Caracterizare

- Harap Alb –

Harap Alb personajul principal din basmul cult „Harap Alb” de către Ion Creangă
reprezintă la început mezinul naiv și începător care se avântă fără a cunoaște consecințele dar
ajunge să devină un tânăr matur demn de a fi Împărat. Deși este personajul principal Harap Alb
nu are nicio putere suprananturală. Acesta este un personaj pozitiv ilustrând binele și inocența
din basm. Creangă îi atribuie însușiri cât mai realiste acesta fiind: cinstit, sincer, naiv, milostiv,
respectuos și impulsiv.
La început este doar al treilea fiu al craiului fără nume, deoarece mai târziu ni se spune
un acronim dăruit de spân acesta fiind „Harap Alb” care însemna „Harap”(sclav) și „Alb”(nobil).
Harap-Alb este caracterizat direct de către Creangă, dar și de către alte personaje. Însă cele mai
multe trăsături reieis din atitudinea sa si din limbajul acestuia.
Trecerea podului semnifică intrarea în marele necunoscut care avea să-l învețe niște
lecții necesare și foarte importante care aveau să îi folosească pentru a se maturiza. În
momentul acesta tânărul flăcău a început drumul spre maturizare.
Călătoria pe care o face flăcăul pentru a ajunge împărat corespunde unei iniţieri în
vederea pregătirii lui pentru a deveni conducătorul unei împărății. Faptele eroului rămân în
limita umanului, iar probele care depăşesc sfera realului sunt trecute cu ajutorul celorlalte
personaje, înzestrate cu puteri supranaturale (calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, uriașii).
Lipsit de experienţă, „boboc în felul său la trebi de aieste”, mezinul Craiului devine sluga
Spânului și îşi asumă numele de Harap-Alb, dovedind loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său.
Eroul îşi respectă cuvântul dat, este integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate
urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui (să nu își ca slugi oameni spâni și să se
ferească de omul roș). Întâlnirea acestuia cu Spânul are un impact mare în devenirea eroului
care era menit să devină. Această întâlnire este un rău necesar în procesul de maturizare.
Probele la care îl supune Spânul sunt menite a-i deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii. El
nu are puteri supranaturale, în schimb, este umanizat: el se teme, se plânge de soartă, chiar
amenință că își va lua viața. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul demonstrează că e „soi
bun” (G. Călinescu), însușindu-și valori morale esențiale: bunătatea, perseverenţa, capacitatea
de adaptare la diverse situaţii ale vieţii.
O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, un
alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei spre
curtea Împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului, el deprinzând acum
învăţătura că orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos.
Harap-Alb are abilitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-l ajute în orice
împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite - la
nevoie - adevărate talente (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă).
În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de
împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul dintre
reperele finale ale devenirii sale.
Decapitarea lui Harap-Alb este simbolică, având un rol purificator şi marcând terminarea
procesului de iniţiere. Eroul este înviat de fata Împăratului Roş, îşi recapătă statutul social şi
adevărata identitate, dovedește că s-a maturizat şi primeşte drept recompensă împărăţia şi pe
fata de care s-a îndrăgostit.
În concluzie Harap-Alb devnine un erou prin trăsăturile lui umane, lucru care se întâmplă
rar în basme. Bunătatea de care acesta dă dovadă când o întâlnește pe Sfânta Duminică
devodește că este un personaj care va lupta de partea binelui. În final, el dobândeşte un set de
valori morale care, în viziunea autorului, sunt necesare unui om: mila, credința, generozitatea,
prietenia, loialitatea, curajul.