Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
japoneze
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilorAflați
pe care
mai lemult
Acest articol discută separat fonetica limbii japoneze. Pentru date mai generale
despre limba japoneză cititorul este îndrumat să citească articolul respectiv.
Cuvintele japoneze se compun din silabe scurte, numite more (singular moră), formate
din o consoană urmată de o vocală, ca în exemplele Hiroshima hi-ro-shi-ma,
Nagasaki na-ga-sa-ki. La această regulă generală există câteva excepții:
Uneori consoana lipsește, deci mora se reduce la o vocală simplă. Exemplu: ai a-i
(„dragoste”) care se pronunță ca un hiat (în două silabe), nu ca un diftong.
Rolul de consoană poate fi jucat și de semivocalele y și w. Exemple: yama ya-ma
(„munte”), watashi wa-ta-shi („eu”).
O moră aparte este consoana nazală n, care nu are nevoie de o vocală pentru a forma
o silabă. Exemplu: hon ho-n („carte”).
Uneori înaintea unei consoane se face o pauză, egală în durată cu o moră, timp în
care nu se emite nici un sunet. Fenomenul este prezent de exemplu și în limba
italiană, unde se marchează în scris prin litere duble, ca în ho detto („am zis”).
Exemplu în japoneză: mikka mi-_-ka („trei zile”).
Între consoana și vocala unei more normale se poate intercala semivocala y. Exemple:
kyaku kya-ku („client”), atsuryoku a-tsu-ryo-ku („presiune”).
Prin alungirea vocalei se poate obține o moră dublă. Acesta este cazul multor cuvinte
preluate din limba chineză cu o pronunție care o aproximează pe cea originală.
Exemplu: tōkyō to-o-kyo-o (capitala Tokio; alungirea lui o se scrie ca o moră
separată). Transliterarea corectă a cuvintelor japoneze în caractere latine trebuie să
marcheze această alungire, care este esențială pentru păstrarea informației despre
pronunție; marcarea lungimii se face fie prin dublarea vocalei respective (Tookyoo), fie
așa cum se practică în limba japoneză în hiragana (unde prelungirea lui o se scrie ca
u, iar prelungirea lui e se scrie ca i), caz în care Tokio devine Toukyou, fie prin plasarea
unei bare deasupra vocalelor alungite: Tōkyō. Ultima variantă este preferată în cele
mai multe cazuri.
Fiecare moră durează în pronunție aproximativ același interval de timp, ceea ce a
adus limbii japoneze epitetul de limbă metronomică. În exemplele de mai sus
segmentele unite prin cratime reprezintă câte o moră; în scrierea fonetică japoneză
(hiragana, katakana) fiecare moră se scrie printr-un singur caracter, care e perceput
ca indivizibil de vorbitorii japonezi nativi. Excepție face situația când mora se modifică
prin intercalarea semivocalei y, caz în care se folosesc două caractere, din care al
doilea de dimensiuni mai mici.
Fonemele limbii japoneze
Deși mora este o unitate indivizibilă lexical, este utilă descrierea din punct de vedere
fonetic a componentelor ei: vocalele, consoanele, semivocalele, elementul nazal n și
dublarea consonantică.
Vocale: În limba japoneză există cinci vocale,
foarte asemănătoare cu cele din limba română
sau limba italiană. Acestea sunt (în ordine): a, i,
u, e, o. Ele sunt practic identice cu echivalentele
lor din limba română, mai puțin u, care este
nerotunjit, undeva între î românesc și ü german.
Consoanele sunt și ele relativ puțin numeroase.
Inventarul lor se compune din: k, g, s, z, t, d, n, h, b, p, m, și r. Se observă lipsa
consoanelor l și v. Trebuie făcute totuși următoarele observații:
s urmat de i se pronunță aproximativ ca ș românesc, și de aceea în litere latine se
transcrie shi, de exemplu Shikoku (una din insulele arhipelagului nipon). Pentru
vorbitorii japonezi nativi pronunția lui si (din Sibiu) din alte limbi pune probleme.
Similar, succesiunea z-i devine ji ca în jikan (timp).
t urmat de i se pronunță aproximativ ca primul sunet din cuvântul românesc cireșe.
Transcrierea în caractere latine recurge la forma chi: Chiba (oraș la est de Tokio).
Cuvintele străine care conțin grupul de sunete ti nu pune totuși probleme japonezilor;
există cuvinte străine naturalizate în japoneză care conțin această combinație, ca de
exemplu pātī, pronunțat pa-a-ti-i (petrecere, din engl. party); totuși pronunția ti este
percepută ca o situație anormală. Similar, d-i devine ji cu o pronunție indiscernabilă
de cazul lui ji provenit din z-i. Pronunția di este posibilă și apare în cuvinte
împrumutate.
t urmat de u se pronunță aproximativ ca ț românesc din țuică, și se transcrie tsu, de
exemplu Tsukuba (un oraș nou creat, cu bogată activitate de cercetare). Pronunția lui
tu ca atare nu pune probleme vorbitorilor nativi. Similar, d-u devine zu.
h urmat de u se apropie în pronunție de f, dar rămâne undeva la mijloc, și se
pronunță nu ca în limba română prin apropierea dinților inferiori de buza superioară,
ci prin rotunjirea buzelor, ca pentru a stinge o lumânare. Totuși, pentru a marca
această diferență de sunet transcrierea in litere latine se face prin fu, de exemplu
Fuji-san („muntele Fuji”).
În mora ni sunetul n este ceva mai moale, asemănător cu ñ din limba spaniolă.
Diferența este totuși minoră.
Sunetul r din japoneză este undeva între r și l din română. Este obținut printr-o
asemenea mișcare a limbii încât aceasta atinge creasta alveolară o singură data, ceva
mai moale decât pentru r și ceva mai repede decât pentru l. Pentru japonezi
pronunția unui rrr repetat este dificilă. De asemenea, în mod natural ei nu disting
diferența dintre consoanele românești (sau englezești) r și l.
Semivocalele y și w pot începe o moră, dar numărul de more care se pot produce
astfel este mai mic decât numărul de combinații posibile teoretic. Există trei more cu
y, anume ya, yu și yo, și două more cu w: wa și wo (deși ultima se pronunță simplu o).
Alte combinații au dispărut din limba japoneză modernă.
Elementul nazal n reprezintă un caz aparte de consoană care singură poate juca rolul
unei more. El nu poate apărea la începutul cuvântului. Când este urmat de b, p sau m
pronunția lui se schimbă în mod natural în m, ca de exemplu în shinbun (ziar),
pronunțat șimbun. Dacă mora următoare începe cu o vocală sau semivocală trebuie
evitată tendința de a contopi n cu aceasta, de exemplu ren’ai (iubire) se pronunță
ren-ai (prin nazalizarea lui e) și nu re-nai.
Geminația (dublarea consonantică) se manifestă prin alungirea timpului de așteptare
până la emisia consoanei următoare. De exemplu, în cazul cuvântului motto („mai
mult”), după pronunția lui mo cavitatea orală se pregătește pentru producerea
consoanei t și se menține în această poziție, fără să producă vreun sunet (fluxul de
aer este blocat), pe o durată egală cu o moră. După această pauză se emite silaba to.
În cazul particular când consoana în cauză este s, datorită caracterului ei fricativ,
emisia consoanei începe de pe timpul pauzei, de exemplu sassoku („imediat”). Același
fenomen se petrece în cazul lui h (sau f), dar în această categorie intră doar cuvinte
împrumutate din alte limbi, ca de exemplu bahha (Bach, compozitorul) sau sutaffu
(colectiv sau membru al unui colectiv, din engl. staff).
Accentul
Adus de la
https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Fonetica_limbii_japoneze&oldid=142488
48
Ultima modificare efectuată acum 1 an de către Dakuten.