UNIVERSITATEA ”PETRE ANDREI” DIN

IAȘI
FACULTATEA DE DREPT

Conf. univ. dr. Constantin MANOLACHE

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

SUPORT DE CURS
2020-2021

1
 ÎNDRUMĂRI METODICE
PRIVIND STUDIEREA, ÎNVĂŢAREA ŞI EVALUAREA ACESTUI CURS

Cursul “Dreptul Uniunii Europene” din cadrul Universității “Petre Andrei” din Iași,
Facultatea de drept, se referă la funcționarea sistemului juridic la nivelul Uniunii Europene,
după aprobarea Tratatului de la Lisabona, precum și la modalitățile de elaborare ale altor acte
normative din acest domeniu in cadrul instituțiilor europene. Denumirea cursului „Dreptul
Uniunii Europene”, este de actualitate în conformitate cu noutățile aduse de Tratatul de la
Lisabona și este complementară cu celelalte denumiri similare, în evoluția juridică a
Tratatelor Uniunii Europene, cum ar fi: „Dreptul comunitar”, „Dreptul european”.1

OBIECTIVELE DIDACTICE ALE CURSULUI:

 Oferirea unei înțelegeri globale a sistemului juridic al Uniunii Europene, în evoluția sa, de
la ideea de Comunitate la cea de Uniune, cu evidențierea unor aspecte pozitive ale acestui
proces, dar și cu prezentarea unor lipsuri, tergiversări și neîmpliniri din acest domeniu;
 Dotarea cu tehnici și instrumente de analiză cognitivă și experiențială care să permită
analiza și abordarea în spirit critic a problemelor juridice ale Uniunii Europene;
 Familiarizarea cu consultarea textelor juridice la nivel european și, în special, cu
prevederile cuprinse în tratatele Uniunii Europene.

METODE DE ÎNVĂȚARE:

 Studierea bibliografiei recomandate: lucrări de referință, lecturi obligatorii, surse

internet, cursul elaborat de facultate, alte materiale didactice;
 Analize comparative interdisciplinare pe probleme juridice ale Uniunii Europene;
 Discutarea unor articole de actualitate despre noutățile de natură juridică pe măsura
avansării cursului și a temelor predate.

EVALUAREA ÎNSUȘIRII CURSULUI:

Pentru examenul la disciplina „Dreptul Uniunii Europene”, subiectele vor fi stabilite

de către profesor.

BIBLIOGRAFIE:

 LECTURI OBLIGATORII:

o Cursul elaborat la nivelul Facultății de drept “Dreptul Uniunii Europene”

o Tratatul Uniunii Europene (T.U.E.)
o Tratatul de funcționare a Uniunii Europene (T.F.U.E.)
o Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene

 SURSE INTERNET:

 UE - http://europa.eu./
 Portalul "Your Europe" - http://europa.eu.int/youreurope/
 Centrul de Informare al Comisiei Europene în România –
http://www.infoeuropa.ro/
1
Referințele bibliografice de la subsol se dau de către autorul cursului la cererea solicitantului, pentru a se
respecta prvederile legii proprietății intelectuale.
2
 Misiunea României pe lângă UE - http://www.roumisue.org/
 Centrul Român de Informare de la Bruxelles - http://www.roinfocentre.be
 Euro Info Center RO 828 - http://www.euroinfo.ccivl.ro/
 Preşedinţia în exerciţiu a UE - http://www.eu2006.fi/
 EUexpans - http://www.euexpans.com/
 EurActiv - http://www.euractiv.com/

CONȚINUTUL CURSULUI

Cursul “Dreptul Uniunii Europene” este structurat pe următoarele teme:

TEMA 1: TRATATELE UNIUNII EUROPENE............................................................p. 4

TEMA 2: PROCESUL DE CONSTITUȚIONALIZARE A UNIUNII EUROPENE..p. 10

TEMA 3: STRUCTURI JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE................................p. 21

TEMA 4: ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE..........................................p. 25

TEMA 5: PROCEDURI DE ADOPTARE A ACTELOR JURIDICE ALE

UNIUNII EUROPENE.......................................................................................p. 34

TEMA 6: LOCUL DREPTULUI UNIUNII EUROPENE ÎN ANSAMBLUL

SISTEMULUI JURIDIC EUROPEAN............................................................p. 43

SPEȚE JURIDICE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ.....................................................p. 49

3
 TEMA 1: TRATATELE UNIUNII EUROPENE

De la Tratatul de la Paris la Tratatul de la Lisabona, prin tratatatele de la Roma,

Maastricht, Amsterdam și Nisa

Sistemul juridic al Uniunii Europene (U.E.) face parte integrantă realității politice și
sociale europene. În fiecare an, tratatele Uniunii Europene sunt la originea numeroaselor
decizii care influențează, direct sau indirect, strategiile de dezvoltare ale Statelor membre și
bunăstarea cetățenilor lor. De mult timp, europenii nu sunt numai cetățeni ai orasului lor,
localității lor sau a națiunii lor, ci sunt și cetățeni ai Uniunii Europene. Acesta este unul din
motivele importante pentru care cetățenii U.E. trebuie să fie informați și să cunoască ordinea
juridică europeană care privește viața lor de zi cu zi. Pentru a înțelege sistemul juridic al
Uniunii Europene, este necesar să se aibă în vedere două aspecte. În primul rând, textele
tratatelor trebuie cunoscute la valoarea lor și aplicate cu rigurozitate în practica judiciară. În al
doilea rând, conceptele juridice la nivel european trebuie să răspundă situațiilor concrete ale
Uniunii Europene.
La scurt timp după sfârșitul celui de-al doilea Război mondial, funcționarea statală și a
vieții politice și sociale din țările europene erau bazate, exclusiv, pe constituțiile și legile
naționale. Aceste documente juridice fixau norme de conduită pentru cetățeni și instituțiile
statului, care trebuiau să fie respectate. Având în vedere declinul economic și politic al
Europei, se punea problema renașterii și relansării unei noi ordini juridice europene.
Eforturile de unificare europeană de după război a dus la crearea a numeroase organizații
internaționale, constituite în trei mari grupuri: a) organizațiile euroatlantice (Organizația
Europeană de Cooperare Economică - O.E.C.E.; Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord - N.A.T.O.; Uniunea Europei Occidentale - U.E.O); b) organizațiile europene
(Consiliul Europei; Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – O.S.C.E.) c)
Uniunea Europeană.

1. Prima grupă: organizațiile euroatlantice (Organizația Europeană de Cooperare

Economică - O.E.C.E.; Organizația Tratatului Atlanticului de Nord - N.A.T.O.; Uniunea
Europei Occidentale - U.E.O)

Organizațiile euro-atlantice s-au creat din alianțele încheiate după al doilea Război
mondial între Statele Unite ale Americii și Europa. De aceea, prima organizație de acest fel a
fost Organizația Europeană de Cooperare Economică – O.E.E.C., înființată în anul 1948, în
cadrul initiativei Statelor Unite ale Americii. Astfel, George Marshall, ministrul amercian de
externe de atunci, a invitat statele europene, în anul 1947, să își unească eforturile lor pentru
reconstrucția economică, promițându-le în acest sens sprijinul american, concretizat în
„Planul Marshall”, punând bazele unei reconstrucții rapide a țărilor din Europa de Vest.
Misiunea inițială a O.E.E.C. a fost de a liberaliza comerțul între statele europene occidentale.
Dar, în I960, membrii O.E.E.C., în frunte cu Statele Unite ale Americii și Canada, au convenit
să extindă domeniul de aplicare al asistenței și pentru țările în curs de dezvoltare, fapt care a
dus la transformarea acestei organizații cu un nou nume: Organizația de Cooperare și
Dezvoltare Economică – O.C.D.E.
În aprilie 1949 s-a înființat N.A.T.O., ca pact militar a statelor Europei occidentale cu
Statele Unite ale Americii și Canada. Totodată, Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) a fost
înființată în anul 1954, prin Tratatul de la Bruxelles, pentru a consolida cooperarea în
domeniul politicii de securitate și apărare între statele europene occidentale: primele țări fiind
Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, la care s-au alăturat mai târziu fosta
Republică Federală a Germaniei și Italia, urmate apoi de Grecia, Spania și Portugalia. Astfel,
prin U.E.O., în anul 1954, s-a marcat începutul politicii de securitate și apărare în Europa, cu

4
responsabilități de apărare colectivă, care apoi au fost transferate la Uniunea Europeană după
dizolvarea U.E.O., în anul 2012.
2. Grupa a doua: organizațiile europene (Consiliul Europei; Organizația pentru
Securitate și Cooperare în Europa – O.S.C.E.)

Organizațiile europene care compun al doilea grup se caracterizează prin structuri care
permit ca un număr mare de state să coopereze între ele în cadrul acestora. În acest grup se
include Consiliul Europei, organizație politică creată la 5 mai 1949. Statutul Consiliului
Europei prevede înființarea, în plan european, a unei federații sau a unei uniuni de state, dar
nu se referă la nici transfer și nici un exercițiu în comun în ceea ce privește suveranitatea
națională. Consiliul Europei ia decizii cu privire la toate aspectele importante pe baza votului
unanimității. Astfel, orice stat poate bloca adoptarea unei decizii prin „veto”, regulă care, de
asemenea, se regăsește în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite
(O.N.U.). Drept urmare, Consiliul Europei rămâne, în concepția sa, o structură de cooperare
internațională. El a contribuit la încheierea a numeroase acorduri și convenții în domenii
referitoare la economie, cultură, politică socială și de drept. În acest sens, cel mai cunoscut
document este Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, semnată la 4 noiembrie 1950. Această convenție a prevăzut să se stabilească în
statele membre, nu numai un nivel minim de protejare a drepturilor omului, ci, mai ales,
realizarea unui sistem de garanții juridice care să permită instituțiilor europene - Comisia
Europeană și Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg – să condamne, în
cadrul acestor dispoziții legale, încălcările drepturilor omului în statele membre.
În acest grup face parte și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.),
înființată în 1994, prin transformarea funcțională și structurală a fostei Conferințe pentru
Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.), care și-a început activitatea în anul 1975. Drept
urmare, O.S.C.E. respectă principiile și obiectivele definite prin Actul final de la Helsinki din
1975 și Carta de la Paris din 1990, cum ar fi: promovarea măsurilor de consolidare a
încrederii între statele europene, stabilirea unui "sector de securitate", destinat să contribuie la
rezolvarea conflictelor prin mijloace pașnice.

3. Grupa a treia: Uniunea Europeană

Grupa a treia de organizații eruopene se referă direct la Uniunea Europeană. În

comparație cu asocierile clasice între state, noutatea fundamentală constă în faptul că Statele
membre au renunțat la o parte din suveranitatea în favoarea Uniunii Europene, dotând-o pe
aceasta cu puteri proprii și independente. În exercitarea competențelor sale de putere, Uniunea
Europeană ia decizii prin instituțiile sale, în raport de situațiile concrete din Statele membre.
Piatra de temelie a construcției Uniunii Europene este Declarația Schuman din 9 mai 1950,
după numele Robert Schuman, fost ministru francez de externe, care, împreună cu Jean
Monnet, au prezentat Planul de unificare a industriei cărbunelui și oțelului într-o Comunitate
Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.). Acest demers a fost o inițiativă istorică în
favoarea unei "Europe organizate și dinamice", "orientată spre civilizație", și fără de care
"pacea mondială nu putea fi garantată." Planul Schuman” a devenit realitate la data de 18
aprilie 1951, când la la Paris, cele șase state fondatoare - Belgia, fosta Republică Federală a
Germaniei, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda – au elaborat și semnat Tratatul de instituire a
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), deseori numit și „Tratatul de la
Paris”, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Această comunitate, proiectată să funcționeze
cincizeci de ani, a fost integrată în Comunitatea Europeană la 23 iulie 2002, la expirarea
termenului prevăzut. Câțiva ani mai târziu, aceleași șase state au instituit, prin Tratatele de la
Roma din 25 martie 1957, Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice ( C.E.E.A. sau Euratom), tratate intrate în vigoare la la 1
ianuarie 1958.

5
Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht a marcat o nouă etapă în procesul de
uniune politică europeană. Acest tratat, semnat la 7 februarie 1992 în Maastricht, a intrat în
vigoare abia la 1 noiembrie 1993, din cauza mai multor obstacole privind ratificarea sa
(populația Danemarcei a fost de acord cu ratificarea după un al doilea referendum și, în
Germania, s-a făcut o plângere constituțională împotriva aprobării tratatului de către
Parlament). Important este faptul că Tratatul de la Maastricht a marcat "o nouă etapă în
procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei" și constituie actul
fondator al Uniunii Europene, fiind un pas decisiv în crearea unei ordini constituționale
europene.
O altă etapă importantă în definirea Uniunii Europene a fost dată de Tratatele de la
Amsterdam și de la Nisa, intrate în vigoare, primul la 1 mai 1999 și al doilea la 1 februarie
2003. Obiectivul acestor tratate a fost de a dezvolta puterea de acțiune a Uniunii Europene,
într-o entitateeuropeană lărgită prin trecerea extinsă de la cincisprezece State membre la
douăzeci și șapte State membre. Ambele tratate au determinat înfăptuirea unor reforme
instituționale, au evidențiat voința politică de a aprofunda procesul de integrare europeană.
Pe acest fond al reformelor ordinii juridice europene, s-au multiplicat și criticile și tensiunile
între teoreticienii integrării, ceea ce a determinat deschiderea unei dezbateri privind viitorul
Uniunii Europene și structura sa instituțională. Această dezbatere s-a finalizat cu aprobarea
Declarației privind viitorul Uniunii Europene de către șefii de stat sau de guvern la 15
decembrie 2001, la Laeken, Belgia. Drept urmare, Uniunea Europeană s-a angajat să devină
mai democratică, mai transparentă și mai eficientă și să deschidă calea pentru elaborarea unei
Constituții a Europei. O primă etapă în realizarea acestui obiectiv a fost redactarea unei
Constituții a Uniunii Europene, prin Convenția privind Viitorul Europei, prezidată de fostul
președinte al Republicii Franceze, Valéry Giscard d'Estaing. Astfel, la 18 iulie 2003, fostul
președinte francez a prezentat oficial, în numele Convenției, proiectul "Tratatului de instituire
a unei Constituții pentru Europa", care să fie trimisă președintelui Consiliului European. După
aderarea celor zece noi state membre la Uniunea Europeană la 1 mai 2004 și alegerile pentru
Parlamentul European din mijlocul lunii iunie 2004, acest proiect a fost adoptat de către șefii
de stat sau de guvern, în perioada 17-18 iulie, la Bruxelles.
Acest proiect constituțional, însă, a eșuat în cursul procesului de ratificare. După
primele voturi pozitive ale treisprezece State membre dintre cele douăzeci și cinci, Tratatul
Constituțional al Uniunii Europene a fost respins prin referendumuri: în Franța (54.68% de
voturi împotrivă la o rată de participare de 69.34%) și în Olanda (61,7% de voturi la o rată de
participare și de 63%), pe parcirsul anului 2007.
După o perioadă de reflecție de aproape doi ani, s-a elaborat un nou pachet de reforme
instituționale europene, care a însemnat, din punct de vedere oficial, sfârșitul proiectului
Constituției europene. A urmat după acest eșec constituțional realizarea unor noi reforme
radicale cuprinse sub denumirea Tratatului de la Lisabona, proces care a adus modificări
fundamentale în tratatele existente (Maastricht, Amsterdam și Nisa), în scopul creșterii puterii
de acțiune a Uniunii Europene în interior și exterior, consolidării legitimității democratice și
ameliorării eficacității acțiunii U.E. Elaborarea Tratatului de la Lisabona a avansat foarte
repede. Această realitate a fost determinată de voința șefilor de stat sau de guvern la
Reuniunea Consiliului European de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007, care a stabilit în
detaliu, în Concluziile sale, cum și în ce măsură prevederile negociate pentru Tratatul
constituțional ar putea să fie integrate în tratatele existente. În acest sens, ei au procedat de o
manieră atipică, neraportându-se, ca de obicei, la misiunile generale, după care acestea să fie
transformate în dispoziții concrete de către o Conferință interguvernamentală (18-19
octombrie 2007) . Mai mușt, ei au definit structura și conținutul modificărilor, stabilind textul
exact al unei dispoziții. Cele mai mari controverse s-au desfășurat pe următoarele chestiuni:
stabilirea competențelor între Uniunea Europeană și Statele membre; dezvoltarea politicii
externe și de securitate comună (P.E.S.C.), noul rol al parlamentelor naționale în procesul de
integrare, cuprinderea Cartei drepturilor fundamentale în legislația Uniunii Europene;
cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. Conferința intergouvernementală,
6
convocată în 2007, a avut astfel mai puțin spațiu de manevră și nu a fost împuternicită, decât
să transpună tehnic în aplicare schimbările deja făcute și dorite. Rezultatele acestei conferințe
auu fost consfințite politic pe timpul Reuniunii Consiliului European care a avut loc simultan
în Lisabona. În cele din urmă, la 13 decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona a fost semnat în
mod oficial în capitala Portugaliei de către șefii de stat sau de guvern din cele douăzeci și
șapte de State membre ale U.E. Cu toate acestea, procesul de ratificare a acestui tratat s-a
dovedit a fi extrem de dificil. Tratatul de la Lisabona, spre deosebire de Tratatul
Constituțional, a reușit să treacă obstacolele de ratificare în Franța și Olanda, dar a eșuat în
Irlanda cu ocazia primului referendum din 12 iunie 2008 (53,4% voturi de "nu", cu o rată de
participare de 53,1%). Numai după ce s-au obținut unele garanții juridice pentru cetățeni
irlandezi, a fost organizat un al doilea referendum, în octombrie 2009, pentru a se vota din
nou pe Tratatul de la Lisabona. De această dată, populația irlandeză a aprobat tratatul cu o
largă majoritate (67,1% de voturi "da", cu o rată de participare de 59%). Rezultatul pozitiv al
referendumului din Irlanda a deschis calea de ratificare a Tratatului de la Lisabona în Polonia
și Republica Cehă. Președintele ceh Vaclav Klaus a condiționat semnarea instrumentului de
ratificare, după ce s-au dat garanții că "decretele Benes" din 1945, care au exclus revendicările
teritoriale asupra vechilor teritorii germane situate în Republica Cehă, să nu fie afectate de
Tratatul de la Lisabona și, în special, de Carta Drepturilor Fundamentale. După ce s-a
identificat o soluție în acest sens, președintele ceh a semnat actul de ratificare la 3 noiembrie
2009. Astfel, procesul de ratificare a fost finalizat în ultimul stat membru din cele douăzeci și
șapte, ceea ce a permis ca Tratatul de la Lisabona să intre în vigoare la 1 decembrie 2009.
Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană au fuzionat într-o
singură entitate funcțională: Uniunea Europeană. Astfel,termenul de "Comunitate" a fost
înlocuit peste tot cu noțiunea de "Uniune".
În esență, dreptul Uniunii Europene este marcat de următoarele trei tratate: Tratatul
Uniunii Europene (T.U.E.), Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (T.F.U.E.), Tratatul
de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom).
Tratatul Uniunii Europene (T.U.E. sau Tratatul de la Maastricht) a fost complet
remaniat, fiind cuprins în șase părți: "Dispoziții comune" (I), "Dispoziții privind principiile
democratice" (II), "Dispoziții privind instituțiile" (III), "Dispoziții privind coopeările
consolidate " (IV), "Dispoziții generale referitoare la acțiunea externă a Uniunii și dispozițiile
specifice privind politica externă și de securitate comună "(V), " Dispoziții finale "(VI).
Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (T.F.U.E.) este ieșit din Tratatul de instituire a
Comunității Europene (Tratatul de la Roma) și îi respectă, în esență, structura acestuia.
Principalele modificări aduse se referă la acțiunea externă a U.E. și introducerea de noi
capitole cu privire la la politica energetică, cooperarea polițienească și judiciară în materie
penală, spațiu de sport și turism.
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau
Euratom) a fost obiectul unor modificări punctuale, în special în protocoalele care au fost
adăugate la Tratatul de la Lisabona. Tratatul Uniunii Europene (T.U.E.) și Tratatul de
Funcționare a Uniunii Europene (T.F.U.E.) au același rang juridic.
Tratatul de la Lisabona a renunțat la cei "trei piloni" ai Uniunii Europene și i-au
combinat: primul pilon care cuprindea piața internă și politicile Comunității Europene (CE);
al doilea pilon care constituia politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.); al treilea
pilon se referea la cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. De remarcat că
procedurile speciale în domeniul politicii externe și de securitate comună (P.E.S.C.), inclusiv
a politicii de apărare europeană, au rămas în vigoare. Declarațiile Conferinței
interguvernamentale, anexate la tratat au subliniat caracterul specific și responsabilitatea
majoră a Statelor membre în acest domeniu.
Uniunea Europeană numără în prezent douăzeci și opt de State membre. Este vorba, în
primul rând, de cele șase state fondatoare ale Comunității Economice Europene (CEE)
(Belgia, fosta Germanie federală, Franța, ltalia, Luxemburg, Olanda). La 1 ianuarie 1973, s-au
alăturat Danemarca (cu excepția Groenlandei, care, în februarie 1982, a decis prin
7
referendum, cu o majoritate restrânsă, contra aderării la CE), Irlanda și Marea Britanie. Pentru
Norvegia, aderarea prevăzută a fost respinsă prin referndum în octombrie 1972 (53,5% voturi
contra) și în 1995. "Extinderea sudică" a U.E.a fost inaugurată prin aderarea Greciei, la 1
ianuarie 1981, și apoi prin aderarea Spaniei și Portugaliei la 1 ianuarie 1986. Această
extindere spre sud a fost urmată de aderarea la U.E. a Austriei, Finlandei și Suediei, la 1
ianuarie 1995. La 1 mai 2004, s-au alăturat statele baltice - Estonia, Letonia și Lituania -,
țările din Europa Centrală și de Est - Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovenia și Slovacia -
precum și două insule mediteraneene - Cipru și Malta. La 1 ianuarie 2007 au aderat, Bulgaria
și România, iar Croația la 1 iulie 2013 (cea de-a șaptea extindere). Astfel, numărul Statelor
membre ale U.E. a crescut de la cincisprezece la douăzeci și opt, iar numărul cetățenilor U.E.
a crescut cu aproximativ 90 milioane de locuitori, ajungând la mai mult de 474 milioane
cetățeni europeni. Această extindere istorică a U.E. constituie îndeplinirea unui proces
îndelungat care a condus la unificarea popoarelor europene separate pentru mai mult de o
jumătate de secol de Cortina de Fier și Războiul Rece. Aceste extinderi ale U.E. au marcat
realizarea dorintei de a asigura pacea, stabilitatea și bunăstarea economică, într-un continent
european unit.
Alte negocieri de aderare sunt deja în curs de desfășurare, cum ar fi cu Turcia, care a
depus cererea de aderare la 14 aprilie 1987. Relațiile dintre U.E. și Turcia se înscriu pe o
evoluție istorică mai veche. În anul 1963, a fost încheiat un acord de asociere care se referea
la perspectiva aderării Turciei la C.E.E. În 1995, a fost creată o uniune vamală, iar în
decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki a conferit oficial statutul de candidat la
aderare a Turciei. A fost, astfel, exprimată convingerea că această țară are bazele unui sistem
democratic, deși sunt încă necesare progrese considerabile în ceea ce privește respectarea
drepturilor omului și protecția minorităților. În decembrie 2004, pe baza unei recommandări a
Comisiei Europene, Consiliul European a dat confirmare, în cele din urmă, la deschiderea
negocierilor de aderare cu Turcia, care au început în octombrie 2005 și continuă și azi ,dar cu
mari incertitudini. Alte candidate la aderare sunt Macedonia, care a primit statutul de candidat
pentru aderarea în luna decembrie 2005, Islanda care a depus cerere de aderare la U.E. pe 17
iulie 2009, fiind în situația de a o retrage în anul 2015.
În ceea ce privește țările din Balcanii de Vest, U.E. a decis aceeași strategie ca și cea
adoptată anterior pentru statele în curs de aderare. Un proces mai larg de stabilizare și
asociere trebuie să se realizeze într-un cadru general pentru toate țările din Balcanii de Vest.
Un prim pas important este format din "parteneriatele europene stabilite cu Albania, Bosnia și
Herțegovina, Serbia și Muntenegru, inclusiv Kosovo, parteneriate care au rolul de a asista
aceste pentru o eventuală aderare care să se facă într-un cadru ordonat și coordonat, în
concordanță cu punerea în aplicare a unor planuri de acțiune și calendare pentru realizarea
reformelor și satisfacerea exigențelor și cerințelor U.E. de integrare.
De asemenea, este prevăzută și retragerea din Uniunea Europeană. În acest caz,
Tratatul Uniunii Eurropene a introdus o clauză de retragere care permite unui Stat membru să
părăsească Uniunea. Retragerea nu este legată de nici o condiție, fiind suficientă încheierea
unui acord între Uniunea Europeană și Statul membru în cauză privind modalitățile de
retragere sau, în lipsa unui astfel de acord, să se ia în calcul trecerea a doi ani de la notificarea
intenției de a se retrage pentru ca acesta să intre în vigoare chiar și fără un acord. Cu toate
acestea, nu există o prevedere referitoare la excluderea unui Stat membru din U.E. în caz de
încălcări grave și persistente ale tratatelor.
Sintetizarea celor descrise mai sus se prezintă în tabelul de mai jos.

8
 Tabel cronologic privind tratatele Uniunii Europene

Tratatul de Tratatele de Actul Unic Tratatul Tratatul de Tratatul de Tratatu

instituire a la Roma - European privind la la Nisa – l de la
Denumire Comunităţii Tratatele Uniunea Amsterda Tratatul Lisabo
Tratat Europene a C.E.E. şi Europeană m Constituțio na
Cărbunelui şi EURATOM - Tratatul nal
Oţelului de la
(C.E.C.O.) Maastricht
Intrare în 23 iulie 1952 1 iulie 1 februarie 1
1 ianuarie 1 1 mai 1999
vigoare 1987 2003 decem
1958 noiembrie
brie
1993
2009
Semnare 18 aprilie 1951 25 martie 17 7 februarie 2 26 13
tratat 1957 februarie 1992 octombrie februarie decem
1986 1997 2001 brie
2007
să creeze o să să
înfiinţarea să trei piloni: să
relaţie de reformeze reformeze
Comunităţii reformeze comunitate transfo
interdependenţă instituţiile instituţiile
Economice instituţiile economică; rme
între industriile UE în pentru ca
Europene în vederea politica UE
cărbunelui şi pregătirea UE să
(CEE) şi a aderării externa de într-o
oţelului pentru extinderii poată
Comunităţii Portugaliei securitate entitate
Semnificatie ca nicio ţară să către noi funcţiona
Europene a şi Spaniei comună mai
tratat nu îşi mai poată state eficient
Energiei şi să (PESC); democr
mobiliza forţele membre. prin
Atomice accelereze Justiție și atică,
armate fără elaborarea
(Euratom). procesul afaceri modificare mai
ştirea celorlalte. unei
de luare a interne a, eficient
Această decizie extinderea constituții
deciziilor (JAI) renumerota ă şi
a dus la noţiunii de europene.
în rea şi mai
eliminarea integrare să
contextul consolidare aptă să
neîncrederii şi a europeană pregătească
pregătirilor a aborde
tensiunilor pentru a realizarea
pentru Tratatelor ze, la
acumulate pe include uniunii
crearea UE şi unison,
durata celui de- cooperarea monetare
pieţei CEE. Un proble
al doilea război economică. europene şi
unice. proces me
mondial. să decizional globale
introducă mai , cum
elemente transparent ar fi
ale uniunii (folosirea schimb
politice extinsă a ările
(cetăţenie, procedurii climati
politică de ce.
externă codecizie
comună,
afaceri
interne).

9
 TEMA 2. PROCESUL DE CONSTITUȚIONALIZARE A UNIUNII
EUROPENE

Fiecare societate are o constituție care definește structura sistemului politic: acest act
fundamental stabilește relațiile dintre membrii societății, fixează obiectivele comune și
determină regulile de urmat pentru luarea de decizii obligatorii. Uniunea Europeană este o
"societate" a statelor ale căror sarcini și funcții au fost transferate, "Constituția" sa fiind în
măsură să răspundă la aceleași probleme pe care le conține o Constituție națională.
Structura statală este dominată de două principii superioare: statul de drept și democrația. Tot
ceea ce Uniunea Europeană intreprinde în acest spirit trebuie să fie legitimat, atât din punct de
vedere juridic, cât și democratic: fundamente, construcție, competențe, funcționare, poziția
Statelor membre și instituțiile acestora, poziția cetățeanului.
Spre deosebire de majoritatea constituțiilor statelor membre, "Constituția" Uniunii
Europene, după eșecul Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa din 29
octombrie 2004, nu este încă stabilită într-un text constituțional integral. În acest caz,
”Constituția” este suma dispozițiilor și valorilor fundamentale pe care cetățenii trebuie să le
respecte în mod obligatoriu. Aceste norme juridice figurează în tratatele europene sau în
documentele juridice ale instituțiilor Uniunii, care se traduc, în parte, în cutumă.

1. Valorile, obiectivele și principiile fundamentale ale Uniunii Europene

Valorile Uniunii Europene (art. 2 T.U.E.) se referă la respectarea demnității umane,

libertății, democrației, egalității, statului de drept și respectarea drepturilor omului, inclusiv a
drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune Statelor membre
într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și
egalitate între femei și bărbați.
Obiectivele Uniunii Europene (art. 3 T.U.E.) sunt următoarele: Uniunea urmăreşte
să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale; Uniunea oferă cetăţenilor săi
un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este
asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la
frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi
combaterea acestui fenomen; Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru
dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe
stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care
tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel
înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul
ştiinţific şi tehnic; Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează
justiţia şi protecţia sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi
protecţia drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi
teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre. Uniunea respectă bogăţia diversităţii
sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural
european; Uniunea instituie o uniune economică şi monetară a cărei monedă este euro. În
relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi
interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea,
dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, comerţul liber
şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în special, a drepturilor
copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv
respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite; Uniunea îşi urmăreşte

10
obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite
prin tratate.

Construirea unei Europe unite pe bazele principiilor fundamentale obligă și Statele

membre să le respecte, iar aplicarea este încredințată executivului Uniunii Europene.
Principalele principii sunt următoarele: menținerea unei păci durabile, unitate, egalitate,
libertate, securitate și solidaritate. De asemenea, Uniunea Europeană se fundamentează pe
respectarea democrației și a statului de drept, principii comune pentru toate Statele membre,
precum și protecția drepturilor fundamentale și umane. Aceste valori constituie linia
directoare pentru Statele membre care doresc să adere pe viitor la această organizație
internațională europeană. În plus, o încălcare gravă și persistentă a acestor valori și principii
de către un Stat membru poate fi sancționată. În cazul în care Consiliul, reunit la nivel de șefi
de stat sau de guvern analizează o propunere din partea unei treimi din Statele membre sau o
propunere a Comisiei Europene și după „avizul conform” al Parlamentului European, care
constată existența unei încălcări grave și persistente a valorilor și principiilor Uniunii
Europene, el poate decide cu o majoritate calificată, suspendarea anumitor drepturi care
decurg din aplicarea T.U.E. și T.F.U.E. la Statul membru în chestiune, inclusiv dreptul de vot
al reprezentantului Guvernului acestui Stat membru în cadrul Consiliului. Obligațiile Statului
membru în cauză, în numele tratatelor, rămân constrângătoare pentru acest stat. În acest sens,
Consiliul ia în considerare consecințele eventuale privind drepturile și obligațiile fizice și
morale.
Uniunea Europeană, garantul păcii. Cel mai puternic motiv de unificare europeană a
fost dorința de pace. În timpul secolului trecut, pe timpul celor două războaie mondiale statele
europene s-au luptat între ele și au ajuns la concluzia că azi trebuie să se înțeleagă și să fie
unite. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că politica europeană este sinonimă cu politica
pace. Crearea Uniunii Europene a pus în aplicare o ordine care să prevină și să blocheze
declanșarea unui alt război între Statele membre. Dovada este faptul că în Europa a fost mai
mult de o jumătate de secol de pace. Această pace se consolidează din ce în ce mai mult odată
cu creșterea numărului statelor euroopene la aderarea la Uniunea Europeană. În acest sens,
ultimele două extinderi ale Uniunii Europene au avut o contribuție semnificativă la
consolidarea păcii în Europa.
Unitatea și egalitatea ca laitmotiv european. Unitatea este trăsătura esențială a U.E.
Progresul constituie singura cale pentru statele europene pentru a conviețui în unitate. De
aceea, pacea în Europa și în lume, democrația și statul de drept, prosperitatea economică și
bunăstarea socială nu pot fi realizate decât prin integrare europeană. Europenii trebuie să se
unească pentru a stabili o ordine politică și economică stabilă, asigurarea competitivității
economiilor Statelor membre și asigurarea bazelor sociale ale statului de drept. Astfel,
șomajul, creșterea insuficientă și poluarea pot fi rezolvate. Fără coeziune internă, Europa nu
poate fi în măsură să-și afirme independența politică și economică în raport cu celelate țări din
lume și nici să-și câștige influența pe scena internațională și nici să joace un rol activ în
politica mondială.
Unitatea nu poate exista decât dacă este asigurată egalitatea. Nici un cetățean
european nu poate fi discriminat din cauza naționalității sale. Trebuie combătută orice formă
de discriminare bazată pe sex, rasă, origine etnică, religie, convingeri, handicap, vârstă,
orientare sexuală. Carta drepturilor fundamentale se referă și la alte tipuri de discriminări,
cum ar fi: culoarea pielii, caracteristici genetice, limbă, opinii politice, apartenența la o
minoritate națională, avere. În plus, toți cetățenii U.E. sunt egali în fața legii. În ceea ce
privește statele membre, nici unul dintre ele nu trebuie să beneficieze de o pre-eminență și de
diferențele naturale (suprafața, numărul de locuitori, infrastructuri), ci trebuie să se respecte și
în acest domeniu principiul egalității.
Libertățile fundamentale. Pacea, unitatea și egalitatea au drept corolar libertatea.
Crearea unui spațiu european mare cu douăzeci și opt de State membre garantează o serie de
11
libertăți, cum ar fi: circulația liberă a persoanelor dincolo de frontierele naționale, în special
pentru muncitori, prestarea de servicii, circulația mărfurilor și a capitalului. Cu atât mai mult,
libertățile fundamentale permit companiilor să decidă în mod liber, muncitorilor să aleagă
liber locul de muncă și consumatorului să dispună de o largă gamă de produse cât mai variate.
Libera concurență oferă companiilor oportunitati mult mai mari; zona economică oferită de
U.E. permite muncitorului să caute locuri de muncă sau să se mute la alt loc de muncă în
funcție de calificările și interesele sale; gama de produse oferită într-un sistem de concurență
crescută este concepută astfel încât utilizatorul să le poată alege cel mai ieftin și cel mai bun.
Cu toate acestea, dispozițiile tranzitorii se aplică în continuare noilor state membre care au
aderat la U.E. la 1 mai 2004 și 1 ianuarie 2007. În acest sens, Tratatul de aderare la U.E. a
prevăzut unele derogări în ceea ce privește libera circulație a lucrătorilor, libertatea de a presta
servicii și libertatea de reședință în țara unde lucrează. În consecință, vechile State membre
ale UE pot restricționa libera circulație a muncitorilor statelor aderente pentru o perioadă
maximă de șapte ani, astfel încât accesul la ocuparea forței de muncă se face pe baza dreptului
național sau a relațiilor bilaterale.
Principiul solidarității. Libertatea cere, în schimb, solidaritate, având în vedere fatpul
că abuzul de libertate se face în detrimentul altuia. Acesta este motivul pentru care o
dispoziție Uniunii Europene, pentru a fi durabilă, trebuie să recunoască întotdeauna ca
principiu fundamental solidaritatea membrilor săi și repartizarea uniformă și echitabilă a
beneficiilor, și anume: prosperitatea.
Respectarea identității naționale. Uniunea Europeană respectă identitatea națională a
Statelor sale membre. Statele membre nu trebuie să se dezintegreze în cadrul U.E., ci să se
regăsească în această organizație internațională, păstrându-se, în același timp, caracteristicile
lor naționale. Tocmai în această diversitate de caracteristici și identități naționale, Uniunea
Europeană își regăsește forța sa morală.
Dorința de securitate. Toate aceste valori de bază sunt, în cele din urmă, bazate pe
securitate, mai ales după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din Statele Unite, unde
lupta împotriva terorismului și a crimei organizate este în centrul preocupărilor Europei.
Cooperarea polițienească și judiciară este tot mai aprofundată, iar protecția frontierelor
externe comune ale U.E. este consolidată. Dar, în contextul european, noțiunea de "securitate"
cuprinde și pe cea de securitate socială a tuturor cetățenilor care trăiesc în spațiul U.E., și
siguranța locului de muncă, precum și securitatea măsurilor decise de intreprinderi, firme și
companii pentru întărirea puterii lor economice. Instituțiile U.E. sunt chemate din acest punct
de vedere să permită cetățenilor și întreprinderilor de a controla viitorul lor și de a identifica
toate condițiile potrivite.
Drepturile fundamentale. Nu se poate vorbi despre principiile de bază și valorile
fundamentale care stau la baza Uniunii Europene fără a pune problema drepturilor
fundamentale ale cetățenilor U.E., atâta timp cît istoria Europei a fost marcată timp de mai
multe două secole de eforturile continue de a consolida protecția acestor drepturi. Încă de la
declarațiile drepturilor omului și a cetățenilor proclamate în secolul al XVIII-lea, drepturile și
libertățile fundamentale fac parte integrantă a constituțiilor țărilor cele mai civilizate, în
special ale Statele membre ale U.E. Sistemele juridice ale acestora se bazează pe starea de
drept și pe respectarea demnității umane, libertății și posibilităților de dezvoltare a persoanei
umane. De asemenea, există numeroase acorduri internaționale în acest domeniu, printre care
Convenția de respectare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, document de mare
valoare juridică.
Protecția drepturilor fundamentale prin dispoziții juridice ale Uniunii Europene a fost
asigurată prin jurisprudența constantă a Curții de Justiție, încă din 1969. În primul rând,
Curtea de Justiție a respins toate acțiunile care priveau drepturile fundamentale pe motivul că
problemele de drept constituțional național nu au fost de resortul său. Ea a trebuit să revină
asupra poziției sale datorită principiului primeității (supremației) dreptului U.E. față de
dreptul național. Într-adevăr, această regulă de supremație se aplică numai în cazul în care

12
legislația U.E. este în măsură să garanteze protecția drepturilor omului echivalentă cu cea din
constituțiile naționale.
Punctul de plecare al acestei jurisprudențe este cazul „Stauder”, în care beneficiarul
unei pensii victimă de război a fost considerat că i s-a adus atingere la demnitatea personală și
la principiul egalității, atunci când a fost obligat să-și dea numele pentru a cumpăra "unt de
Crăciun". În prima etapă, Curtea a estimat că indicarea numelui nu a fost esențială, având în
vedere dispozițiile Uniunii Europene, și că a fost, prin urmare, inutil să examineze motivul de
încălcare a unui drept fundamental; dar la sfârșitul judecății sale, Curtea a constatat, totuși, că
respectarea drepturilor omului făcea parte din principiile generale ale ordinii de drept a
Uniunii Europene care a trebuit să le pună în aplicare. Astfel, Curtea a recunoscut, pentru
prima dată, existența unui sistem autonom de drepturi fundamentale în Uniunea Europeană.
Curtea de Justiție a U.E. a stabilit, mai întâi, respectarea drepturilor fundamentale pe
baza unui anumit număr de articole ale tratatelor. Ea a plecat de la clasificarea mai multor
interdicții de discriminare, care au fost aplicații ale diferitelor aspecte ale principiului general
de egalitate. Un număr mare dintre ele se refereau la interdicția de discriminare pe motiv de
naționalitate (art. 18 T.F.U.E.), lupta împotriva discriminării bazate pe sex, rasă, origine
etnică, religie, convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală (art. 10 T.F.U.E.), egalitatea
de tratament pentru bunuri și persoane în domeniul libertăților fundamentale: libera circulație
a mărfurilor (art. 34 T.F.U.E.); libera circulație a persoanelor (art. 45 T.F.U.E.): libertatea de
stabilire de reședință (articolul 49 T.F.U.E.); libertatea de prestare de servicii (art. 57
T.F.U.E.); libera concurență (arti. 101 și urm. T.F.U.E.); egalitatea remunerării între femei și
bărbați (art. 157 T.F.U.E.). Aceste libertăți fundamentale, care garantează libertățile de bază
ale vieții profesionale, pot fi considerate ca prevederi ale dreptului U.E. privind libera
circulație și exercitarea liberă a unei activități profesionale. De asemenea, sunt garantate
libertatea de asociere (art. 153 T.F.U.E.), dreptul de petiție (art. 24 T.F.U.E.), precum și
protecția secretelor în afaceri și secretul profesional (art. 339 T.F.U.E.).
Curtea de Justiție a dezvoltat în mod constant elementele de bază ale protecției comunitare a
drepturilor fundamentale și le-a completat cu alte drepturi similare. În acest scop, Curtea a
recunoscut principiile generale de drept și le-a aplicat, inspirându-se din tradițiile
constituționale comune ale Statelor membre, precum și din convențiile internaționale privind
protecția drepturilor omului la care statele membre sunt părți. De prim rang dintre acestea este
Convenția europeană a drepturilor omului, care a permis să se determine conținutul
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și mecanismele de respectare a lor. Pe această
bază, Curtea a ridicat o serie de libertăți la rangul de drepturi fundamentale ale Uniunii, și
anume: dreptul de proprietate, libertatea de exercitare a unei activități profesionale,
inviolabilitatea domiciliului, libertatea opinie, drepturile generale de personalitate, protecția
familiei (dreptul de reîntregire a familiei pentru lucrătorii emigranți), libertatea economică,
libertatea de religie și de credințe, precum și un anumit număr de drepturi procedurale
fundamentale, cum ar fi dreptul de a fi înțeles, principiul confidențialității corespondenței
între avocat și client (cunoscut sub numele de "privilegiu legal"), interzicerea sancțiunii duble,
necesitatea de a motiva actele juridice ale Uniunii Europene.
Un principiu care este de o importanță deosebită și este invocat în mod regulat este
principiul egalității de tratament. Prin definiția sa generală, acest principiu prevede că
situațiile comparabile să nu fie tratate în mod diferit, cu excepția cazului în care diferența este
justificată în mod obiectiv. În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, principiul
egalității de tratament interzice resortisanților sau produselor naționale să fie supuse la
exigențe mai severe, față de resortisanții altor State membre sau la produsele de import.
Datorită jurisprudenței Curții de Justiție, dreptul U.E. dispune de un vast fond de
principii ale statului de drept, apropiate drepturilor fundamentale. În acest context, principiul
proporționalității este de o importanță practică considerabilă. El comportă obligația de a
evalua diverse interese aflate în joc, care implică necesitatea și oportunitatea unei măsuri și
excluderea oricărui exces. Printre principiile generale de drept apropiate drepturilor
fundamentale se regăsesc principiile generale de drept administrativ și de proces echitabil,
13
cum ar fi: principiul încrederii legitime, principiul neretroactivității sancțiunilor și interdicția
de retragere sau de revocare retroactivă a actelor care conferă drepturi sau beneficii, sau
principiul dreptului la apărare, care se aplică în procedurile administrative în fața Comisiei
Europene și în procedurile în fața Curții de Justiție. Accentul este pus pe nevoia unei mai mari
transparențe, care implică faptul că deciziile trebuie să fie luate, pe cât posibil, în mod deschis
și cât mai aproape de cetățeni. O consecință importantă a acestei transparențe este că orice
cetățean al U.E., precum și orice persoană morală stabilită într-un Stat membru are drept de
acces la documentele Consiliului și Comisiei Europene. În plus, toate plățile efectuate din
bugetul U.E. pentru persoanele fizice sau morale trebuie să fie publicate. În acest scop, sunt
create baze de date liber accesibile pentru toți cetățenii Uniunii.
Deși se recunoaște activitatea desfășurată de către Curtea de Justiție în definirea
drepturilor fundamentale care nu sunt înregistrate în scris, se poate observa că acest mod de a
stabili "drepturile fundamentale europene" are un dezavantaj serios: Curtea Justiție trebuie să
se limiteze la cazul de speță. În aceste condiții, este posibil ca ea să nu fie în măsură să
delibereze în toate domeniile în care ar fi necesar sau de dorit să se facă acest lucru. De
asemenea, nu este posibil să se determine întinderea și limitele protecției drepturilor
fundamentale prin generalizări și diferențieri necesare. Acest lucru nu permite instituțiilor
U.E. să evalueze cu exactitate dacă acestea sunt puse în situația să încalce sau nu un drept
fundamental. În mod similar, un cetățean U.E. nu poate judeca în toate cazurile, dacă a existat
o încălcare a drepturilor sale fundamentale.
O soluție de mult precizată este aderarea U.E. la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului. Cu toate acestea, în avizul său 2/94, Curtea de Justiție a precizat că în condițiiel
dreptului Uniunii Europene, U.E. nu a avut competența de a adera la această Convenție. În
acest sens, Curtea a constatat că, chiar dacă respectarea drepturilor omului a fost o condiție a
legalității actelor U.E., aderarea UE la Convenție ar avea ca rezultat o modificare substanțială
a regimului UE în vigoare, care ar implica introducerea U.E. într-un sistem instituțional
internațional separat de integrarea tuturor prevederilor Convenției în ordinea juridică a U.E. În
opinia Curții, o astfel de modificare a sistemului de protecție a drepturilor omului în UE,
inclusiv implicațiile instituționale, ar depăși prevederile dreptului U.E. conform art. 352
T.F.U.E. Prin urmare, art. 6, alin. 2 T.U.E. prevede în mod explicit aderarea UE la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
Tratatul de la Lisabona, însă, a făcut un pas decisiv mai departe pentru a stabili o
ordine a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene și a pus un nou fundament pentru
protecția acestora în U.E. Ca referință, noul articol privind drepturile fundamentale conținute
în Tratatul U.E. (art. 6) declară obligatoriu Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene pentru acțiunea instituțiilor U.E. și statelor membre în măsura în care acestea se
aplică și se pun în aplicare de dreptul U.E. Această cartă, care se bazează pe un proiect
elaborat de o Convenție compusă din șaisprezece reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern
și președintele Comisiei Europene, de șaisprezece membri ai Parlamentului European și de
treizeci de parlamentari naționali, sub președinția lui Roman Herzog, a fost proclamată în mod
solemn "Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene", de către președinții
Parlamentului European, Consiliului U.E. și Comisiei Europene la deschiderea Consiliului
European de la Nisa la 7 decembrie 2000. În cadrul consultărilor privind o Constituție
Europeană, Carta Drepturilor Fundamentale a fost revizuită și a devenit parte a Tratatului
Constituțional la 29 octombrie 2004. După eșecul Tratatului Constituțional, Carta a fost din
nou recunoscută ca act juridic independent și solemn proclamată "Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene "de către președinții Parlamentului European, Consiliului
U.E. și Comisiei Europene la 12 decembrie 2007 la Strasbourg. Această versiune a Cartei este
obligatorie. Astfel, Carta Drepturilor Fundamentale dobândește forță juridică și determină, în
același timp, domeniul de aplicare al drepturilor fundamentale în legislația U.E. Cu toate
acestea, acest lucru nu se aplică în Polonia și în Marea Britanie; ambele state membre nu vor
sau nu doresc să se supună regimului drepturilor fundamentale stabilite de cartă, temându-se
că trebuie să abandoneze sau să schimbe anumite poziții naționale referitoare la chestiuni
14
religioase sau convingeri sau tratamentul minorităților. Pentru aceste două state membre,
angajamentele privind drepturile fundamentale rezultă din jurisprudența Curții de Justiție cu
privire la drepturile fundamentale.

2. Natura juridică a Uniunii Europene

Determinarea naturii juridice a Uniunii Europene constă în a examina constituirea

juridică generală a unei organizații în funcție de caracteristicile sale. Această natură juridică a
fost stabilită în două hotărâri fundamentale din 1963 și 1964 de către Curtea de Justiție a
Comunității Economice (C.E.E.),unde concluziile din aceste hotărâri rămân valabile pentru
U.E. în configurația sa actuală.
Cazul Van Gend & Loos. În acest caz, din anul 1961, compania de transport olandez
Van Gend & Loos a adus în fața unei instanțe din Olanda o acțiune împotriva administrației
vamale olandeze pe motiv că ea a primit o taxă vamală majorată la importul unui produs
chimic din Germania. Compania a estimat că a existat o încălcare a articolului 12 din Tratatul
C.E.E., care interzice Statelor membre să introducă noi taxe vamale sau să mărească taxele
existente pe piața comună. Jurisdciția olandeză a suspendat judecarea cauzei și a sesizat
Curtea de Justiție a Uniunii Europene cerându-i să clarifice domeniul de aplicare și
interpretarea juridică a articolului invocat în acest tratat. Acest caz a dat Curții de Justiție
ocazia de a stabili unele aspecte fundamentale ale naturii juridice a Comunității Europene. În
hotărârea sa, Curtea a precizat: "[...] Având în vedere că obiectivul Tratatului este de a stabili
o piață comună a cărui funcționare afectează în mod direct cetățenii Comunității, implică
faptul că acest tratat este mai mult decât un acord care creează numai obligații reciproce între
statele contractante; că acest punct de vedere este confirmat în preambulul tratatului, care
dincolo de guvernele Statelor membre, vizează pe cetățeni, și mai concret prin crearea de
organe care instituționalizarea drepturile suverane ale căror exercițiu afectează atât statele
membre, cât și cetățenii lor; [...] Trebuie să se concluzioneze din această situație că
Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internațional, în beneficiul căreia
statele sunt limitate, deși în domenii restrânse, drepturile lor suverane și subiectele lor sunt nu
numai a Statelor membre, ci și cetățenilor lor [...]. "
Cazul Costa / ENEL. În cazul Costa / ENEL trebuia să se permită Curții de Justiție de
a aprofunda avantajele analizei sale. Acest caz a fost bazat pe următoarele fapte: în anul 1962,
Italia a naționalizat producția și distribuirea energiei electrice și a transferat patrimoniul
(activele) companiilor de electricitate la societatea ENEL. În calitate de acționar al societății
Edison Volta afectate de naționalizare, M. Costa a fost lipsit de dividendele care îi reveneau
și, prin urmare, a refuzat să plătească o factură de energie electrică de 1,926 lire italiene.
În fața judecătorului din Milano, M. Costa a justificat acțiunea sa, susținând, printre altele, că
legea naționalizării a încălcat o serie de dispoziții din Tratatul C.E.E. Astfel, Instanța italiană
a prezentat mai multe întrebări Curții de Justiție cu privire la interpretarea mai multor
dispoziții din tratat. În hotărârea sa, Curtea de Justiție a pronunțat un subiect cu privire la
natura juridică a CEE: "Spre deosebire de tratatele internaționale ordinare, Tratatul C.E.E. a
instituit o ordine juridică proprie integrată sistemului juridic al statelor membre [...] și care
impune această jurisdicție. Prin crearea unei Comunități de durată nelimitată, având instituții
proprii, personalitate, capacitate juridică, capacitate de reprezentare internațională și puteri
reale rezultate dintr-o limitare de competențe sau un transfer de atribuții ale Statelor membre
către Comunitate, aceștia au limitat drepturile suverane și au creat astfel un corp de drept
aplicabil cetățenilor lor."
Pe baza acestor observații detaliate, Curtea de Justiție a concluzionat astfel: "Având în
vedere toate aceste elemente, care au reieșit dintr-o sursă autonomă, dreptul din Tratat nu
putea, din cauza naturii sale specifice originale, să se opună unui text de lege internă, fără a
pierde caracterul său comunitar și fără a fi pus în discuție în baza juridică a Comunității; că
transferul înregistrat de Statele membre, ordinea lor juridică internă în beneficiul ordinii
15
juridice comunitare, drepturile și obligațiile corespunzând dispozițiilor Tratatului Comunității,
antrenează o limitare a drepturilor lor suverane, care nu pot prevala unui act unilateral
ulterior, incompatibil cu noțiunea de Comunitate [...]." În spiritul acestor două hotărâri
fundamentale ale Curții de Justiție (Cazul Van Gend & Loos și Cazul Costa / ENEL)
caracteristicile naturii juridice a U.E. sunt următoarele: a) structura instituțională care
garantează formarea voinței în U.E . este influențată de interesul general al Europei, adică
interesele Uniunii stabilite prin obiectivele sale; b) transferul de competențe către instituțiile
U.E., mult mai importante decât în alte organizații internaționale, și care aduc atingere de
proporții semnificative în unele domenii, Statele membre își mențin, în general, suveranitatea
lor; c) stabilirea propriei ordini juridice a U.E., independent de ordinea juridică a Statelor
membre; d) aplicabilitatea directă a dreptului UE, care garantează punerea în aplicare
completă și uniformă a normelor și dispozițiilor U.E. în toate Statele membre și stabilirea
drepturilor și obligațiilor pentru Statele membre și cetățenii acestora; e) primeitatea
(supremația) dreptului U.E., care exclude orice revocare sau modificare a legislației UE de
către dreptul național și prevede că, în caz de conflict cu legislația națională, dreptul U.E.
primează.
Deci, Uniunea Europeană constituie o entitate autonomă, dotată cu drepturi suverane
și ordine juridică independentă a statelor membre, care se impune, atât Statelor membre,
precum și cetățenilor lor în domeniile relevante de competență a U.E.
De asemenea, caracteristicile U.E. relevă punctele sale comune și diferențele în raport
cu organizațiile internaționale convenționale și cu structurile federale.
Departe de a fi o structură finalizată, Uniunea Europeană este un "sistem în devenire" al cărui
aspect final este încă neclar. Singurul punct comun între organizațiile internaționale
tradiționale și U.E. este că și ea este născută dintr-un tratat internațional. Totodată, Uniunea
Europeană are fundamente din dreptul internațional. De fapt, actele fondatoare ale U.E., care
sunt bazate pe tratatele internaționale, au condus la crearea unei Uniuni autonome, dotată cu
drepturi suverane și competențe proprii. Statele membre au renunțat la o parte din
suveranitatea lor în beneficiul Uniunii Europene. În plus, sarcinile Uniunii Europene se
disting în mod clar de acelea ale organizațiilor internaționale. În timp ce sarcinile
organizațiilor internaționale prezintă proceduri tehnice specifice, domeniile de acțiune ale
Uniunii Europene influențează, în ansamblu, esența Statelor membre.
Aceste diferențe între organizațiile internaționale tradiționale și U.E. sunt mai aproape
de o structură de stat. Faptul că Statele membre au renunțat la o parte din suveranitatea lor în
avantajul U.E., se poate concluziona că structura sa este similară cu cea a unui stat federal.
Totodată, acest punct de vedere nu ține cont de faptul că atribuțiile instituțiilor U.E. sunt
limitate în anumite domenii și obiectivele sunt stabilite prin tratate. Prin urmare, aceste
instituții nu au libertatea de a stabili obiectivele lor așa cum le face un stat și nici să
îndeplinească toate provocările un stat modern. Uniunea Europeană nu dispune nici de
întreaga putere care caracterizează un stat, nici de capacitatea de a dobândi noi competențe
(principiul competenței pentru a statua propria sa competență).
Acesta este motivul pentru care Uniunea Europeană nu este nici o organizație
internațională tradițională, nici o asociație de state, ci o entitate care se situează la intersecția
acestor forme tradiționale de asociere între state. Din punct de vedere juridic, se poate vorbi
că Uniunea Europeană este o "organizație supranațională".

3. Sarcinile Uniunii Europene

Lista de sarcini încredințate Uniunii Europene este similară cu cea a ordinii

constituționale ale unui stat. Nu este vorba despre sarcini tehnice specifice, așa cum există în
organizațiile internaționale, ci de domenii deactivitate care vizează esența unui stat.
Lista sarcinilor Uniunii Europene este foarte variată. Aceasta cuprinde sarcini economice,
sociale și politice. În centrul sarcinilor economice figurează crearea unei piețe unice, care
reunește în cadrul său "piețele naționale" ale Statelor membre,în care bunurile și serviciile pot
16
fi oferite și vândute în aceleași condiții ca pe o piață internă și la care toate cetățenii Uniunii
Europene au acces egal, deschis și liber.
Conceptul de creare a unei piețe comune a fost realizat, în principal, până în anul 1992
prin finalizarea Programului de realizare a pieței interne, lansat de Jacques Delors, fostul
președinte al Comisiei Europene și adoptat de șefii de stat sau de guvern. Instituțiile Uniunii
Europene au reușit să identifice cadrul legal pentru funcționarea operațională a pieței interne.
Acest cadru a fost, în mare parte, finalizat, pe etape, prin măsuri de execuție națională, de
felul în care o piață internă este deja devenită o realitate. În viața de zi cu zi, această piață
internă este vizibilă, mai ales atunci când se călătorește în interiorul Uniunii Europene, care
de mult timp, nu mai este întreruptă de controalele de identitate la frontierele naționale.
Piața internă este însoțită de Uniunea Economică și Monetară. În domeniul politicii
economice, sarcina Uniunii Europene nu este numai de definire și de gestionare a politicii
economice europene, ci și de coordonarea politicilor naționale, astfel încât deciziile unuia sau
a mai multor State membre în acest domeniu să nu aibă efecte negative asupra funcționării
pieței interne. În acest scop, s-a decis un Pact de stabilitate și creștere, care fixează Statelor
membre criteriile detaliate pe care trebuie să se orienteze în deciziile lor de politică bugetară.
În caz contrar, Comisia Europeană poate emite avertismente și, în caz de deficit bugetar
excesiv, Consiliul poate impune chiar sancțiuni.
În ceea ce privește politica monetară, Uniunea Europeană a avut și are, în continuare,
sarcina menținerii monedei unice – Euro - și de a gestiona în mod centralizat probleme
monetare. Un prim succes a fost înregistrat în acest domeniu. la 1 ianuarie 1999, când euro a
fost introdus ca monedă unică europeană în Statele membre care au îndeplinit criteriile de
convergență în acest scop, astfel: Belgia, Germania, Irlanda, Spania, Franța, Italia,
Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia și Finlanda. La 1 ianuarie 2002, monedele naționale
au fost înlocuite în aceste țări, cu bancnote și monede denominate în euro. De la acea dată,
toate plățile și tranzacțiile monetare au fost realizate într-o singură monedă, euro. Inițial,
Grecia și Suedia nu au îndeplinit criteriile de convergență. Grecia a fost admisă la 1 ianuarie
2001. Suedia, care nu putea îndeplini criteriile, în principal, din cauza neparticipării sale la
mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European, fiind în "sala de așteptare" a
monedei euro, a fost supusă unei derogări în care Comisia Europeanăși Banca Centrală
Europeană trebuiau să depună, cel puțin o dată la doi ani, un raport de convergență în care
aceste două instituții puteau recomanda Consiliului U.E. o participare a acestui stat. Dacă o
astfel de recomandare era formulată și dacă Consiliul U.E. o valida, Suedia putea participa la
procesul monetar european. Ori aderarea la "zona euro" nu beneficia de nici un sprijin din
partea populației suedeze. Astfel, în anul 2003, într-un referendum pe această temă, 55,9% din
populație a refuzat introducerea monedei euro. Potrivit unui sondaj realizat în decembrie
2005, 49% din suedezi refuzau în continuare moneda euro, în timp ce 36% au fost în favoarea
acesteia. Situația a fost diferită în Danemarca și Marea Britanie. Aceste state membre au fost
rezervate prin procedura "opting-out", care le-a permis să decidă posibilitatea și momentul de
participare la moneda unică. Noile State membre au fost obligate să accepte euro ca monedă
națională, atunci când vor îndeplini criteriile de convergență. Nici unul dintre noile state
membre nu dispune de clauza "opting-out"; deși cele mai multe dintre ele doreau ca să
introducă moneda euro cât mai curând posibil. Astfel, Slovenia a intrat în zona euro (1
ianuarie 2007), precum și Cipru și Malta (1 ianuarie 2008) și Slovacia (1 ianuarie 2009). Zona
euro, unde moneda euro este folosită, reprezintă șaisprezece State membre.
În afară de domeniul politicii economice și monetare, Uniunea Europeană își asumă sarcini
într-o varietate de alte domenii ale politicii economice. Este vorba despre politica agricolă și
de pescuit, politica transporturilor, politica de consum, politica structurală și de coeziune,
politica de cercetare și dezvoltare, politica spațială, politica de mediu, politica de sănătate,
politica comercială, politica energetică.
În ceea ce privește politica socială, Uniunea Europeană are sarcină nu numai de a
veghea la beneficiile integrării economice pentru persoanele active, ci și pentru a gestionarea
pieței interne în dimensiunea sa socială. Un prim pas în această direcție este introducerea unui
17
sistem de securitate socială pentru muncitorii emigranți. Acest sistem garantează că orice
muncitor care în timpul carierei sale profesionale a lucrat în mai multe State membre să
beneficeze sisteme de asigurari sociale: pensie de vârstă, pensie de invaliditate, asigurări de
sănătate, prestații familiale, ajutoare de șomaj. Un alt pas important în politica socială a fost
dezvoltarea unei strategii europene privind ocuparea forței de muncă. Statele membre și U.E.
au fost invitate să elaboreze o strategie pentru ocuparea forței de muncă și să promoveze
calificarea și flexibilitatea lucrătorilor; în plus, trebuia să adapteze piețele forței de muncă la
cerințele de dezvoltare economică. Promovarea ocupării forței de muncă a fost considerată un
domeniu de interes comun. Acest lucru impunea Statelor membre să-și concentreze acțiunile
lor naționale în cadrul Consiliului. Uniunea Europeană trebuia să contribuie, la un nivel înalt
de ocupare prin promovarea cooperării între Statele membre, sprijinind acțiunile lor în acest
sens.
În domeniul politic, sarcinile Uniunii Europene rezultă din problemele legate de
cetățenia europeană, din politica de cooperare judiciară în materie penală și în politica externă
și de securitate comună (P.E.S.C.). Prin cetățenia europeanăi, drepturile și interesele
resortisanților Statelor membre pe teritoriul U.E. au fost consolidate. Ei beneficiază de libera
circulație în interiorul Uniunii Europene (art. 21 T.F.U.E.), drept de vot și drept de a candida
la alegerile locale (art. 22 T.F.U.E.), protecție diplomatică și consulară din partea tuturor
Statele membre în țări terțe (art. 23 T.F.U.E.), dreptul de a adresa petiții Parlamentului
European (art. 24 T.F.U.E.), interzicerea generală a discriminării, dreptul de a fi tratat în
fiecare Stat membru ca cetățean a acestui stat (art. 20, alin. 2, coroborat cu art. 18 T.F.U.E.).
Politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.) a UE urmărește următoarele obiective
principale: apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii
Europene; consolidarea securității Uniunii Europene și a Statelor membre; menținerea păcii și
consolidarea securității internaționale; promovarea cooperării internaționale; consolidarea și
susținerea democrației și a statului de drept și respectarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale; punerea în aplicare a unei apărări comune.
Uniunea Europeană nefiind o entitate de stat, realizarea acestor sarcini este progresivă.
Politica externă și în special politica de securitate aparțin, în mod tradițional, domeniilor în
care Statele membre sunt deosebit de atente la respectarea suveranității naționale.
Interese comune în acest domeniu sunt greu de definit, deoarece în Uniunea Europeană,
numai Franța și Marea Britanie sunt puteri care dețin arma nucleară. O altă problemă constă
în faptul că nu toate Statele membre ale Uniunii Europene fac parte din organizația de apărare
N.A.T.O. Acesta este motivul pentru care deciziile de "politică externă și de securitate
comună" sunt luate în cadrul cooperării internaționale. Totodată, mijloacele de acțiune
autonome au fost dezvoltate numai din punctul de vedere al cooperării internaționale.
În domeniul cooperării judiciare în materie penală, este vorba despre asumarea sarcinilor
Uniunii Europene care evidențiază interesul european comun. Aceasta se referă, în special, la
lupta împotriva crimei organizate și a traficului de persoane, precum și urmărirea penală. Este
imposibil de a acționa împotriva crimei organizate numai la nivel național; acest lucru
necesită acțiuni comune la nivelul Uniunii Europene. Au fost deja luate primele măsuri
promițătoare prin Directiva privind lupta împotriva spălării banilor și crearea Oficiului
European de Poliție "Europol" (art. 88 T.F.U.E.), operațional din 1998. Mai mult decât atât,
este vorba de facilitarea și accelerarea procedurilor judiciare și de executare a hotărârilor
judecătorești, de facilitare a extrădării între Statele membre, de instaurare a unor norme
minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor și a sancțiunilor aplicabile în
domeniul crimei organizate, terorismului, traficului de ființe umane, exploatarea sexuală a
femeilor și a copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme, spălarea bani și corupție
(art. 83 T.F.U.E.). Unul dintre cele mai importante progrese ale cooperării judiciare în U.E.
este crearea de Eurojust în aprilie 2003 (art. 85 din T.F.U.E.). Eurojust, cu sediul la Haga, este
compus din judecători și avocați generali din toate Statele membre ale Uniunii Europene.
Misiunea Eurojust este de a facilita cooperarea între autoritățile responsabile cu investigațiile
penale și a urmăririi penale în cazurile grave de criminalitate. Plecând de la Eurojust, pentru
18
lupta împotriva infracțiunilor comise împotriva intereselor financiare ale U.E., Consiliul poate
să creeze un Parchet european (art. 86 T.F.U.E.). Un alt progres semnificativ este mandatul
european de arestare în vigoare începând din ianuarie 2004. Acest mandat poate fi emis atunci
când se comite o infracțiune penală pedepsită cu închisoare mai mult de un an. Mandatul
european de arestare a înlocuit procedurile lungi de extrădare.
4. Competențele Uniunii Europene

Există trei categorii de competențe în funcționarea Uniunii Europene. competențe

exclusive ale Uniunii Europene; competențe partajate între Uniunea Europeană și
statele membre; competențe auxiliare; competențe implicite.
Competențele exclusive ale Uniunii Europene (art. 3 T.F.U.E.) sunt în domeniile în
care se presupune că o măsură la nivelul U.E. este mai eficientă decât o măsură necoordonată
a oricărui Stat membru. Aceste domenii sunt delimitate cu precizie și includ uniunea vamală,
stabilirea de reguli de concurență necesare funcționării pieței interne, politica monetară a
Statelor membre a căror monedă este euro, politica comercială comună, politica comună de
pescuit. În aceste domenii de acțiune, doar Uniunea Europeană poate legifera și adopta acte cu
forță juridică obligatorie. Statele membre nu pot face singure acest lucru și trebuie să pună în
aplicare a normele juridice ale Uniunii Europene (art. 2, alin. 1, T.F.U.E.).
Competențele partajate între Uniunea Europeană și statele membre (art. 4
T.F.U.E.) privesc domeniile unde acțiunea U.E. aduce valoare adăugată în comparație cu
acțiunea Statelor membre. O astfel de competență partajată se refră la reglementările pieței
interne, coeziunea economică, socială și teritorială, agricultură, pescuit, mediu, transporturi,
rețele transeuropene, energie, spațiul de libertate, securitate și justiție, sănătate publică,
cercetare, dezvoltare tehnologică, cooperare prin dezvoltare, ajutor umanitar. În toate aceste
domenii, U.E. are competențe privilegiate, iar Statele membre își exercită competențele în
măsura în care U.E. a încetat să le exercite (art. 2, alin, 2 T.F.U.E.). Acest din urmă caz se
produce atunci când instituțiile U.E. decid să abroge un act legislativ pentru a satisface
principiile subsidiarității și proporționalității. De asemenea, Consiliul U.E. poate invita
Comisia Europeană, la inițiativa unui sau mai multe State membre, să prezinte propunei
pentru abrogarea unui act juridic.
Prin competențelele auxiliare (art. 6 T.F.U.E.) Uniunea Europeană intervine pentru
coordonarea sau completarea acțiunii Statelor membre. U.E. nu poate să armonizeze, în niciun
fel, dispozițiile de drept național în domeniile supuse competenței auxiliare (art. 2, alin. 5
T.F.U.E.). În acest sens, responsabilitatea juridică este dată Statelor membre, dispunând de un
un grad ridicat de libertate de acțiune. Această categorie de competențe cuprinde: protecția
sănătății umane, industrie, cultură, turism, învățământ, tineret, sport, formare profesională,
protecție civilă, cooperare administrativă. În domeniul politiciii economice și ocupării forței
de muncă, Statele membre recunosc, în mod explicit, că măsurile naționale trebuie să fie
coordonate în cadrul U.E.
Dincolo de aceste competențe de acțiune, tratatele U.E. acordă instituțiilor Uniunii o putere de
acțiune atunci când ea este esențială pentru funcționarea pieței interne și pentru asigurarea
concurenței neloiale (art. 352 T.F.U.E. sau clauza de flexibilitate).
Competențele implicite se referă la adoptarea măsurilor necesare pentru executarea
eficientă și corespunzătoare a competențelor deja recunoscute. Aceste competențe sunt
deosebit de importante pentru gestionarea relațiilor externe. În acest context, U.E. se poate
angaja față de țările terțe sau a altor organizații internaționale. Un exemplu edificator este
cazul Kramer pe care Curtea de Justiție a trebuit să-l recunoască. A fost vorba despre de
competența U.E. de a coopera cu organizațiile internaționale de drept maritim pentru
stabilirea cotelor de pescuit maritim și de luare de angajamente de drept internațional. În
absența unei reglementări explicite din Tratatul C.E., Curtea de Justiție a derivat competența
externă a U.E. din competența sa internă privind politica de pescuit în cadrul politicii agricole
comune.

19
5. Principiile Uniunii Europene

Principiile Uniunii Europene sunt următoarele: subsidiaritatea,

proporționalitatea. Principiul subsidiarității este inspirat din doctrina socială catolică, fiind
prevăzut în Tratatul U.E. (art. 5 alin. 3 T.U.E.) cu rang constituțional. Acest principiu are
două componente: o latură pozitivă și o latură negativă. Latura pozitivă are o cotă de
stimulare a competențelor U.E., în sensul că U.E. trebuie să acționeze în cazul în care
obiectivele acesteia pot fi mai bine îndeplinite la nivelul U.E. Latura negativă are un caracter
defensiv, în sensul că U.E. nu ar trebui să intervină în cazul în care acțiunea Statelor membre
este suficientă pentru îndeplinirea obiectivelor. În practică, acest lucru înseamnă că toate
instituțiile Uniunii, dar mai ales Comisia Europeană, trebuie să stabilească că o reglementare
și o acțiune a U.E. sunt necesare. Dacă necesitatea unei reglementări este confirmată la nivelul
Uniunii Europene, trebuie să se pună problema intensității și naturii măsurii ce ar trebui să o
ia U.E., aceasta realizându-se cu principiul proporționalității.
Principiul proporționalității (art. 5, alin. 4), care a intrat în ordinea juridică a
Uniunii Europene prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, este consacrat în
contextul normelor de conducere a U.E. Prin urmare, este necesar să se examineze în detaliu
dacă un instrument juridic este necesar sau dacă alte mijloace de acțiune pot fi mai eficiente.
Acest lucru înseamnă că legile-cadru, dispozițiile minime și regulile de recunoaștere reciprocă
a dispozițiilor naționale trebuie să fie preferate și să evite dispozițiile juridice excesiv
detaliate.
Principiile subsidiarității și proporționalității pot fi controlate de către parlamentele
naționale. În acest sens, a fost stabilit un sistem de avertizare rapidă care permite
parlamentelor naționale, în termen de opt săptămâni de la transmiterea unei propuneri
legislative, să emită un aviz motivat, unde se subliniază de ce propunerea legislativă în cauză
nu este în conformitate cu cerințele de subsidiaritate și proportionnalitate. În cazul în care
acest aviz este acceptat de cel puțin o treime din voturile atribuite parlamentelor naționale
(fiecare parlament național dispune de două voturi: dacă sistemul este bicameral, un vot pe
cameră), propunerea legislativă trebuie să fie din nou examinată de autorul său (în principiu,
Comisia Europeană). Pe baza acestei analize, propunerea poate fi menținută, modificată sau
retrasă. În cazul în care Comisia Europeană optează pentru menținerea proiectului, ea trebuie
să justifice în avizul motivat de ce proiectul este conform cu principiul subsidiarității. Acest
aviz motivat este transmis legislatorului U.E. în același timp cu avizele motivate ale
parlamentelor naționale. În cazul în care legiuitorul U.E., cu o majoritate de 55% din membrii
Consiliului U.E. sau cu o majoritate de voturilor exprimate în Parlamentul European, se
consideră că propunerea nu mai poate fi analizată.

20
 TEMA 3: STRUCTURI JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE

I. Curtea de Justiție a Uniunii Europene (art. 19 T.U.E.)

Orice comandă nu poate fi executată decât numai atunci când normele sale sunt
controlate de o autoritate independentă. Într-o comunitate de state, normele și regulile comune
pot fi în pericol de a nu fi respectate, dacă acestea ar fi supravegheate de către jurisdicții
naționale, ar fi interpretate și aplicate diferit conform cu țara care le emite. Prin urmare,
dreptul Uniunii Europene nu ar putea fi aplicat uniform după o legislație europeană armonios
stabilită. Acesta este motivul care a condus, în anul 1952, la crearea primei Comunități
europene (Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului - C.E.C.O.) și crearea unei Curți
de Justiție, care a devenit în 1957, instituția judiciară pentru celelalte două Comunități
(Comunitatea Economică Europeană – C.E.E.; Comunitatea Economică a Energiei Atomice –
C.E.E.A.), fiind în prezent instanța judiciară a Uniunii Europene.
Funcțiile jurisdicționale sunt exercitate la trei niveluri: a) prin Curtea de Justiție, ca
putere judiciară europeană supremă (arti. 253 T.F.U.E.); b) prin Tribunal (art. 254 T.F.U.E.);
c) prin tribunale specializate care pot fi puse la dispoziția Tribunalului, fiind responsabile cu
soluționarea anumitor categorii de recursuri, introduse în domenii specifice (art. 257
T.F.U.E.).

1. Compoziția Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene are 28 de judecători și 8 avocați generali, numiți

pentru un mandat de șase ani, în unanimitate, de către guvernele Statelor membre.

TIPURI DE PROCEDURI

Recurs în lipsă Recurs în anulare sau lipsa de acțiune

Comisia Europeană se judecă cu un Stat
membru pentru nerespectarea dreptului
comunitar (art. 258 T.F.U.E.) sau a unui
Stat membru contra altui Stat membru
(art. 259 T.F.U.E.)
Proces introdus de o instituție a Uniunii
Europene sau a unui Stat membru la
intersecția actelor juridice ilegale sau a
unei inacțiuni (art. 263 și 265 T.F.U.E.)

Referință preliminară Recurs

Interpretarea și validitatea dreptului împotriva deciziilor Tribunalului (art.
Uniunii Europene la inițiativa unei 256 T.F.U.E.)
jurisdicții naționale (art. 267 T.F.U.E.)

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată, în prezent, din douăzeci și opt de
judecători (câte unul de Stat membru) și opt și avocați generali numiți de comun acord de
către guvernele Statelor membre, pentru un mandat de șase ani. Pentru a asigura continuitatea
jurisprudenței se efectuează reînnoirea parțială a judecătorilor, o dată la trei ani, la începutul
anului judiciar (6 octombrie). Mandatele pot fi reînnoite.

21
Administrarea
Inițiativa în materie
și aplicarea
de legislație
dispozițiilor
a Controlul respectării
Reprezentarea și aplicării
Uniunii Europenecorecte
în
Uniunii Europene aorganizațiile
dreptului Uniunii Europene
internaționale
 Pentru a pune în aplicare hotărârile sale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este
asistată de opt avocați generali, numiți în același mod ca și judecătorii, bucurându-se de
aceeași independență.
Din cei opt avocați generali, patru sunt numiți întotdeauna din Statele membre "mari"
(Germania, Franța, Italia, Marea Britanie), iar ceilalți patru provin din cele douăzeci și patru
State membre, conform principiului alternanței. Funcțiile de avocat general sunt similare cu
cele ale secretarului de stat de guvern pe lângă Consiliul de Stat și a instanțelor administrative
franceze. Acestea nu trebuie să fie confundate cu ministerul public sau alte instituții similare.
Funcția avocatului general a fost introdusă în cadrul Curții de Justiție a Uniunii Europene în
scopul de a contrabalansa unicitatea jurisdicțională, adică absența unei instanțe de recurs.
Avocații generali au ca misiune de a reprezenta Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în
cadrul capitolului de "Concluzii", la propunerea unei decizii - fără caracter obligatoriu -
bazată pe o analiză complet independentă și imparțială privind problemele de drept ridicate în
afacerea juridică în cauză. Aceste concluzii fac parte integrantă din procedura orală și sunt
publicate cu hotărârea din „Raportul de jurisprudență”. Avocații generali nu pot influența
hotărârea Curții de Justiție decât numai prin forța concluziilor lor și aceștia nu iau parte la
nicio deliberare sau la votul hotărârii.

2. Selectarea judecătorilor și avocaților generali

Judecătorii și avocații generali sunt aleși dintre personalitățile care oferă garanțiile de
independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea acestor funcții, în țările lor
de origine, fiind înalți funcționari de justiție sau juriști cu competențe recunoscute (art. 253
T.F.U.E.). Ei pot acționa ca judecători, funcționari publici, politicieni, avocați și profesori
universitari din Statele membre. Varietatea mediilor profesionale din care provin și experiența
lor bogată sunt importante pentru Curtea de Justiție, în măsura în care aceștia abordează
problemele de fapt și de drept din perspective teoretice și practice din cele mai diverse. În
toate Statele membre, ei aparțin executivului pentru a determina cine poate fi propus de
guvern în funcțiade judecător sau avocat general, pentru a urma o asemenea procedură. Aceste
proceduri sunt foarte diverse și transparente.
O soluție parțială în acest sens este Comitetul de control al judecătorilor, creat pentru
a avea misiunea de acordare de aviz cu privire la adecvarea candidaților la exercitarea funcției
de judecător sau avocat general la Curtea de Justiție a Uniunii Europene sau la Tribunal,
înainte de numirea acestora de către guvernele Statelor membre (art. 255 T.F.U.E.). Comitetul
de control al judecătorilor este format din șapte personalități alese dintre foștii membri ai
Curții de Justiție și ai Tribunalului, din membrii instanțelor naționale supreme și din juriști
reputați cu competențe notorii, dintre care unul este propus de către Parlamentul European.

3. Repartizarea competențelor

Curtea de Justiție funcționează în următoarele formate: a) adunarea plenară din 28 de

judecători; o decizie în ședința plenară este obligatorie în cazul procedurii de demisie și și a
unei proceduri disciplinare împotriva unui membru al instituțiilor Uniunii Europene; în alte
cazuri, Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate decide trimiterea unui caz în fața adunării
plenare (instanța de judecată completă), care intervine pentru cazurile de o importanță
excepțională fundamentală; b) Marea Cameră cu 14 judecători; c) camere de judecată cu cinci
și trei judecători.

4. Sarcinile Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instanța supremă și unica autoritate juridică
privind toate problemele referitoare la dreptul Uniunii Europene. De o manieră generală, ea
este responsabilă cu asigurarea respectării dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.
Această descriere generală a sarcinilor acoperă trei domenii fundamentale: a) controlul
22
respectării dreptului Uniunii Europene de către instituțiile Uniunii Europene, în cadrul
aplicării prevederilor din tratate și de către Statele membre și persoane cu privire la obligațiile
ce decurg pentru ele sin dreptul Uniunii Europene; b) interpretarea dreptului Uniunii
Europene; c) dezvoltarea legislației Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene își asumă aceste sarcini prin activități de
consultare juridică și jurisprudență. Consultanța juridică se concretizează în acordarea
avizelor obligatorii privind acordurile pe care Uniunea Europeană dorește să le încheie cu
țările terțe și cu organizațiile internaționale. Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene de
instanță judiciară este foarte important. În cadrul îndeplinirii acestui rol, Curtea de Justiție
îndeplinește funcții care, în sistemul juridic al Statelor membre, sunt împărțite între diferite
jurisdicții. Astfel, Curtea de Justiție lucrează în calitate de jurisdicție constituțională în cazul
litigiilor între instituțiile Uniunii Europene și pe timpul controlului de legalitate a dreptului
Uniunii Europene, în calitate de jurisdicție (instanță) administrativă pentru a verifica actele
administrative adoptate de către Comisia Europeană sau, indirect, de către autoritățile din
Statele membre (pe baza dreptului Uniunii Europene), în calitate de jurisdicție socială și
jurisdicție de muncă pentru problemele legate de libera circulație și securitatea socială a
lucrătorilor, precum și respectarea egalității de tratament între bărbați și femei la locul de
muncă, în calitate de jurisdicție financiară pentru problemele de valabilitate și interpretare a
directivelor privind legislația fiscală și vamală, în calitate de jursdicție penală pe timpul
controlului plății amenzilor impuse de Comisia Europeană și în calitate de jurisdicție civilă în
cazurile de plângeri privind daunele și în interpretarea dispozițiilor privind competența
judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. În plus, este prevăzut pentru
Curtea de Justiție să fie este competentă să se pronunțe asupra litigiilor cu privire la titlurile
europene de proprietate intelectuală (art. 262 T.F.U.E.).

II. Tribunalul din Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Ca orice tribunal, Curtea de Justiție este copleșită de numărul procedurilor care a

crescut enorm de mult de-a lungul anilor. Și această tendință va continua să crească atâta timp
cât potențialele conflicte sunt generate de directivele adoptate în cadrul pieței unice care
trebuie să fie transpuse în legislația națională. Pe acest fond, se crede că tratatele Uniunii
Europene ridică deja probleme care necesită a fi rezolvate și tranșate de către Curtea de
Justiție a Uniunii Europene. Prin urmare, din anul 1988, a fost înființat un Tribunal
suplimentar în scopul atenuării volumului de muncă al Curții de Justiție.

1. Compoziția tribunalului

COMPOZIȚIA TRIBUNALULUI
28 de judecători desemnați pentru șase ani, cu unanimitate de voturi, de către
guvernele Statelor membre

TIPURI DE PROCEDURI

Recurs în anulare și Recurs pentru Recurs

în lipsă
format de către
persoane fizice și
morale împotriva
actelor ilegale ale
Uniunii Europene sau
pentru inacțiune (art.
263 și 265 T.F.U.E.)
despăgubiri împotriva deciziilor
pentru responsabilitatea tribunalelor
contractuală sau specializate (art.
necontractuală (art. 256 alin., 2
268 și art. 340 alin. 1 și T.F.U.E.)
2 T.F.U.E.)

23
 Tribunalul este un organ al Curții de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea, el este
autonom și are propria organizare. El dispune de grefa sa și funcționează după Regulamentul
de procedură. Din motive de claritate, cazurile și afacerile acestuia sunt indicate cu litera "T"
pentru „Tribunal” (de exemplu T-1/99) și cu litera "C" pentru Curtea de Justiție (de exemplu,
C-1/99 ).
Tribunalul se compune din douăzeci și opt de "membri", ale căror calificări, numiri și
statute juridice corspund acelorași criterii și reguli ca cele ale judecătorilor Curții de Justiție.
Deși funcția lor principală este de a se reprezenta în calitate de "judecători", ei pot fi chemați
să exercite funcțiile de "avocat general", pe o bază „ad-hoc” în afaceri examinate în plen sau
într-o cameră în care complexitatea faptelor sau situațiile juridice le impun.
Tribunalul poate lucra și în cameră de cinci sau trei judecători sau, în unele cazuri, un
singur judecător. De asemenea, el poate lucra în Marea Cameră (14 judecători) sau în format
plenar (douăzeci și opt de judecători) în cazul în care complexitatea juridică și importanța
cazului justifică această exigență. de regulă, peste 80% din cazurile supuse Tribunaluluisunt
decise de o cameră (comisie) formată din de trei judecători.
Competențele Tribunalului sunt următoarele: a) rol de primă-instanță – adică sub
controlul juridic al Curții de Justiție, Tribunalul este competent pentru recursul în anulare și în
lipsa persoanelor fizice și morale împotriva unei instituții a Uniunii Europene, pe baza unei
clauze de compromis care figurează într-un tratat încheiat de Uniunea Eurpeană sau în numele
său, precum și pentru recursul în compensare (despăgubire) împotriva Uniunii Europene; b) în
calitate de jurisdicție de recurs, Tribunalul acționează, potrivit competenței sale, în revizuirea
deciziilor tribunalelor specializate; c) Tribunalul poate fi delegat în anumite domenii de
competență pentru hotărâri preliminare.

2. Tribunalele specializate

Pentru a dezangaja Curtea de Justiție a Uniunii Europene de multipele probleme

juridice europene și pentru a îmbunătăți protecția juridică în Uniunea Europeană, Consiliul
Uniunii Europene a suplimentat Tribunalului, în anul 2004, Tribunalul Funcției Publice. Acest
tribunal specializat a preluat competențele exercitate anterior de Tribunalul pentru litigiile
privind funcția publică a Uniunii Europene.
Tribunalul Funcției Publice este compus din șapte judecători cu un statut similar cu
cel al membrilor Tribunalului, fiind numiți pentru o perioadă de șase ani. Judecătorii trebuie
să întrunească toate condițiile necesare pentru exercitarea unor funcții jurisdicționale. Acest
tribunal specializat lucrează, de regulă, în format de trei judecători, dar pot funcționa și în
format complet sau cinci judecători sau un singur judecător. Deciziile sale pot fi supuse unor
căi de atac, limitat la chestiuni de drept în fața Tribunalului. Împotriva deciziei Tribunalului,
avocatul general poate face recurs în fața Curții de Justiție în cazul în care unitatea dreptului
Uniunii Europene și coerența jurisprudenței sunt amenințate.

24
 TEMA 4: ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

Ordinea juridică a Uniunii Europene constituie un sistem coerent de protecție juridică.

Dreptul Uniunii Europene determină raporturile între Uniunea Europeană și statele sale
membre: Statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a se conforma
obligațiilor care le revin în temeiul tratatelor sau documentelor instituțiilor U.E. Statele
membre au rolul de a ajuta U.E. în ducerea la îndeplinire a misiunilor și să se abțină de la
orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor tratatelor. Statele membre
sunt responsabile pentru orice prejudiciu cauzat cetățenilor U.E. prin încălcarea dreptului U.E.

1. Uniunea Europeană în calitate de producător de drept și comunitate prin drept

Principala inovație a U.E. față de încercările anterioare din istoria europeană rezidă în
faptul că ea nu folosește violența sau supunerea în procesul de unificare a Europei, ci forța
dreptului. Această realitate demonstrează că vărsarea de sânge și războaiele nu au reușit să
creeze timp de secole o pace europeană trainică. Numai o unificare construită pe un
consimțământ liber are șanse de durată, atâta timp cât se ține cont de valorile fundamentale
precum libertatea, egalitatea și sistemul juridic al U.E.
De fapt, U.E. nu este numai o creație a dreptului, ci ea îndeplinește obiectivele sale
folosind, exclusiv principiile de drept. Cu alte cuvinte, ea este o „comunitate prin drept”:
raporturile între populațiile Statelor membre nu sunt reglementate prin forță, ci prin legislația
Uniunii Europene, care este baza sistemului instituțional european. Dreptul Uniunii Europene
reglementează relațiile între instituțiile U.E. și definește procedurile lor de luare a deciziilor.
Dreptul Uniunii Europene le dă puterea de a acționa prin regulamente, directive și decizii,
care au efecte obligatorii asupra Statelor membre și a cetățenilor acestora. Fiecare cetățean
devine un protagonist al Uniunii Europene, în timp ce sistemul juridic european influențează
din ce în ce mai direct viața cotidiană. Prin dreptul Uniunii Europene se conferă drepturi și se
impun obligații, atât pentru resortisanții unui stat membru, cât și pentru orice cetățean al
Uniunii Europene, cu o ordine juridică de diferite niveluri, cum ar fi într-un sistem federal
constituțional.

2. Sursele juridice ale dreptului Uniunii Europene

Conceptul de "sursă juridică" are o dublă semnificație. În primul rând, este vorba
despre rațiunile care au determinat evoluția dreptului. Conform acestei definiții, sursa juridică
a dreptului U.E. este voința de a menține pacea și de a crea o Europă a bunăstării prin legături
economice mai strânse, acestea fiind elemente fundamentale în integrarea europeană. În al
doilea rând, în limbaj juridic, "sursa juridică" este originea și consacrarea dreptului. Sursele
juridice scrise ale dreptului U.E. sunt următoarele:

a) Drept primar (originar): Tratatele U.E.; Principii generale de drept.

b) Acordurile internaționale ale U.E.
c) Drept secundar (derivat): documente juridice cu caracter legislativ (regulamente, directive,
decizii); documente juridice fără caracter legislativ (documente juridice delegate, documente
juridice de execuție); Alte acte juridice (recomandările și avize, acorduri interinstituționale,
rezoluții, declarații, programe de acțiune).
d) Principii generale de drept
e) Acordurile între Statele membre (Decizii COREPER, tratate internaționale).

25
 Dreptul primar (originar) al Uniunii Europene: Tratatele fondatoare ale U.E.
Prima sursă juridică o reprezintă Tratatele de instituire a U.E., inclusiv anexele și protocoalele
atașate acestora și completările și modificările ulterioare. Aceste tratate fondatoare, precum și
completările și modificările lor prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa și Lisabona,
precum și tratatele de aderare, conțin norme juridice de bază referitoare la obiectivele,
organizarea și funcționarea U.E. Tratatele U.E. formează cadrul constituțional al U.E., pe care
instituțiile U.E. trebuie să-l ducă la îndeplinire în respectarea intereselor U.E., grație puterilor
legislative și administrative care au fost prevăzute în acest scop. În calitate de drept direct,
creat de către Statele membre, aceste norme și reguli sunt calificate în limbajul juridic cu
expresia „dreptul primar (originar) al Uniunii Europene”.
Dreptul secundar (derivat) al Uniunii Europene: documentele juridice ale
instituțiilor U.E. Dreptul U.E. creat în exercițiul competențelor instituțiilor Uniunii Europene
se numește drept secundar (derivat) al Uniunii Europene, privită ca a doua sursă de drept
european, cea mai importantă din Uniunea Europeană. Dreptul derivat conține acte legislative,
acte juridice delegate, acte juridice de execuție și alte acte juridice normative. „Actele juridice
legislative” sunt actele juridice emise în cadrul procedurii legislative ordinare sau speciale
(art. 289 T.F.U.E.). "Actele juridice delegate" sunt documentele juridice care nu au caracter
de lege, dar prezintă un efect general și obligatoriu și care pot fi modificate sau completate cu
anumite prevederi ale unui act legislativ. Acestea sunt adoptate de Comisia Europeană, care
trebuie să fie autorizată în mod explicit în acest sens. Acest actul normativ prevede în mod
explicit obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării puterii. Delegarea
poate fi în orice moment să fie revocată de către Consiliul Uniunii Europene sau de
Parlamentul European. În plus, un act juridic delegat nu poate intra în vigoare, dacă
Parlamentul European și Consiliul au vreo o obiecție în termenul prevăzut în actul legislativ
(art. 290 T.F.U.E.). "Actele juridice de execuție (punere în aplicare)" sunt o excepție de la
regulă, în sensul că măsurile de execuție din toate actele juridice obligatorii sunt adoptate de
Statele membre în temeiul dispozițiilor de drept național intern. Deoarece condițiile uniforme
de execuție a actelor juridice obligatorii ale U.E. sunt necesare, acest lucru este făcut prin
acte juridice de execuție (punere în aplicare) corespunzătoare, care sunt luate în principiu de
către Comisia Europeană sau de către Consiliul U.E. în mod excepțional. În același timp,
Parlamentul European și Consiliul U.E. stabilesc, în prealabil, normele și principiile generale
privind mecanismele de control de către Statele membre în exercițiul competențelor de
execuție de către Comisie (art. 291 T.F.U.E.). de asemenea, În fine, există un număr de "alte
acte juridice normative", care permit instituțiilor Uniunii Europene de a emite avize și
declarații fără caracter obligatoriu sau care reglementează viața internă a U.E. și a instituțiilor
sale, așa cum este cazul reglementărilor emise privind un acord comun, acorduri
interinstituționale și regulamente interne ale instituțiilor.
Toate aceste acte juridice descrise pot lua mai multe forme diverse. Principalele forme
de acțiune sunt enumerate într-o listă și definite, conform, art. 288 T.F.U.E. În calitate de acte
juridice obligatorii, ele conțin norem juridice generale și abstracte, dar și măsuri concrete și
individuale. Același articol menționat mai sus prevede emiterea de aviz cu caracter
neobligatoriu, dar lista nu este exhaustivă. De asemenea, există o serie de alte forme de
acțiune care nu pot fi clasificate. Este vorba despre rezoluții, declarații, programe de acțiune
sau cărți albe și cărți verzi. Diferențele între diferitele forme de acțiune în ceea ce privește
procedura de adoptare, efectele juridice și destinatarii sunt importante, distincții care vizează
instrumentele aflate la dispoziția U.E.
În concluzie, evoluția dreptului derivat al Uniunii Europene este progresivă. Acest
lucru oferă vitalitate în construcția Uniunii Europene, realizată prin dreptul primar (originar)
și completată, pas cu pas, de ordinea juridică europeană.
Acordurile internaționale încheiate de U.E. Cea de-a treia sursă juridică este legată
de rolul U.E. la scară internațională. Fiind unul dintre polii de putere al lumii, Europa trebuie
să nu se limiteze, doar la afacerile interne, ci și la cele externe. Ea trebuie să dezvolte relații
economice, sociale și politice cu alte țări ale lumii. Este motivul pentru care U.E încheie cu
26
țările "non-membre" ale U.E. (țări terțe) și alte organizații internaționale acorduri
internaționale în domenii comerciale, industriale, tehnice și sociale. Trebuie menționate trei
forme de relații contractuale între U.E. și țările terțe: acorduri de asociere, acorduri de
cooperare, acorduri comerciale.
Acordurile de ascociere vizează o cooperare economică strânsă combinată cu oo
importantă susținere financiară din partea U.E. în favoarea partenerului în cauză (art. 217
T.F.U.E.). Există trei tipuri de acorduri de asociere: acorduri de menținere a legăturilor
speciale cu anumite State membre ale U.E. cu țările terțe, acorduri care vizează pregătirea la
aderarea la U.E., Acordul privind Spațiul Economic European (SEE). Acordurile de
menținere a legăturilor speciale cu anumite State membre ale U.E. cu țările terțe arată că
instrumentul de asociere a fost creat pentru țările și territoriile non-europene, care din cauza
vechiului lor statut de colonii, au întreținut relații economice strânse cu Belgia, Danemarca,
Franța, Italia, Olanda și Marea Britanie. Fiind stabilit un tarif extern comun în U.E. care
perturba semnificativ schimburile comerciale cu aceste țări, a fost necesar să se prevadă
regimuri speciale în acest sens. Obiectivele de asociere au constat în promovarea dezvoltării
economice și sociale a acestor țări și stabilirea de relații economice strânse între acestea și
Uniune Europeană în ansamblul său (art. 198 T.F.U.E.). Prin urmare, există o serie de
regimuri preferențiale care permit importul de bunuri din aceste țării la un tarif vamal redus
sau zero. Ajutorul financiar și tehnic a U.E. este asigurat prin Fondul European de Dezvoltare.
Acordurile care vizează pregătirea la aderarea la U.E.reprezintă o fază de pre-aderare,
care are ca scop să permită candidaților să se apropie de standardele și condițiile economice
ale U.E. Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) deschide membrilor Asociației
Europene de Liber Schimb (AELS - Islanda, Liechtenstein și Norvegia) accesul la piața
internă a Uniunii Europene și fixează baze solide pentru o eventuală aderare în viitor a acestor
țări la U.E. Obiectivul principal este de a realiza libera circulație a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor și capitalurilor în cadrul Spațiul Economic European (SEE), pe baza dreptului
primar și secundar al Uniunii Europene ("acquis-ul comunitar") pentru a crea un sistem
uniform de concurență și de subvenții și de aprofundare a cooperării în domeniul protecției
mediului, cercetare și dezvoltare și educație.
Acordurile de cooperare vizează o cooperare economică intensivă. Asemenea
acorduri leagă U.E. de statele Maghreb (Algeria, Maroc, Tunisia), statele Mașhreq (Egipt,
Iordania, Liban și Siria) și Israel.
Acordurile comerciale sunt încheiate în domeniul politicii vamale și comerciale cu
țările terțe sau în cadrul organizațiilor comerciale internaționale. Cele mai importante acorduri
comerciale internaționale sunt: Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului
(OMC), acordurile comerciale multilaterale, Acordul General pentru Tarife și Comerț
(G.A.T.T. 1994), acordurile privind măsurile antidumping și subvențiile compensatorii,
Acordul General privind Comerțul cu Servicii (G.A.T.S.), Acordul privind aspectele
drepturilor de proprietate intelectuală (T.R.I.P.S.) și Memorandumul privind regulile și
procedurile de soluționare a litigiilor.
Sursele de drept nescrise sunt următoarele: principiile generale de drept și
dreptul cutumiar.
Principiile generale de drept sunt surse de drept nescrise ale U.E. Este vorba despre
normele care reflectă conceptele esențiale ale dreptului și a justiției la care se supune orice
ordine juridică. Legea scrisă a Uniunii Europene reglementează, în esență, situațiile
economice și sociale, și satisface doar parțial aceste obligații, astfel încât principiile generale
de drept reprezintă una dintre principalele surse de drept a Uniunii Europene. Aceste principii
permit a rezolva lacunele existente sau contribuie la dezvoltarea dreptului, grație interpretării
conformă cu principiul echității.
Principiile de drept sunt aplicate, în special, prin jurisprudența Curții de Justiție a
Uniunii Europene, care, în cadrul sarcinilor care îi sunt încredințate, "asigură respectarea legii
în interpretarea și aplicarea tratatului". Aceste principii sunt valabile și pentru Statele membre.
În plus, principiile de autonomie, de aplicabilitate directă și primeitate (supremația) dreptului
27
Uniunii Europene figurează printre aceste principii generale de drept, protecția drepturilor
fundamentale, principiul proporționalității, protecției încrederii legitime, dreptul fi ascultat,
principiul responsabilității Statelor membre în caz de încălcare a dreptului U.E.
Dreptul cutumiar figurează și el în domeniul surselor nescrise ale dreptului Uniunii
Europene. Prin acest lucru se înțelege că este vorba dreptul provenit din uzajul general și
acceptat, care completează sau modifică dreptul primar (originar) și dreptul secundar
(derivat). Posibilitatea ca un astfel de drept există la nivelul U.E. este recunoscută în
principiu. Cu toate acestea, în practică, dezvoltarea dreptului cutumiar se confruntă cu
obstacole semnificative la nivelul U.E. Un prim obstacol constă în existența unei proceduri
speciale de revizuire a tratatelor (art. 54 T.U.E.). Această dispoziție nu exclude instituirea
unui drept cutumiar, dar întărește dificultatea de a îndeplini criteriile de utilizare și acceptare
juridică. Un alt obstacol în stabilirea dreptului cutumiar de către instituțiile U.E. este faptul că
orice acțiune al unei instituții europene nu poate fi validă decît din conținutul tratatelor și nu
din comportamentul efectiv sau voința instituției de a crea relații juridice. Prin urmare, la
nivelul tratatelor, dreptul cutumiar nu poate fi stabilit în niciun caz de către instituțiile Uniunii
Europene, ci, eventual, de către Statele membre, în cadrul unor criterii stricte. Practicile și
utilizările juridice ale instituțiilor Uniunii Europene pot fi invocate la interpretarea normelor
juridice care le-au stabilit.
Ultima sursă de drept a Uniunii Europene este dată de acordurile și convențiile
între Statele membre ale U.E. Pe de o parte, este vorba despre acordurile încheiate pentru a
rezolva problemele care au o relație strânsă cu activitățile U.E., dar la care nu sunt implicate
instituțiile U.E., iar pe de altă parte, de acordurile internaționale între Statele membre care
vizează, în special, extinderea dispozițiilor naționale și crearea unui drept uniform la nivelul
Uniunii Europene. Ele sunt importante în domeniul dreptului internațional privat: Convenția
privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și
comercială (1968), care a fost însă înlocuit în relațiile dintre statele membre (cu excepția
Danemarca),Convenția privind recunoașterea reciprocă a societăților și persoanelor juridice
(1968), Convenția privind eliminarea dublei impuneri în ajustarea profiturilor întreprinderilor
asociate (1990) și Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (1980).

3. Instrumentele juridice ale Uniunii Europene

Sistemul actelor juridice ale Uniunii Europene s-a dezvoltat odată cu evoluția Uniunii
Europene. Problema centrală care se pune este de a defini natura și efectul actelor Uniunii
Europene. Aspectele care trebuie luate în considerare sunt, pe de o parte, faptul că instituțiile
europene trebuiau să niveleze condițiile economice, sociale și ecologice diferite și inegale
între Statele membre, obiectivul fiind de a plasa toți cetățenii U.E. în cele mai bune condiții de
viață. Pe de altă parte, instituțiile europene nu puteau interveni decât atât cât era necesar în
ordinea juridică națională. Prin urmare, întregul sistem normativ juridic al U.E.avea în vedere
următorul principiu: dispozițiile naționale trebuiau înlocuite cu un act al Uniunii Europene,
având un text detaliat comun pentru toate Statele membre; în caz contrar, trebuia să țină
seama de sistemele juridice naționale.
În acest context s-au dezvoltat instrumentele care au permis instituțiilor U.E. de a
influența în grade diferite sistemele juridice naționale. Cazul extrem a fost acela unde
măsurile naționale au fost înlocuite cu standardele U.E. Apoi, există dispoziții ale Uniunii
Europene care permit instituțiilor sale de a acționa în mod indirect asupra ordinii juridice ale
Statelor membre. De asemenea, pentru a rezolva un caz concret, era necesar să se ia măsuri
care să vizeze o persoană desemnată sau identificabilă. În fine, unele acte legislative nu conțin
nici o prevedere obligatorie pentru Statele membre sau cetățenii U.E. Din punct de vedere al
destinatarilor și efectelor pe care le produc în Statele membre, există următoarele acte juridice
ale U.E., conform tabelului de mai jos.

28
 Denumirea actului juridic Destinatari
Regulament Toate Statele membre, persoanele
fizice și morale
Directiva Toate sau o parte din Statele
membre
Decizia Grupuri de persoane nedeterminate.
Toate sau o parte din Statele
membre, anumite persoane fizice
sau morale
Recomandare Toate sau o parte din Statele
membre, instituții ale U.E.,
particulari
Aviz Toate sau o parte din Statele
membre, instituțiile U.E., grupuri de
destinatari nederminați
Efecte
Direct aplicabil și obligatoriu pentru
instituțiile U.E. și Statele membre
Obligatoriu în ceea ce privește rezultatul
de obținut și direct aplicabil numai sub
anumite condiții
Direct aplicabil ți obligatoriu în toate
elementele sale
La cerere
La cerere

Regulamentele sau „legile Uniunii Europene”. Actele juridice prin care instituțiile
Uniunii Europene intervin cel mai mult și în profunzime în sistemele juridice naționale sunt
regulamentele. Ele sunt caracterizate prin două calități din dreptul internațional: a) Caracterul
lor comunitar, adică, specificul lor de a crea același drept în întreaga Uniune Europeană,
indiferent de frontiere, fiind valabile, uniform și integral, în toate Statele membre. Astfel, este
interzis ca Statele membre să aplice dispozițiile regulamentului de o manieră incompletă sau
de a efectua o selecționare dintre acestea, în scopul de a elimina norme care ar fi contrare unor
interese naționale. În mod similar, statul membru nu se poate sustrage dispozițiilor obligatorii
ale reglementărilor cu referire la dispozițiile de drept și practicile naționale; b) aplicabilitatea
lor directă, adică faptul că regulamentele creează același drept fără ca Statele membre să de
un ordin special, conferind drepturi directe cetățenilor Uniunii Europene sau impunându-le
direct anumite obligații. Statele membre, instituțiile europene, instanțele și administrațiile,
toate persoanele care intră în domeniul de aplicare al regulamentului sunt direct legați de
dreptul U.E. și trebuie să-l respecte așa cum respectă dreptul național. Similitudinile dintre
aceste acte și legile naționale sunt clare. Când sunt adoptate în conformitate cu procedura de
co-decizie cu Parlamentul European, regulamentele pot fi calificate ca acte legislative.
Regulamentele care nu sunt aprobate de Consiliul U.E. sau Comisia Europeană nu beneficiază
de sancțiunea parlamentară și nu prezintă caracteristicile esențiale ale unei legi.
Directivele fundamentează partea esențială a legislației U.E. și contribuie la
menținerea diversității particularităților naționale. Spre deosebire de regulament care
urmărește armonizarea legislativă, obiectivul principal al directivei în apropierea legislațiilor.
Acest lucru permite eliminarea treptată a contradicțiilor și diferențelor între legislațiile
naționale până când în fiecare Stat membru, condițiile de fond pot deveni similare. Directiva
este unul dintre instrumentele de bază de realizare a pieței interne. Directiva este obligatorie
pentru statele membre în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins. Ea lasă alegerea formei
și a metodelor de aplicare în îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene în cadrul ordinii
juridice interne naționale a Statelor membre. Acest mod de a face legătura între Statele
membre este reflectarea voinței de atenuare a intervențților Uniunii Europene în sistemele
juridice și administrative naționale. Statele membre pot ține cont de specificul național în
îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene. Prevederile dintr-o directivă nu înlocuiesc
normele juridice naționale, ci ele impun Statelor membre obligația de a adapta legislația
națională la prevederile Uniunii Europene. În general, acest lucru necesită o procedură
legislativă în două etape.

29
 În prima etapă, la nivelul U.E., rezultatul prin care directiva îl urmărește să-l
îndeplinească este de o manieră obligatorie pentru destinatarul desemnat - adică, pentru o
parte sau totalitatea Statelor membre - care trebuie să-l îndeplinească într-un termen dat.
Instituțiile U.E. pot defini acest rezultat de o manieră atât de precisă, încât nu rămâne Statelor
membre cea mai mică marjă de manevră pentru a face adaptări și modificări de fond. Această
posibilitate este utilizată, în principal, pentru standardele tehnice și protecția mediului.
În a doua etapă, rezultatul fixat la nivelul Uniunii Europene este atins, în ceea ce
privește fondul, în legislația Statelor membre. În timp ce statele membre sunt, în principiu,
libere în alegerea formei și a metodelor de punere în aplicare, criteriile U.E. sunt acelea care
se aplică pentru a judeca conformitatea cu dreptul Uniunii Europene. Regula este că această
transpunere creează o stare juridică necesară care permite determinarea, de o manieră
suficient de clară și precisă, drepturilor și obligațiilor care decurg din prevederile unei
directive, cu scopul în care cetățeanul Uniunii Europene are posibilitatea de a se prevala sau a
se opune în fața unei instanțe naționale. În general, este necesar să se adopte acte legislative
naționale obligatorii, cum ar fi anularea sau modificarea prevederilor legislative, a
reglementărilor și / sau administrative existente. O simplă practică administrativă nu este
suficientă, deoarece se poate prin natura sa, să fie modificată prin voința autorităților în cauză
și nu beneficiază de o publicitate suficientă.
Directiva destinată Statelor membre nu creează drepturi sau obligații directe pentru
cetățenii Uniunii Europene; destinatari sunt numai Statele membre. Este valabilă numai
punerea în aplicare a unei directive de către autoritățile naționale competente care conferă
drepturi sau impune obligații cetățenilor. Atâta timp cât Statele membre respectă obligațiile
care le revin în temeiul actelor juridice ale Uniunii Europene, cetățenii U.E. nu pot fi afectați
în mod direct. Cetățenii riscă, totuși, să fie dezavantajați dacă măsurile naționale de aplicare
solicitate nu au fost adoptate sau au fost adoptate de o manieră incompletă, deși realizarea
obiectivului fixat în directivă a fost în avantajul lor. Pentru a depăși aceste inconveniente,
Curtea de Justiție a decis, în jurisprudența sa că, în anumite circumstanțe, cetățeanul Uniunii
Europene poate invoca direct prevederile unei directive și, prin urmare, se poate prevala de
drepturile pe care le are și, dacă este cazul, le face recunoscute de către instanțele naționale.
Astfel, Curtea de Justiție a stabilit condițiile acestui efect direct, și anume: dispozițiile unei
directive trebuie să stabilească drepturile intreprinderilor / cetățenilor U.E. de o manieră
suficient de clară și precisă; invocarea acestui drept nu trebuie să fie legată de nici o condiție
sau obligație; legiuitorul național nu trebuie să aibă nici o marjă de apreciere pe fond;
termenul de transpunere în practică a directivei trebuie să fie respectat.
Jurisprudența Curții de Justiție cu privire la efectul direct al directivelor se referă la
aprecierea că un Stat membru acționează de o manieră contradictorie și abuzivă atunci când
aplică dreptul său național în raport cu o directivă. Această aplicare inaceptabilă a dreptului
național de către Statul membru este contracarată prin recunoașterea efectului direct al unei
directive, deoarece se evită ca Statul membru să nu-și tragă vreun profit din nerespectarea
dreptului U.E. În acest sens, efectul direct al directivelor are caracterul unei sancțiuni. Prin
urmare, este logic pentru Curtea de Justiție ca să nu recunoască efectul direct al unei directive,
decât în relațiile între cetățenii Uniunii Europene și Statele membre, și aceasta numai dacă
efectul direct este în favoarea cetățenilor Uniunii și nu în detrimentul lor, adică numai în cazul
în care dreptul U.E. comportă o reglementare mai favorabilă pentru cetățeni, față de dreptul
național neadaptat (efectul direct vertical). Faptul că efectul direct al unei prevederi dintr-o
directivă favorabilă unui individ este însoțită de o prevedere impusă altei persoane ("efectul
dublu" al directivei care se întâlnește deseori în domeniul piețelor și în dreptul mediului) nu se
opune aplicării verticale a directivei. Aceste prevederi trebuie să fie considerate doar ca un
reflex juridic negativ care rezultă, prin forța lucruriloe, din angajamentul Statelor membre să
respecte ordinea juridică cu obiectivele dintr-o directivă până la expirarea termenului limită
de transpunere; o prevedere suplimentară nu rezultă din recunoașterea efectului direct vertical
al directivelor.

30
 Efectul direct al directivelor privind relațiile dintre indivizi (efect direct orizontal) a
fost respins de Curtea de Justiție. Caracterul represiv al efectului direct a determinat Curtea de
Justiție să concluzioneze că acest efect nu poate avea loc între indivizi, deoarece acestea nu
pot fi trasi la raspundere pentru erorile Statelor membre. În schimb, ei se pot baza pe
principiul securității juridice și încrederii legitime. Cetățenii U.E. trebuie să fie conștienți că
efectele unei directive nu pot fi opuse lor, decât în limitele măsurilor naționale de transpunere.
În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a U.E., relativizat refuzul său privind efectul direct de
drept al directivelor în relațiile dreptului privat. Totul este limitat la situațiile în care o parte
contractuală intenționează să își valorifice un drept tras dintr-o directivă contra unui drept al
unei alte părți din dreptul național. Acest lucru deschide calea pentru o aplicare orizontală a
prevederilor directe din directive în situațiile unde este vorba despre respectarea dretoului
național (de exemplu, o companie care intenționează să forțeze adversarul său să respecte
legislația națională poate încălca dreptul directivei) sau punerea în aplicare a legislațiilor
naționale care se opun punerii în aplicare a directivei (de exemplu, refuzul executării
contractului prin referire la prevederile naționale de interdicție care încalcă directiva).
Efectul direct al unei directive nu implică, în mod necesar, faptul că o prevedere a
directivei conferă drepturi pentru indivizi. De fapt, prevederile unei directive au efect direct în
măsura în care ele au un efect drept obiectiv. Recunoașterea acestui efect este determinată de
aceleași condiții ca și recunoașterea unui efect direct sub unica rezervă că locul și locația unui
drept calr și precis a unui cetățean sau a unei societăți din U.E. este determinat de un
angajament clar și precis ale Statelor membre. În acest caz, toate instanțele, mai precis
legiuitorul, administrația și jurisdicțiile Statelor membre sunt legate de directivă și trebuie
respectate din oficiu și aplicate ca drept ale U.E. preeminent. Mai exact, rezultă obligația de a
interpreta legislația națională în conformitate cu directivele ("interpretarea conform
directivei") sau acordarea la directiva în cauză prioritate de aplicare față de legislația națională
opusă acesteia. Printre altele, directivele au cu privire la Statele membre anumite efecte de
blocaj înainte de expirarea termenului limită. În ceea ce privește caracterul obligatoriu al unei
directive față de scopurile sale și față de aplicarea principiului loialității față de Uniune (art. 4
T.U.E.), Statele membre sunt obligate să se abțină, chiar înainte de expirarea termenului de
transpunere, orice măsură luată ar putea pune în pericol realizarea scopului directivei.
În fine, în hotărârile afacerii Francovich și Bonifaci afaceri din 1991, Curtea de
Justiție a declarat că Statele membre erau obligate să repare prejudiciul cauzat de
netranspunerea sau transpunerea incorectă a directivei. Problema pusă în acest caz se referea
la responsabilitatea statului italian pentru transpunerea tardivă a Directivei 80/987 / CEE a
Consiliului din 20 octombrie 1980 privind protecția salariaților în cazul insolvabilității
angajatorului . Această directivă garantează lucrătorilor dreptul de a primi un salariu pe
timpul unei anumite perioade care precede insolvabilitatea angajatorului sau demiterea din
acest motiv. A fost necesar să se creeze instituții de garantare inaccesibile pentru creditorii
angajatorului și finanțarea trebuia să fie asigurată de către angajatori și / sau de guvern. Curtea
de Justiție a trebuit să rezolve următoarea problemă: această directivă viza deschiderea unui
drept personal pentru lucrători de a lua salariile, grație fondurilor de garantare ale instituției,
dar acest drept nu putea fi direct aplicat, invocat în fața instanțelor naționale, deoarece, din
cauza netranspunerii acestei directive, instituția de garantare nu a fost creată și debitorul
responsabil pentru plata compensației lucrătorului nu putea fi determinat. În hotărârea sa,
Curtea de Justiție a estimat că, netranspunând directiva, statul italian a privat pe lucrători de
dreptul conferit de directivă și, prin urmare, se cerea o reparație în acest sens. Potrivit Curții
de Justiție, obligația de a repara, deși nu este prevăzută în mod expres în legislația Uniunii
Europene, face parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii Europene, deoarece eficacitatea
sa completă a fost restrânsă și protecția drepturilor a fost redusă, în cazul în care cetățeanul
U.E. nu a avut posibilitatea de a obține despăgubiri, atunci când drepturile sale au fost
încălcate prin acțiunea contrară a Statelor membre asupra dreptului U.E.
Deciziile reprezintă acte juridice importante în sistemul de reglementare al U.E.
Punerea efectivă în aplicare a tratatelor și reglementărilor U.E. nu se paote concepe dacă
31
instituțiile U.E., în cazul în care acestea sunt responsabile pentru punerea în aplicare a
legislației UE, au posibilitatea de a acționa direct asupra situației cetățenilor UE, companiilor
sau Statelor membre. Este exact același lucru și în sistemele juridice naționale, în cazul în care
guvernele naționale fixează, în mod obligatoriu, pentru cetățeni condiții de aplicare a unei legi
la un caz particular.
În ordinea juridică a U.E., deciziile sunt acelea care îndeplinesc această funcție. Ele
reprezintă actul caracteristic prin care instituțiile U.E. decid în cazurile individuale. Prin
intermediul unei decizii, instituțiile Uniunii Europene pot solicita unui Stat membru sau unui
cetățean al U.E. să acționeze sau să se abțină în a acționa, conferind drepturi sau impunând
obligații.
O decizie are următoarele caracteristici structurale: ea are o validitate individuală,
ceea ce o distinge de regulament. Destinatarii unei decizii trebuie să fie desemnați în mod
individual și nu sunt legați decât de o manieră individuală. Este suficient pentru aceasta, unde
categorii de persoane în cauză să fie determinabile la momentul adoptării deciziei și nu pot fi
determinate ulterior. Conținutul deciziei este esențial în acest context: acest conținut trebuie să
influențeze, în mod individual și direct, asupra situației de drept. Prin urmare, terții sunt de
asemenea vizați în mod individual de o decizie, de exemplu datorită caracteristicilor personale
ale indivizilor sau a circumstanțelor speciale, distingându-se de orice alte persoane și
individualizând de aceeași manieră și destinatarul însuși; ea este obligatorie în toate
elementele sale, cceea ce o diferentiaza de directive, care sunt obligatorii numai în ceea ce
privește rezultatul care trebuie atins; ea leagă în mod direct destinatarii. Astfel, o decizie
adresată unui Stat membru poate, în aceleași condiții ca ale unei directive, să aibă un efect
direct asupra cetățenilor Uniunii Europene.
Recomandările și avizele reprezintă o categorie necesară în actele juridice ale U.E.,
în special în tratatele Uniunii Europene. Aceste acte permit instituțiilor U.E. să se pronunțe de
manieră neobligatorie - adică, fără obligație juridică pentru destinatari - în ceea ce privește
Statele membre și, în unele cazuri, în ceea ce privește pe cetățenii Uniunii Europene.
Recomandările sugerează destinatarilor un anumit comportament dat, fără a le impune o
obligație juridică. Astfel, atunci când există motive de îngrijorare că adoptarea sau
modificarea unei prevederi legislative sau administrative a unui Stat membru nu falsifică
condițiile de concurență pe piața internă, Comisia Europeană poate recomanda Statului în
cauză măsurile corespunzătoare pentru a evita denaturarea în cauză (art. 117, alin. 1
T.F.U.E.).
Avizele sunt emise de către instituțiile U.E. atunci când este cazul de a evalua o
situație sau fapte în Uniunea Europeană sau în Statele membre. În unele cazuri, acestea
creează condițiile prealabile pentru viitoarele acte juridice obligatorii sau constituie o cerință
pentru un recurs la Curtea de Justiție (art. 258 și 259 T.F.U.E.). Importanța fundamentală a
recomandărilor și avizelor este politică și morală. Prin aceste acte, autorii tratatelor considerau
că persoanele interesate se conformau în mod voluntar la un sfat, opinie, idee care le erau date
sau suportau consecințele de evaluare a unei situații, având în vedere aprecierea de care se
bucura instituțiile U.E. și de faptul că aceste instituții dispuneau de o imagine de ansamblu și
informațiile depășeau cadrul național. Totodată, recomandările și avizele pot avea efecte
juridice indirecte, dacă ele creează condițiile prealabile pentru viitoarele acte juridice
obligatorii sau dacă instituția U.E. în cauză se obligă, dacă poate, în anumite condiții, să
conducă la o situație de încredere legitimă.
Rezoluțiile, declarațiile și programele de acțiune. Instituțiile Uniunii Europene dispun și de
alte mijloace de acțiune pentru a modela ordinea juridică a U.E. În practica Uniunii Europene,
cele mai importante instrumente în acest sens sunt rezoluțiile, declarațiile și programele de
acțiune.
Rezoluțiile pot proveni de la Consiliul European, Consiliul U.E. și Parlamentul
European. Ele prezintă intențiile și opiniile comune privind procesul general de integrare și
sarcinile specifice în interiorul și în afara Uniunii Europene. Rezoluțiie despre afacerile
interne ale U.E. se referă la aspectele fundamentale ale uniunii politice, politica regională,
32
politica energetică și Uniunea Economică și Monetară, în special punerea în aplicare a
Sistemului Monetar European. Semnificația politică a rezoluțiilor constă în orientările și
direcțiile care le au viitoarele activități și lucrări ale Consiliului U.E. În calitate de manifestări
ale voinței politice comune, ele facilitează, în mare măsură, cercetarea domeniului
înțelegerilor în cadrul Consiliului U.E. Aceste rezoluții garantează un minim de coordonare
între autoritățile Statelor membre și cele ale Uniunii Europene. Orice evaluare juridică trebuie
să ia în considerare această funcție de coordonare, ceea ce înseamnă că rezoluția trebuie să
rămână un instrument flexibil și să nu fie prea încadrată în cerințe și obligații juridice.
Declarațiile pot fi de două tipuri. Când acestea se referă la dezvoltarea Uniunii
Europene, este vorba despre declaratiile referitoare la U.E., democrație sau drepturile
fundamentale, acestea fiind uneori similare cu rezoluțiile. Aceste declarații permit să se
adreseze unui public larg sau un grup specific de destinatari. Alte declarații sunt făcute în
cadrul procesului de decizie a Consiliului U.E. Pentru aceste situații, membrii Consiliului
exprimă avize comune sau individuale privind interpretarea deciziilor luate. Aceste declarații
interpretative reprezintă „moneda de schimb” a Consiliului și joacă un rol esențial în
identificarea compromisului. Semnificația juridică a unor astfel de declarații trebuie să fie
evaluată în lumina principiilor generale de interpretare potrivit căreia interpretarea unei
prevederi depinde, în mare măsură, de intenția autorului său. Totodată, acest principiu se
aplică în cazul în care declarațiile beneficiază de publicitate necesară.
Programele de acțiune stabilite de Consiliul U.E. și Comisia Europeană, din proprie
inițiativă sau la cererea Consiliului European, se referă la realizarea programelor legislative și
la obiectivele generale din tratate. Atunci când aceste programe sunt prevăzute în mod expres
de către tratate, instituțiile U.E. sunt obligate să respecte aceste dispoziții de planificare a
programelor. În practica Uniunii Europene, acestea sunt publicate sub forma de „cărți albe”.
Totodată, alte programe sunt considerate ca simple linii directoare, fără a avea vreun conținut
juridic obligatoriu. Astfel, ele reflectă voința instituțiilor de a se conforma acestor prevederi.
Acestea sunt publicate în practica U.E. în formă de „cărți verzi”.
Publicarea și comunicarea. Actele juridice cu caracter legislativ - regulamente,
directive adresate tuturor Statelor membre, decizii care nu sunt adresate unui anumit
destinatar – sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, partea L (Legislație ).
Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în caz contrar, în a douăzecea zi de
la data publicării.
Actele juridice cu caracter non-legislativ sunt semnate de președintele instituției care
le-a adoptat. Acestea sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, partea C
(Comunicate).
Alte directive și decizii adresate unui destinatar individual sunt comunicate la cei la
care ele sunt destinate și intră în vigoare la data publicării.
Actele juridice cu caracter neobligatoriu nu sunt supuse la nici o obligație de publicare
sau comunicare. Ele sunt publicate, în principiu, la Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în
partea C (Comunicate).

33
 TEMA 5: PROCEDURI DE ADOPTARE A ACTELOR JURIDICE ALE
UNIUNII EUROPENE

1. Procedurile legislative ale Uniunii Europene

Spre deosebire de sistemele naționale de unde voința se formează în parlament, în

Uniunea Europeană, formarea voinței a purtat mult timp marca reprezentanților guvernelor
reuniți în cadrul Consiliului U.E. Motivul era simplu: Uniunea Europeană nu era creată dintr-
un "popor european", ci își datorează existența și structura sa de Statele membre din
compunerea sa. Ori, Statele membre nu au transferat cu ușurință părți din suveranitatea lor la
U.E. și nu au făcut pasul, observând poziția lor puternică în procesul de luare a deciziilor în
U.E . Totuși, în cursul evoluției și consolidării ordinii juridice a Uniunii Europene, această
repartizare a competențelor în procesul decizional, foarte orientată pe interesele Statelor
membre, a cedat locul unui sistem decizional mult mai echilibrat, grație ameliorării constante
a poziției Parlamentului European. Acesta este modul în care s-a trecut de la o simplă
consultare a Parlamentului European la o colaborare între Parlament și Consiliu, apoi la co-
decizia Parlamentului în procesul legislativ al U.E.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, co-decizia Parlamentului
European a devenit "procedura legislativă ordinară", adică "principiul general" al puterii
legislative, care întărește și mai mult elementul democratic în legislația U.E. Procedura de
codecizie constă în adoptarea în comun a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii
de către Parlamentul European și Consiliu la propunerea Comisiei Europene. Numai în cazuri
rare, explicit formulate în regulament, o directivă sau o decizie sunt adoptate printr-o
"procedură legislativă specială", de către Parlamentul European cu participarea Consiliului
sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European. Aceste proceduri legislative
sunt completate de "procedura de aviz conform", care conferă Parlamentului European decizia
finală cu privire la punerea în aplicare a unui act juridic și "procedura simplificată" caRE se
aplică numai la adoptarea actelor juridice cu caracter neobligatoriu și actelor juridice emise de
către o singură instituție a Uniunii Europene.

A. Derularea procedurii legislative a Uniunii Europene

Faza de elaborare a unei propuneri. Procedura este inițiată, în principiu, de către

Comisia Europeană, care elaborează o propunere care trebuie luată (dreptul de inițiativă).
Acesta este Departamentul Comisiei care este competent și responsabil pentru domeniul
economic în chestiunea analizată, Comisia consultând în acest sens experții naționali.
Discuțiile cu experții naționali implicați intervin în cadrul „comitetelor” special instituite în
acest scop sau sub forma unei consultări ad-hoc de experți, realizate de către serviciile
Comisiei Europene. Comisia totuși, nu este legată de rezultatele consultărilor cu experții
naționali în această etapă de elaborare a propunerilor sale. Proiectul elaborat de Comisie, care
definește conținutul și forma măsurilor care trebuie luate în toate detaliile lor, este dezbătut de
către membrii Comisiei și adoptat cu majoritate simplă. Această „propunere a Comisiei" se
transmite simultan Consiliului U.E.și Parlamentului European și, dacă este cazul, Comitetului
Economic și Social și Comitetului Regiunilor, însoțite de o expunere detaliată a motivelor.

34
 Schema procedurii legislative ordinare (art. 294 T.F.U.E.)

COMISIA EUROPEANĂ

PROPUNERI

COMITETUL PARLAMENTUL COMITETUL ECONOMIC

REGIUNILOR EUROPEAN ȘI SOCIAL
(prima lectură)

POZIȚIA PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AVIZUL COMISIILOR

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

(prima lectură)

Absența amendamentelor Parlamentului European Poziția Consiliului U.E.

sau aprobarea tuturor amendamentelor de către SAU
Consiliul U.E. Adoptarea actului.

PARLAMENTUL EUROPEAN
(a doua lectură)

Aprobarea poziției Amendamente ale Respingerea poziției Consiliului

Consiliului U.E. eurodeputaților cu majoritatea eurodeputaților

Adoptarea actelor în formularea care

Închiderea procedurii legislative
corespunde poziției Consiliului U.E.
Abandonarea actului

COMISIA EUROPEANĂ

Aprobarea amendamentelor Parlamentului Respingerea amendamentelor Parlamentului European

European

CONSILIUL U.E.
(a doua lectură)

Aprobarea amendamentelor cu Respingerea Aprobarea amendamentelor cu

majoritate calificată. amendamentelor de către unanimitate. Adoptarea actului
Adoptarea actului ConsiliuL U.E.

COMITETUL DE CONCILIERE: CONSILIUL U.E. – PARLAMENTUL EUROPEAN

35
Acord. Confirmarea rezultatului în cea de-a treia lectură Fără acord. Act considerat respins.
de către Consiliul U.E. și Parlamentul European Închiderea procedurii legislative

Prima lectură în Parlamentul European și a Consiliului U.E. Președintele

Parlamentului European atribuie propunerea unei Comisii parlamentare, responsabilă de
dosar, pentru rezolvare. Rezultatul discuțiilor Comisiei parlamentare este discutat în sesiunea
plenară a Parlamentului European și formulat printr-un aviz care poate să conțină un acord, o
respingere sau includerea de amendamente. Parlamentul European transmite, apoi, poziția sa
Consiliului U.E. Din acest moment, Consiliul U.E. poate efectua prima lectură: dacă Consiliul
U.E. aprobă poziția Parlamentului European, actul respectiv este adoptat în formularea care
corespunde poziției Parlamentului European; în acest caz, procedura legislativă este închisă;
dacă Consiliul U.E. nu aprobă poziția Parlamentului European, atunci Consiliul U.E. adoptă
poziția sa în primă lectură, după care o transmite Parlamentului European. Consiliul
informează Parlamentul European cu privire la motivele care l-au determinat la adoptarea
poziției sale în primă lectură. Comisia Europeană informează Parlamentul European despre
poziția sa.
A doua lectură în Parlamentul European și a Consiliului. Într-un termen de trei luni
de la transmiterea poziției Consiliului U.E., Parlamentul European trece la a doua lectură, cu
trei posibilități: a) Parlamentul poate aproba poziția Consiliului U.E. sau nu se pronunță: actul
respectiv se consideră adoptat în formularea care corespunde poziției Consiliului U.E.; b)
Parlamentul respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziția Consiliului U.E.: actul
propus se consideră neadoptat și procedura legislativă este închisă; c) Parlamentul European
propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, amendamente la poziția Consiliului U.E.:
textul, astfel, modificat este transmis, în același timp, Consiliului U.E. și Comisiei Europene,
instituții europene care emite un aviz privind aceste amendamente.
Consiliul U.E. deliberează asupra poziției amendate și, în termen de trei luni de la
primirea amendamentelor Parlamentului European, are două opțiuni: a) Consiliul U.E. poate
aproba toate amendamentele Parlamentului European: actul în cauză se consideră aprobat. O
majoritate calificată este suficientă dacă amendamentele Parlamentului European au primit
avizul pozitiv al Comisiei Europene; dacă nu este așa, Consiliul trebuie să aprobe în
unanimitate amendamentele Parlamentului European; b) Consiliul U.E. nu aprobă toate
amendamentele Parlamentului European sau nu realizează majoritatea necesară: în acest caz,
se trece la procedura de conciliere.
Procedura de conciliere este inițiată de președintele Consiliului U.E., în acord cu
președintele Parlamentului European. Președintele Consiliului U.E. convoacă, în acest scop,
un comitet de conciliere, care reunește douăzeci și opt (numărul actual al Statelor membre
U.E.) de reprezentanți ai Consiliului U.E. și douăzeci și opt de reprezentanți ai Parlamentului
European, toți cu aceleași drepturi. Acest Comitet de conciliere are misiunea de a ajunge la un
acord privind un text comun, cu majoritate calificată, în termen de șase săptămâni de la
convocare, pe baza pozițiilor Parlamentului European și ale Consiliului U.E. din cea de-a
doua lectură. Comisia Europeană participă la lucrările Comitetului de conciliere și ia orice
inițiativă necesară pentru promovarea apropierii pozițiilor Parlamentului European și
Consiliului U.E. În cazul în care, în termen de șase săptămâni de la convocare, Comitetul de
conciliere nu aprobă proiectul comun, actul propus nu este adoptat.
A treia lectură în Parlamentul European și a Consiliului. Dacă în acest termen de
șase săptămâni, Comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European și
Consiliul U.E. dispune fiecare de o perioadă de șase săptămâni de la această aprobare, să
adopte actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European aprobând cu
majoritatea voturilor exprimate și Consiliul U.E. cu majoritate calificată. În alte cazuri, actul
propus nu este adoptat și procedura legislativă este închisă.

36
 Publicarea actului negociat. Actul adoptat este redactat în forma finală, în cele
douăzeci și trei de limbi oficiale curente - germană, engleză, bulgară, daneză, spaniolă,
estoniană, finlandeză, franceză, greacă, maghiară, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană,
malteză, olandeză, poloneză, portugheză, română, slovacă, slovenă, cehă și suedeză - semnat
de președinții Parlamentului European și Consiliului U.E.. și se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene sau se comunică "celui căruia îi este destinat", în cazul în care actul este
adresat unui anumit destinatar.
Introducerea procedurii de co-decizie reprezintă atât o provocare și cât și o
oportunitate pentru Parlamentul European. Desigur, această procedură nu mai poate funcționa,
dacă Comitetul de conciliere ajunge la un acord, iar codecizia modifică, totuși, fundamental
raporturile între Parlamentul European și Consiliul U.E. Ambele instituții sunt pe picior de
egalitate în cadrul procedurii legislative. Este cazul Parlamentului European și Consiliului
U.E. să demonstreze capacitatea lor de a identifica toate compromisurile politice și de a se
înțelege, în cadrul Comitetului de conciliere, pe un proiect comun.

B. Procedura aviz conform

În cadrul procedurii de aviz conform, Parlamentul European participă pe deplin în procesul

legislativ al Uniunii Europene. Potrivit acestei proceduri, un act legislativ trebuie, mai întâi,
aprobat de Parlamentul European penrtru a putea fi adoptat. Totodată, această procedură nu
permite Parlamentului European să acționeze direct pe conținutul actelor. De exemplu, el nu
poate propune sau impune amendamente în cadrul proceduii de aviz conform, rolul său fiind
doar de a aproba sau respinge actul propus. Această procedură este prevăzută pentru aderarea
unor noi state la U.E., încheierea acordurilor de asociere, acordurilor cu implicații bugetare
ale U.E. și acorduri cu țările terțe în domenii politice prin procedura legislativă ordinară -
codecizia (art. 218, alin. 6 T.F.U.E.).

C. Procedura simplificată

În cadrul procedurii simplificate, actele unei instituții a U.E. sunt adoptate fără propunerea
prealabilă din partea Comisiei. Această procedură se aplică măsurilor care sunt adoptate de
către Comisia Europeană în cadrul competențelor sale proprii (de pildă, în cazul aprobării
ajutoarelor naționale). De asemenea, procedura simplificată se referă la actele de natură
neobligatorie, în special recomandările și avizele Consiliului U.E. și Comisiei Europene. În
acest caz, competențele Comisiei Europene nu se limitează la cazurile prevăzute în tratate, ci
ea poate formula recomandări și avize, dacă le consideră necesare și oportune. În cadrul
procedurii simplificate, actele juridice sunt adoptate, în principiu, cu majoritate simplă.

2. Sistemul protecției juridice a Uniunii Europene

Uniunea Europeană, înțeleasă ca o comunitate de drept trebuie să pună la dispoziție

subiecte de drept privind sistemul de protecție juridică, în mod complet și eficient. Sistemul
de protecție juridică a U.E. răspunde acestei exigențe. Acest sistem recunoaște fiecăruia
dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite de ordinea juridică a U.E.
Această protecție face parte din principiile generale de drept care rezultă din tradițiile
constituționale comune ale Statelor membre, precum și din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului (art. 6 și 13), și ea reprezintă garanția sistemului judiciar al U.E. (Curtea
Europeană de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate). Diferitele proceduri disponibile
în acest scop sunt descrise mai jos.
Procedura de infracțiune a tratatelor (art. 258 TFUE). Această procedură permite să
se determine dacă un Stat membru nu și-a îndeplinit obligațiile care-i revin, potrivit dreptului
U.E. Această procedură este de resortul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Având în
vedere gravitatea plângerii, sesizarea Curții de Justiție este precedată de o procedură
37
preliminară, prin care i se oferă Statului membru în cauză, posibilitatea de a răspunde
acuzațiilor aduse. Dacă această procedură nu este suficientă pentru a clarifica problemele
litigioase, se introduce un recurs pe lângă Curtea de Justiție pentru încălcarea Tratatului, fie
de către Comisia Europeană (art. 258 T.F.U.E.), fie de către un Stat membru (art. 259
T.F.U.E.). În practică, inițiativa revine, de obicei, Comisiei Europene. Curtea de Justiție ia
cunoștință despre litigiul în cauză și constată dacă există sau nu o încălcare a tratatului. În caz
că există o încălcare a tratatului, Statul membru este avertizat să pună capăt imediat acestei
încălcări. Dacă Statul membru nu se suoune acestei decizii, Comisia Europeană poate iniția o
a doua procedură pentru a impune Statului membru care nu a luat măsurile necesare pentru a
se conforma deciziei Curții de Jurstiție, o sumă forfetară sau anumite penalități (art. 260
T.F.U.E.). Neexecutarea persistentă a Statului membru a respectării deciziei Curții de Justiție
este și ea o încălcare a tratatelor cu implicații financiare semnificative pentru Statul membru
vinovat.
Recursul în anulare (art. 263 TFUE) (denumit și "recurs în nulitate") permite un
control jurisdicțional obiectiv al actelor instituțiilor U.E. (control abstract al normelor și
standardelor) și deschide toate subiectele de drept, cu anumite rezerve, la accesul la justiția
U.E. (garantarea protecției juridice individuale).
Actele susceptibile de a fi atacate includ toate măsurile și acțiunile luate de către
instituțiile U.E. care produc efecte juridice obligatorii care restricționează interesele
reclamantului în clarificarea situației sale juridice. Statele membre pot fi reclamante împotriva
Parlamentului European, Consiliului U.E. și Comisiei Europene, Curții de Conturi, Băncii
Central Europene și Comitetului Regiunilor, acolo unde se invocă o încălcare a drepturilor de
care ele se bucură.
De asemenea, cetățenii și companiile din U.E. pot introduce recurs în anulare
împotriva deciziilor care au fost luate împotriva lor sau care îi privesc în mod direct și
individual. În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, o persoană nu poate fi vizată în
mod direct și individual, dacă ea este individualizată de o manieră pe care o distinge de toți
ceilalți actori economici. Acesta este criteriul de "legătură directă" care permite asigurarea că
ea este supusă numai Curții de Justiție și Tribunalului specializat, unde natura și prejudiciul
adus reclamantului sunt calr stabilite. Criteriul de "individualitate" permite, la rândul său,
prevenirea acțiunilor numite "populare".
Dacă recursul este întemeiat, Curtea de Justiție sau Tribunalul anulează actul în cauză
cu efect retroactiv. În unele cazuri, Curtea de Justiție sau Tribunalul pot limita efectul de
nulitate la o perioadă posterioară pronunțării deciziei. Pentru a asigura garantarea drepturilor
și intereselor reclamanților, acestea sunt excluse de la limitarea efectelor unei hotărâri în
anulare.
Recursul în lipsă (art. 265 T.F.U.E.). Acest recurs completează protecția juridică față
de Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul U.E., Comisia Europeană și Banca
Centrală Europeană cu privire la deschiderea posibilitatății unei acțiuni în justiție, inclusiv
împotriva omisiunii ilegale a unui act al Uniunii Europene. Acest recurs în lipsă nu poate să
fie introdus înainte de organizarea unei proceduri preliminare, în cadrul căreai solicitantul
trebuie să invite instituția U.E. în cauză să acționeze. Obiectul recursului introdus de către
instituțiile europene este de a se condtata că organul în cauză s-a abținut la încălcarea
Tratatului sau adoptarea un act. În cazul cetățenilor și intreprinderilor U.E., obiectul
recursului în lipsă se limitează la cererea de constatare a încălcării tratatului. Decizia finală
precizează constatarea ilegalității omisiunii. Astfel, Curtea de Justiție și Tribunalul nu sunt
competente pentru a dispune adoptarea măsurilor necesare. Partea care a pierdut cauza trebuie
să ia măsurile necesare pentru punerea în aplicare a deciziei Curții de Justiție sau a
Tribunalului (art. 266 T.F.U.E.).
Acțiunea în reparare (art. 268 și 340 alin. 2 T.F.U.E.). Acest recurs, atât pentru
cetățenii U.E., întreprinderile U.E., dar și pentru Statele membre care au suferit un prejudiciu
ca urmare a unei erori făcute de unul din agenții U.E., oferă posibilitatea de a a solicita
reparare (despăgubiri) la acest prejudiciu la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Tratatele
38
nu reglează decât parțial condițiile răspunderii U.E.; pentru restul, aceasta depinde de
principiile generale ale dreptului comun din legislațiile Statelor membre. Aceste principii au
fost dezvoltate de jurisprudența Curții de Justițiem potrivit căreia obligație de reparare
intrevine în urmatoarele conditii: a) acțiune ilegală a unei instituții a U.E. sau a unui agent
U.E. în exercitarea funcțiilor sale. Există acțiune ilegală în caz de încălcare a unei norme de
drept al U.E., care recunoaște drepturile individului, unei intreprinderi sau a unui Stat membru
sau care a fost adoptată pentru a îi proteja. Caracterul de regulă de protecție este cel mai bine
cunoscut privind drepturile fundamentale și libertățile fundamentale referitoare la piața
internă sau la principiile de protecție a încrederii legitime și proporționalității. Încălcarea este
suficient caracterizată atunci când instituția U.E. a încălcat în mod clar și serios competențele
sale. Curtea de Justiție se întemeiază pe numărul limitat de persoane afectate de măsurile
ilegale și de domeniul de aplicare al prejudiciului suferit, pprin depășirea riscurilor economice
din sectorul economic în cauză; b) realitatea pagubei (prejudiciul real); c) existența unei
legături de cauzalitate între prejudiciul suferit și acțiunea Uniunii Europene; d) nu este necesar
ca instituția U.E. să fi comis o eroare.
Contenciosul funcției publice (art. 270 T.F.U.E.). Litigiile care apar în legătură cu
relațiile de muncă între U.E. și funcționarii lor sunt și acestea aduse în fața Curții Europene de
Justiție. Este vorba despre Tribunalul Funcției Publice care este reunit Tribunalului, fiind
competent în a se pronunța asupra acestor recursuri.
Contenciosul titlurilor europene de proprietate intelectuală ( art. 257 și 262
T.F.U.E.). Tratatul de la Nisa a pus bazele juridice pentru crearea Tribunalului de Brevet
European. Acest tribunal, fiind plasat sub egida Curții de Justiție a Uniunii Europene, este
competent pentru litigii privind Sistemul European de Brevete. În special, procedurile
refrritoare la înălcarea sau valabilitatea brevetelor europene, fiind de resortul acestui tribunal.
Introducerea unui sistem de brevet european permite reducerea costurilor și simplificarea
protecției invențiilor în U.E., prin limitarea demersurilor privind procedura depozitului unic.
Această măsură vizează eliminarea dezavantajelor concurențiale ale inovatorilor europeni și
promovarea investițiilor în materie de cercetare și dezvoltare.
Procedura de apel (articolul 256, paragraful 2 T.F.U.E.). Relațiile între Curtea de
Justiție și Tribunal sunt reglate în așa fel încât toate deciziile Tribunalului să poată fi atacate
la Curtea de Justiție, limitate numai la chestiuni de drept. Un asemenea recurs poate fi motivat
prin lipsa de competență a Tribunalului, a unei iregularități de procedură care a lezat
interesele reclamantului sau o încălcare a legislației U.E. de către Tribunal. În cazul în care
recursul este admisibil și întemeiat, Curtea de Justiție anulează decizia Tribunalului. Dacă
afacerea trebuie să fie judecată, Curtea de Justiție poate lua o decizie în acest sens. În caz
contrar, ea trebuie să sesizeze Tribunalul că este legat de decizia juridică a Curții de Justiție.
Norme similare există și în relația dintre tribunalele specializate și tribunal care reexaminează
deciziile acestor instanțe specializate ca o jurisdicție pentru recurs. Decizia (recursul)
Tribunalului poate, în condiții speciale, să facă ea însăși obiectul unei reexaminări a Curții de
Justiție.
Protecția juridică provizorie (art. 278 și 279 T.F.U.E.). Recursul formulat în fața
Curții de Justiție sau a Tribunalului, precum și plângerile împotriva deciziilor Tribunalului în
fața Curții de Justiție nu au efect de suspendare. Este posibil să se solicite Curții de Justiție
sau Tribunalului să dispună suspendarea executării actului atacat (art. 278 T..F.U.E) sau să
dispună măsuri provizorii necesare (art. 279 T.F.U.E.).
În practică, temeinicia unei cereri de măsuri provizorii este determinată pe baza a trei
criterii: a) șansele de reușită pe fond (fumus boni juris): instanța evaluaează aceste șanse în
cadrul unei examinări prealabile a argumentelor reclamantului; b) urgența ordinii: aceasta
depinde de problema de cunoscut și de ordinea solicitată, fiind destinată a se evita o pagubă
mai mare reclamantului. Criteriile de aplicare sunt de natura și gravitatea infracțiunii, precum
și de prejudiciul concret și definitiv asupra proprietății sau a altor bunuri ale reclamantului
care beneficiază de protecție juridică. Dacă o pierdere financiară este considerată gravă și
ireparabilă, este obligatoriu ea nefiind recuperabilă în integralitatea sa și reclamantul obține
39
câștig de cauză, în principal; c) punerea în balanță a intereselor: dezavantajele care amenință
pe reclamant în caz de refuz al măsurii provizorii sunt puse în balanță cu interesul U.E. de a
pune în aplicare imediat măsura și cu neplăcerile pentru terți în caz de prescripție la măsura
provizorie.

Trimiterea preliminară (art. 267 T.F.U.E.). Instanțele naționale pot face apel la
Curtea de Justiție prin intermediul procedurii preliminare. Atunci când o instanță națională
trebuie să aplice o dispoziție de drept a Uniunii Europene într-un litigiu în care ea este
sesizată, ea poate suspenda judecarea cauzei și să solicite Curții de Justiție să stabilească dacă
actul adoptat de instituțiile Uniunii Europene este valabil și / sau cum ar trebui ca acest act și
tratatele Uniunii ar trebui interpretate. Pentru a face acest lucru, instanța națională pune o
întrebare de drept Curții de Justiție, prin care acesta răspunde cu o decizie, și nu printr-un aviz
simplu, în scopul de a sublinia, inclusiv forma, caracterul obligatoriu al deciziei. În ciuda
acestui fapt, procedura preliminară nu este o procedură de contencios, menită să soluționeze
un litigiu, așa cum sunt alte proceduri de drept, ea nereprezentând decât o etapă dintr-o
procedură globală care începe și se termină în fața unei instanțe naționale.
Obiectivul acestei proceduri este de a asigura interpretarea uniformă a dreptului U.E.
și unitatea ordinii juridice a Uniunii Europene. În afară de această funcție, această procedură
are rolul în protejarea drepturilor individuale. Pentru ca instanțele naționale să poată asigura
conformitatea între legislația națională și legislația Uniunii Europene și, în caz de
incompatibilitate, să se aplice legislația U.E. care prevalează și care se aplică în mod direct
direct, conținutul și domeniul de aplicare a dispozițiilor U.E. fiind clar definite. Ca regulă
generală, numai o analiză preliminară poate garanta această claritate, astfel încât această
procedură permite cetățeanului U.E. de a se opune acțiunilor din țara sa, care sunt contrare
dreptului U.E. și obținerii aplicării legislației U.E. în instanțele naționale. Această funcție
dublă a procedurii preliminare compensează cumva, de o anumită manieră, posibilitățile
scăzute de recurs direct a cetățenilor la Curtea de Justiție și revendică, prin urmare, o
importanță crucială pentru protecția juridică a persoanelor. Totodată, atunci când această
procedură își îndeplinește rolul său, judecătorii și instanțele naționale trebuie să fie "dispuși"
să supună cauza unei autorități superioare.
Obiectul cererii preliminare: Curtea de Justiție a prevăzut asupra interpretării dreptului
U.E. și controlului validității actelor juridice ale institutțiilor U.E. Dispozițiile de drept
național nu pot face obiectul unei cereri preliminare. În cadrul acestei proceduri, Curtea de
Justiție nu este competentă să interpreteze dreptul național sau să se pronunțe asupra
conformității cu legislația U.E. Acest aspect este adesea neglijat în aplicațiile preliminare
adresate Curții de Justiție. Numeroase sunt întrebările axate pe conformitatea unei dispoziții
naționale cu dispoziția U.E. sau aplicabilitatea unei dispoziții specifice a U.E. la instanțele
naționale. Deși aceste cereri nu sunt admisibile, Curtea de Justiție nu se mulțumește de a
trimite la instanța națională, ci ea examinează o asemenea cerere formulată de o instanță
națională în vederea determinării criteriilor fundamentale sau esențiale de interpretare a
dispozițiilor relevante ale Uniunii Europene, care să permită instanței naționale să evalueze
compatibilitatea dintre legislația națională și cea a Uniunii Europene. În acest scop, Curtea de
Justiție relevă din documentația furnizată, în special din motivele de recurs, elementele de
drept al U.E. care trebuie interpretate în contextul litigiilor.
Dreptul de a introduce o cerere preliminară: sunt autorizate să introducă o cerere
preliminară toate instanțele Statelor membre. Noțiunea de „jurisdicție” trebuie să fie
interpretată în sensul dreptului U.E. și nu cu privire la denumirea sa, ci cu referire la funcția și
locul ocupat de o instanță judiciară în sistemul de protecție juridică a Statului membru. Prin
"jurisdicție" se înțelege toate instituțiile independente, nefiind legate de instrucțiuni, dar care
sunt competente pentru soluționarea litigiilor în statul de drept. Prin urmare, curțile
constituționale ale Statelor membre și autoritățile de soluționare a litigiilor nu intră în sistemul
judiciar al statului - cu excepția tribunalelor de arbitraj privat – dar sunt, în aceeași măsură,
autorizate să introducă cereri preliminare. Un judecător național se va folosi de dreptul său de
40
a introduce o cerere preliminară, în funcție de de relevanța (pertinența) problemelor de drept
al U.E. pentru a rezolva litigiul, relevanță pe care judecătorul național o decide în mod
individual. Părțile litigiului nu pot face decât propuneri. Curtea de Justiție nu examinează
relevanța acestor probleme la decizia finală, ci este interesată să asigure admisibilitatea lor:
problemele trebuie să se refere la interpretarea tratatelor Uniunii Europene sau la validitatea
unui act a unei instituții U.E. sau asupra unui litigiu juridic esențial (punctele pe care Curtea
de Justiție trebuie să se pronunțe cu titlu preliminar nu trebuie să aibă un caracter pur
ipotetic). Destul de rar, Curtea de Justiție refuză să examineze o cerere pentru aceste motive,
deoarece, având în vedere importanța deosebită a cooperării între autoritățile judiciare, Curtea
de Justiție face proba moderației, atunci când vine vorba de aplicarea acestor criterii.
Totodată, jurisprudența recentă a Curții de Justiție arată că ea a devenit mai strictă în ceea ce
privește admisibilitatea de acest tip de recurs, în măsura în care ea aplică la litera exigenței
deja menționate, potrivit căreia cererea preliminară trebuie să cuprindă o descriere clară și
detaliată a problemelor de fapt și de drept în cadrul procedurii inițiale. În cazul în care astfel
de informații lipsesc, ea se declară în incapacitatea de a da o interpretare convenabilă a
legislației U.E. și declară cererea ca inadmisibilă.
Obligația de introducere a unei cereri preliminare: orice tribunal al căror decizii nu
sunt susceptibile de un recurs jurisdicțional de drept național poate introduce o cerere
preliminară. Prin "recurs", trebuie să se înțeleagă orice cale de drept care permite a controla
problemele de fapt sau de drept (apel) sau numai de drept (casație). Totuși, această noțiune nu
include căile ordinare cu efecte limitate sau specifice (revizuire, plângere constituțională). Un
tribunal care poate introduce o cerere nu se poate sustrage de la această obligație, numai în
cazul în care problema preliminară nu este importantă pentru soluționarea litigiului, dacă ea a
făcut deja obiectul unei hotărâri a Curții de Justiție. Totuși, dacă un tribunal național vrea să
invoce nulitatea unui act al Uniunii Europene, el are obligația absolută de a introduce o cerere
preliminară. În acest sens, Curtea de Justiție a precizat, în mod calr, că aceasta este singura
competentă să respingă prevederile Uniunii Europene, lovite de invaliditate. Prin urmare,
jurisdicțiile naționale trebuie să aplice și să respecte dispozițiile Uniunii Europene la care
Curtea de Justiție nu a recunoscut invaliditatea lor. O excepție a fost introdusă pentru
tribunalele în cadrul peocedurii de protecție juridică provizorie. Potrivit jurisprudenței Curții
de Justiție, aceste tribunale pot, în anumite condiții, să suspende punerea în aplicare a actelor
administrative naționale printr-un regulament al Uniunii Europene sau luarea de măsuri
provizorii în scopul de a decide, în prealabil, cu privire la situațiile sau relațiile juridice
litigioase, indiferent de o dispoziție juridică a Uniunii Europene.
Orice încălcare a obligației de a introduce o cerere prelimonară implică, în același
timp o încălcare a tratatelor U.E. și poate antrena deschiderea procedurii de recurs în lipsă. În
practică, consecințele unei astfel de acțiuni rămân foarte limitate, în măsura în care guvernul
Statului membru în cauză nu poate pune în aplicare o hotărâre a Curții de Justiție,
independența puterii judiciare și principiul separației puterilor, interzicând să dea instrucțiuni
la instanțele naționale. Șansele de reușită sunt cele mai importante din moment ce a fost
recunoscut principiul responsabilității Statelor membre cu titlu de drept al U.E. în caz de
încălcare al acestuia, care permite persoanelor să introducă o acțiune în reparație pentru daune
susceptibile care decurg din nerespectarea de către Statul membru a obligației sale de a
introduce o cerere preliminară.
Efectele unei decizii preliminare: decizia preliminară, care se prezintă sub forma unei
hotărâri, leagă tribunalul care a prezentat problema și de alte instanțe implicate în litigiu. Mai
mult decât atât, în practică, deciziile preliminare au deseori valoare de precedent pentru
proceduri similare.

3. Responsabilitatea statului membru pentru încălcări ale Dreptului U.E.

Principiul responsabilității Statelor membre pentru prejudiciile cauzate cetățenilor

datorită încălcării dreptului U.E. a fost recunoscut de Curtea de Justiție în Hotărârea din 05
41
martie 1996 în cauzele conexate C-46/93 Braseria pescarilor ți C-48/93 Factortame. Această
hotărâre se înscrie în continuarea deciziilor anterioare ale Curții de Justiție cu privire la
supremația dreptului comunitar, aplicabilitatea directă a dispozițiilor U.E. și recunoașterea
drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Așa cum a arătat Curtea de Justiție, dreptul de
reparare a prejudiciului constituie "corolarul necesar al efectului direct recunoscut prin
dispozițiile comunitare ale căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat" și
consolidează considerabil posibilitățile oferite cetățenilor de a obliga autoritățile naționale
(executive, legislative și judecătorești), să respecte și să aplice dreptul Uniunii Europene. De
asemenea, Curtea de Justiție a dezvoltat jurisprudența deja introdusă prin deciziile Francovich
și Bonifaci. În timp ce primele decizii se limitau la responsabilitatea Statelor membre față de
daunele cauzate persoanelor din motiv de transpunere tardivă a unei directive care acorda
drepturi personale, dar nu le-a fost adresată direct acestora, decizia stabilind principiul de
responsabilitate generala, incluzând toate încălcările dreptului Uniunii Europene, imputabile
Statului membru.
Responsabilitatea în elaborarea de acte normative sau de omisiuni ale Statului
membru. Această responsabilitate este recunoscută atunci când sunt îndeplinite trei condiții,
și anume: a) regula încălcată din dreptul U.E. trebuie să aibă ca obiect acordarea drepturilor
persoanelor; b) încălcarea trebuie să fie suficient de gravă, criteriul decisiv pentru
identificarea faptului că ea fiind că un Stat membru a limitat impunerea la aprecierea sa.
Această apreciere revine jurisdicțiilor naționale, singurele competente să stabilească situația
de fapt al afacerii pentru a determina încălcările dreptului Uniunii Europene în cauză. În
hotărârea sa, Curtea de Justiție dă o orientare fundamentală de bază pentru instanțele
naționale, astfel: "Printre elementele prin care jurisdicția competentă poate să ia în
considerare, figurează gradul de claritate și precizie normei încălcate, întinderea marjei de
apreciere prin care norma încălcată lasă autorităților naționale sau comunitare, caracterul
intenționat sau neintenționat al încălcării și a prejudiciului cauzat, caracterul scuzabil sau
nescuzabil a unei eventuale erori de drept, circumstanța prin care măsurile luate de către o
instituție comunitară au putut contribui la omisiunea, adoptarea sau menținerea măsurilor sau
practicilor naționale contrare dreptului comunitar. În orice situație a cauzei, o încălcare a
dreptului comunitar se caracterizează atunci când ea a fost pierdută, în pofida pronunțării unei
hotărâri de constatare a lipsei bazei prin care ea a fost constituită, a unei hotărâri preliminare
sau a unei jurisprudențe stabilite de Curtea de Justiție, din care rezultă caracterul infracțional
al comportamentului în cauză "; c) trebuie să existe o legătură de cauzalitate directă între
încălcarea obligației Statului membru și prejudiciul suferit de persoanele vătămate. Un defect
(intenționat sau din neglijență) care merge dincolo de încălcarea normei de drept al U.E. nu
poate fi solicitat.
Responsabilitatea pentru încălcarea dreptului U.E. de către puterea judiciară.
Curtea de Justiție a stabilit, în mod clar, că principiile responsabilitții se aplică celei de-a treia
puteri, și anume puterea judiciară. Judecățile sale nu sunt deloc susceptibile de a fi
reexaminate de difertie instanțe de apel, ci - în măsura în care acestea au fost încălcate din
necunoștință sau încălcarea normelor U.E. – în cadrul unei acțiuni de reparare (despăgubire),
introdusă la instanțele competente ale Statelor membre. La stabilirea faptelor care au condus
la încălcarea legislației U.E. de către un judecător, trebuie reexaminată problema materială
legată de dreptul U.E., fără ca jurisdicția competentă să poată invoca vreun anumit efect
obligatoriu al deciziei luate de jurisdicția de specialitate. Mai mult, instanța la care jurisdicțiile
naționale competente ar putea recurge pentru orice problemă de interpretare și / sau de
valabilitate a dispozițiilor Uniunii Europene sau de compatibilitate între reglementările
naționale cu privire la răspunderea și dreptul U.E. este Curtea de Justiție care poate fi sesizată
în cadrul unei trimiteri preliminare (art. 267 T.F.U.E.).
Răspunderea pentru încălcarea de către puterea judiciară rămâne, totuși, o excepție.
Având în vedere condițiile stricte de răspundere, responsabilitatea nu intră în joc, dacă o
jurisdicție încalcă în mod deliberat legislația U.E. în vigoare și, la fel ca în cazul Kobler, dă
forță obligatorie la o decizie nefavorabilă persoanei fără a cere Curții de Justiție, mai întâi, să
42
clarifice situația juridică a Uniunii Europene la decizia luată. În acest din urmă caz, protecția
drepturilor cetățenilor europeni, care se bazează pe dreptul U.E., prevede, în mod necesar,
repararea prejudiciului suferit de cetățean, ca urmare a jurisdicției de ultimă instanță.

TEMA 6: LOCUL DREPTULUI UNIUNII EUROPENE ÎN ANSAMBLUL

SISTEMULUI JURIDIC EUROPEAN

Având în vedere structura instituțională a Uniunii Europene și funcționarea sistemului

juridic, este necesar să se determine locul dreptului Uniunii Europene în ansamblul sistemului
juridic european și să se delimiteze relațiile sale cu alte drepturi naționale. În acest context,
este important să se menționeze că dreptul Uniunii Europene nu poate fi considerat ca o
creație de acorduri între Statele membre, dar nici ca o parte sau o anexă a sistemelor juridice
naționale.

1. Autonomia juridică a Uniunii Europene

În instituirea Uniunii Europene, Statele membre și-au limitat puterile legislative

suverane și au creat un ansamblu juridic autonom care le leagă împreună, fiind orientat către
cetățeni și fiind aplicate de către instanțele lor. Curtea de Justiție a U.E. a făcut deja astfel de
constatări într-un celebru caz Costa / ENEL din 1964: prin această deciziei, Dl Costa s-a fost
opus naționalizării producției și distribuției de energie electrică în Italia și transferului
patrimoniului intreprinderilor electrice la Societatea ENEL.
Autonomia sistemului juridic al Uniunii Europene este fundamentală pentru această
organizație intenațională, deoarece aceasta este cea care împiedică legislația națională de
anula dreptul Uniunii Europene și permite aplicarea sa uniformă în toate Statele membre.
Astfel, datorită autonomiei sistemului său juridic, noțiunile sale juridice sunt întotdeauna
definite în conformitate cu cerințele legislației U.E. și cu obiectivele U.E.. Această definiție a
conceptelor specifice Uniunii Europene este esențială, deoarece drepturile garantate de
ordinea juridică a Uniunii Europene puteau fi compromise și fiecare Stat membru putea
concepe propria sa definiție și domeniul de aplicare al libertăților garantate de Uniunea
Europeană. De pildă, se poate lua ca exemplu termenul de "lucrător", cu tot ceea ce acoperă el
la nivelul Uniunii Europene, putând lua o definiție total diferită de cea utilizată și cunoscută în
sistemele de drept naționale. În plus, actele Uniunii Europene sunt evaluate exclusiv la
legislația U.E. și nu la legislația națională sau dreptul constituțional național.
Având în vedere această autonomie a ordinii juridice a Uniunii Europene, se pune problema
descrierii relațiilor între dreptul Uniunii Europene și dreptul național. Chiar dacă dreptul
Uniunii Europene reprezintă un sistem juridic autonom în raport cu legislațiile Statelor
membre, ar fi greșit să se creadă că acestea se suprapun. Două argumente vin împotriva
acestui punct de vedere: în primul rând, aceste drepturi se referă la aceleași persoane, fiecare
fiind atât un cetățean al unui Stat european, cât și cetățean al Uniunii Europene; în al doilea
rând, trebuie să se păstreze spiritul faptului că dreptul Uniunii Europene nu se poate aplica în
practică, decât dacă acesta este acceptate în sistemele juridice naționale. De fapt, sistemul
juridic al Uniunii și cele ale Statelor membre sunt interdependente și se completează reciproc.

2. Interacțiunea între dreptul Uniunii Europene și dreptul național

Acest aspect al relației dintre dreptul Uniunii Europene și legislația națională se referă la
legăturile care au fost stabilite între legislația U.E. și legislația națională, astfel încât acestea
să se completeze reciproc. Art. 4, alin. 3 T.U.E. ilustrează în mod concret această relație: „În
temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută
reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice
măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate
43
sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de
către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol
realizarea obiectivelor Uniunii.”

Acest principiu general al cooperării loiale a fost elaborat pentru a conștientiza faptul
că ordinea juridică a Uniunii Europene nu s-a realizat de la sine și nu a fost aceeași tot timpul
în realizarea obiectivelor de creare a UE. Contrar sistemelor juridice naționale, sistemul
juridic al U.E. nu este închis, ci deschis la cooperare juridică. Pentru a fi aplicat, el are nevoie
de sprijinul sistemelor juridice naționale. Toate instituțiile din Statelor membre – puterea
legislativă, executivă (inclusiv administrația), judiciară - trebuie să admită că ordinea juridică
a U.E. nu le este dată din "exterior" sau din "internațional", ci că Statele membre și instituțiile
Uniunii Europene formează un ansamblu indestructibil și solidar pentru a realiza obiectivele
comune. Prin urmare, Uniunea Europeană nu este doar o comunitate de interese, ci mai ales o
comunitate de solidaritate. Rezultă faptul că Statele membre trebuie să respecte nu numai
tratatele U.E. și dispozițiile juridice adoptate de instituțiile U.E., ci și pentru a le în aplicare.
Tocmai de aceea, această interacțiune a dreptului Uniunii Europene cu dreptul național
necesită o ilustrare practică.
Mecanismul Directivei, din cadrul actelor normative, reflectă mai bine relația strânsă
și complementaritatea care prevalează între ordinea juridică a U.E. și sistemele juridice
naționale. Directiva nu impune decât un rezultat pentru Statele membre, iar alegerea formei și
a mijloacelor și a metodelor pentru atingerea acestui rezultat sunt lăsate la competențele
autorităților naționale, adică a dreptului național. În domeniul jurisdicțional, este procedura
preliminară de la art. 267 T.F.U.E., care fundamentează aceste legături. În această procedură,
instanțele naționale pot să prezinte Curții de Justiție probleme preliminare privind
interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii Europene, cerere care poate fi esențială pentru a
se pronunța în afacerea în care a fost sesizată. Procedura preliminară probează, pe de o parte,
faptul că instanțele Statelor membre trebuie trebuie să respecte și să aplice dreptul Uniunii
Europene, iar pe de altă parte, faptul că interpretarea și judecarea privind validitatea dreptului
Uniunii Europene intră în competența exclusivă a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Dependența reciprocă a a ordinii juridice a Uniunii Europene și a sistemelor de drept
naționale este evidentă pentru a elimina anumite lacune legislative ale U.E. Pentru a face acest
lucru, dreptul Uniunii Europene poate completa propriile sale reguli, trimite la dispozițiile
existente în sistemele juridice ale Statelor membre. Prin urmare, soarta unei reguli de drept al
Uniunii Europene depinde, la un moment dat, de normele naționale de drept. În general, acest
lucru se aplică la pentru orice acțiune din dreptul Uniunii Europene, în măsura în care acesta
nu a definit propriile reguli în această privință. În toate aceste cazuri, autoritățile naționale
aplică normele Uniunii Europene, în conformitate cu dispozițiile dreptului național. Desigur,
acest principiu se aplică doar în măsura în care se are în vedere necesitatea aplicării uniforme
a dreptului Uniunii Europene, deoarece este necesar a se evita pericolul în care operatorii
economici ar putea fi tratați cu criteriile diferite și inechitabile.

2. Conflictul între dreptul Uniunii Europene și dreptul național

Relațiiile între dreptul Uniunii Europene și dreptul național se caracterizează prin

faptul că ordinea juridică a Uniunii Europene și aceea a Statelor membre, uneori intră în
conflict. Este cazul în care o normă de drept a Uniunii Europene elaborată pentru drepturile și
obligațiile cetățenilor intră în contradicție cu o normă de drept național, problemă aparent
simplă, dar care ridică, totuși, două întrebări fundamentale despre organizarea juridică a
Uniunii Europene: a) aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene; b) primeitatea
dreptului Uniunii Europene asupra dreptului național, care îi este contrar.
Aplicabilitatea imediată a dreptului U.E. în dreptul național înseamnă, mai întâi
de toate, că aceasta conferă, în mod direct, drepturi și impune, în mod direct, obligații nu
numai pentru instituțiile U.E., ci și pentru Statele membre, dar și cetățenii Uniunii Europene.
44
Aceasta este una dintre marile merite ale Curții de Justiție care a recunoscut aplicabilitatea
directă a normelor dreptului Uniunii Europene, în pofida rezistenței inițiale a anumitor State
membre, precum și de a avea garantată existența ordinii juridice a U.E. Punctul de plecare al
acestui jurisprudențe a fost afacerea companiei olandeze de transport maritim Van Gend &
Loos, care a introdus o acțiune în instanța din Olanda împotriva administrației vamale
olandeze, pe motiv că aceasta i-a perceput o taxă vamală de import majorată la importul unui
produs chimic din fosta Republică Federală a Germaniei. Soluționarea litigiului depindea, în
cele din urmă, de problema de a ști dacă o persoană ar putea invoca articolul 12 din Tratatul
C.E.E., articol care interzicea, în mod expres, ca Statele membre să introducă noi taxe vamale
sau să le mărească pe cele existente pe piața comună. Împotriva avizului a numeroase guverne
și a avocatului său general, Curtea de Justiție s-a pronunțat pentru aplicabilitatea imediată a
dispozițiilor juridice ale Uniunii Europene cu privire la natura și obiectivele Uniunii. În
motivele sale, Curtea de Justiție a declarat ideea potrivit căreia "Comunitatea constituie o
nouă ordine juridică [...] ale cărei subiecte de drept sunt nu numai pentru Statele membre, ci și
pentru cetățenii acestora; că, prin urmare, dreptul comunitar, independent de legislațiile
Statelor membre, de aceeași manieră prin care a creat taxe pentru persoane, este destinat a
impune drepturi care antrenează în patrimoniul lor juridic; că aceasta generează, nu numai
obligații explicite din tratate, ci și faptul că obligațiile din tratate sunt impuse, de o manieră
bine definită, atât asupra persoanelor fizice, cât și Statelor membre și instituțiilor comunitare."
De aceea, rămâne de știut care sunt dispozițiile (prevederile) de drept al Uniunii
Europene care se aplică imediat. În primul rând, Curtea de Justiție a examinat această
problemă din punctul de vedere al prevederilor de drept primar (originar) al Uniunii Europene
și a stabilit că toate normele tratatelor U.E. trebuie să fie direct aplicabile persoanelor Statelor
membre deoarece: a) ele sunt formulate fără rezerve; b) ele sunt complete, și în același timp,
perfecte din punct de vedere juridic; c) ele nu necesită, pentru punerea lor în aplicare sau
eficacitatea lor, alte acte juridice ale Statelor membre sau ale instituțiilor Uniunii Europene.
Asta este ceea ce Curtea de Justiție a recunoscut prin art. 12 din Tratatul C.E.E., că compania
Van Gend & Loos poate, pe baza acestui articol, să-și valorifice drepturile sale pe care
jurisdicția olandeză trebuia să le susțină. Ca urmare, Curtea de Justiție a decis că taxa
percepută este contrară tratatului și nu a fost legală. Astfel, Curtea de Justiție a dezvoltat, în
continuare, această jurisprudență pentru alte prevederi din tratat, care acordă cetățeanului
Uniunii Europene o importanță mai mare, decât articolul 12 din tratat. În acest sens, trebuie
subliniată importanța deciziilor cu privire la aplicabilitatea directă a art. 45 T.F.U.E. (libera
circulație), art. 49 T.F.U.E. (libertatea de stabilire) și a art. 56 T.F.U.E. (libertatea de a presta
servicii).
În ceea ce privește garanțiile de libertatea de circulație, Curtea de Justiție a decis în
favoarea aplicabilității directe în cazul Van Duyn. Faptele au fost următoarele: în mai 1973,
domnișoara Van Duyn, cetățeană olandeză, a fost refuzată de autorizația de a intra în Marea
Britanie pentru că ea a vrut să lucreze ca secretar al Bisericii Scientologice, într-un stabiliment
la care ministerul britanic de Interne a estimat că instituția reprezenta un "pericol pentru
societate". Invocând prevederile dreptului Uniunii Europene privind libera circulație a
lucrătorilor, domnișoara Van Duyn a solicitat Înaltei Curți să constate că ea avea dreptul de
ședere în Marea Britanie pentru a exercita o muncă de salariat și, prin urmare, trebuia să i se
aprobe autorizația de a intra în această țară. Sesizată de cererea de decizie preliminară de către
Înalta Curte, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns că articolul 48 din Tratatul
C.E.E. (art. 45 T.F.U.E.) era direct aplicabil și conferea persoanelor drepturi pe care
instanțele naționale trebuia să le respecte.
Curtea de Justiție a fost sesizată cu problema aplicabilității imediate a libertății de
stabilire prin Guvernul Belgiei. El a fost chemat să se pronunțe asupra unei acțiuni introduse
de avocatul olandez, J. Reyners, care a invocat drepturile sale în temeiul articolului 52 din
Tratatul C.E.E. (art. 49 T.F.U.E.). Avocatul a introdus această acțiune în justiție după ce i-a
fost refuzat exercitarea profesiei de avocat în Belgia din motivul naționalității sale olandeze,
deși el a trecut cu succes examenele necesare în Belgia. În hotărârea sa din 21 iulie 1974,
45
Curtea de Justiție a hotărât că tratamentul inegal al cetățenilor străini și a resorsitanților
naționali nu poate menținut în materie de stabilire, deoarece articolul 52 din Tratatul C.E.E.
(art. 49 T.F.U.E.) a fost aplicat după expirarea perioadei de tranziție și conferă cetățenilor
Uniunii Europene dreptul de accede la o profesie și de a o exercita într-un alt Stat membru pe
aceeași bază ca și la naționali. În acest caz, Reyners a fost admis în Baroul belgian, urmare a
acestei hotărâri.
Curtea de Justiție a avut ocazia, în cazul Van Binsbergen, să constat aplicabilitatea
directă a dreptului la libertatea de prestare de servicii. A fost vorba despre faptul dacă o
dispoziție olandeză, în virtutea căreia doar o persoană stabilită în Olanda ar putea acționa în
calitate de mandatar ad litem în fața unei instanțe de apel, fiind compatibil cu prevederile
dreptului Uniunii Europene privind libera prestare a serviciilor. Curtea de justiție a răspuns
negativ, pe motiv că toate restricțiile la care un cetățean al Uniunii Europene este supus din
cauza naționalității sale sau a reședinței sale sunt contrare articolului 59 din Tratatul C.E.E.
(art. 56 T.F.U.E.) și, prin urmare, sunt nule și neavenite.
De asemenea, este de remarcat importanța deosebită a recunoașterii aplicabilității
directe a liberei circulații a mărfurilor (art. 41 T.F.U.E.), principiului egalității salariale pentru
bărbați și femei (art. 157 T.F.U.E. ), interzicerea oricărei discriminări (art. 25 T.F.U.E.) și
libera concurență (art. 101 T.F.U.E.). În domeniul legislației, dreptului secundar (derivat)
problema aplicabilității directe se pune numai pentru directivele și deciziile adresate Statelor
membre,având în vedere regulamentele și deciziile adresate persoanelor la aplicabilitatea lor
directă din tratate (art. 288, alin. 2 și 4 T.F.U.E.). Din 1970, Curtea de Justiție a extins
principiul aplicabilității directe la prevederile din directive și la deciziile adresate Statelor
membre.
Importanța practică a aplicabilității directe a dreptului Uniunii Europene, așa cum a
fost recunoscut și dezvoltat de către Curtea de Justiție demonstrează: ea ameliorează poziția
cetățeanului față de drepturile și libertățile prevazute despre piața comună, care pot fi
invocate în fața instanțelor naționale și constituie, prin urmare, este unul dintre pilonii ordinii
juridice a Uniunii Europene.

3. Primeitatea dreptului Uniunii Europene asupra dreptului național

Aplicabilitatea directă a unei prevederi a dreptului Uniunii Europene ridică o altă

întrebare fundamentală: ce se întâmplă dacă o prevedere a dreptului Uniunii Europene
elaborată în favoarea drepturilor și obligațiilor directe ale cetățenilor Uniunii Europene intră
în contradicție cu dreptul național? Acest conflict între dreptul Uniunii Europene și dreptul
național nu poate fi rezolvat decât dacă unul din cele două sisteme de drept face loc celuilalt.
Dreptul Uniunii Europene nu conține nici o reglementare expresă în acest sens. Nici unul din
tratatele Uniunii Europene nu prevede că dreptul Uniunii Europene are prioritate față de
legislația națională sau că legislația națională îi este superioară. Cu toate acestea, conflictul
între dreptul Uniunii Europene și dreptul național nu poate fi rezolvat decât prin recunoașterea
primatului dreptului Uniunii Europene asupra dreptului național, prin urmare dreptul Uniunii
Europene să se substituie în sistemele juridice ale Statelor membre, prevederilor naționale
care se abat de la o dispoziție a Uniunii Europene. Ce s-ar fi rămas, de fapt, dintr-o ordine
juridică a Uniunii Europene, dacă acesta s-ar subordona dreptului național? Prevederile
dreptului Uniunii Europene ar putea deveni caduce prin înlocuirea cu orice lege națională.
Astfel, aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene în toate Statele membre s-ar exclude.
De asemenea, ar fi imposibil ca Uniunea Europeană să își îndeplinească misiunile care i-au
fost încredințate de către Statele membre. Funcționarea Uniunii Europene ar fi compromisă și
construirea unei Europe unite, purtătoare de mari speranțe ar fi compromisă.
Această problemă nu se pune în relația dintre dreptul internațional și dreptul național.
Având în vedere că dreptul internațional trebuie să fie încorporat și transpus în dreptul
național al unei țări pentru a face parte integrantă a sistemului său juridic, problema
primatului (priorității) este tranșată numai pe baza dreptului național. Potrivit criteriului că
46
dreptul național recunoaște dreptul internațional, acesta din urmă poate prima asupra dreptului
constituțional, fiind plasat între dreptul constituțional și dreptul comun sau la același nivel cu
dreptul comun. Relațiile dintre legislația internațională integrată sau transpusă și legislația
națională sunt determinate de regula priorității celor mai recente prevederi asupra celor vechi
(lex posterior derogat legi priori). Aceste norme naționale privind conflictele de legi nu sunt
aplicabile relațiilor cu legislația Uniunii Europene, deoarece ea nu face parte integrantă din
legislațiile naționale. Prin urmare, orice conflict între legislația Uniunii Europene și legislația
națională trebuie să fie rezolvat pe baza ordinii juridice a Uniunii Europene.
Astfel, Curtea de Justiție, care, având în vedere aceste consecințe, a recunoscut, în ciuda
avizului unor State membre, principiul supremației dreptului Uniunii Europene (comunitar),
fără de care nu ar exista nici o ordine juridică a Uniunii Europene. deci, dupa aplicabilitatea
directă Curtea de Justiție a fundamentat ordinea juridică a Uniunii Europene pe un al doilea
pilon, oferindu-i o așezare definitivă.
În cazul Costa / ENEL, Curtea de Justiție a emis două constatări importante în ceea ce
privește relațiile între dreptul Uniunii Europene și dreptul național: a) Statele membre au
transferat definitiv drepturile suverane la o comunitate pe care au creat-o, precum și măsurile
unilaterale ulterioare care ar fi incompatibile cu dreptul Uniunii Europene; b) un principiu din
tratat este că un Stat membru nu poate afecta particularitatea dreptului Uniunii Europene de a
uniformiza și completa ansamblul Uniunii Europene. Din aceste considerente rezultă că
dreptul Uniunii Europene, stabilit în virtutea puterii prevăzute în tratate, are întâietate
(primeitate, prioritate, supremație) față de orice prevedere din ordinea juridică a Statelor
membre, care i-ar fi contrară. Acest lucru se aplică pentru legislațiile anterioare, dar și pentru
legislațiile ulterioare.
În cele din urmă, Curtea de Justiție nu a pus la îndoială. prin hotărârea sa. în cazul
Costa / ENEL. naționalizarea sectorului italian de energie electrică, ci a constatat supremația
dreptului Uniunii Europene asupra dreptului național. Consecința juridică a acestei reguli de
primeitate este că, în caz de conflict de legi, prevederile naționale contrare prevederilor
Uniunii Europene încetează a fi aplicate și nicio altă dispoziție legislativă națională nu poate
fi introdusă dacă ea nu este conformă cu dreptul Uniunii Europene.
Prin urmare, Curtea de Justiție este realizatoarea acestei constatări în jurisprudența sa; ea le-a
dezvoltat de la început. În timp ce, în hotărârea Costa / ENEL, Curtea de Justiție a apelat la
pronunțarea unică a supremației dreptului Uniunii Europene (comunitar) asupra dreptului
național, în practică ea a confirmat principiul primeității dreptului Uniunii Europene în
relațiile între acesta și dreptul constituțional intern. Instanțele naționale sunt organizate, în
principiu, cu avizul Curții de Justiție, după ce acestea au ezitat o bună perioadă de timp. În
Olanda, unde Constituția recunoaște, în mod expres, supremația dreptului Uniunii Europene
asupra dreptului național (articolele 65-67), ea nu mai întâmpină nici o dificultate în acest
sens. De asemenea, în alte State membre, instanțele naționale au recunoscut principiul
supremației dreptului Uniunii Europene asupra legilor naționale simple. Cu toate acestea,
instanțele constituționale ale Germaniei și Italiei nu a acceptat la început, supremația dreptului
Uniunii Europene asupra dreptului constituțional național și, în speță, asupra garanțiilor
naționale în materie de drepturi fundamentale. Aceste țări nu au admis principiul supremației,
deoarece considerau că protecția drepturilor fundamentale din ordinea juridică a Uniunii
Europene atins un nivel corespunzător cu cel al constituțiilor naționale. Totuși, Curtea
Constituțională a Germaniei își menține rezervele sale cu privire la integrarea crescută, așa
cum a fost formulată în prevederile Tratatului de la Maastricht, dar și a Tratatului de la
Lisabona.

4. Interpretarea conformă a dreptului Uniunii Europene cu dreptul național

Pentru a evita un conflict de norme între dreptului Uniunii Europene și dreptul

național, care trebuie să fie rezolvat prin aplicarea principiului primeității, toate instituțiile de

47
stat, care aplică și practică dreptul, pot recurge la interpretarea conformă a dreptului Uniunii
Europene cu dreptul național.
Conceptul de interpretare conformă cu dreptului Uniunii Europene a fost recunoscut
de către Curtea de Justiție și introdus în ordinea juridică a Uniunii Europene. Inițial, a fost la
solicitarea instanțelor naționale prin care Curtea de Justiție a considerat "util" de a "garanta" o
interpretare coerentă și uniformă a dispozițiilor naționale în aplicarea unei directive și tocmai
în anul 1984, a fost determinată prin cazul Von Colson și Kamann, o obligație de interpretare
conformă cu directiva. A fost vorba în acest caz de stabilirea sunei unei compensații în
cazurile de discriminare cu referire la angajarea în muncă a femeilor. În timp ce regulile
germane nu prevedeau, în acest sens, că în reparația prejudiciului de încredere (în special
costurile ocazionate de aplicare), Directiva 76/207 / C.E.E. dispunea că dreptul național
trebuie să aplice egalitatea șanse privind accesul la angajarea în muncă și sancțiuni eficiente
în acest sens. Cum sancțiunea nu a fost precizată, Directiva nu putea fi declarateă direct
aplicabilă în această situațier, ceea ce a determinat să apară amenințarea cu o decizie care să
constate ilegalitatea legii naționale în raport cu dreptul Uniunii Europene, fără a lăsa instanței
naționale opțiunea de ignora acest aspect. Acesta este motivul pentru care Curtea de Justiție a
hotărât ca instanțele naționale să fie obligate să interpreteze dispozițiile naționale de drept
civil, astfel încât o sancțiune efectivă de discriminarei de gen să fie garantată. Doar o
compensație pur simbolică nu îndeplinește cerințele de conformitate la exigențele transpunerii
corecte a Directivei.
Temeiul juridic pentru interpretarea conform dreptului Uniunii Europene constituie
pentru Curtea de Justiție afirmarea principiului cooperării loiale (art. 4 alin. 3 T.U.E.).
Conform acestui principiu, Statele membre sunt obligate să ia toate măsurile generale sau
specifice pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor prevăzute în tratate sau care rezultă din
actele instituțiilor Uniunii Europene. de asemenea, aceasta include faptul că instanțele
naționale trebuie să orienteze aplicarea și interpretarea dreptului național, la care sunt angajate
prevederile Uniunii Europene, în conformitate cu termenii și scopul dreptului Uniunii
Europene (obligația de fidelitate față de Uniunea Europeană). Pentru instanțele naționale,
aceasta reflectă rolul jurisdicțiilor europene în sensul garanțiilor aplicării corecte și a
respectării dreptului Uniunii Europene.
O formă deosebită de interpretare în conformitate dreptul Uniunii Europene este
interpretarea conformă cu Directiva. Conform acestui principiu, Statele membre sunt obligate
să transpună Directivele. Practicienii în drept și jurisdicțiile naționale trebuie, prin
interpretarea conformă cu Directivele, să contribuie pe deplin la respectarea acestui
angajament. Interpretarea conformă cu Directiva este folosită pentru a produce respectarea
Directivei, pe baza aplicării dreptului și a garnatării interpretării și aplicării uniforme dreptului
de transpunere națională în toate Statele membre. Această prevedere nu ar trebui să fie
deturnată la nivelul național, față de ceea ce a fost precizat într-o Directivă la nivelul Uniunii
Europene.
Interpretarea conformă cu dreptul Uniunii Europene își are limitele sale în textul
explicit al dispoziției naționale, care nu permite această interpretare; obligația unei interpretări
conforme a dreptului Uniunii Europene face ca dreptul național să nu poată fi interpretată
contra legem. Acest lucru se aplică și în caz de refuz explicit al legiuitorului național de a
transpune Directiva în legislația națională. Conflictul rezultat între dreptul Uniunii Europene
și dreptul național poate fi rezolvat prin procedura în lipsă (art. 258 și 259 T.F.U.E.).

48
 SPEȚE JURIDICE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ

Natura juridică și supremația (primeitatea) dreptului Uniunii Europene

 Cauza 26/62 Van Gend & Loos, Reports 1963, p. 3 (natură juridică de drept, drepturile
și obligațiile persoanelor fizice din Uniune)
 Cauza 6/64, Costa / ENEL, Reports 1964, p. 1141 (natura juridică a dreptului UE,
aplicabilitate directă, supremația dreptului UE)
 Cauza 14/83 Von Colson și Kamann, Rapoarte 1984, p. 1891 (interpretare a dreptului
național conformă cu legislația UE)
 Cauza C-213/89 Factortame, Reports 1990, p. I-2433 (aplicabilitatea directă și
supremația dreptului UE)
 Cauzele conexate C-6/90 și C-9/90 Francovich și Bonifaci, Rapoarte 1991, p. I-5357
(eficacitatea dreptului UE, responsabilitatea statelor membre pentru încălcarea
dreptului Uniunii, non-punerea în aplicare a unei directive)
 Cauzele conexate C-46/93 și C-48/93, Brasserie du Pêcheur, Culegere 1996, p. I-1029
(efect direct de dreptul Uniunii, răspunderea general al unui stat membru din cauza
unei încălcări a legislației UE)
 Cauzele conexate C-10/97-C-22/97 IN.CO.GE. '90 și alții, Culegere 1998, p. I-6307
(supremația dreptului UE)
 Cauza C-416/00 Morellato, Reports 2003, p. I-9343 (supremația dreptului UE)
 Cauzele conexate C-397/01-C-403/01, Hotărârea Pfeiffer și alții, rapoarte 2004, p. I-
8835 (interpretare a dreptului național conformă cu legislația UE)

Competențele U.E.

 Cauza 8/55, Fédéchar (Federația cărbune din Belgia), Rapoarte 1955-1956, p. 291
(competențe implicite, de stabilire a prețurilor autoritar)
 Cauza 22/70, Comisia / Consiliul Reports 1971, p. 263 (personalitate juridică și
capacitatea UE de a încheia acorduri)
 Cauza 6/76, Kramer, Rapoarte 1976, p. 1279 (relațiile externe, angajamentele
internaționale, competența UE)
 Avizul 1/91, Culegere 1991, p. I-6079 (Acordul privind SEE I, diviziunea puterilor)
2/91 concluzii, Reports 1993, p. I-1061 (repartizare a competențelor între UE și statele
membre)
 Avizul 1/94, Culegere 1994, p. I-5267 (Acordul OMC, repartizare a competențelor)
 Avizul 2/94, Culegere 1996, p. I-1759 (aderarea CE la CEDO, lipsa de competență)

Efectele actelor juridice

 Cauza 2/74 Reyners, Reports 1974, p. 631 (aplicabilitate directă, libertatea de

stabilire)
 Cauza 33/74 Van Binsbergen Reports 1974, p. 1299 (aplicabilitate directă, libertatea
de a presta servicii)
 Cauza 41/74 Van Duyn Reports 1974, p. 1337 (aplicabilitate directă, libera circulație)

49
  Cauza 11/77, Patrick, Rapoarte 1977, p. 1199 (aplicabilitate directă, libertatea de
stabilire)
 Cauza 70/83, Kloppenburg, Rapoarte 1984, p. 1075 (linii directoare, aplicabilitate
directă)
 Cauza 152/84, Marshall, Rapoarte 1986, p. 723 de directive, (aplicabilitate directă)
Cauza 103/88 Fratelli Costanzo 1989, p. 1839 (directive, efect direct, conditii,
consecinte)
 Cauza 322/88, Grimaldi, 1989, p. 4407 (recomandări, lipsa de efect direct, considerat
de instanța de trimitere)
 Cauza C-188/89, Forster și alții, Culegere 1990, p. I-3313 (directive, efect direct
orizontal)
 Cauza C-292/89, Antonissen, Reports 1991, p. I-745 (declarație în procesul-verbal al
Consiliului luate în considerare în interpretarea)
 Cauza C-91/92 Faccini Dori, Reports 1994, p. I-3325 (directive, efect direct vertical)
Cauza C-431/92 Comisia / Germania, Reports 1995, p. I-2189 (directive, drept
obiectiv de efect)
 Cauza C-465/93 Atlanta Fruchthandelsgesellschaft și alții, Culegere 1995, p. I-3761
(evaluare a validității unui regulament, de referință, măsuri provizorii, condiții)
 Cauza C-469/93 Chiquita Italia, Culegere 1995, p. I-4533 (efect direct a dispozițiilor
GATT și Convențiile de la Lomé)
 Cauza C-368/96 Generics (UK) și alții, Culegere 1998, p. I-7967 (declarații în
procesul-verbal luate în considerare în interpretarea)
 Cauza C-144/04 Mangold, Reports 2005, p. I-9981 (directive, efect direct orizontal)

Drepturi fundamentale

 Cauza 29/69 Stauder Reports 1969, p. 419 (drepturi fundamentale, principiile generale
de drept)
 Cauza 11/70 Internationale Handelsgesellschaft Reports 1970, p. 1125 (drepturi
fundamentale, principiile generale de drept)
 Afaceri și 146/73 166/73, Rheinmühlen Düsseldorf, Rapoarte 1974, p. 33 și 139
(Statul de drept național leagă instanțele interne pentru aprecierile formulate în drept
de către o instanță superioară)
 Cauza 4/73 Nold, Culegere 1974, p. 491 (drepturi fundamentale, principiile generale
de drept, tradițiile constituționale comune)
 Cauza 175/73 Union syndicale și alții, Culegere 1974, p. 917 (Libertatea de asociere)
 Cauza 130/75, Prais, Rapoarte 1976, p. 1589 (libertatea de a-și manifesta religia sau
convingerile)
 Cauza 85/76 Hoffmann-La Roche, Reports 1979, p. 461 (drepturi fundamentale,
principiul dreptului la apărare)
 Cauza 149/77 Defrenne, Reports 1978, p. 1365 (drepturi fundamentale, principiile
generale de drept)
 Cauza 44/79 Hauer Reports 1979, p. 3727 (drepturi fundamentale, drepturile de
proprietate)
 Cauza 293/83, Gravier, Rapoarte 1985, p. 593 (tratament egal, taxa de înregistrare
pentru accesul la cursuri)
 Cauza 234/85, Keller, Rapoarte 1986, p. 2897 (exercitarea liberă a activităților
profesionale)
 Cauzele conexate 46/87 și 227/88, Hoechst, Rapoarte 1989, p. 2859 (drepturi
fundamentale, principiul dreptului la apărare, procedurile administrative,
inviolabilitatea domiciliului, se referă la CEDO)

50
  Cauza 265/87 Schräder Reports 1989, p. 2237 (drepturi de proprietate, exercitarea
liberă a activităților profesionale, restricții)
 Case Wachauf 5/88 Reports 1989, p. 2609 (posibilitatea de a restrânge drepturile
fundamentale)
 Cauza C-357/89 Raulin, Reports 1992, p. I-1027 (cerința egalității de tratament,
interzicerea discriminării bazate pe naționalitate)
 Cauza C-219/91 Ter Voort, Reports 1992, p. 1-5485 (libertatea de exprimare)
 Cauza C-97/91 Borelli, Reports 1992, p. I-6313 (drepturi fundamentale, dreptul la o
cale de atac)
 Cauza C-132/91 Katsikas, Reports 1992, p. I-6577 (drepturi fundamentale, libera
exercitare a activităților profesionale)
 Cauza C-2/92 Bostock, Reports 1994, p. I-955 (drepturile omului, drepturi de
proprietate, exercitarea liberă a activităților profesionale, respect în punerea în aplicare
a legislației UE)
 Cauza C-280/93 Germania / Consiliul Reports 1994, p. I-4973 (dreptul la proprietate,
libera exercitare a activităților profesionale, restricții justificate de interesul public)
 Cauza C-415/93, Bosman și alții, Culegere 1995, p. I-4921 (drepturi fundamentale,
libera exercitare a activităților profesionale)
 Cauza C-55/94, Gebhard, ECR 1995, p. I-4165 (drepturi fundamentale, dreptul de
stabilire, libera exercitare a activităților profesionale)
 Avizul 2/94, Culegere 1996, p. I-1759 (drepturi fundamentale, aderarea UE la CEDO)
 Cauza C-377/98 Olanda / Parlamentul European și Consiliul, Culegere 2001, p. I-7079
(demnitatea umană, dreptul la integritate fizică)
 Cauza C-274/99 P Connolly, Reports 2001, p. I-1611 (libertatea de gândire)
 Cauza C-60/00 Carpenter, Reports 2002, p. I-6279 (Protecție a Familiei)
 Cauza C-112/00, Schmidberger Reports 2003, p. I-5659 (limita drepturilor
fundamentale a Uniunii, libertatea de întrunire și de gândire)
 Cauza C-276/01 Steffensen, Reports 2003, p. I-3735 (dreptul la o protecție
jurisdicțională efectivă)
 Cauza C-25/02 Rinke, Reports 2003, p. I-8349 (principiu general al egalității)
 Cauza C-36/02, Omega, Rapoarte 2004, p. I-9609 (limita drepturilor fundamentale)

Principii generale de drept

Securitatea juridică

 Cauzele conexate 18/65 și 35/65 Gutmann, rapoarte 1967, p. 75

 Cauza 98/78 Racke Reports 1979, p. 69
 Cauza 99/78 Decker Reports 1979, p. 101
 Cauza 61/79 Denkavit Reports 1980, p. 1205
 Cauzele conexate 66/79, 127/79 și 128/79 Salumi, Reports 1980, p. 1237
 Cauza 70/83, Kloppenburg, Rapoarte 1984, p. 1075
 Cauzele conexate T-551/93, T-231/94-T-234/94 Industrias Pesqueras Campos și alții,
Culegere 1996, p. II-247
 Cauzele conexate T-116/01 și T-118/01, P & O Ferries Europene (Vizcaya) și
Diputación Foral de Vizcaya / Rapoartele 2003, p. II-2957

Proporționalitate

 Cauza 116/76 granaria, Reports 1977, p. 1247

 Cauza 265/87 Schräder Reports 1989, p. 2237

51
 Cauza C-161/96 Südzucker, Culegere 1998, p. I-281
 Cauza C-171/03 Toeters, Reports 2004, p. I-10945
 Protecția încrederii legitime
 Cauza 74/74 ANTC, Reports 1975, p. 533 Cauza 120/86 Mulder, Reports 1988, p.
2321
 Cauza 170/86 Von Deetzen, Reports 1988, p. 2355
 Cauza C-368/89 Crispoltoni, Reports 1991, p. I-3695
 Cauza T-119/95, Hauer, Culegere 1998, p. II-2713

Principiul subsidiarității

 Cauza T-29/92 SPO și alții / Comisia, Culegere 1995, p. II-289

 Cauza C-84/94 Regatul Unit / Consiliul Culegere 1996, p. I-5755
 Cauzele conexate C-36/97 și C-37/97 Kellinghusen și KETELSEN, Culegere 1998, p.
I-6337
 Cauza C-491/01, British American Tobacco (Investments) și Imperial Tobacco,
Reports 2002, p. M1453

Cetățenia Uniunii

 Cauza C-85/96 Martinez Sala, Culegere 1998, p. I-2691

 Cauza C-184/99, Hotărârea Grzelczyk, Rapoarte 2001, p. I-6193
 Cauza C-224/98 D'Hoop, Reports 2002, p. I-6191
 Cauza C-413/99 Baumbast, Reports 2002, p. I-7091
 Cauza C-403/03 Schempp, Reports 2005, p. I-6421

52