu
se putea abţine de la vizionarea unor programe erotice la televizor. Ceea ce-l îngrijora şi mai
mult era că, în ultima vreme, începuse să frecventeze cluburile de striptease. Voia să ştie ce e
de făcut.
- Ai discutat cu vreunul dintre prietenii tăi creştini? l-am întrebat. A tăcut câteva
secunde. Apoi a privit în gol. S-a uitat la mine şi a spus:
- Nu. Aş vrea ca toate acestea să rămână în mine.
- Dar mi le-ai spus mie.
- Da, aşa e, mi-a răspuns. Pentru că nu mă cunoşti.
Recunoaştem aproape toţi aceste sentimente. Vrem ca nimeni să nu afle despre
confruntarea noastră cu poftele. Aşa cum am văzut în capitolul 5, ne e ruşine de lucrurile pe
care le gândim sau le facem în singurătate. Cu toate acestea, am descoperit în acel capitol că e
deosebit de important să vorbiţi cu Dumnezeu despre cele întâmplate. Trebuie să faceţi, acum,
următorul pas. Trebuie să vorbiţi cu un prieten apropiat.
Tot ceea ce sunteţi va opune rezistenţă - sentimentul independenţei, natura
competitivă, ruşinea, dorinţa de a rezolva totul pe cont propriu, dorinţele trupeşti. Asemenea
lui Adam în grădină, veţi dori să vă ascundeţi. Veţi dori să continuaţi cu aceeaşi atitudine -
masca.
Dacă doriţi să fiţi puri, nu veţi reuşi singuri. Aveţi nevoie de prieteni care să vă ajute,
câţiva prieteni adevăraţi care să nu vă părăsească. Acum că am înţeles de ce e atât de dificil să
legăm, ca bărbaţi, prietenii solide, vom vedea, în capitolul următor, care sunt etapele cerute de
dezvoltarea vinei prietenii profunde şi cum pot fi parcurse acestea.

Subiecte de meditaţie

1. Care sunt motivele pentru care bărbaţii evită să lege prietenii stabile cu alţi bărbaţi?
2. Ce scuze aţi invocat voi înşivă în trecut? Credeţi că acestea sunt îndreptăţite? De ce
sau de ce nu?
3. Ce învăţăm din povestea lui Isus în casa Martei şi a Mariei în Luca 10:38-42?
4. În ce fel trebuie să devenim asemenea copiilor? Cum s-ar concretiza acest lucru în
viaţa voastră? Ce modificări de atitudine aţi resimţi în legătură cu alţi bărbaţi?
5. De ce le e atât de dificil bărbaţilor să-şi împărtăşească lupta interioară cu alţii?
6. Rugaţi-l pe Dumnezeu să vă dăruiască voinţa de a lega prietenii cu alţi bărbaţi.
Apoi, rugaţi-l să vă ajute să-i găsiţi.

Capitolul 11. Arta pierdută a camaraderiei

„Arată-mi banii, Jerry! Arată-mi bannnnnii!"

Ţinând telefonul la ureche, fundaşul la primire Rod Tidwell vorbeşte agentului său în
filmul Jerry Maguire. Dacă aceasta e propoziţia care exprimă esenţa marilor personalităţi
sportive, ultima confesiune a lui Jerry: „Mă pricep grozav la prietenii, dar nu sunt bun de
nimic în intimitate" reprezintă esenţa americanului. Ne simţim bine discutând cu alţi bărbaţi
despre lucrurile mai puţin grave, însă ne împotrivim oricărei discuţii despre dorinţele noastre
interioare, neliniştile şi eşecurile noastre. Totuşi, progresul spiritual cere ca bărbaţii să
construiască relaţii stabile cu ceilalţi. Avem nevoie de prieteni cărora să le putem împărtăşi
cele mai întunecate păcate şi cele mai importante realizări, prieteni care ne pot ajuta să
rămânem în picioare în faţa ispitelor şi să ne revenim după un eşec, prieteni pe care, la rândul
nostru, să-i putem ajuta.
David şi Ionatan au fost astfel de prieteni. După moartea lui Ionatan, David îl bocea,
„Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea ta pentru mine era
minunată: mai pe sus de dragostea femeiască" (2 Samuel 1:26).
Această afirmaţie uimitoare exprimă un adevăr cunoscut de orice bărbat. Mai precis,
există anumite aspecte ale prieteniei bărbăteşti diferite - sau mai bine - faţă de relaţia cu o
femeie. Bărbaţii ştiu că astfel de relaţii sunt posibile, însă nu ştiu cum să le realizeze. În acest
capitol, aş vrea să examinăm stadiile unei asemenea prietenii şi să descoperim, apoi, cum
putem cultiva relaţiile profunde cu alţi bărbaţi.

Cele patru etape ale camaraderiei

M-am întrebat adesea cum evoluează relaţiile de la un nivel la altul. Cum devin
bărbaţii cei mai buni prieteni? Îi sunt recunoscător Dr. Herb Goldberg pentru observaţiile sale.
În cartea sa Riscurile masculinităţii el identifică patru faze al camaraderiei (am păstrat ideile
autorului, însă le-am redenumit pe primele două). De fapt, cuvântul „camarad" nu mai e unul
folosit de bărbaţii zilelor noastre. Goldberg agreează acest termen pentru că implică tinereţe şi
spontaneitate. El crede că această stare, combinată cu maturitatea, conţine potenţialul unei
„prietenii masculine perfecte".

Etapa „o mână spală pe alta"

Într-o primă etapă bărbaţii leagă prietenii cu cei despre care cred că îi pot ajuta. Este
prietenia de tip „o mână spală pe alta". Pentru că avantajele sunt mari şi costul afectiv redus,
majoritatea relaţiilor masculine rămân la atât.
În lumea afacerilor, o astfel de comunicare le permite bărbaţilor să se ajute unii pe alţii
pentru a avea succes. Însă relaţia se poate exprima şi pe alte căi. Poate lua forma unei relaţii
între profesor şi elev, între maestru şi discipol. Atâta vreme cât există avantaje pentru ambele
părţi, relaţia va continua. Când beneficiile reciproce dispar, relaţia va slăbi în intensitate.
Din nefericire, am cunoscut cu toţii astfel de situaţii dar care s-au soldat cu un rezultat
negativ. Situaţie care apare când unul dintre parteneri este folosit de celălalt şi nu primeşte
nimic în schimb sau e dat la o parte ca o cutie goală, odată devenit inutil. Una dintre lecţiile
dureroase învăţate de Jerry Maguire este aceea că, atunci când n-a mai fost util firmei sale, nu
numai că şi-a pierdut slujba, ci şi prietenii.
Cu câţiva ani în urmă, am părăsit o biserică unde slujisem timp de nouă ani. Chiar
dacă am rămas în cadrul comunităţii, nu i-am mai întâlnit pe mulţi dintre bărbaţii care îmi
fuseseră prieteni. De ce? Pentru că ne legase o viziune comună: aceea de a institui o biserică.
Când n-am mai avut acelaşi ţel, relaţia noastră n-a mai fost nici ea utilă. Avem relaţii cordiale,
dar nu mai există nici un motiv să ne întâlnim.
Îmi amintesc cât de surprins am fost descoperind superficialitatea acelor relaţii. Din
fericire, nu toate prieteniile mele se situau la acelaşi nivel. Şi nu e nici cazul vostru.
Majoritatea bărbaţilor au câteva relaţii care depăşesc etapa „mâinii care spală o alta".

Etapa recreaţională

Aceştia sunt bărbaţii cu care ne întâlnim în zona masculină. Interesele comune

privitoare la golf, tenis, vânătoare, pescuit, repararea maşinilor, antrenamentul copiilor sunt
prilejuri ale unor reuniuni regulate. Activitatea ne oferă un mediu protector în care putem fi
împreună. De vreme ce relaţia gravitează în jurul unei activităţi, nu există necesitatea
intimităţii. De fapt, dacă unul se îmbolnăveşte, probabil că nu-şi va vedea prietenii şi nici nu
va avea veşti despre ei până când nu se va face bine din nou. Faptul că membrii unui grup
care joacă golf ani întregi nu se cunosc, cu adevărat, niciodată, e straniu.

Etapa prieteniei

O relaţie care ajunge la faza recreaţională poate evolua în ceva mai mult dacă
partenerii au o afinitate naturală - adică, dacă se bucură în mod sincer de compania celuilalt.
Când vorbesc, nici unul nu simte că trebuie să aibă dreptate. Când joacă, nici unul nu se simte
obligat să câştige. Se bucură cu adevărat de succesele celuilalt şi abordează o mulţime de
subiecte.
Spre deosebire de fazele anterioare, în acest caz bărbatul va deveni interesat de starea
prietenului şi îl va ajuta. Îi va împrumuta bani sau maşina. După vorba lui Jerry Seinfeld, un
prieten adevărat te conduce şi la aeroport.
 Etapa camaraderiei

Se ajunge destul de rar la cea mai profundă relaţie între bărbaţi din cauza faptului că
această etapă este îndeobşte urmată de o criză. Mulţi ne amintim cum am devenit prieteni la
toartă cu un amic după o bătaie. În mod asemănător, devenim camarazii unui bărbat numai
după ce prietenia noastră a trecut printr-o criză care ameninţa să distrugă totul.

O mână spală pe alta

Parteneri recreaţionali

Prietenie

Criza relaţiei

Camaraderie

Ruptura este adesea provocată de un act insensibil în urma căruia se resimte o durere
intensă. Un act care dezvăluie slăbiciunile personale şi vulnerabilitatea neobservate înainte.
Amândoi bărbaţii se simt răniţi şi sunt tentaţi să abandoneze. De fapt, acesta pare cel mai uşor
lucru de făcut.
În acest moment, prietenia se află în dezechilibru pe marginea prăpastiei. Cei doi fie
că se vor despărţi şi nu vor mai fi niciodată atât de apropiaţi, fie că vor rezolva criza şi vor
deveni adevăraţi camarazi. Consolidarea relaţiei va avea loc când aceştia vor trage concluzia
că prietenia e mai importantă decât propriile răni, când fiecare descoperă slăbiciunile celuilalt
şi decid, totuşi, să rămână prieteni.
Bărbaţii care supravieţuiesc acestei crize intră într-o fază a încrederii depline. Îşi dau
seama că au fost surprinşi în ipostaza cea mai gravă şi că oricum sunt acceptaţi. Se constituie
o relaţie în care fiecare participă pe rând ca profesor, elev, mângâietor, corector, antrenor şi
susţinător înfocat. Acum ei sunt convinşi că au un prieten care le va sta alături indiferent de
situaţie.
Iată cum descrie Goldberg această relaţie.

„Există sentimentul căldurii, al empatiei şi al mângâierii când unul se simte slab,

nesăbuit sau vulnerabil. În aceste circumstanţe unul dintre camarazi îi oferă stabilitate şi forţă
celuilalt. Resursele, atât materiale, cât şi emoţionale, sunt împărtăşite reciproc şi cu bucurie.
Elementul concurenţial nu dăunează nici unuia şi victoria unei părţi semnifică şi victoria
celeilalte. Dimensiunea fraternă a camaraderiei se manifestă printr-o grijă reciprocă şi
protecţie împotriva oricărui abuz".
Am trecut şi eu printr-o criză asemănătoare cu ani în urmă. După moartea mamei
prietenului meu, suferinţa lui a avut un efect devastator. Nici nu-mi închipuiam prin ce stare
trece. Când mi-a cerut ajutorul, nu i-am acordat toată atenţia de care avea nevoie. Rănit de
insensibilitatea mea, mi-a spus să nu-l mai caut. Toate încercările mele de apropiere au eşuat.
Nimic din ceea ce trăisem până atunci în relaţia noastră nu mă pregătise pentru astfel de
situaţii. Fusese întotdeauna de o stăpânire exemplară. Avusese probleme cărora le găsise
rezolvarea în câteva zile. Această situaţie l-a adus, însă, în pragul disperării. M-a ţinut la
distanţă timp de peste un an. De-a lungul întregii perioade, am hotărât să nu renunţ la
prietenia noastră, oricât m-ar evita. Într-o după-amiază, aproape la un an după moartea mamei
sale, mi-a spus, în biroul lui: „Bill, îţi mulţumesc că n-ai renunţat la mine. Nu m-ai părăsit
deşi am fost aspru cu tine".
 A fost prima oară într-un an când mi s-a adresat. În mod surprinzător, pentru că nici
unul dintre noi n-am renunţat, suntem prieteni mai buni ca niciodată. Îmi cunoscuse în trecut
lipsa de sensibilitate, dar nu suferise niciodată din cauza ei. Îi cunoscusem şi eu înclinaţia de a
se izola, dar fără un efect imediat asupra mea. Criza ne-a demonstrat gradul de imaturitate.
Dar n-am renunţat. Am trecut peste ea şi am ajuns la un nivel de adevărată camaraderie.
Odată ajunşi aici, am reuşit să ne eliberăm de toate rolurile. Fiecare se simte liber să
fie caraghios, stupid, serios sau chiar infantil. Nu mai există teama de respingere. Eşecurile şi
victoriile pot fi împărtăşite deschis datorită sentimentului de acceptare necondiţionată.

Arta camaraderiei

Majoritatea bărbaţilor îşi amintesc cum e să ai un camarad în timpul copilăriei. Ca

adulţi, însă, bărbaţii dau socoteală unui grup care urmăreşte cât de serios sunt menţinute
promisiunile faţă de Dumnezeu şi faţă de soţie. Aceştia percep grupul ca un loc în care trebuie
să dea un raport referitor la modul în care evoluează lucrurile în viaţa lor. Nu simt prezenţa
unor camarazi a căror reuniune are loc în virtutea iubirii.
Deoarece majoritatea grupurilor încep în stadiul „o mână spală pe alta", această
percepţie n-ar trebui să ne mire. Bărbaţii se adună în grupuri în faţa cărora trebuie să dea
socoteală pentru că e reciproc avantajos pentru cei prezenţi. Nu se întâlnesc pentru că le place
să fie împreună. E posibil să nici nu se cunoască. Participarea la întâlnirile grupului va fi
motivată de cele mai bune intenţii, la început. Bărbatul vrea să fie deschis în legătură cu viaţa
lui. Intenţionează să renunţe la practicile sexuale impure. Doreşte să participe la toate
întâlnirile.
Însă nu e foarte uşor pentru el să participe la întâlniri cu un grup de indivizi pe care
nu-i cunoaşte foarte bine. Nu e uşor să fii deschis într-o atmosferă concurenţială creată de
prezenţa altor bărbaţi. E greu să te sprijini pe ajutorul altora când vrei să-ţi demonstrezi
independenţa. După un eşec moral, va interveni dorinţa de a lipsi pentru a-şi menaja aparenţa
spirituală. Şi pentru că nimeni nu-l va căuta, nu se va mai întoarce, din păcate.
Uneori, membrii grupului vor şti că s-a întâmplat ceva, fără a avea o certitudine. În
efortul de a consolida relaţiile, vor planifica activităţi distractive - precum golful, schiul,
pescuitul. Acea activitate va duce grupul la nivelul recreaţional. Însă e nevoie de mai mult.
Simţiţi nevoia unui camarad adevărat. Aveţi nevoie de câţiva prieteni apropiaţi pentru a vă
simţi în siguranţă, care vor fi alături orice-aţi spune sau face, care vă vor ajuta să depăşiţi
tensiunile, dându-vă sfaturi şi consolându-vă. Nu putem da cu adevărat socoteală decât unor
oameni la care ţinem. Oameni care se interesează de starea noastră pentru că ne iubesc - şi îşi
doresc să izbândim. Aşa cum simţim şi noi.
Într-o societate a vitezei, ne aşteptăm ca asemenea prietenii să se realizeze de la o
întâlnire la alta. Dar nu uitaţi, e nevoie de timp pentru a trece de la etapa „o mână spală pe
alta" a unei prietenii, la cea a autenticei camaraderii. Ne trebuie o idee care să sprijine legarea
unei prietenii autentice.

Dedicarea faţă de Dumnezeu

Din fericire, Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută. În relaţia dintre Ionatan şi David găsim
un exemplu referitor la modul în care putem cultiva camaraderia. Cei doi bărbaţi s-au întâlnit
prima oară după ce David l-a ucis pe Goliat. Ionatan era fiul regelui Saul, un prinţ care,
asemenea lui David, avea o credinţă neînfricată în Dumnezeu. Înainte de istorica luptă directă
a lui David cu Goliat, Ionatan şi servitorul care-i purta armele învinseseră douăzeci de
filisteni. Înainte de luptă, Ionatan i-a spus slujitorului, „nimic nu împiedică pe Domnul să dea
izbăvire printr-un mic număr ca şi printr-un mare număr" (1 Samuel 14:6).
 Cuvintele lui Ionatan erau asemănătoare celor rostite de David când i-a strigat lui
Goliat: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în
Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o.
Astăzi Domnul te va da în mâinile mele" (1 Samuel 17:45-46).
Dorind să fim puri ca bărbaţi, avem de dat o luptă spirituală. Avem nevoie, prin
urmare, de camarazi a căror credinţă le permite să ne îndrume spre curăţenie, care ne mustră
când greşim şi ne mângâie când suntem descurajaţi. Auzind cuvintele lui David ca martor al
faptei sale de vitejie, Ionatan a ştiut că el era bărbatul pe care şi-l dorea ca prieten. Şi a hotărât
să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a cultiva această prietenie. Primul lucru pe care trebuie să-
l căutaţi într-un posibil camarad este devotamentul faţă de Cristos. Nu trebuie să fie perfect şi
nici nu va fi, dar va avea dorinţa de a-şi consolida relaţia cu Cristos. Angajamentul e cel care
ne va determina să facem paşi înainte înspre puritate. Vă spuneam că, cedând ispitei de a o
privi pe vecina mea, am mărturisit faptul grupului de duminică dimineaţa. Când doi dintre ei
au dezvăluit că, la rândul lor, făceau acelaşi lucru de peste un an, am ştiut că trebuie să iau o
decizie îndrăzneaţă pentru a nu cădea în aceeaşi capcană.
După acea întâlnire, am bătut la uşa vecinilor şi i-am spus soţului că noaptea târziu
câinele meu lătrase întruna (ceea ce era adevărat). I-am spus de asemenea (iarăşi adevărat) că
o vecină i-a dat de ştire soţiei mele despre un bărbat „care-i urmărea nevasta prin fereastră". I-
am spus că n-am de gând să las pe nimeni să-mi folosească gazonul pentru a-i viola
intimitatea şi că m-am gândit că, prin urmare, ar fi mai sigur dacă ar trage storurile în timpul
nopţii.
Mi-a mulţumit şi mi-a spus că, într-adevăr, soţia sa văzuse pe cineva în faţa ferestrei
într-o seară şi deci ştia că se află un maniac prin preajmă. N-a fost o vizită uşoară şi, cu toate
astea, toate dorinţele mi-au fost înfrânate. Câştigul a fost şi mai mare. Mi-a dat ocazia să-i
provoc pe amicii mei în luarea unor decizii similare - aşa cum au şi făcut.
În ultimă instanţă, aceste hotărâri au izvorât din iubirea noastră faţă de Cristos.

Dedicarea faţă de celălalt

La un moment dat pe parcursul unei relaţii va trebui să vă luaţi angajamentul că veţi

rămâne lângă prietenul vostru orice s-ar întâmpla. Acelaşi lucru l-a făcut şi Ionatan. A făcut
un legământ cu el bazat pe înţelegerea reciprocă şi pe acordul amândurora (1 Samuel 18:l-4).
Şi-au jurat să fie prieteni adevăraţi şi credincioşi unul altuia până la sfârşitul vieţii.
Ca simbol al dedicării lor, Ionatan i-a dat lui David un dar de preţ. Fiind prinţ, Ionatan
era unul dintre puţinii bărbaţi din Israel cu o sabie. Pe lângă sabie, i-a dăruit lui David şi arcul,
cingătoarea, haina şi mantaua. Ionatan i-a dăruit lui David cele mai preţioase averi ale sale.
Astfel, i-a spus în mod indirect, „Ce e al meu, e şi al tău".
Un devotament admirabil! Chiar dacă nu avem săbii, arcuri, cingători, avem, în
schimb, ceva de mare valoare pe care fi putem dărui camaradului nostru. Ceva despre care am
vorbit mai devreme: timp. Nici un dar nu e mai valoros decât propriul timp. Am descoperit că
nu e nevoie să renunţ la cantităţi uriaşe din această preţioasă avere. Dar măcar câteva
telefoane în fiecare săptămână sunt necesare. Câteva mesaje pe e-mail ca să aflu cum o mai
duc prietenii mei sunt binevenite. Trebuie să fiu disponibil dacă cineva vrea să vorbească cu
mine. Trebuie să pot lăsa totul la o parte pentru ei.
Într-o noapte am fost pus în faţa unei crize care urma să-mi schimbe viaţa din motive
aflate dincolo de voinţa mea. Vorbind cu un prieten la telefon, el a spus: „Vin să te iau mâine
dimineaţă şi vom petrece toată ziua împreună". „Dar am crezut că trebuie să iei avionul la San
Diego pentru afacerea aceea cu centrul comercial", i-am spus. „Trebuia. Dar nu mai e cazul",
a spus. „Acum vreau să fiu lângă tine". Acesta este ajutorul pe care prietenii adevăraţi şi-l
acordă unii altora.
 Ionatan a făcut-o pentru David în două moduri. Mai întâi, a intervenit pentru el. Când
tatăl lui Ionatan, regele Saul, a încercat să-l ucidă pe David, tânărul prinţ i-a vorbit tatălui său
despre nevinovăţia lui David. Mai târziu, l-a ajutat pe David să scape de mânia tatălui său (1
Samuel 19:l-7; 20:l-42).
A fost, apoi, îndemnul lui Ionatan către David de a se întoarce la Dumnezeu. Epuizat
de neîntrerupta hărţuire a regelui Saul, marele ucigaş a deznădăjduit. Căutându-şi refugiu,
David şi hoarda sa de bărbaţi s-au ascuns în dealurile pustiei Zif. Ionatan ştia că prietenul său
era nemângâiat. Şi ştia unde se ascunde. În pofida mâniei tatălui său, Ionatan l-a găsit pe
David şi i-a dat speranţă. Prinţul i-a spus prietenului său: „Nu te teme de nimic, căci mâna
tatălui meu Saul nu te va atinge. Tu vei domni peste Israel, şi eu voi fi al doilea după tine;
tatăl meu Saul ştie şi el bine lucrul acesta" (1 Samuel 23:17).
Scurta întâlnire va fi şi ultima când David îşi va vedea prietenul în viaţă. Dar ce
întâlnire! Ionatan i-a amintit lui David că Dumnezeu îl va face într-o zi împărat. Spunându-i
aceste lucruri, Ionatan a confirmat astfel că, în ciuda faptului că el era fiul împăratului, David
urma să urce pe tron. Devotamentul lui Ionatan faţă de David a şters orice sentiment de
competiţie sau gelozie. Ionatan ştia că planul lui Dumnezeu pentru el era să rămână al doilea.
Şi dacă acesta era planul lui Dumnezeu, era îndeajuns.
Menţinerea purităţii morale e o luptă zilnică, una care cere o uriaşă hotărâre şi muncă
în grup. Când simt că unul dintre prietenii mei vrea să se ascundă într-o peşteră, mă duc după
el. Când ei simt că sunt tentat să mă retrag, vin după mine. De ce? Pentru că retragerea este
primul semn al cedării. În asemenea momente, trebuie să urmăm exemplul lui Ionatan.
Trebuie să mergem după prietenii noştri şi să-i întărim întru Dumnezeu. Şi trebuie să le
îngăduim să facă acelaşi lucru şi pentru noi.
Problema este cum putem ajunge aici în privinţa purităţii sexuale.

Legătura cu sens

Cu şapte sau opt ani în urmă, discutam cu un prieten după prânz şi l-am întrebat:
„Cum te descurci cu ispita pornografiei când călătoreşti?" Intimidat de atitudinea mea directă,
a zâmbit şi s-a uitat într-o parte. „De ce mă întrebi?" „Pentru că eu, atunci când călătoresc,
sunt tot timpul ispitit. Ţin la tine şi am simţit nevoia să te întreb." „Nu mă descurc prea bine, a
spus. Dar îmi doresc."
Săptămâna care a urmat a hotărât să se alăture unui grup format din doi alţi bărbaţi
împreună cu mine pentru întâlnirea săptămânală de marţi dimineaţa. De-a lungul anilor, am
reuşit să sintetizăm câteva coordonate şi angajamente menite să ne ajute în menţinerea
purităţii.
1. Scopul meu este să devin aidoma lui Isus Cristos. Vreau să-mi ţin făgăduinţele faţă
de Dumnezeu, de soţie şi copiii mei. Vreau să fiu curat din punct de vedere sexual.
2. Îmi voi aminti întotdeauna că suntem cu toţii la fel de nesiguri şi vulnerabili în faţa
păcatului.
3. Nu voi discuta niciodată cu cineva din afara grupului despre problemele noastre
specifice decât dacă s-a comis o nelegiuire, sau cineva se află în pericol fizic.
4. Nu voi minţi niciodată faţă de un membru al grupului.
5. Voi presupune întotdeauna că toţi ceilalţi membri ai grupului simt nevoia să-şi
ascundă păcatul la fel ca şi mine. Prin urmare, le acord celorlalţi permisiunea de a-mi pune
întrebări concrete referitoare la comportamentul meu, întrebări pe care n-am voie să le
ocolesc. Acelaşi lucru se aşteaptă şi de la mine.
6. Îmi voi identifica obişnuinţele care precedă trecerea la acţiune şi le voi împărtăşi
grupului astfel încât să pot fi verificat.
Cu aceste precizări în minte, începeţi să căutaţi un prieten cu care vă puteţi întâlni.
Găsiţi pe cineva despre care credeţi că vă împărtăşeşte devotamentul faţă de Cristos. Alegeţi
pe cineva în legătură cu care aveţi sentimentul că vrea să devină pur. Întrebaţi-l dacă e
interesat să vă întâlniţi în mod regulat pentru susţinere şi încurajare reciprocă. În timpul
primei întâlniri, arătaţi-i că sunteţi interesat în cultivarea unei prietenii care să contribuie la
respectarea promisiunilor faţă de Dumnezeu, de soţie şi de copii. Arătaţi-i că aveţi nevoie de
ajutorul unui prieten pentru a deveni curat aşa cum el însuşi are nevoie.
Nu parcurgeţi decât un pas o dată. Pe măsură ce vă deschideţi arătându-i ce eforturi
faceţi, daţi-i timp să se simtă în siguranţă când va face la fel. În timp ce vorbiţi despre ispitele
cu care vă confruntaţi, amintiţi-vă că scopul vostru este acela de a vă ajuta reciproc în cazul
unui eşec. Scopul vostru este de a vă îndemna unul pe altul întru curăţenie.
Discutând coordonatele menţionate mai sus, asiguraţi-vă că nici unul dintre voi nu se
foloseşte de ele pentru a-l controla pe celălalt. Puneţi-le în discuţie. Reformulaţi-le. Asimilaţi-
le. Cu cât reuşiţi mai curând, cu atât mai bine. O dată ce amândoi le acceptaţi, veţi avea
permisiunea de a comunica mult mai deschis şi de a cerceta cu mai multă îndrăzneală.
S-ar putea să nu treacă mult până la un eventual accident. Unul dintre voi s-ar putea să
eşueze în păcat şi să-şi inventeze scuze pentru a lipsi la întâlnire. Cineva ar putea face sau
spune ceva jignitor. Atunci veţi pune, probabil, întrebarea „Ce s-a întâmplat? Totul mergea
aşa de bine".

Dincolo de „Ce s-a întâmplat?"

În astfel de cazuri, Dumnezeu conduce această relaţie din etapa prieteniei în cea a
camaraderiei. Tendinţa resimţită va fi aceea de a renunţa. Dar dacă aruncaţi prosopul în ring,
prietenia voastră va regresa, probabil, la un nivel mai superficial.
Încercaţi să urmaţi exemplul lui Isus şi al lui Petru după lepădare. Isus l-a iertat pe
Petru dându-i şansa de a fi folositor mai târziu. Ce a făcut Petru? A acceptat iertarea
Domnului şi a învăţat din propria greşeală. A devenit, de fapt, mult mai atent la ceilalţi. Şi ne
îndeamnă şi pe noi „să fiţi cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi,
smeriţi" (1 Petru 3:8). Petru învăţase pe viu valoarea acestor trăsături. Şi noi trebuie să facem
acelaşi lucru.
Dacă prietenul vostru cade în păcat, va refuza întâlnirile la fel cum le-aţi refuza şi voi
dacă aţi greşi. Nu va dori să spună ce-a făcut. Va găsi diverse scuze pentru a păstra distanţa.
Misiunea voastră, în consecinţă, este de a-l aduce înapoi. Asiguraţi-l că aveţi cele mai bune
intenţii, că sunteţi doritori să acceptaţi orice şi puneţi-i întrebarea: „Ai făcut ceva ce nu trebuia
de când ne-am văzut ultima oară?"
Dacă aşa e, încercaţi să găsiţi cauza căderii sale. Întrebaţi-l care dintre obişnuinţe l-a
atras înapoi pe „panta alunecoasă". Încercaţi să gândiţi o strategie pentru a evita repetarea
greşelii. Nu uitaţi, cheia către puritate se află în renunţarea încă din stadiile interesului şi al
obişnuinţelor. E obligaţia voastră să vă ajutaţi prietenul şi, când greşeşte, aveţi aceeaşi
obligaţie de a-l readuce pe drumul cel bun. Menirea lui e de a face aceleaşi lucruri ca şi voi.
Obligaţia lui e de a vă trata la fel.

Nu renunţaţi

I-am întrebat de curând pe bărbaţii din grupul meu de marţi dimineaţa:

— Cum credeţi că v-aţi descurca dacă n-am fi aici?
— Nu pot să-mi dau seama, a spus unul dintre ei. Altul a comentat:
— Cred că aş fi păcătuit destul de serios până acum.
E imposibil de spus în cuvinte cât de mult îi iubesc pe prietenii mei.
Mi-e greu să exprim modul în care Dumnezeu a folosit susţinerea lor şi întâlnirile
noastre în viaţa mea. Vă doresc acelaşi lucru. Şi vreau să ştiţi că nu va fi uşor. Aşa cum
spuneam în capitolul anterior, bărbaţii nu leagă uşor prietenii strânse. Va trebui să perseveraţi
până când orice barieră va fi înlăturată. Relaţiile nu evoluează de la etapa „o mână spală pe
alta" la cea a camaraderiei în câteva săptămâni. E nevoie de consecvenţă până când prietenia
voastră prinde rădăcini. Şi de-a lungul întregului proces veţi întâlni probabil dezacorduri şi
rupturi.
Îmi amintesc de povestea unui bărbat care a găsit un labrador de două luni zăcând într-
o băltoacă noroioasă sub un pod. Câinele era tăiat la cap şi picioarele din faţă îi erau umflate
în zona unde se vedea că fusese legat cu o funie. Omul s-a apropiat de căţel pentru a-l ajuta.
Când a ajuns la câţiva paşi, câinele a încetat să mai schiaune, şi-a arătat dinţii şi a mârâit.
Omul a scos o bucată de carne cu zgârciuri. S-a ghemuit în faţa câinelui, i-a vorbit cu blândeţe
şi i-a aruncat o bucăţică. După câteva minute, a putut să-l mângâie pe cap şi să-i dezlege
picioarele rănite. A dus puiul murdar acasă, i-a îngrijit rănile, i-a dat mâncare şi i-a oferit un
pătuţ cald. A doua zi, când omul s-a apropiat de câine, acesta şi-a arătat colţii şi s-a repezit să-
l muşte. Hotărât să se împrietenească cu animalul, omul i-a vorbit încet şi i-a dat o bucată de
şuncă. Zi de zi, se apropia cu multă răbdare de acesta. În sfârşit, după săptămâni întregi, în
timp ce omul nostru se uita la televizor, câinele a sărit cu labele pe scaun şi i-a lins mâna.
Câinele stătea cuminte privindu-l şi dând vesel din coadă.
Mulţi bărbaţi sunt asemenea acestui câine. Lumea i-a rănit şi i-a legat. Sunt suspicioşi
faţă de alţii şi încearcă să-i ţină la o distanţă sigură. Misiunea noastră e aceea de a ne dovedi
consecvenţi în iubirea şi bunătatea noastră. Dacă dorim un prieten adevărat, trebuie să ne
devotăm unei vieţi de loialitate şi încredere. Trebuie să avem voinţa de a îndura mârâiala şi
muşcăturile. Dacă, însă, nu cedăm, într-o zi vom vedea că avem un prieten adevărat, cineva
care se simte în siguranţă lângă noi şi împreună cu care ne simţim în siguranţă noi înşine,
cineva care ne ajută să fim puri moral. Aşa cum, la rândul nostru, vom deveni şi noi.
Evident, o altă relaţie esenţială în obţinerea purităţii este cea cu propria soţie. Acesta
este subiectul următorului capitol.

Subiecte de meditaţie

1. Care sunt cele patru etape ale prieteniei masculine? Cum se caracterizează fiecare în
parte?
2. Care e natura trecerii de la o relaţie de prietenie la una de camaraderie? Aţi avut
vreodată un prieten cu care n-aţi putut trece de această fază? Aveţi relaţii care au supravieţuit
acestei tranziţii? Care a fost rezultatul?
3. De ce au nevoie bărbaţii de camarazi?
4. Cât timp e necesar pentru a ajunge la camaraderie? De ce?
5. Ce puteţi face pentru a cultiva prietenii mai stabile?
6. Recapitulaţi care sunt coordonatele unui grup dedicat în a-i ajuta pe membri să-şi
menţină puritatea. Care dintre ele vi se pare cea mai importantă? De ce?

Capitolul 12. Sex pur

Într-o după-amiază, la o lună după căsătoria noastră, făceam curăţenie împreună cu

Cindy în apartamentul din Austin, Texas, când a sunat telefonul. Am ridicat receptorul şi, la
celălalt capăt al firului, s-a auzit vocea unei fete pe care o cunoscusem în urmă cu un an la
Dallas.
— Salut! a spus. Sunt Diana. Ne-am întâlnit acasă la Joe Glicksman, la petrecere şi ţi-
am spus că voi suna dacă ajung la Austin. Sunt aici şi speram să ieşim undeva împreună.
 — Sunt măgulit că te-ai gândit să suni, dar m-am însurat.
— A, a spus, un pic surprinsă. Bănuiesc că nu mai eşti disponibil, deci?
— Da, aşa e. Oricum, mulţumesc pentru telefon.
După ce am pus telefonul jos, mi-am dat deodată seama, la modul cel mai real cu
putinţă, că întâlnirile, sărutările, îmbrăţişările, gesturile romantice au fost rezervate exclusiv
soţiei mele pentru tot restul vieţii.
— Cine-a fost? a întrebat Cindy.
— O fată pe care am cunoscut-o mai de mult şi care voia să ieşim împreună.
Cindy a zâmbit, m-a cuprins cu braţele şi m-a strâns cu putere la piept.
— Asta e, acum stai pe tuşă.
Asta se întâmpla cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. De atunci ne-am confruntat de
nenumărate ori cu situaţii în care focul pasiunii trebuia întreţinut. Nu e greu ca, după
căsătorie, sexul să li se pară bărbaţilor plictisitor. Poate interveni plictiseala de a face acelaşi
lucru cu aceeaşi persoană la nesfârşit. Şi când se întâmplă astfel, atracţia faţă de pornografie,
aventuri extra-conjugale sau de-o noapte devine irezistibilă.
Am vorbit până acum de modul în care ne putem înfrâna pornirile sexuale dăunătoare.
Dar nu e vorba decât despre o strategie parţială. Restul depinde de relaţia cu soţia. Acest
capitol vă propune câteva idei care să readucă pasiunea în cadrul căsătoriei. Dacă sunteţi
necăsătoriţi încă, sper ca aceste observaţii să vă ofere o direcţie pentru viitor.

Îndrumările lui Dumnezeu pentru o relaţie sexuală dinamică

La prima vedere, sfaturile lui Pavel referitoare la relaţia sexuală dintre soţ şi soţie par a
fi relativ superficiale. Însă la o privire mai atentă, descoperim patru îndrumări care pot furniza
o energie sexuală semnificativă unui cuplu căsătorit.

Unu: trupul vostru aparţine soţiei

Pavel a spus, „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să
facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici
bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta" (1 Corinteni 7:3-4).
La lectura pasajului aţi putea spune, „Stai puţin. Pavel le spune soţiilor să-şi considere
trupul ca aparţinând soţilor". O observaţie justă. Aşa şi spune Pavel. Însă aceste cerinţe se
referă la soţie, nu la voi. Atitudinea ei trebuie să fie aceea prin care îşi consideră trupul ca
aparţinând vouă, soţilor. Însă ea nu trebuie să creadă că trupul vostru a fost creat pentru ea. Şi
invers. Trebuie să vă consideraţi trupul ca aparţinând soţiei. Însă nu trebuie să credeţi voi că
trupul ei e făcut pentru voi. Amândoi trebuie să vă amintiţi că sunteţi făcuţi unul pentru
celălalt.
Acesta e un mod de gândire fundamental. Presupune că energiile sexuale nu sunt
destinate nimănui altcuiva. Ele aparţin soţiei. Prin urmare, acestea ar trebui concentrate asupra
ei, nu asupra altei femei sau a unei imagini. Aşa cum am văzut în capitolul 1, e normal să vă
simţiţi atraşi de femeile frumoase. Dumnezeu v-a făcut astfel. Însă trebuie să vă impuneţi o
disciplină. Cu următoarea ocazie când vedeţi o femeie şi sunteţi ispitiţi, opriţi-vă şi spuneţi:
„Mă bucur că Dumnezeu a creat femei frumoase şi mi-a dat posibilitatea să mă bucur de
priveliştea lor. Însă aparţin soţiei mele". În loc de a da frâu liber fanteziei, folosiţi acest
moment pentru a vă îndrepta atenţia asupra soţiei. Amintiţi-vă că trupul vostru îi aparţine.
Solomon ne-a îndemnat astfel când a scris despre afecţiunea bărbatului faţă de soţie.
El a spus, „Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii
îndrăgostit necurmat de dragostea ei!" (Proverbe 5:19). Oricâţi ani ar trece de la căsătorie,
bărbatul trebuie să rămână profund pătruns de dragostea soţiei. Trebuie să-şi găsească
plăcerea numai împreună cu ea.

Doi: trebuie să satisfaceţi dorinţa sexuală a soţiei

Această realitate decurge în mod logic din cea anterioară. Dacă sunt făcut pentru soţia
mea, e de la sine înţeles că responsabilitatea mea este de a-i întâmpina nevoile sexuale. Ce mă
fascinează este că nimic nu e mai provocator pentru un bărbat decât să trezească interesul
propriei soţii. Avem noi înşine parte de plăcere atunci când oferim plăcere soţiilor noastre.
Problema este că majoritatea bărbaţilor uită că soţiile lor sunt femei. Tindem să dăm
soţiilor noastre ceea ce ne dorim pentru noi înşine. Bineînţeles că şi soţiile noastre fac acelaşi
lucru. Dacă luăm în serios îndemnul lui Pavel, trebuie să descoperim ceea ce provoacă plăcere
soţiilor noastre. Deoarece nu voi putea cuprinde într-un singur capitol tot ceea ce agreează
femeile, vă propun să urmărim câteva dintre cele mai importante modalităţi de stimulare
sexuală în scopul unui plus de bucurie în căsniciile noastre.

Rămâneţi în viteza întâi!

Fiul meu cel mai mic a învăţat de curând să conducă Mazda noastră cu cinci viteze.
Nu m-am mirat că nu i-a fost uşor cu ambreiajul. Ne amintim cu toţii de experienţa enervantă
a primelor lecţii de coordonare a ambreiajului cu acceleraţia. M-a mirat însă dificultatea cu
care a învăţat să schimbe vitezele. La început, obişnuia să schimbe din viteza întâi într-a doua
şi apoi într-a treia înainte de a avea suficiente rotaţii pe minut pentru a propulsa maşina. Ne
găseam adesea urcând pe o pantă fără a avea forţa necesară pentru a ajunge în vârf.
Cred că această analogie descrie modul în care bărbaţii simt nevoia să ajungă direct în
viteza a cincea cu o femeie înainte ca aceasta să aibă suficientă energie sexuală pentru a
ajunge la vârf. Motivul e că tahometrul nostru sexual ajunge la linia roşie după aproximativ
cinci minute şi simţim nevoia să schimbăm vitezele.
Într-o după-amiază, în timpul unui preludiu, Cindy îmi mângâia umerii, spatele, gâtul,
capul, braţele şi mâinile. Mă gândeam, „Aşa, mai bine angajam un maseur". Bineînţeles, ea
făcea ceea ce şi-ar fi dorit să-i fac eu. Pentru că motorul ei abia ajunsese la o mie de turaţii pe
minut, avea nevoie ca eu să mă mişc mai încet şi nu să schimb vitezele până la linia roşie.
Dacă doriţi să întâmpinaţi preferinţele sexuale ale soţiei, rămâneţi în viteza întâi până când ea
este cea pregătită să schimbe vitezele. Nu vă grăbiţi. Daţi-i timp să se încălzească. V-ar ajuta
să aflaţi ce-i place. Nu vă imaginaţi că îi place un lucru numai pentru că l-aţi mai făcut de o
mie de ori înainte. Întrebaţi-o ce-i face plăcere. Aflaţi în ce ritm şi unde îi place să fie
mângâiată. În acest scop, aţi putea recurge la vin joc pe care Cindy şi cu mine l-am practicat
din când în când. Vă garantez că soţia va fi încântată.
Alegeţi o seară când nu doriţi să fiţi deranjaţi. Anunţaţi-vă soţia că aveţi de gând să
faceţi dragoste cu ea aşa cum îşi doreşte. Fiecare atingere sau mişcare vor avea ritmul şi locul
pe care le alege ea însăşi. Nu uitaţi: scopul nu e satisfacţia voastră, ci a ei. Aflaţi cum îi place
să fie mângâiată peste tot.

Urmaţi-i indicaţiile

Veţi descoperi, probabil, că-i place să rămâneţi în aceeaşi viteză pentru o perioadă mai
lungă decât vă convine. Aveţi răbdare. Încetiniţi.
E uimitor faptul că şi Solomon a făcut referiri, poetice e drept, cu privire la gradul de
excitare al miresei sale şi la modul în care fluidele ei înlesnesc calea spre orgasm. Solomon
scria despre mireasa lui ca fiind „o fântână din grădină, un izvor de ape vii ce curge din
Liban" (Cântarea Cântărilor 4:15). E fermecător cum, prin inspiraţie divină, el ridică în slăvi
frumuseţea şi parfumurile îmbătătoare izvorâte din trupul înfierbântat al miresei sale
(Cântarea Cântărilor 4:13-14).
Pe măsură ce deveniţi mai eficient în stimularea sexuală a soţiei, ea va avea senzaţii
tot mai puternice. Astfel, nivelul propriei voastre plăceri va creşte. Aşa cum am amintit, nimic
nu-i provoacă mai mult pe bărbaţi decât intensitatea plăcerii soţiei. Însă trebuie să aflăm ce
provoacă această intensitate.

Orgasmul emoţional

Ar putea să vă surprindă faptul că o femeie nu trebuie să ajungă la orgasm de fiecare

dată pentru a fi satisfăcută. În timpul studiilor, soţiile studenţilor se întâlneau periodic pentru a
asista la diverse conferinţe. Au fost şi ocazii când acestora li se dădea cuvântul pentru a face
scurte mărturisiri.
După o asemenea întâlnire, Cindy a venit acasă foarte nerăbdătoare să-mi redea
cuvintele uneia dintre soţii. Tânăra femeie urcase la microfon şi anunţase că vorbele ei ar
putea înlătura, poate, o mare tensiune cu care credea că femeile se confruntă. A spus, apoi,
„Am crezut întotdeauna că orgasmul e fizic. Noaptea trecută am avut un orgasm emoţional şi
ştiu acum că acestea nu sunt, de fapt, fizice, ci emoţionale".
Am râs amândoi deoarece ştiam că, într-o zi, acea femeie va avea probabil un orgasm
fizic de zile mari şi că, atunci, se va simţi oarecum stânjenită de discursul ţinut. Pe de altă
parte, gândindu-ne mai bine, ne-am dat seama că avea dreptate. Este posibil ca femeile să
găsească plăcere adevărată în sex fără a ajunge la orgasm de fiecare dată. Pentru noi, ca
bărbaţi, acest lucru e de neînchipuit. Unul dintre motive este faptul că sexul ne oferă
eliberarea unei energii sexuale. Odată angajaţi într-un preludiu, accidentala întrerupere poate
fi chiar dureroasă. Dimpotrivă, tensiunea sexuală se acumulează gradat în cazul unei femei.
Dacă această tensiune nu ajunge la nivelul la care ea simte nevoia unui orgasm, nu forjaţi
nota.

Sex în vasul de lut

După ce aţi descoperit ritmul şi modul în care puteţi oferi plăcere soţiei, încercaţi să nu
urmaţi aceeaşi cale de fiecare dată când sunteţi împreună. Ca bărbaţi, obişnuim să adoptăm o
tehnică pe care o repetăm la nesfârşit. E în regulă, dar asiguraţi-vă că aveţi în rezervă şi alte
metode.
Una dintre acestea ar putea fi „sexul în vasul de lut". E genul de întâlnire care, pentru
a se împlini, cere toată ziua şi noaptea. Începe dimineaţa cu o îmbrăţişare prelungită şi un
sărut, urmate de promisiunea unei ieşiri la cină. Urmează o convorbire telefonică afectuoasă.
Apoi un bilet romantic şi flori / o floare.
Observaţi alternativa „flori / o floare". Am optat pentru acest mod de exprimare
deoarece am descoperit cu câţiva ani în urmă că orice gest romantic îmi aduce un nou câştig
în relaţia cu soţia mea. Şi valoarea acestuia e aceeaşi, fie că e vorba de un singur trandafir sau
de o duzină. Astfel că am decis să câştig cât mai multe puncte făcând daruri mai puţin
scumpe, însă mult mai des.
Aduceţi o floare sau un buchet. Puneţi-le într-o vază şi daţi-i soţiei un sărut. Am
descoperit de-a lungul timpului că Cindy agreează plimbările împreună cu mine. Descoperiţi
ce îi place soţiei să facă împreună cu voi şi oferiţi-i această plăcere.
Dacă aveţi copii, asiguraţi-vă că este cine să stea cu ei de-a lungul serii. Nu uitaţi că
trebuie să înlăturaţi orice presiune. În timpul cinei, spuneţi-i cât de mult o iubiţi şi ce
importanţă are în viaţa voastră, chiar dacă nu vă găsiţi cuvintele cu uşurinţă. Un citat din
Cântarea Cântărilor ales la întâmplare poate dezvălui afecţiunea şi iubirea lui Solomon faţă de
mireasa sa. Dacă nu ştiţi ce să spuneţi, iată câteva sugestii.
„Eşti frumoasă".
„Sunt fericit că împart totul cu tine".
„Ochii tăi sunt tulburători".
„Sărutul tău e dulce".
„Îmi place să-ţi privesc şi să-ţi mângâi picioarele".
„Sunt nerăbdător să te ating peste tot".
„Sunt nerăbdător să-ţi simt trupul lipit de mine".

Când ajungeţi acasă, faceţi o baie înspumată sau un duş împreună. După ce v-aţi uscat,
faceţi un masaj. În pat, amintiţi-vă - aveţi răbdare. Aşteptaţi până la viteza potrivită. Acest tip
de sex nu poate avea loc în fiecare zi sau în fiecare săptămână. Dar ar trebui să încercaţi
măcar o dată pe lună.

Sexgurmet

Pentru că nu suntem nici unul dintre noi bucătari rafinaţi, ne vedem obligaţi să
mergem altundeva pentru a savura o astfel de bucătărie. Sexul „în vasul de lut", oricât de
plăcut, are loc acasă. Aveţi nevoie, din când în când, să găsiţi, împreună cu soţia, un decor
mai romantic. Nu trebuie să fie foarte scump, însă trebuie să-i dea soţiei un sentiment
deosebit.
Pentru ultima zi de naştere a soţiei mele am rezervat, pentru a-i face o surpriză, un
apartament într-unul dintre hotelurile locale. Înainte de a ieşi la cină, am rugat-o să-şi
împacheteze nişte lucruri pentru o noapte.
Am cumpărat un buchet de flori nu foarte scumpe (valorau, totuşi, punctul câştigat) şi
am rugat un prieten să le ducă la hotel înainte de sosirea noastră. Când Cindy a intrat în
cameră, aranjamentul floral se afla deja într-o vază pe măsuţa de cafea.
Din acel moment n-a trebuit decât să am răbdare. Întreaga noapte a fost dedicată
atenţiei faţă de ea.

Sex cu microunde

Dacă doriţi să-i oferiţi soţiei sex „în vasul de lut" şi „gurmet” În mod regulat, ea va
dori, probabil, la rândul ei, să vă ofere „sex cu microunde". De fapt, e un fel pe care ea însăşi
îl poate aprecia uneori. Când nu aveţi foarte mult timp la dispoziţie, daţi-i să înţeleagă că nu
puteţi să-i oferiţi pregătirea în „vasul de lut", însă că v-ar plăcea, dacă ar fi de acord, să puneţi
câte ceva în cuptorul cu microunde.
Desigur, sexul cu microunde se prezintă în diverse ambalaje. Acestea includ contactul
propriu-zis sau doar stimularea manuală. Sunt şi alte tipuri de sex cu microunde, şi, împreună
cu soţia, sunteţi liberi să faceţi orice vă provoacă plăcere atâta vreme cât acest lucru nu aţâţă
dorinţa păcătoasă sau vă răneşte conştiinţa.
Dacă acesta e singurul fel al meniului, soţia nu va fi foarte încântată. Dar dacă ştie că
sunteţi dornic să-i oferiţi ceea ce îi e necesar, ea va fi de acord să aibă grijă de nevoile noastre
fizice chiar şi aşa.

Trei: nu trebuie să vă respingeţi soţia

În excelenta sa carte, Marte şi Venus în dormitor, John Gray notează, „Din punct de
vedere biologic şi hormonal, comportamentul sexual al bărbaţilor e mult mai intens decât al
femeilor. În mod cu totul natural, mintea lor e preocupată de acest aspect în majoritatea
timpului. Şi pentru că bărbatul şi-l doreşte atât de mult, se va simţi mereu respins atunci când
nu-l obţine".
Reacţia instinctivă în faţa respingerii este retragerea. Dispoziţia unui bărbat în
asemenea situaţii îmi sugerează aricii de mare găsiţi după maree pe coasta Oregonului. Aceste
minunate creaturi arată ca o floare deschisă. Dar atunci când îi înţepi cu un băţ în centrul
moale, aricii de mare se strâng ca un ghem.
Soţiile noastre ne pot arăta în diverse moduri dacă sunt sau nu interesate de sex. Şi
ştim cum să citim orice semnal. Se întorc spre noi sau stau cu spatele când se culcă? Se plâng
de oboseală sau ne spun cuvinte drăgăstoase? Poartă veşminte senzuale sau vechea cămaşă de
noapte din bumbac? Ne spun că trebuie să se trezească dimineaţa devreme sau nu se pune
problema somnului? Încuie uşa şi dau dramul unei melodii romantice, sau potrivesc ceasul
deşteptător? Ce se întâmplă dacă atunci când vrem să le mângâiem, ne spun: „Mă gâdili",
„Pielea mea e sensibilă în seara asta", „Nu-mi place" sau „Au!"?
Pentru că bărbaţii sunt atât de sensibili în ceea ce priveşte sexul, orice lipsă de interes
din parte soţiei e ca o înţepătură ca un atac la propriul sentiment - îl face pe acesta să se
strângă în interior. Atunci când se întâmplă astfel, bărbatul va ezita să mai facă alte avansuri.
Şi, în timp, ar putea chiar să-şi piardă interesul faţă de soţia sa.
Trebuie să înţelegem că gesturile soţiei noastre nu au, de obicei, semnificaţia unui
refuz personal. Ar putea chiar să nici nu însemne că nu-şi doresc sex. Când se întâmpla să o
întreb pe Cindy dacă mă doreşte, îmi răspundea cu „Nu ştiu". La început, am crezut că asta
înseamnă „Nu!" Dar am descoperit, mai târziu, că într-adevăr nu ştia. Astfel, în faţa
dezinteresului ei am continuat cu „Ce-ar fi să mă îmbrăţişezi un pic?" Ce era, de fapt?
Aproape întotdeauna se afla într-o dispoziţie neutră şi nu avea nevoie decât de răbdarea mea.
E adevărat, poate, că dorinţa voastră sexuală e mai puternică decât cea a soţiei. Poate că vă
doriţi să se întâmple de trei ori zi, în timp ce ea n-are chef decât de două (glumeam). Serios,
însă, diferenţele dintre atitudini pot să vă dea sentimentul respingerii. E important să înţelegeţi
că e posibil ca soţia să nu vă respingă. Nevoia ei e, pur şi simplu, mai puţin intensă decât a
voastră. Trebuie să vă daţi seama că Dumnezeu v-a lăsat împreună ştiind că soţia voastră are
nevoie de surplusul de afecţiune pe care i-l puteţi oferi datorită energiei voastre sexuale.
Indiferent de cât de respinşi sau jigniţi vă simţiţi, nu trebuie să vă îndepărtaţi de soţii.
E păcat. Trebuie să ne găsim timpul de a-i întâmpina nevoile sexuale, chiar şi atunci când
suntem tentaţi să ne înstrăinăm.

Patru: cultivaţi o legătură spirituală

Pavel spunea, „Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună
învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă
împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre" (1 Corinteni
7:5).
Am citit nenumărate cărţi despre sex şi n-am descoperit niciunde vreo observaţie
legată de acest verset. Şi, totuşi, cred că e deosebit de important pentru sănătatea sexuală a
soţilor. De ce? Pentru că relaţia voastră sexuală e menită de Dumnezeu să oglindească
uniunea spirituală. Nimic nu întăreşte viaţa unui cuplu mai puternic decât rugăciunea.
Deoarece Dumnezeu ştie acest lucru, ne spune să ne abţinem numai atunci când amândoi soţii
sunt de acord să se dedice rugăciunii, individual sau împreună. Tristul adevăr este că
majoritatea bărbaţilor se roagă foarte rar împreună cu soţiile lor. Poate pentru că se simt
inferiori spiritual faţă de soţii. Poate pentru că rugăciunile lor nu par să fie atât de profunde.
Sau poate că sunt doar ocupaţi şi nu cred că au timp suficient.
Fie că aveţi obiceiul de a vă ruga împreună cu soţia, fie că nu, vreau să vă conving să
faceţi acest experiment timp de o lună. Înainte de a vă culca, rugaţi-vă împreună cu ea în
fiecare seară. Cu alte cuvinte, nu recitaţi o rugăciune învăţată în copilărie. Vorbiţi-i lui
Dumnezeu împreună cu soţia. Vorbiţi despre nevoile vieţii, despre căsătorie, despre familie.
Dacă e pentru prima oară, veţi fi uimiţi cât de mult vă apropie acest lucru.
Apoi, stabiliţi o perioadă de abstinenţă sexuală pentru a vă putea ruga împreună.
Această perioadă trebuie raportată la frecvenţa contactelor sexuale. Dacă acestea au loc în
fiecare zi, o pauză de cinci zile va însemna mult. Dacă se întâmplă o dată pe săptămână, două
săptămâni vă vor pune la încercare voinţa. Nu prelungiţi această perioadă până acolo încât să
fiţi tentaţi de a vă satisface singuri sau de a căuta satisfacţie altundeva.
Această perioadă de rugăciune vă va aduce viaţa mai aproape de Dumnezeu şi vă va
apropia de soţie. Vă va curăţa de orice amărăciune şi vă va reînnoi dragostea. Când veţi fi din
nou împreună, sentimentul va fi acelaşi ca în luna de miere.

Bucuraţi-vă de darurile lui Dumnezeu

La a douăzeci şi cincea aniversare a căsătoriei, Cindy şi cu mine am petrecut zece zile

în Hawaii. Se aflau acolo nenumărate cupluri proaspăt căsătorite. Nu erau greu de observat
pentru că se ţineau tot timpul de mână, de braţ sau se priveau îndelung în ochi. Am hotărât să
ne comportăm la fel de-a lungul întregii excursii. La urma urmei, comportamentul nostru
făcea din noi o pereche mai îndrăgostită decât oricare alta de acolo.
Cu cât ne exprimam mai mult afecţiunea în mod fizic, cu atât sentimentul era mai
puternic. Sunt convins că nu există nimic altceva care să menţină curăţenia sexuală decât
iubirea faţă de propria soţie. Comportaţi-vă la fel ca la prima întâlnire şi veţi descoperi că
vechea pasiune e încă trează - nu trebuie decât să o alimentaţi. Majoritatea bărbaţilor
descoperă că atunci când focul din căminul de acasă arde viu, căldura focului de tabără nu mai
e atât de atrăgătoare. Misiunea noastră e de a nu lăsa niciodată acest foc să se stingă.

Subiecte de meditaţie

1. Care sunt cele patru indicaţii ale lui Pavel date în 1 Corinteni pentru o legătură
dinamică?
2. Care sunt cele trei tipuri de sex pe care le-am descris? Care sunt lucrurile pe care
trebuie să le facă un bărbat pentru a întâmpina nevoile sexuale ale soţiei?
3. Cum puteţi descoperi ce îi face plăcere soţiei?
4. Ce puteţi face pentru a aprofunda dimensiunea spirituală a relaţiei din căsătorie?

Capitolul 13. Unelte pentru locurile înguste

Ernie Bellone, care locuieşte peste drum, are mai multe unelte pe care nu le-a folosit
niciodată decât toate uneltele mele. Fără glumă. Spune că îi place să le aibă în cazul în care va
avea vreodată nevoie de ele. E uimitor cât de folositoare poate să fie o asemenea unealtă. Cu
câţiva ani în urmă, am montat o garnitură la capătul unei chei fixe pentru a rezolva o
problemă care credeam că-mi va lua cel mult treizeci de minute. Plănuiam să scot vechiul
robinet de la bucătărie şi să instalez unul nou. Nici o problemă! Totul ar fi fost foarte uşor,
doar că nu intra cheia în spaţiul îngust dintre chiuvetă şi perete. Am testat toate unghiurile
posibile, dar nu reuşeam nicicum să ajung cu capătul cheii la piuliţă.
Aşa cum vă puteţi imagina, n-a fost una dintre experienţele cele mai spirituale din
viaţa mea. Chiar când mă gândeam să renunţ şi să recurg la o metodă de neconceput - să chem
instalatorul - mi-am amintit de Ernie. După ce i-am explicat situaţia, a zâmbit: „Am un set de
unelte speciale pentru astfel de situaţii". A scos o cutie nedeschisă de pe un raft din garaj şi
mi-a dat-o. „E un set de extensii pentru cheile fixe. Tu vei fi primul care le va folosi. Ştiam că
vor fi utile într-o zi!" mi-a spus, cu un zâmbet. Trei minute mai târziu am reuşit să scot afară
prima piuliţă. Dintr-o dată, imposibila lucrare devenise o nimica toată. Unealta potrivită a
rezolvat problema colţului la care nu putusem să ajung.

Unelte uşor de mânuit

Îmi pare rău că trebuie să vă spun, însă pe măsură ce viaţa eliberată de dorinţa sexuală
îşi vede de cursul ei, vă veţi afla uneori într-un astfel de spaţiu îngust. Oricât aţi încerca, nu
veţi reuşi să rezolvaţi nimic. Ispita, dezamăgirea sau căderea vă va provoca teama că nu puteţi
trece peste momentul dificil. Şi atunci, veţi fi tentaţi să aruncaţi prosopul în ring. Apelaţi,
însă, la acest capitol. Consideraţi-l ca pe o cutie cu unelte care vă vor ajuta să ieşiţi din colţul
în care aţi fost înghesuit. Citiţi-l cu atenţie şi veţi afla unde se află fiecare unealtă. Observaţi
uneltele de care aţi putea avea nevoie mai întâi astfel încât să le puteţi găsi cu uşurinţă. Dacă
ştiţi că uneltele există, într-o zi s-ar putea să le folosiţi.

Un calendar

Un calendar vă va fi de mare ajutor. Prin intermediul acestuia, progresul va fi mai uşor

de observat. Pentru a vă ţine la distanţă de dorinţa sexuală, trebuie să trăiţi fiecare zi în parte.
Nu vă gândiţi să renunţaţi pentru o săptămână, o lună, un an. Începeţi fiecare zi cu hotărârea
nouă de a nu vă lăsa pradă dorinţelor, cel puţin pentru douăzeci şi patru de ore. La sfârşitul
fiecărei zile, marcaţi în calendar succesul înregistrat.
Dacă se întâmplă să cedaţi, subliniaţi în acest calendar ce a provocat noua cădere. În
timp, veţi observa, probabil, o anume ordine a apariţiilor tentaţiei într-o săptămână, lună sau
an. Veţi începe, de asemenea, să identificaţi tipurile de situaţii care vă ademenesc.
O dată ce aceste reveniri vor fi marcate pe calendar, veţi fi capabili să anticipaţi
perioadele de vulnerabilitate şi să le rezolvaţi cu mai multă eficienţă.

O apărătoare împotriva obişnuinţelor

O drujbă de calitate este întotdeauna prevăzută cu o apărătoare pentru a putea tăia

lemnul fără pericolul tăierii degetelor. În cazul comportamentului sexual dependent, aveţi de
nevoie de astfel de apărători. Este deosebit de important să identificaţi circumstanţele,
conversaţiile şi relaţiile care vă determină să treceţi la acţiune. Orice obiect sau întâmplare
provocatoare trebuie dotate cu astfel de apărători.
Vă puteţi crea un scut prin identificarea obişnuinţelor care provoacă gesturi manifeste
ale dependenţei şi înlăturarea lor din viaţă voastră. Folosiţi următorul tabel pentru a vă proteja
împotriva obişnuinţelor.

Obişnuinţe Cum să le evit

1.__________________________
2.__________________________
3.__________________________
4.__________________________
5.__________________________
6.__________________________
7.__________________________
1.__________________________
2.__________________________
3.__________________________
4.__________________________
5.__________________________
6.__________________________
7.__________________________

Autosugestia sănătoasă
 În timp ce dorinţa urmăreşte să vă sufoce gândurile şi sentimentele cu ruşine şi ură de
sine, trebuie să contraatacaţi cu gânduri şi cuvinte pozitive bazate pe Scriptură. Repetaţi
următoarea frază cu glas tare de-a lungul zilei: „Dumnezeu mă iubeşte necondiţionat, primesc
iubirea Lui şi nu mă resping pe mine însumi".
Cu cât o veţi repeta mai mult, cu atât mai repede o veţi şi crede. Cu cât o credeţi mai
repede, comportamentul vostru va fi cu atât mai curând în acord cu semnificaţia ei.

O echipă de susţinere

Dacă Dumnezeu ar fi vrut să trăiţi singuri, v-ar fi pus pe o insulă pustie. Dar nu e aşa.
El doreşte să ţinem unii la alţii şi să ne ajutăm pe măsură ce ne dobândim libertatea faţă de
dependenţe.
Nu uitaţi, adevărata intimitate este cel mai adevărat duşman al unei dependenţe. Aşa
cum am văzut în capitolele 10 şi 11, aveţi nevoie de un prieten care să vă iubească şi să vă
accepte, să se roage pentru voi şi să vă spună adevărul. Indicaţiile din capitolul 11 sunt
cruciale în întâlnirile cu prietenii. Primul pas în depăşirea stării de dependenţă este acceptarea
faptului, în faţa lui Dumnezeu şi a unui prieten apropiat, că sunteţi neajutoraţi. Atunci când
admiteţi că propria viaţă v-a scăpat de sub control, aceasta se va reechilibra.
Dar nu trebuie să uitaţi că dorinţele nu au dispărut pe de-a-ntregul. Ele vor reveni şi
vor încerca să vă provoace sentimentele de autonegare chiar şi după ce aţi acceptat cu
sinceritate în faţa unor prieteni că există o problemă. Când sunteţi prinşi din nou în cursă, nu
vă închideţi ca o scoică. Ori de câte ori vă negaţi chinul, vă retrageţi din faţa lui Dumnezeu şi
a acelora care vă iubesc.
E foarte important să vorbiţi deschis despre încercări şi eşecuri cu grupul care vă
susţine. Ei trebuie să înţeleagă care vă sunt obişnuinţele şi să vă încurajeze în a le evita.
Sinceritatea este antidotul negării.

Speranţă şi răbdare

Nu trebuie să vă mire dacă după câteva zile sau săptămâni de abstinenţă, dorinţa iese
din grota ei mai sălbatică decât înainte. Dependenţele sunt probleme cu rădăcini foarte adânci
şi e nevoie de timp îndelungat pentru a ne vindeca. Cuvintele lui Isaia ne încurajează: „dar cei
ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă
şi nu ostenesc" (Isaia 40:31).

Durerea

Pe măsură ce vă eliberaţi de dorinţa sexuală, e important să vă amintiţi că nu durerea

este adevăratul inamic. Durerea nu e decât o unealtă care vă va face mai puternici. Nu fugiţi
de durere şi nu încercaţi să o anesteziaţi. Nu uitaţi că dependenţa a apărut atunci când aţi
încercat să vă calmaţi durerea. În cele din urmă, ceea ce a amorţit durerea a adus, apoi, mai
multă suferinţă. În loc să fugiţi de durere, rămâneţi deasupra ei aşa cum aţi rămâne deasupra
valului. Nevoia intensă de a vă potoli dorinţa păcătoasă se va retrage până la urmă.
Nimeni nu trece prin viaţă fără să îndure greutăţi. Chiar şi apostolul Pavel a avut parte
de o durere covârşitoare când i-a fost pus un ţepuş în carne (2 Corinteni 12:7-9). Chiar dacă
nu ştim care a fost sursa durerii lui Pavel, ştim că suferinţa lui a fost imensă. L-a implorat pe
Dumnezeu să o îndepărteze de trei ori. De trei ori, Dumnezeu a refuzat. Fără a îndepărta cauza
acestei suferinţe, Dumnezeu i-a dat lui Pavel şi mai mult har.
În loc de a se mânia pe Dumnezeu, Pavel a scris, „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros
cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în
slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Cristos; căci când sunt
slab, atunci sunt tare" (2 Corinteni 12:9-10). Pavel a învăţat cum să se sprijine pe harul
dumnezeiesc în perioada sa de suferinţă. Chiar dacă durerea n-a dispărut, i-a fost însă dată
puterea necesară pentru a o îndura cu demnitate. Din fericire, acelaşi har vă poate fi dat şi
vouă. Când vă doare, rugaţi-l pe Dumnezeu să vă dea harul îndurării. Rugaţi-l să-şi manifeste
puterea prin slăbiciunea voastră.

O listă a consecinţelor şi a câştigurilor

De obicei, plăcerea trecerii la acţiune e limitată la câteva minute sau ore, însă
consecinţele se pot repercuta asupra întregii vieţi. Mulţi bărbaţi dependenţi în trecut au
descoperit că simpla comparaţie a consecinţelor acţiunilor necurate cu beneficiile abstinenţei
îi ajută să evite orice alte gesturi dăunătoare. Deschideţi la capitolul 7 din când în când şi
aduceţi completări sau revizuiţi exerciţiile descrise acolo sub titlul Alcătuiţi o listă.

Lacrimile

Bărbaţii nu plâng în public, de obicei. Unii nu plâng nici atunci când sunt singuri. Şi,
cu toate astea, lacrimile sunt unelte care ne ajută să ne vindecăm. Am citit undeva că lacrimile
sunt calea prin care trupul se eliberează de elementele chimice toxice. Lacrimile curăţă trupul
şi sufletul. Când le reţinem, îndiguim râul de emoţii care trebuie să curgă pentru ca inima să
ne rămână pură. Chiar şi Isus a plâns. Când prietenii Săi, Marta şi Maria, au plâns asupra
trupului fratelui lor Lazăr, Isus a plâns şi El (Ioan 11:35). Mâinile Sale aspre de dulgher au
şters lacrimile de pe obraz. Amintindu-vă durerile suferite, veţi simţi probabil nevoia să
plângeţi. Dezamăgirea şi-a luat tributul. Nu vă sfiiţi să plângeţi. E în regulă. Plângeţi-vă
dezamăgirile şi pierderile. Dumnezeu înţelege. În timp ce plângeţi, imaginaţi-vă că Isus vă
îmbrăţişează cu braţele Sale puternice. Dumnezeu vă iubeşte şi doreşte să vă vindece rănile.

Iertarea

Iertarea este o unealtă de nepreţuit pentru vindecare şi eliberarea de dorinţe. Există trei
dimensiuni al iertării pe care trebuie să le asumaţi.

Primirea iertării
Orice aţi fi făcut, Dumnezeu vă oferă iertarea. Indiferent de cât de îngrozitoare e
ruşinea şi cât de chinuitoare e vina, iertarea vă aparţine. Nu trebuie să vă aplicaţi pedepse la
nesfârşit pentru greşelile din trecut. Isus a murit pe cruce şi a fost pedepsit în locul vostru. A
luat asupra Sa toată greşeala şi a suferit pedeapsa meritată de voi (2 Corinteni 5:21; Romani
5:8). Trei mai zile mai târziu, El a înviat din morţi, lăsând vina şi ruşinea îngropate pentru
totdeauna.
Iertarea Sa vă stă la îndemână. Nu trebuie decât să-i spuneţi că doriţi să Îl acceptaţi şi
să-i acceptaţi iertarea (Ioan 3:16). O dată ce aţi fost iertaţi de Dumnezeu, nu e nevoie să vă
autocondamnaţi. Dacă auziţi glasul învinuirii de sine, spuneţi-vă: „Dumnezeu mă iartă şi eu
însumi mă iert".

Iertarea altora
Aşa cum v-a iertat Dumnezeu, trebuie să-i iertaţi şi voi pe cei care v-au făcut rău. Nu e
uşor, mai ales dacă rănile sunt adânci şi încă deschise. Însă vindecarea presupune înlăturarea
lor prin iertarea celor care v-au rănit.
 „Dar nu pot să-i iert", aţi putea spune. „Nu înţelegi ce mi-au făcut".
Aveţi dreptate, nu înţeleg. Şi îmi pare teribil de rău că v-a durut. Dar, cu siguranţă,
această durere n-a fost mai mare decât cea a lui Isus atunci când a fost pironit pe cruce de
romani. Şi totuşi, Fiul lui Dumnezeu i-a iertat pe ucigaşii Săi (Luca 23:34).
„Dar nu sunt Fiul lui Dumnezeu", aţi putea replica. Îmi dau seama. Însă dacă vă
întoarceţi înspre Dumnezeu, Fiul Său vă va da puterea de care aveţi nevoie pentru a ierta. E o
diferenţă între iertare şi reconciliere. Reconcilierea poate apărea când persoana care a
provocat răul îşi dă seama de gravitatea acestuia şi încearcă să dobândească iertarea. Chiar şi
atunci când reconcilierea nu se întâmplă, trebuie să iertaţi. Puteţi să iertaţi pe cineva fără a
împăca vreodată. O dată ce i-aţi spus lui Dumnezeu că îl iertaţi pe cel care v-a rănit, rugaţi-vă
pentru acea persoană de fiecare dată când vă amintiţi de acest rău. Rugăciunea e un antidot
fundamental împotriva amărăciunii şi a mâniei. De fapt, nu cred că e posibil să purtaţi
ranchiună faţă de cineva pentru care vă rugaţi neîncetat.

Căutarea iertării
E posibil să fi făcut rău altora în timpul comportamentului sexual aberant. În timp ce
rememoraţi trecutul vă veţi aminti, probabil, de oameni pe care i-aţi rănit şi de a căror iertare
aveţi nevoie. Înainte de a lua legătura cu ei, gândiţi-vă la ce veţi spune. Evitaţi să aruncaţi
vina pe ei pentru acţiunile voastre. Nimeni nu va vrea să audă pe cineva spunând ceva de
genul, „După ce m-ai minţit şi mi-ai furat banii, m-am înfuriat şi ţi-am aruncat câteva vorbe
grele. Mă poţi ierta?" Fiţi sinceri şi la obiect. Când iau legătura cu cineva căruia i-am făcut un
rău, spun astfel: „Înţeleg acum că te-am nedreptăţit. Îmi pare foarte rău. Mă poţi ierta?" Vă
sugerez să procedaţi la fel.
Îi încurajez pe oameni să recurgă la contactul personal sau la convorbirea telefonică în
astfel de cazuri. O scrisoare în care vă exprimaţi dorinţa de a fi iertaţi nu e o idee bună decât
dacă e singura modalitate de comunicare. O scrisoare poate cădea în mâini străine pricinuind
o şi mai mare durere.
Persoanele rănite sunt uneori bănuitoare în faţa încercărilor de împăcare. Ar putea
chiar să nu dorească să ierte. Nu încercaţi să-i convingeţi. Spuneţi-le că îi înţelegeţi şi rugaţi-i
să se roage pentru voi. Dacă se roagă pentru voi, va veni şi vremea când veţi primi iertarea. E
important să vă daţi seama că oamenii care vă iartă nu sunt obligaţi să-şi reînnoiască relaţia cu
voi. Nu căutaţi restabilirea totală a relaţiei. Aveţi nevoie doar de iertare. Dacă se întâmplă mai
mult, e minunat. Dar aveţi grijă să nu exageraţi în aşteptările faţă de cealaltă persoană.
Nu uitaţi, de asemenea, să cântăriţi beneficiile iertării din partea vinei persoane căreia
i-aţi greşit în raport cu necazurile pe care le-aţi putea provoca prin abordarea acelei persoane
în legătură cu greşeala săvârşită. Uneori, implică mai multă iubire acceptarea iertării lui
Dumnezeu şi atât.

Meditaţie biblică

Nimic nu mă ajută mai mult să-mi păstrez puritatea sexuală decât memorarea şi
meditaţia asupra unor versete din Biblie care au legătură cu nevoile mele. În vreme ce
dependenţa distruge, meditaţia asupra Scripturii ocroteşte adevărul din noi.
Următoarele pasaje s-au dovedit a fi foarte utile pentru mine. Oricând sunt descurajat
sau ispitit, le recitesc şi câştig siguranţă şi forţă.

Ispita
„Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi
Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci,
împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda" (2 Corinteni
10:13).
„Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe
care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc. Nimeni, când este ispitit, să nu zică: Sunt
ispitit de Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte
pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de dorinţa lui însuşi şi momit. Apoi dorinţa,
când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea" (Iacov 1:12-15).

Îngrijorarea
„Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui
Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţămiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice
pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus" (Filipeni 4:6-7).

Gândurile necurate
„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept,
tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi
orice laudă, aceea să vă însufleţească" (Filipeni 4:8).

Dorinţa
„Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din
trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său" (1 Corinteni 6:18).

Mulţumirea
„Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El însuşi a zis: 'Nicidecum
n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi'" (Evrei 13:5).

Iertarea
„Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: 'Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu
când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?' Isus i-a zis: 'Eu nu-ţi zic până la şapte ori,
ci până la şaptezeci de ori câte şapte'" (Matei 18:2l-22).
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să
ne curăţească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1:9).
„Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit!" (Psalm32:l).

Rugăciunea
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Căci orişicine
cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide" (Matei 7:7-8).

Părerea despre sine

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că
toate lucrurile s-au făcut noi" (2 Corinteni 5:17).
„Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o
făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul
acesta!" (Psalm 139:13-14).
„Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos
trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Galateni 2:20).
„Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde
Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.
Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Coloseni 3:l-3).
 Rugăciunea

Rugăciunea înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. E modul prin care rămânem legaţi de Cel
care ne dă iubirea şi acceptarea Sa împreună cu puterea de care avem nevoie pentru a ne ţine
dorinţele în frâu. Însă rugăciunile voastre nu-l obligă pe Dumnezeu să vă dea tot ce cereţi.
Aidoma unui tată care îşi refuză copilul, Dumnezeu vă poate refuza şi pe voi. Refuzul unei
cereri nu înseamnă lipsa iubirii. Toate acţiunile lui Dumnezeu sunt motivate de iubire.
Dacă rugăciunea nu intră în programul vostru, vă sugerez să vă rugaţi când conduceţi.
Opriţi radioul şi purtaţi o conversaţie cu Dumnezeu. Cu voce tare. Când acest lucru devine
obişnuit, încercaţi să găsiţi timp în fiecare zi pentru a rămâne singuri cu Dumnezeu şi a vă
ruga.
Nu uitaţi, obiectul dorinţei vă dă iluzia intimităţii. Numai intimitatea autentică cu
Dumnezeu va scoate la iveală iluzia. Isus a spus limpede că rămânem în El prin rugăciune şi
meditaţie biblică (Ioan 15:7). Dumnezeu vrea să vă bucuraţi de prezenţa Sa astfel încât nevoia
iluziei intimităţii să dispară. Consideraţi momentele de rugăciune şi lectură a Bibliei ca ocazii
de a vă apropia de Dumnezeu.

Postul

Pun problema postului cu o oarecare ezitare. Postul nu e menit curelor de slăbire. E un

instrument folosit pentru a ne concentra mintea şi spiritul asupra lui Dumnezeu, pentru a ne
nutri interior. Postul îmi îmblânzeşte inima înspre Dumnezeu şi înspre alţi oameni mai mult
decât orice altă disciplină spirituală (Isaia 58:3-11). Mă învaţă să mă opun dorinţei de
mâncare, întărindu-mi, astfel, voinţa pentru alte lucruri.
Când postiţi, încercaţi să găsiţi timp pentru o perioadă mai lungă de meditaţie biblică
şi rugăciune. Rugaţi-l pe Dumnezeu să vă îmblânzească inima şi să vă arate o cale nouă. Dacă
doriţi să postiţi, consultaţi un doctor. Trebuie să fiţi siguri că aveţi acordul doctorului şi urmaţi
toate indicaţiile pe care acesta vi le poate oferi.

Jurnalul

Încerc, în fiecare zi, să notez în jurnal. Nu înseamnă că scriu pagini întregi de poezie,
ci că urmăresc să reţin evenimentele cele mai importante ale zilei pentru a-mi descrie starea
spirituală. Încerc, de asemenea, să scriu o rugăciune sau două astfel încât să mă pot întoarce la
ele când vor fi fost ascultate.
Un jurnal e modul concret de a-ţi hrăni natura spirituală. Nu uitaţi, dependenţa vă
distruge fiinţa lăuntrică. Meditaţia biblică, rugăciunea, postul şi completarea unui jurnal vă
întăresc spiritul ajutându-vă să aveţi o intimitate mai profundă cu Dumnezeu.

Masturbarea

Chiar dacă majoritatea bărbaţilor admit să se masturbeze cel puţin din când în când,
mulţi nu sunt siguri de implicaţiile morale ale acestei practici. Subiectul ar putea fi tratat cu
mai multă uşurinţă dacă Biblia ne-ar oferi o regulă definitivă privitoare la acest aspect. Nu e
aşa. La fel ca în multe alte cazuri, atunci când Dumnezeu nu defineşte o problemă direct,
oamenii dezvoltă opinii diferite.
De exemplu, David Wilkerson, în cartea sa Aceasta e iubirea? spune: „Masturbarea nu
e un dar dumnezeiesc pentru impulsurile sexuale. Masturbarea nu e un comportament moral şi
nu e iertată în Scripturi... Masturbarea nu e o distracţie nevinovată". Pe de altă parte, Charlie
Shedd, o autoritate creştină respectată în domeniul sexologiei numeşte masturbarea un „dar de
la Dumnezeu".
Cei care cred că masturbarea e un comportament greşit încearcă să aducă argumente
prin referirea la personajul Onan din Vechiul Testament. După moartea fratelui său, Onan a
avut responsabilitatea de a dărui un copil văduvei fratelui său, Tamar (Geneza 38:8-10;
Deuteronom 25:5-6). Se pare că Onan voia o legătură trupească cu Tamar, dar nu voia să aibă
copii. Pentru a o împiedica să rămână însărcinată, „vărsa sămânţa pe pământ ori de câte ori se
culca cu nevasta fratelui său" (Geneza 38:9). Comportamentul lui Onan a fost într-atât de
neplăcut lui Dumnezeu încât Domnul i-a luat viaţa (Geneza 38:10).
Chiar şi o lectură neaprofundată a acestui pasaj dezvăluie faptul că nu are nimic de a
face cu masturbarea. Dumnezeu nu l-a pedepsit pe Onan pentru masturbare. L-a pedepsit
pentru că s-a folosit de Tamar pentru a-şi satisface dorinţa sexuală fără a-şi îndeplini
responsabilitatea faţă de fratele său.

Când e masturbarea greşită?

Opinia mea e că masturbarea este amorală. În anumite situaţii, e un comportament

acceptabil. În altele e cu desăvârşire greşit. Citind Scripturile, am notat trei coordonate menite
să ajute la clarificarea corectitudinii sau erorii unui comportament.

Testul gândului

În Matei 5:28 Isus a spus, „Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie, ca s-o
poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui". În vreme ce actul masturbării poate fi amoral,
fantezia sexului cu altcineva decât soţia este în mod cert greşită. Cuvintele lui Isus indică
faptul că masturbarea e greşită atunci când e însoţită de lectura unui material pornografic. Din
nou, nu actul masturbării este greşit, ci gândurile care îl însoţesc.

Testul autocontrolului

Masturbarea obsesivă este de asemenea păcătoasă.

Cu câţiva ani în urmă, un tânăr mi-a spus că se masturbează de patru sau cinci ori pe
zi. Întreaga sa viaţă se învârtea în jurul acestei probleme, unde şi când să se masturbeze. Chiar
dacă acest caz e extrem, există alţi bărbaţi care descoperă că nu pot rezista îndemnului. În 1
Corinteni 6:12, Pavel scria, „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos;
toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine". În timp ce
masturbarea poate să nu fie greşită, e greşit să ne lăsăm viaţa controlată de obişnuinţa
obsesivă sau dependentă.

Testul iubirii

În timpul unei şedinţe de consiliere, o femeie a izbucnit: „Bill Shawn nu mai vrea să
facem dragoste. Când ne-am căsătorit asta era totul pentru el. Acum, facem dragoste o dată pe
lună şi numai după ce-l rog". Într-o întâlnire privată, Shawn mi-a spus, „E mai uşor să citesc
ceva pornografic şi să mă masturbez. Fac lucrul ăsta de ani întregi. Mă scuteşte de agitaţia
grijii pentru nevastă".
Aş fi vrut să-i pot spune lui Bill că are un comportament ciudat. Însă, de fapt, bărbaţii
preferă satisfacţia sexuală fără intimitate şi renunţare de sine. Evident, atunci când
masturbarea seacă energia sexuală a unei persoane, soţia va suferi consecinţele.
Am văzut, în capitolul anterior, că apostolul Pavel le-a poruncit soţilor să întâmpine
nevoile sexuale ale soţiei (1 Corinteni 7:3). E greşit din partea unui bărbat să se masturbeze
când acest lucru îl împiedică să satisfacă nevoile soţiei.

Când e masturbarea acceptabilă?

Există tot atâtea situaţii câţi bărbaţi. Ar fi imposibil şi nesăbuit din partea mea să
încerc să surprind toate ipostazele. Cred că cele trei teste pe care le-am menţionat oferă o
schemă aplicabilă în majoritatea situaţiilor. Întrebaţi-vă:
1. „Comportamentul meu implică gânduri necurate?"
2. „Pot să-mi controlez comportamentul sau sunt controlat de dorinţe?"
3. „Comportamentul meu mă împiedică să satisfac nevoile sexuale ale soţiei?"
În ultimă instanţă, fiecare dintre noi trebuie să decidă înaintea lui Dumnezeu dacă
atitudinile şi acţiunile noastre îi sunt plăcute sau nu.

Recăderea

Aş vrea să vă pot garanta că nu veţi cădea niciodată din nou în păcat. Nu pot. Dar dacă
vă poticniţi, nu renunţaţi la căutarea eliberării.
Aţi putea fi tentaţi să gândiţi: „ Acum că am eşuat, pot la fel de bine să renunţ".
Trebuie să evitaţi un astfel de mod de gândire distructiv! Dacă recădeţi, ridicaţi-vă din nou.
Nu va trebui să luaţi totul de la început. Concentraţi-vă asupra faptului că aţi rezistat o vreme
fără desfrâu. Faceţi în aşa fel încât dezamăgirea să vă amintească cât de vulnerabili sunteţi şi
cât de mult depindeţi de Dumnezeu. Să vă amintească de situaţiile pe care trebuie să le evitaţi.
Dumnezeu v-a iertat. Trebuie să-i acceptaţi iertarea şi să mergeţi mai departe. Dacă
Domnul Universului v-a iertat, nu trebuie să sfârşiţi în autocondamnare.

Un ultim gând

Aş vrea să putem vorbi, doar noi doi, despre cum poţi pune în practică ceea ce ai
învăţat. Bineînţeles că nu e posibil. Aşa sunt făcute cărţile.
Dar înainte de a ne despărţi, vreau să-ţi reamintesc că nimic în viaţă nu poate înlocui
apropierea intimă de Dumnezeu, de soţia ta, de prietenul tău. În cele din urmă, o viaţă curată
este o viaţă a legăturilor noastre cu cei pe care îi iubim cel mai mult şi cu cei care ne iubesc
cel mai mult. Nu uita. Şi, mai ales, nu uita că Dumnezeu e de partea ta.

Subiecte de meditaţie

1. Revedeţi acest ultim capitol şi notaţi uneltele de care credeţi că veţi avea nevoie în
viitor.
2. Alegeţi un verset din Scriptură care vă ajută cel mai mult şi meditaţi asupra lui timp
de o săptămână, rugându-l pe Dumnezeu să aveţi experienţa realităţii pe care acest verset o
reprezintă. Încercaţi să memoraţi pasajul.
3. Pe care dintre ideile acestui capitol le veţi pune în practică mai întâi? De ce?

Note

1. Tim Allen, Don't Stand Too Close to a Naked Man (New York: Hyperion, 1994),
53-54
2. Mike Mason, The Mystery of Marriage (Portland, Ore.: Multnomah Press, 1985),
115.
3. Ibid.,114.
 4. S. Craig Glickman, A Song for Lovers (Downers Grove, Ill.InterVarsity Press,
1976), 21.
5. Ibid., 24-25.
6. Judson Poling and Bill Perkins, The Journey (Grand Rapids: Zondervan, 1996), 3.
7. H. Eist and A. Mandel, „Family Treatment of Ongoing Incest Behavior", Family
Process (1967), 7:216.
8. Patrick Carnes, Out of the Shadows (Minneapolis: CompCare, 1983), 160.
9. Ibid.,27.
10. Craig Nakken, The Addictive Personality (New York: Harper & Row, 1988), 24.
11. Eugene H. Peterson, The Message (Colorado Springs: NavPress, 1993,
1994,1995), 375.
12. John Bradshaw, Healing the Shame That Binds You (Health Communications), 12-
13.
13. M. Scott Peck, People of the Lie (New York: Simon & Schuster), 76.
14. Ibid.,76.
15. John Bradshaw, Bradshaw on the Family (Deerfield Beach, 111.: Health
Communications, 1988), 163-64.
16. Ibid.,165.
17. Claude M. Steiner, Scripts People Live (New York: Grove Press, 1974).
18. Abraham Twersky, Addictive Thinking (San Francisco: Harper & Row, 1990), 79-
80.
19. Allen, Don't Stand Too Close, 84.
20. Ibid., 86-87.
21. „In Search of the Real Bill Gates", Time (January 13,1997).
22. „Billionaire Gates to Give Away Fortune in His Fifties", Orlando Sentinel (June
3,1993).
23. „In Search of the Real Bill Gates", 56.
24. Herb Goldberg, The Hazards of Being Male (New York: New American Library,
1976), 115.
25. Goldberg, The Hazards of Being Male, 133.
26. Ibid., 136-37.
27. John Gray, Mars and Venus in the Bedroom (New York: HarperCollins,1995) 86.
28. David Wilkerson, This Is Loving? (Ventura, Calif.: Gospel Light, 1972), 40; as
quoted by Jim Burns, Radial Respect (Eugene, Ore.: Harvest House, 1991), 158.
29. Charlie Shedd, The Stork Is Dead (Waco, Tex.: Word, 1968), 83; as quoted by
Burns, Radial Respect, 159.
 CUPRINS
ISPITIREA DREPŢILOR.............................................................................................1
PARTEA I : Sensul luptei..........................................................................................................1
Capitolul 1. De ce trupul gol al femeii arată atât de bine........................................................1
Capitolul 2 . De ce alte femei arată mai bine..........................................................................8
Capitolul 3. Sunt prins si nu am scăpare...............................................................................15
PARTEA A II A: Acceptarea luptei.........................................................................................22
Capitolul 4 . Ridică steagul alb.............................................................................................22
Capitolul 5 . Scoate totul la lumină.......................................................................................27
Capitolul 6 . Familia de origine............................................................................................33
PARTEA A III A : Dobândirea libertăţii..................................................................................41
Capitolul 7. Alegerea stăpânului...........................................................................................41
Capitolul 8. Învierea..............................................................................................................48
Capitolul 9. Dincolo de cercul vicios al dependentei............................................................54
PARTEA A-IV-A : O viaţă în libertate până la sfârşit.............................................................60
Capitolul 10. Cât de dificilă poate fi o îmbrăţişare...............................................................60
Capitolul 11. Arta pierdută a camaraderiei...........................................................................65
Capitolul 12. Sex pur............................................................................................................72
Capitolul 13. Unelte pentru locurile înguste.........................................................................78
CUPRINS..................................................................................................................................88