Alfabetul Fonetic Internațional

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Pentru îndrumări privind transcrierile fonetice în Wikipedia
vezi Wikipedia:Manual de stil (pronunție)
Pagina „AFI” trimite aici. Pentru un centru comercial vedeți AFI Palace Cotroceni.
Acronimul AFI mai poate însemna Asociația Fonetică Internațională, cea care a
creat alfabetul omonim, vezi mai jos.

„The Phonetic Teachers' Association”, vechea titulatură (în transcrierea fonetică originară) a
Asociației Fonetice Internaționale, cea care a publicat în 1888 prima versiune a alfabetului.

Alfabetul Fonetic Internațional (în limba engleză), versiunea actualizată în 2020.

Alfabetul Fonetic Internațional (abreviat în limba română: AFI;

în engleză: International Phonetic Alphabet; abreviat în limba engleză: IPA)
este un sistem de simboluri grafice destinat transcrierii sunetelor folosite
în limba vorbită. În mod ideal aceste simboluri trebuie să poată reprezenta în
mod unic și precis toate procesele fonologice din toate limbile și, atunci când
este necesar, să poată preciza diferențe de ordin fonetic.

Cuprins

 1Generalități
 2Origine
 3Vocale
 4Consoane
 5Simboluri suprasegmentale
 6Diacritice
 7Vezi și
 8Bibliografie
 9Legături externe

Generalități[modificare | modificare sursă]
Principiul general al AFI este de a asocia fiecărui segment de vorbire un simbol
unic, evitând grupurile de simboluri precum sh pentru sunetul ʃ (din șapcă). O
altă caracteristică a acestui alfabet este aceea că nu distinge între sunete care,
chiar diferite, nu se pot contrasta fonemic în nici o limbă. În cazurile când se
dorește precizarea la nivel fonetic (și nu fonemic) se pot folosi, opțional, semne
diacritice corespunzătoare.
Simbolurile din AFI sunt luate în mare parte din alfabetul latin și din cel grec sau
sunt modificări ale acestora. În schimb, pentru clicuri au fost preferate simboluri
folosite în transcrierea unor limbi din Africa.
Transcrierile în AFI se includ fie în paranteze drepte: [eˈɡzem.plu], fie între bare
oblice: /eˈɡzem.plu/. Diferența este aceea că o transcriere pur fonetică, fără a
pretinde că toate simbolurile respective au valoare fonemică contrastivă, se scrie
folosind parantezele drepte. Transcrierea fonemică, în general mai puțin
complexă, deoarece sunetele unei singure limbi formează un subset redus, se
scrie cu bare oblice. De exemplu, o transcriere fonetică foarte minuțioasă a
cuvântului englez pretzel (covrig) este [ˈpʰɹ̥ ʷɛʔt.sˈəɫ̩ ] și marchează numeroase
aspecte fonetice ale cuvântului, convenabil de exemplu pentru comparația cu
pronunțări în alte limbi; la rândul ei, transcrierea fonetică poate fi
amănunțită, [ˈpʰɹ̥ ʷɛʔt.sˈəɫ̩ ], sau mai largă, [ˈpʰɹɛt.səɫ̩ ]. O transcriere care se
limitează la subsetul de foneme ale limbii engleze este varianta
simplificată /ˈprɛtsəl/.
În această transcriere se marchează de obicei atât despărțirea în silabe, prin
puncte, cât și accentul, printr-o liniuță verticală plasată sus înaintea silabei
accentuate.

Origine[modificare | modificare sursă]
Alfabetul Fonetic Internațional a fost inițial dezvoltat de lingviști britanici și
francezi sub direcția lui Paul Édouard Passy (1859-1940), în cadrul „Asociației
Fonetice Internaționale”. Această asociație a fost fondată la Paris în 1886 sub
numele Dhi Fonètik Tîcerz' Asóciécon, care era transcrierea fonetică la vremea
aceea a numelui The Phonetic Teachers' Association (Asociația Profesorilor de
Fonetică) după ce mai întîi a funcționat sub titulatura L'Association Phonétique
des Professeurs d'Anglais (Asociația Fonetică a Profesorilor de Engleză).
După prima versiune a alfabetului, publicată în 1888, au urmat cîteva revizii în
anii 1900, 1932, 1989 și 1993.

Vocale[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Vocală
Clasificarea vocalelor se face după mai multe criterii, cele mai importante
fiind:
  Gradul de deschidere a cavității orale, mai exact spațiul dintre limbă și
palat. În acest sens de exemplu [a] este o vocală deschisă,
iar [i] și [u] sînt vocale închise.

 Locul în care limba se apropie cel mai mult de palat. Din acest punct de
vedere vocala [e] este anterioară pentru că fluxul de aer se îngustează
cu precădere într-o regiune mai apropiată de dinți, în timp ce [u], ca în
cuvîntul „butuc”, este o vocală posterioară.

 Gradul de rotunjire a buzelor. De exemplu vocala [o] este rotunjită,

iar [e] este nerotunjită.

 Caracterul oral sau nazal al emisiei sunetului. Dacă aerul iese în

majoritate pe gură avem de a face cu o vocală orală. Limba română nu
are vocale nazale, cu excepția unei ușoare nazalizări care se produce
atunci cînd după o vocală, în aceeași silabă, urmează consoana
nazală [n]. Limba franceză în schimb folosește mai multe vocale nazale.

 În afară de aceste caracteristici mai pot exista tonuri (în limbi

tonale precum chineza), vocale de diferite lungimi (ca
în engleză sau japoneză), vocale comprimate (ca
în suedeză sau japoneză), și altele.
Diagrama de mai jos prezintă vocalele clasificate după primele trei criterii, și
anume deschidere, loc de articulare și rotunjire. Toate vocalele din diagramă
sînt orale, iar tonul și lungimea nu sînt luate în considerare.

  Vocale     Vezi și AFI,  consoane. Modificare   

Deschidere Anterioritate
Anterioare Semiant. Centrale Semipost. Posterioare

Închise

Cvasiînchise

Semiînchise

Mijlocii

Semideschise

Cvasideschise

Deschise

i
y
ɨ
ʉ
ɯ
u
ɪ
 ʏ
 
ʊ
e
ø
ɘ
ɵ
ɤ
o
e̞
ø̞
ə
o̞
ɛ
Legendă: œ
■ Celulele galbene corespund vocalelor din limba română.
■ Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română.
■ Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic.
În perechile de vocale, în stînga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta cea rotunjită.