1.

Introducere
Despre semn şi despre design(eri)

2. Teorii ale comunicării

3. Definiţii şi categorii ale semioticii

4. Noţiuni introductive
Unitatea fundamentală – semnul
Semantica - Sintaxa - Pragmatica
Diadica – principiul cifrei 2
Triadica – principiul cifrei 3
Bibliografie

5. Şcolile de semiotică – aplicaţii ale semioticii în comunicare

Şcoala proces
Şcoala semiotică
Bibliografie

6. Teorii de bază în semiotică

Saussure
Peirce
Bibliografie

7. Instrumentele de lucru ale semioticii

Mit, cod, simbol
Biblografie

8. Semiotica vizualului
Text
Imagine
Bibliografie
Introducere
despre semn şi despre design(eri)
 SEMIOTICA

TEORIA SEMNELOR
Domeniu indispensabil în înţelegerea proceselor de
comunicare vizuală.
“Semnificarea” este vitală pentru existenţa umană
deoarece leagă toate formele de comunicare.
 Cursul de faţă este structurat în două părţi fiind destinat viitorilor designeri,
indiferent de domeniul pe care îl vor alege: grafic designer designer de produs,
designer de ambient.

PRIMA PARTE
o sinteză a cercetărilor în semiotică, începând cu teoriile comunicării, a şcolilor
de semiotică, creionând cele mai importante concepte ce stau la baza tuturor
cercetărilor ulterioare;
teoria semnului şi a simbolului;
o scurtă trecere prin istorie şi domenii de cercetare. Semiotica se regăseşte în
majoritatea domeniilor, cu atât mai mult în cel al vizualului;
aplicabilitatea celor două direcţii istorice de bază (Saussure şi Peirce), ce stau la
baza teoriilor comunicării vizuale contemporane.

PARTEA A DOUA
dezvoltă problematica vizualului;
textul şi imaginea, instrumentele cu care lucrează orice designer sunt abordate
prin definirea unor tehnici de interpretare şi studii de caz.
Teorii ale comunicării
 SEMIOTICA ȘI PROCESUL COMUNICĂRII

COMUNICAREA ESTE INTERACȚIUNEA UMANĂ PRIN MESAJE

ELEMENTE CONCRETE
comunică şi primesc mesajul
ELEMENTE ABSTRACTE
trebuiesc comunicate

SEMNELE
acte sau fapte de artă care se referă la altceva decât ele însele
sunt structuri care semnifică (adică transmit informaţii despre o realitate)
CODURILE
sistemele în care sunt organizate semnele
modalităţile de corelare dintre semne în cadrul sistemelor
Şcolile de semiotică abordează comunicarea ca producere şi schimb de înţelesuri (semnificaţii)
 Canal Cod Medium

Canalul
mijlocul fizic prin care este transmis semnalul

Codul
sistem de înţelesuri comun membrilor unei culturi. Constă deopotrivă din semne şi din reguli care
determină cum şi în ce context pot fi folosite acestea

Medium (media)
mijlocul (mijloacele) tehnic (tehnice) de convertire a mesajului în semnal, care să poată fi transmis prin
canal. Astfel, putem clasifica media în trei categorii:

• media de prezentare: vocea, faţa, trupul. Acestea folosesc limbaje “naturale” (cuvinte rostite,
expresii, gesturi);
• media de reprezentare: cărţi, picturi, fotografii. Pot fi o înregistrare a produselor din prima
categorie, care să existe independent de cel care comunică. Produc lucrări, adică obiecte
comunicaţionale, prin care se comunică fapte, sentimente, idei sau viziuni;
• media mecanice: telefonul, radioul, televiziunea.
Shannon şi Weaver/
Lasswel/
Gerbner/
Newcomb/
Jakobson
 C. SHANNON şi W. WEAVER

1949 - Teoria matematică a comunicării

considerată una dintre lucrările cele mai

importante din care s-au dezvoltat studiile
comunicării.
Model de comunicare linear
Schemă informaţională - Harold Lasweel - 1936
Model de comunicare linear - 1948
Publicitate – Teoria celor 5W

Cine spune? Who says?

Ce spune? What says?

Cum spune? In Which channel?

Cui spune? To Whom?

Cu Ce efect? With what effect?

Gerbner - relaţionează mesajul cu “realitatea”
- concepe comunicarea ca pe un proces
care constă în două dimensiuni ce alternează: cea
perceptivă (sau de recepţie) şi cea de comunicare
(dimensiunea modalităţii de transmitere şi control).
A şi B sunt cel ce comunică şi, respectiv, receptorul; ei pot fi doi indivizi, profesorul şi studentul;
X este parte a mediului lor social;
AXB este un sistem, ceea ce înseamnă că relaţiile sale interne sunt interdependente;
Dacă A se schimbă, B şi X se vor modifica;
Dacă A îşi schimbă relaţia cu X, B va fi determinat să-şi schimbe relaţia fie cu A, fie cu X;
Dacă A şi B au atitudini similare faţă de X, atunci sistemul va fi în echilibru. Dacă A va avea o opinie mai bună
despre X decât B, atunci cei doi, A şi B, se vor găsi sub presiunea de a comunica până când vor ajunge la
atitudini asemănătoare faţă de X (şi sistemul va ajunge la A B X echilibru);
Cu cât X are un rol mai important în mediul lor social, cu atât mai urgent va fi resimţită nevoia de echilibru.

Acest model de comunicare reprezintă atât un component de drept al “şcolii proces”, cât şi o formă de
trecere de la “şcoala proces” la şcoala semiotică.
Acest model seamănă şi cu cel liniar, şi cu cel triunghiular
Construiește o punte între cele două şcoli – “şcoala proces” şi şcoala semiotică
El porneşte de la obişnuita bază liniară: un expeditor trimite un mesaj către un adresant. Adresantul recunoaşte că mesajul se
poate referi şi la altceva decât la el însuşi, şi anume la un context - al treilea element, care închide triunghiul;
Mai adaugă doi factori: unul este contactul (canalul fizic şi conexiunile psihologice dintre expeditor şi adresant), iar celălalt este
codul (un sistem de semnificaţii împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul).
Jakobson modelează funcţiile pe care actul de comunicare le realizează

În orice act de comunicare vom găsi toate aceste funcţii, dar de fiecare dată putem
avea o altă ierarhie a acestora.
Funcţia emoţională exprimă relaţia dintre mesaj şi expeditor
Funcţia persuasivă descrie efectul mesajului asupra destinatarului.
Funcţia referenţială descrie orientarea reală a mesajului, ceea ce este primordial în comunicarea
de tip obiectiv
Definiţii şi categorii ale
semioticii
activitate
mentală

Termenul de semiotică provine din Grecia veche. Etimologiştii moderni cred că

sēma, din care derivă sēmainein – a semnifica – şi substantivul sēmeion – semn,
are legătură cu rădăcina proto-indo-europeană dhyā, care se regăseşte în
sanskrita dhyāti(el gândeşte). Se pare că sensul de bază al acestei rădăcini este
“activitate mentală” şi este o derivaţie nominală a a sensurilor variate a sēma:

semnal semn monument funerar

simptomul

Hipocrat (460-377 î. Hr.), întemeietorul ştiinţei medicale occidentale, a fost cel care a
instituit semiotica ca pe o ramură a medicinii având drept scop studierea
simptomelor simptomul fiind, în fapt, un semeion „marcă, semn” care reprezintă
altceva decât pe sine. Scrierile hipocratice, în care arta interpretării simptomelor
(symptōma, „coincidenţă”) şi sindromurilor (syndromē, “coincidenţe simultane”)
expuse de pacienţi, s-a extins pe o perioadă mai mare de cinci secole de către
galeni, care au folosit expresia de „arta semnelor”, referindu-se la una din cele şase
ramuri ale medicinii. Rămâne de făcut o investigaţie sistematică a terminologiei
medicale. Ediţia din 1914 a Noului Dicţionar Englez oferă mai multe dovezi ale
acestui fenomen: toate formele care sunt uneori propuse pentru a fi inventate până
la sfârşitul secolului 19 sunt de fapt atestate mult mai devreme în limba engleză,
multe dintre ele în sens medical dar cu valori generale
 Conform lui Aristotel (384 - 322 î.Hr.), fiinţa umană este prin natura sa,
semiotică. Semioza umană, antroposemioza, se autoreprezintă în termenii
Omul - animal
semiotic semiotici obişnuiţi. Semiotica umană sau antroposemiotica poate
traversa întregul univers în căutare de sensuri şi înţelesuri vizibile, în
spiritul semnelor. Omul este un animal raţional ceea ce înseamnă că fiinţa
umană este un animal semiotic.
Potrivit definiţiei lui Aristotel, semnul constă din trei dimensiuni:
componenta fizică a semnului propriu-zis (de ex. sunetele care
alcătuiesc cuvîntul cat sau pisică)
referentul asupra căruia atrage atenţia (o anumită categorie de
mamifer felin)
scaun evocarea de către el a une semnificaţii (ceea ce transmite referentul
din punct de vedere psihologic sau social).
s-c-a-u-n Aceste trei dimensiuni sînt simultane: este imposibil cu alte cuvinte să te
gîndeşti la un cuvînt precum scaun (semn vocal alcătuit din sunetele s-c-a-
u-n) fără a te gîndi în acelaşi timp la tipul de scaun la care se referă şi fără
a trăi semnificaţia/semnificaţiile personale şi sociale pe care le impune un
atare referent.
 Stoicii, (secolul trei după Hristos),
Semn consideraţi a fi prima şcoală filosofică ce a
Semnificat
produs teorii semiotice, s-au inspirat din
semnificare
modelul medical.

Sēmainon (semnificând)

Sēmainomenon (semnificat)

Sēmeion (“semn”)

Sēmeiōton (“a fi semnificat”)

Platon şi Aristotel folosesc de asemenea,

termeni derivaţi din sēma.
 semne
naturale

semne Filozof şi gânditor religios care a făcut printre primii distincţia

convenţionale clară dintre semnele naturale (simptome, semnale ale
animalelor etc.) şi cele convenţionale (de factură umană) şi a
adoptat concepţia potrivit căreia există o componentă
interpretativă inclusă în totalitatea procesului de reprezentare.

SIGNUM
Această definiţie abstractă ar trebui să nu obstrucţioneze
sensurile comune pe care cuvântul signum îl are în latină, cum
ar fi “marcă”,
„semnal”, „insignă”,
„imagine”, „sigiliu” şi „sculptură”.
 Va fi numit semiotică orice efort vizând
reperarea, numirea, enumerarea, ierarhizarea în
mod sistematic şi obiectiv a unităţilor de
semnificaţie semnificaţie şi organizarea lor în ansambluri de
text
cultură orice dimensiune

Sintagmă…….text……..dincolo de text……..
cunoaşterea comunităţilor culturale

sintagmă - Unitate sintactică stabilă, formată din mai multe cuvinte

sau dintr-o locuțiune, constituind o parte a unei propoziții sau a unei fraze
 Triadica
Semn
Obiect Definiţia celebră şi de referinţă a lui Peirce, reprezintă
interpretant
in punct de plecare în analiza ulterioară a demersurilor
semiotice:

“Un semn este ceva care ţine loc de

altceva pentru cineva, sub un oarecare
raport sau un oarecare titlu”
 Conform lui Ferdinand de Saussure,

Diadica
limbă şi „limba este un sistem de semne
vorbire
ce exprimă idei”
comparabil cu alte sisteme omoloage precum
codul morse, limbajul surdomuților etc.
El denumește prin termenul semiologie știința
care ar putea să studieze sistemele de semne,
de la grecescul semeion.
Comunicare Jakobson ne dă o definiţie sintetică şi directă a
Mesaj semioticii, ce este în strînsă legatură cu procesul
comunicării:

“Comunicarea oricărui tip de mesaje.”

Demersul semiotic vizează descrierea condiţiilor

de producere/înţelegere a sensului.
Sisteme de
semne Deosebit de sugestivă este definiţia data
de George Mounin, care face distincţie
între limbajul semnelor şi limbile naturale:

“Reprezintă studiul tuturor sistemelor de

semne cu excepţia limbilor naturale”
 Roland Barthes, aduce în discuţie problematica mitului şi
introduce termenii
Conotaţie şi
denotaţie conotaţie şi denotaţie în analiza imaginilor:

“Ramură a lingvisticii; ştiinţă a marilor unităţi semnificante ale

discursului; ştiinţa generală care înglobează toate semioticile”;

“Semiologia este poate chemată să se absoabă într-o translingvistică a

cărei materie va fi mitul, povestirea, articolul de
presă, obiectele civilizaţiei noastre aşa cum sunt vorbite (în presă,
interviuri, conversaţie şi, poate, în limbajul interior fantasmatic)”
Cod, mesaj,
context Autor al lucrării de excepţie “Semnul – o
introducere în semiotică”, Thomas Sebeok e
asociat cu dezvolatarea teoriilor comunicării
secolului XX:
“Semiotica studiază schimbul de mesaje şi
sistemul de semne care îl subîntinde.

Semiotica examinează modul în care mesajele

sunt generate, codificate, transmise,
decodificate şi interpretate, precum şi felul în
care această tranzacţie (semiosis) este
procesată în funcţie de context”
Funcţia
semn
Umberto Eco construieşte o teorie generală a
semnelor pe baza teoriei codurilor. Deoarece un
semn are o încărcătură culturală, în virtutea
căreia el poate fi interpretat, Eco defineşte
semiotica ca pe o teorie generală a culturii.
 Semiotica reprezintă o modalitate de a percepe
Similaritate
funcţionarea lucrurilor.

Semioticianul rus Eugene Gorny dă o definiţie mai

nonconformistă, cu uşoare tente de ironie la
adresa “inflaţiei” de teorii şi interpretări, şi la
dificultatea cu care este perceput acest domeniu:

“Semiotica este ceea ce este denumit semiotică,

ce către oamenii care se autodenumesc
semioticieni”.
Lumea animală, a non-umanului a
fost studiată din perspectivă
semiotică din 1981, când
semioticianul german Martin
Krampen a publicat un articol numit
Fitosemiotica;

Concomitent, Thomas Sebeok va

susţine că speciile nu pot trăi în
izolare, considerând că „întreaga
comunicare este o manifestare a
vieţii” şi o condiţie a ei. De aceea,
avem seturi de coduri şi semne
distincte pentru fiecare specie.
Comunicarea animală are în vedere şi
comunicarea animal-om;
Cercetarea în zoosemiotică stabileşte
modalităţile prin care un animal îşi
codifică mesajele. Mai identifică
canalele de transmitere a mesajului
odată ce acesta a fost codificat.

Urmează receptarea – decodarea şi

interpretarea mesajelor în funcţie de
context;

Comunicarea nonverbală se află în

strânsă legătură cu domeniul
biologiei, iar semioza din lumea
animală oferă un imens material de
observaţie pentru nonverbal.
 Originea sa o avem ca semiologie medicală în Grecia antică cu Hipocrat (460-
377 i. Hr.) şi Galen din Pergam (130-200 d. Hr.). Aceştia au stabilit o legătură
cauzală între diversele indicii şi simptome şi natura bolii. (A se vedea şi definiţia
lui Hipocrat). Aristotel preia noţiunea de semiosis ca reprezentare culturală a
simptomelor şi, mai târziu, ca termen generic pentru acţiunea semnului.
Jacques Lacan indică două categorii de semne:

1. soft data sau semnele subiective, relatate verbal de pacient (“Mă doare
capul”) sau indicate non verbal (“Nu fruntea, ceafa”)

Jacques
Lacan

2. hard data sau semnele obiective, indicate de un medic (radiografiile ce

indică o fractură) – o schimbare vizibilă a organismului în raport cu stare de
normalitate).
 Studiul gesturilor sau kinezica are ca reprezentanţi pe Birdwhistell, Trager şi Greimas, iar proxemica
sau studiul distanţelor intersubiective pe E.T. Hall.
Ambele discipline s-au născut în cadrul antropologiei, dar s-au constituit ulterior ca discipline
E.T. independente ale comportamentului simbolic.
Hall Birdwhistell face o analiză gestuală sau o kinezică a mişcărilor corporale.
Kinele sunt cele mai mici unităţi ale gestului ce pot fi delimitate şi deosebite de alte mişcări.
Proxemica este în opinia lui Hall, ansamblul observaţiilor şi teoriilor referitoare la utilizarea de
către om a spaţiului în calitatea sa de produs cultural .

Hall ne propune şi cele trei dimensiuni proxemice în funcţie de care omul comunică, realizând
contactele cu ceilalţi sau cu divinitatea în experienţa spaţiului. Dimensiunile proxemice stabilesc
distanţele în funcţie de care se produce gestul:
1. distanţa intimă care poate fi apropiată, respectiv îndepărtată;
2. distanţa personală, apropiată sau îndepărtată;
3. distanţa socială, apropiată sau îndepărtată;
4. distanţa publică, apropiată sau îndepărtată
 Naratologia reprezintă studiul gramaticilor narative şi
este axată pe sistematizarea unor structure narative.

În acest sens, sunt câteva lucrări cu aplicabilitate şi în

argumentarea structurilor vizuale, care merită studiate -
Claude Bremond - Logica povestirii, A.J. Greimas - Despre
A.J. sens,
Greimas
Roland Barthes - Analiza structurală a povestirii,
T. Todorov, - Gramatica Decameronului,
U. Eco, R. Rastier – Eseuri semiotice narrative).
Limbajul nonverbal, cod al comunicării teatrale, presupune o
atenţie deosebită acordată corpului actorului.

În teatrul „tradiţional”, vorbim despre acesta în termenii

unei soluţii de compromis între spontaneitate şi control
absolut, între corpul natural şi corpul manipulat de către
regizor sau de specificitatea rolului interpretat.
 O partitură muzicală este un suport cu
însemne grafice deosebit de complexe,
a căror convenţie s‐a statuat în timp,
printr‐un proces de continuă adaptare
în raport cu intenţiile autorilor,
posibilităţile tehnice ale instrumentelor
producătoare de sunete şi
competenţele instrumentiştilor.

Jean-Jacques Nattiez, muzicolog,

Jean- susţine că muzica le apare multora
Jacques drept un sistem organizat sintactic, dar
Nattiez
lipsit de încărcătura semantică. Alţii
observă că în diferite cazuri există
combinaţii muzicale cu funcţie
semantică clară.
Semiotica muzicală este ea însăşi o
disciplină;
Datorită existenţei partiturii, este
posibilă evoluţia gândirii muzicale
individuale.
 Jean Reprezentantul cel mai de seamă care a efectuat studii în acest sens, este Jean Baudrillard unul dintre
Baudrillard cei mai reputaţi - si mai mediatizaţi - teoreticieni şi filosofi ai celei de-a doua jumătatea a secolului XX.
Lucrarea la care fac referire citatele de mai jos, reprezintă o incursiune în psihologia consumului ce
merită studiată.

“Societatea de consum – mituri şi structuri” este unul dintre cele mai atente şi rafinate studii
sociologice despre consum. Acest text continuă să arunce o lumină noua asupra subiectului şi
obiectului consumului, în jurul căruia se organizează societatea." (Douglas Kellner, University of
Texas);

„Cercetarea originală a lui Jean Baudrillard în domeniul semioticii furnizează o nouă analiză a
societăţii de consum şi explică în ce fel structurile de comunicare şi sistemul de semne pot conserva
societatea de consum mult după ce discursul acesteia s-a golit de putere şi semnificaţie."(Trevor
Norris, University of Toronto).
Jean Baudrillard, societatea de consum – mituri şi structuri, Ed. Comunicare.ro, 2008, Bucureşti
1. Introducere în semiotic, Prof. Dr. Daniela Frumuşani, http://www.scribd.com/doc/56065823/semiotica-T1-
T2-T6
BACHELARD, Gaston, 1981, La philosophie du non, Quadrige.
BARTHES, Roland, 1985, L’aventure sémiologique, Paris, Seuil.
ECO, Umberto, 1982, Tratat de semiotică generală, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică.
LIPOVETSKY, Gilles, 1983, L’ère du vide. Essai sur l’individualisme contemporain, Paris, Gallimard.
LYOTARD, François, 1979, La condition postmoderne. Rapport sur le savoir, Paris, Minuit (trad. rom. Condiţia
postmodernă, 1993, Bucureşti, Babel).
SEBEOK, Thomas, 1994, An Introduction to Semiotics, Univ. of Toronto Press.
. Thomas Sebeok, Semnele: O introducere în semiotică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002
Ce este semnul?
Unitatea fundamentală semiotică se numeşte

SEMN

Un semn nu este semn decât dacă exprimă idei

şi dacă produce în mintea celui sau celor care
îl percep, un demers interpretativ. (M. Joly)
 SEMNUL ARE 3 DIMENSIUNI

/ O DIMENSIUNE SEMANTICĂ
Semnul este acel ceva care ţine locul a altceva
semantica (relaţia semn-obiect), desemnează (denotează) semnul
 SEMNUL ARE 3 DIMENSIUNI

// O DIMENSIUNE SINTACTICĂ
Orice semn are o capacitate de asociere cu alte semne
sintaxa (relaţia semn-semn), altfel spus, ce implică semnul
 SEMNUL ARE 3 DIMENSIUNI

/// O DIMENSIUNE PRAGMATICĂ

Respectă utilitatea, valoarea unui semn sau sistem de semne pentru un individ
sau un grup social.
pragmatica (relaţia semn-efect obţinut), ce exprimă semnul
 Studierea semnelor se poate axa pe:

/ Semnul ca obiect / obiecte ce au

sensuri specifice şi care pot, într-un
anumit context, să reprezinte sau să
substituie alte obiecte.
/ Înţelesul semnelor / această
abordare pledează pentru înţelesul
primar, sau mai bine spus, prima
impresie.
/ Folosirea semnelor / vehicule sau
transportatori de sensuri
/ Efectul semnelor / "ceva ce
reprezintă pentru cineva, drept
altceva".
Peirce a identificat trei nivele de proprietăţi ale semnelor

Primar / Acesta este “simţul” a ceva.

Ar putea fi descris ca o emoţie sau o stare.
Exprimarea faptului că te simţi rău, de exemplu, funcţionează la acest prim nivel.
Prezintă similitudini cu “simptomul” lui Hipocrat.
Peirce a identificat trei nivele de proprietăţi ale semnelor

Secundar
Acesta este nivelul întâmplărilor, relaţia fizica a unui obiect cu un altul.
Semnele de circulaţie funcţionează la acest nivel fizic, al faptelor
 Peirce a identificat trei nivele de proprietăţi ale semnelor
Tertiar
Ne putem gândi la acest nivel ca la unul mental.
Acesta este nivelul regulilor generale, care le plasează împreună pe primele două, într-o relaţie.
Raportează semnul la un obiect, ca pe o convenţie.
Asocierea pe care o avem în minte între stele, dungi şi Statele Unite ale Americii
este o relaţie mentală care se bazează pe o convenţie.
 Există trei arii principale în ceea ce
înţelegem prin semiotică

Primul ordin
Semnele însele / Maşina Aston Martin
 Există trei arii principale în ceea ce
înţelegem prin semiotică

Al doilea ordin
Modul în care semnele sunt organizate în sisteme.
Se adaugă sensuri culturale şi mituri/ Maşina Aston
Martin a lui James Bond
 Există trei arii principale în ceea ce
înţelegem prin semiotică

Al treilea ordin
Contextul în care semnele sunt organizate în
sisteme. Oferă informaţii despre societate,
industrie şi grad de civilizaţie
Triunghiul este o formă geometrică simplă, dar care
poate apare în foarte multe contexte.
 CE SUNT SEMIOZA ŞI SEMIOZA NELIMITATĂ

Semioza / o acţiune sau o influenţă care constituie sau implică o cooperare între trei subiecte: un semn, obiectul său şi
interpretantul său. (Peirce)

Semioza nelimitată / capacitatea semnelor de a se determina unul pe altul. Interpretantul rezultat în mintea noastră
ar putea deveni mai apoi un alt semn, putând declanşa un lanţ infinit de asocieri .
 CE ESTE SIMBOLUL

Folosit uneori ca şi alternativă sau substitut pentru termenul

SEMN

Înţelesuri diferite sau chiar opuse

Au funcţia principală de ghidaj, fiind percepute în mare

parte de către subconştientul nostru.

Pot înlocui informaţiile fără un intermediar.

 SEMNE SIMBOLURI

“pictograme” pictograme
Pentru jocurile olimpice de la Beijing chinezeşti de acum 2000 de ani
din anul 2008
 Simbolurile funcţionează pe mai multe nivele. Unele pot
avea semnificaţii doar într-o ţară sau o cultură, sau acelaşi
simbol poate avea înţelesuri diferite în locuri diferite

China / dragonul este un simbol pozitiv al norocului

Culturile vestice / simbolizează pericolul,
distrugerea şi răul

Toate societăţile moderne folosesc mii de simboluri pentru a ne

da informaţii. Să ne gândim câte simboluri vedem doar într-o
singură zi, şi câtă informaţie absorbim, fără alte explicaţii.
 Majoritatea simbolurilor au conotaţii benigne.
Însă un simbol cum este swastika, a suferit nenumărate modificări.
Un semn vechi, pervertit, ce în final a căpătat conotaţii maligne.
 DOUĂ ȘCOLI DE SEMIOTICĂ DOUĂ TEORII PRINCIPALE
TEORII APLICABILE ÎN COMUNICAREA VIZUALĂ ȘI DESIGN
John Fiske (filozof american, 1842-1901) - în studiul comunicării există două şcoli
 DOUĂ TEORII DE BAZĂ
Modelul diadic şi modelul triadic al semnelor
Semiologia a fost propusă la începutul anilor 1900, de către Ferdinand de Saussure (1857-1913), profesor elveţian de
lingvistică. În aproximativ aceeaşi perioadă, filosoful american Charles Sanders Peirce (1839-1914) dezvolta un studiu
paralel al semnelor, pe care l-a denumit “semiotica”.
 TEORIA LUI SAUSSURE – MODELUL DIADIC
Semnul este definit în teoria lui Saussure ca fiind o structură diadică, formată din semnificat şi
semnificant;
Semnificantul este imaginea semnului aşa cum îl percepem – existenţa fizică a semnului, iar
semnificatul este conceptul mental la care se referă;
Semnul se prezintă sub două aspecte importante:
1. Semnul luat izolat, prezentat ca unitate dintre imaginea acustică (le signifiant) şi concept
(le signifié), ambele de natură psihică;
2. Semnul privit in context lingvistic, din punct de vedere al locului său in sistem.
 TEORIA LUI PEIRCE - Modelul triadic
[Un semn este ceva, care pentru cineva ţine loc de altceva, într-o anumită măsură şi într-o anumită privinţă.
Se adresează cuiva, care există, creează în mintea acelei persoane un semn echivalent, sau poate unul
mult mai dezvoltat. Eu numesc semnul pe care persoana îl creează interpretant al primului semn.]

[Prin semioză înţeleg o acţiune, o influenţă care să constituie, sau să implice, o cooperare
între trei elemente:
un semn, obiectul său şi interpretantul său ]

Peirce introduce o clasificare a semnelor, împărţindu-le în prima fază

în 10 tipuri, apoi în 66 ca apoi să ajungă la 59.
 SEMIOZA
În concepţia lui Peirce, semioza este o relaţie triadică
între semn, obiectul său şi interpretantul său.
Putem aprofunda vizual această relație, prin imaginile de mai jos
IMAGINEA ÎN SEMIOTICĂ
 CUM CITIM IMAGINEA
CE SUNT CONOTAŢIA, DENOTAŢIA ŞI MITUL?
PRIVITORUL ŞI IMAGINEA
Ce reprezintă această
imagine?
O gaură într-un perete
VEDEM PRINTR-UN PERETE

Un cerc desenat pe un perete

NE UITĂM LA UN PERETE

O piesă circulară dintr-un tub, fixată

pe perete
UN OBIECT IESE DINTR-UN PERETE

.
POZIȚIA PRIVITORULUI

FRONTALĂ
O gaură într-o masă
VEDEM PRIN MASĂ

Un cerc desenat pe o masă

VEDEM CE ESTE PE MASĂ

O piesă circulară dintr-un

tub fixată pe o masă
VEDEM UN OBIECT PE MASĂ POZIȚIA PRIVITORULUI

. DE SUS ÎN JOS
O gaură în tavan
VEDEM PRIN GAURA DIN
TAVAN

Un cerc desenat pe tavan

VEDEM UN DESEN

O piesa circulară dintr-un

tub fixată pe tavan POZIȚIA PRIVITORULUI
UN OBIECT ATAȘAT PE TAVAN
DE JOS ÎN SUS
.
 IDEAL ŞI REAL
Ce parte din această imagine este
idealizată?
•Libertatea, care aici este simbolizată de figura
feminină purtând steagul, este plasată în partea de
sus și centrală, astfel încât atenția este atrasă către
importanța ei;
•Sub ea se află figurile care sunt simbolice pentru
oameni ca un întreg dar, în același timp, sunt mult
mai realiste în ceea ce privește pictarea lor. În acest
fel, ”oamenii” sunt prezentați ca aspirând la idealul
de libertate care este plasat literalmente deasupra
lor;
•Așadar, în timp ce ambele elemente, Libertatea
însăși și oamenii de sub ea sunt idealizați, intenția
pare a fi să redea grupul din urmă mai realist cu
imposibilitatea de a învinge moartea, consecința
înlocuirii idealului însuși de libertate – care apare în
partea cea mai de jos a imaginii.

”28 iulie: Libertatea conducând oamenii” (1830) de Eugene Delacroix

plasarea elementelor idealizate în partea de sus a paginii și a elementelor realiste în partea de jos
 Aceleași structuri vizuale sunt de găsit în reclamele din reviste.
Într-o reclamă pentru un anumit tip de mâncare vom descoperi,
în mod normal, o imagine ideatică în partea de sus a paginii,
cu o indicație a produsului real care este pus la vânzare, în josul paginii.

Cu alte cuvinte, reclama,

făcând legătura dintre real și ideal,
indică natura aspirațiilor noastre
pentru a face mutarea constantă
de la ceea ce este (produsul real)
la ceea ce ar trebui să fie (produsul ideal).
 PRESTABILIT ŞI NOU

Cum este mai bine să citim această imagine?

De la dreapta la stânga, sau de la stânga la dreapta?

Bayeux Tapestry, 1068

 DE LA STÂNGA LA DREAPTA

/ un răspuns este legat de oameni, care, deși sunt statici în imagine,

par să „pornească” în această direcție.

// convenția standard conform căreia citirea imaginii se face de la stânga

la dreapta și că aceasta este singura modalitate corectă (exceptând
lumea arabă)

Fie că citim de la dreapta la stânga sau invers, pare adevărat să spunem

că informația plasată pe o parte a compoziției este, de obicei, ”dată”
sau asumată, în timp ce informația de pe altă latură tinde să fie ”nouă”
sau neașteptată.

Bayeux Tapestry, 1068

 / în reclama imaginată, informația ”dată” spune că hainele
se murdăresc (apare în stânga în cultura vestică)
Citirea unei imagini stânga /dreapta – culturile vestice

// Informația nouă susține că respectivul detergent de rufe

care este prezentat este eficient în curățarea rufelor (acest
lucru apare în dreapta în culturile orientale).
Citirea unei imagini dreapta /stânga – culturile orientale

Bayeux Tapestry, 1068

 CENTRUL ŞI PERIFERIA
/ Ideea unui centru este importantă pentru multe
activități antropice și moduri de gândire tipic umane.
/ Universul are un centru.
/ Lumea are un centru.
/ Țările au un centru.
/ Orașele au un centru.
/ Oamenii au un centru. Până și sistemul nostru nervos
are un centru.
/ Obiectele, imaginile și textele au centre;
/ Centrele asigură0000000
un punct de interes. Centrele sunt
importante, dacă nu chiar vitale. Ele se comportă ca
niște nuclee în jurul altor lucruri poziționate, sau asigură
un punct stabil pe care alte obiecte să îl înconjoare.
/ poate fi, totodată, obiectul care este văzut că domină
ceea ce îl înconjoară.
Odată cu centrele, însă, există și margini.
/ Marginile sunt poziționate în exterior. Acestea asigură
limite, colțuri, granițe și limitări.
/ Marginile, în contrast, pot fi considerate în unele feluri
ca fiind conduse de centrele lor;

Tindem să ne gândim la ceva plasat în centrul

unei compoziții ca având importanță sau un statut
ridicat. Acesta contrastează cu elementele marginale,
care tind să aibă o mai mică importanță și un statut
inferior.
În ”Florentine Pieta” a lui Michelangelo (1550-1553),
observăm însemnătatea centrului și relativa lipsă de
importanță a marginilor.
Sculptura include patru figuri: Hristos, Nicodemus, Maria
Magdalena și o figură incompletă

Conceptele de centru și margini combinate cu cele de ”în

față” și ”în spate” contrastează ideile de permanență și
importanță (Hristos) cu cele de efemeritate și neimportanță
relativă ( Nicodemus, Maria Magdalena și figura
incompletă).
Ce este interesant la această sculptură este faptul că
presupune o poziție anume din partea privitorului (în
această instanță vedem sculptura ca având spate, față și
părți laterale).
M.C. Escher, ”Peşti şi păsări”
/Putem privi prim-planul și fundalul într-un mod
subiectiv.
/Punctul de interes se schimbă astfel încât ceea
ce este văzut ca prim-plan trece ca fundal și
vice-versa.
/Când vedem elemente ca aparținând prim-
planului, altele tind să formeze fundalul,
trecând astfel neobservate
TEXTUL ÎN SEMIOTICĂ
 CUM CITIM TEXTUL

FORMA TEXTULUI
Aceasta este constituită din forma și culoarea literelor și
aspectul cuvintelor

CONȚINUTUL TEXTULUI
Acesta constă în înțelesul cuvintelor și referința pe care o
posedă, dacă posedă una
Apollinaire - caligrame
 Semiotica este ceea ce se numeşte semiotică
de către oamenii care se autodenumesc semioticieni
Eugene Gorny