Diana Cotescu

CAUZELE ABANDONULUI
NOU-NĂSCUTULUI
ÎN MATERNITATE

Editura PIM
Corectură și copertă: Prof. Cristian Istrate
 CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................... 5
Capitolul 1 – Familia ................................................................. 7
1.1 - Noţiuni generale ............................................................ 7
1.2 - Familia monoparentală ................................................ 14
Capitolul 2 – Diada mamă-copil.............................................. 20
2.1- Fiinţa umană, de la concepere la vârsta de 1 an .......... 20
2.2 - Gravida, naşterea și proaspăta mamă .......................... 26
2.3 - Ataşamentul-legătura dintre părinte şi copil ............... 34
Capitolul 3 – Abandonul maternal precoce ............................. 40
3.1 – Cauzele abandonului .................................................. 40
3.2 - Efectele abandonului ................................................... 46
Capitolul 4 – Metodologia cercetării ....................................... 52
Studiu de caz I ......................................................................... 57
Studiu de caz II ........................................................................ 67
Studiu de caz III ...................................................................... 75
Studiu de caz IV ...................................................................... 83
Studiu de caz V........................................................................ 91
CONCLUZII ............................................................................. 100
BIBLIOGRAFIE ....................................................................... 107
ANEXE ..................................................................................... 112
Anexa 7 – Ghid de interviu 1 ................................................ 112
Anexa 8 – Ghid de interviu 2 ................................................ 113
REZUMAT ................................................................................ 114
 INTRODUCERE

Îmi place să cred că fiecare dintre noi suntem un mic

univers divin care găseşte resurse nebănuite în el sau în
ceilalţi, atunci când nu e singur. Singurătatea este cauzatoare
de nepăsare şi deznădejde. Sunt oameni care-ţi stau alături,
care iubesc, speră şi surâd nedreptăţii. Ei sunt cei care se află
la începutul vieţii. Un început pe care-l putem modela şi
transforma. Doar că acest început depinde de noi, cei
pervertiți în inocența noastră de maturitatea și seriozitatea
unei lumi dominate de vârsta adultă, de materie și spirit
practic. Spiritualitatea este privită azi în limite normale atunci
când aduce un beneficiu celuilalt, ești bun, frumos și prosper
pentru că eu vreau ceva de la tine, odată obținut acel ceva
totul se va numi invidie. Recunoștința și inocența am regăsit-
o în copii, adevărata iubire și sacrificiul de sine le-am văzut
în mame. Nu neg existența valorilor în alte categorii umane,
doar că ele se regăsesc tot mai rar.
Regândirea importanţei copiilor în viaţa şi viitorul
nostru ne poate aduce bucuria unui prezent bine trăit. Ar
trebui să o luăm de la zero, să uităm de teorii şi instincte, să
dăm credinţei şi sentimentelor locul cuvenit. Avem cauze şi
soluţii, avem cercetări şi concluzii, emitem teorii şi apoi le
combatem, când, poate, ar trebui să privim firesc prin ochii de
copil şi atunci totul ni se va părea mai simplu. Nu avem dreptul
să le luăm inocenţa copiilor, noi ăştia care am pierdut-o, dar o
facem satisfăcuţi că am mai câştigat un adept.
Ştim atât de bine cum ar trebui să-i creştem pe noii
veniţi, încât judecăm şi suntem judecaţi dacă nu o facem cum

5
trebuie. Uneori renunţarea în favoarea altuia este soluţia
salvatoare. Mame care renunţă la pruncii lor pentru că, spun
ele, n-au cu ce să-i crească, n-au unde sta sau n-au sprijin.
Parcă natura nu a fost destul de generoasă, nu cresc case din
pământ, nici mâncare semipreparată, iar laptele praf şi
biberonul se găsesc în altă emisferă ca plantele exotice. Şi iată
că, aşa cum mulţi alţii o fac, şi eu cad pradă judecăţii.
Am vrut să abordez acest subiect pentru că vreau să
înţeleg ce mecanism le determină pe unele mame să renunţe
la privilegiul iubirii necondiţionate. O fac pentru că nu vor,
pentru că nu le pasă sau pentru că nu le-a arătat nimeni cum
este şi fac doar ce au învăţat. Poate că există inter și
transgeneraţional un pattern de necombătut, ca un timp fără
continuitate, trecutul determină prezentul, iar viitorul-
trecutul. Poate că le judecăm prea aspru, iar ele renunţă din
iubire, din prea multă iubire. Nu o spun peiorativ, pentru că e
necesar să priveşti mai multe faţete ale lumii şi poţi descoperi
frumuseţe şi iubire în toate.
Nu suntem noi, ceilalţi cauza unui comportament
inacceptabil, din punctul nostru de vedere, la ceilalţi, tocmai
pentru a ne simţi superiori? Nu determinăm noi cazuri, tocmai
pentru a avea ce studia şi a combate apoi, pentru că ne e atâta
teamă de schimbare?
Sunt întrebări la care lucrarea de faţă nu are pretenţia
să răspundă, dar sunt întrebările pe care mi le-am pus eu când
am lucrat la aceasta. Sunt întrebări la care sper că cineva se
va apleca şi le va pune dar nu se va gândi la răspunsuri, pentru
că răspunsurile se duc din nou în lumea din care au pornit,
stârnind cercul vicios, pe care sper că-l vom rupe într-o zi.

6
 Capitolul 1 – Familia

1.1 - Noţiuni generale

Gândiţi-vă la familie! Oare ce imagine v-a străbătut
pentru prima oară? Chipul mamei? Copiii? Sau poate o
mulţime de oameni, rude, prieteni, persoane dragi care au fost
aproape de voi la nevoie? Ce reprezintă oare familia pentru
tine, pentru mine, pentru cel de lângă noi? Răspunsul este
diferit pentru fiecare în parte şi totuşi, există ceva care ne leagă
- sentimentul, emoţia şi nevoia. Avem nevoie să simţim că
aparţinem unei familii. Suntem mamă, tată, fiu, fiică, nepot sau
chiar prieten. Suntem fiinţe sociale şi avem nevoie unii de
ceilalţi, avem nevoie de interacţiune. Dar când ne gândim la
familie, gândul nostru zboară nu la ceilalţi, în general, ci doar
la anumite persoane, semnificative pentru noi. Poate că
percepţia unora dintre noi referitoare la familie nu corespunde
cu definiţiile date de unii autori sociologi, psihologi sau jurişti.
Şi totuşi... ce spun cărţile despre familie? Familia este
un termen uzitat în sfera sociologică, juridică şi comportă
definiţii diferite în funcţie de autori şi de domeniul lor de
activitate. Maria Voinea spunea despre familie că „s-a
dovedit a fi una din cele mai vechi şi mai stabile forme de
comunitate umană, cea care asigură perpetuarea speciei,
evoluţia şi continuitatea vieţii sociale“. 1
În sens juridic, „familia desemnează grupul de
persoane între care există drepturi şi obligaţii, care-şi are

1
Maria, Voinea, Sociologia familiei, Ed. Uniersitatea din Bucureşti,
Facultatea de Sociologie-Psihologie-Pedogogie, Bucureşti, 1993, pag.5

7
originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia
sau în raporturi asimilate relaţiilor de familie“. 2
Indiferent care ar fi definiţia familiei, un lucru este
sigur, familia este cea care spunem noi că este, familia
reprezintă în primul rând persoanele de care ne leagă ”ceva”
şi pe care o desemnăm noi, cu mândrie, cu regret sau cu orice
alt sentiment ca fiind familia noastră. În general spunem cine
este în familia noastră, nu ceea ce este. Familia este o entitate
vie, în permanenţă schimbare şi dezvoltare. Membrii ei se
schimbă, ei înşişi, prin experienţe de viaţă, dar şi prin
părăsirea nucleului familial şi formarea altuia.
Petru Iluţ consideră că „este preferabil să nu vorbim
despre definiţia familiei, ci despre definirea ei, prin discutarea
mai pe larg a caracteristicilor şi funcţiilor pe care le are.“ 3
Funcţiile pe care le îndeplineşte o familie pot fi variate
şi numeroase. Nu toate familiile îşi îndeplinesc cu succes toate
funcţiile, dar ele rămân familii unite şi normale. Normalitatea
în cadrul unei familii ar putea fi definită ca tot ceea ce se
acceptă ca firesc şi natural, aducând beneficii membriilor ei.
Cele mai importante funcţii ale familiei sunt: „transmiterea
moştenirii biologice şi culturale, asigurarea protecţiei
materiale şi emoţionale pentru descendenţi, formarea unui
climat de dezvoltare a personalităţii tuturor membrilor ei. “ 4
Caracteristiciile unei familii depind de forma, de tipul
acesteia. La început de drum avem lângă noi familia de
origine, ideal ea este compusă din mamă, tată, fraţi şi surori,
spun ideal pentru că în societăţiile moderne, dar şi în cele

2
Maria, Voinea, Sociologia familiei, apud Ion, Filipescu, Dreptul familiei,
T.U.B., 1984
3
Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed. Polirom, Iaşi,
2005, pag. 66
4
Maria, Voinea, Iulian, Apostu, Familia şi şcoala în impas?, Ed.
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2008

8
tradiţionale apar o serie de disfuncţii, iar compoziţia familiei
complete se schimbă. Şi, totuşi, am putea considera justificată
întrebarea, dacă sunt normale şi funcţionale acele familii ai
căror membri nu rămân aceiaşi? Într-un cuplu sau o familie cu
copii, neînţelegerile sunt inerente, oamenii se schimbă şi
constaţi, la un moment dat, că în familia ta e un străin, care-şi
doreşte o altă familie. Este normal şi funcţional să nu renunţi
la o formă de organizare iniţială a familiei, doar pentru că alţii
o consideră o familie ideală.
Familia de origine este cea care oferă copiilor modelul
familial, ea socializează, educă şi furnizează valori societale. Nu
putem nega rolul şi influenţa familiei de origine în constituirea
familiei viitoare a copiilor, aceştia vor adopta ceea ce au văzut
şi învăţat de la părinţii lor, în familia lor nou constituită, sau în
cel mai fericit caz vor lua aminte şi vor discerne.
Astfel, un alt tip de familie este cea care pe care o
alegi. În societăţiile moderne familia este cea constituită la
alegerea celor doi soţi fără interferenţele familiei de origine,
iar în societăţiile tradiţionale, în special, în familii cu rang, în
caste, alegerea era făcută de puterea economică şi tradiţională
din familie. Se poate vorbi, însă de o familie care-şi îndepli-
neşte rolurile şi funcţiile, în societatea tradiţională, acolo
unde alţii îţi ”decid soarta” sau în cea modernă unde ”ritmul
accelerat al schimbărilor din societatea contemporană îşi
pune amprenta, făcând tot mai dificilă o opţiune definitivă sau
o relaţie de durată?”
„În contextul unei mobilităţi sociale accentuate,
indivizii îşi schimbă de câteva ori pe parcursul vieţii domici-
liul, locul de muncă, specializarea, prietenii sau chiar confe-
siunea religioasă. În aceste condiţii este aproape imposibilă
o compatibilitate de durată între doi parteneri.“ 5 Răspunsul

5
Raluca, Popescu, Introducere în sociologia familiei: familia românească

9
ni-l dă viaţa, individul, capabil de reeducare, resocializare sau
asumare.
Concepţia referitoare la familia tradiţională ca fiind mai
bună, mai sănătoasă în stabilitatea ei poate aduce disfuncţiona-
lităţi. Prin neacceptarea unei schimbări, se poate perpetua un tip
de familie disfuncţională care ar putea fi un model pentru
generaţiile viitoare. Copiii au văzut poate violenţa în familia lor,
au văzut cum tata o bate pe mama, iar mama a acceptat pentru
ei, iar ei ar putea considera asta ca un lucru firesc şi repetabil.
În accepţiunea lui Ioan Mihăilescu „rolul defineşte
comportamentul aşteptat de la cel care ocupă un anumit
status. Într-un anumit sens, statusul şi rolul sunt două aspecte
ale aceluiaşi fenomen. Statusul este un ansamblu de privilegii
şi îndatoriri; rolul este exercitarea acestor privilegii şi
îndatoriri.“ 6
Uneori am putea afirma că sursa conflictelor într-o
familie şi nu numai, provine din înţelegerea diferită a
statusurilor şi rolurilor pe care le deţinem. În familie, suntem
învăţaţi că bărbatul este cel care trebuie să furnizeze puterea
economică, femeia este cea care stă acasă, se ocupă de
gospodărie şi creşte copiii, nu înainte de a îmbrăca fetiţele în
roz, băieţeii în albastru, a le da jucării specifice, neapărat
păpuşi pentru fete şi maşini sau soldăţei pentru băieţi, iar asta
s-ar traduce prin termenul de socializare de gen. Toate astea
şi multe altele, pot crea disfuncţiuni, dacă, de exemplu, ea –
femeia, are o educaţie elitistă, o slujbă bine plătită şi nu vrea
să stea acasă să crească copiii, dar soţul ei, da, pentru că el
consideră că nu e normal sau firesc, să nu-şi însuşească
atribuţiile pe care societatea tradiţională i le-a dăruit ei.
Suntem tineri, ne îndrăgostim sau nu, ne căsătorim şi

în societatea contemporană, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, pag. 18

6
Ioan, Mihăilescu, Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Ed. Cartea
Universitară, Bucureşti, 2004, pag. 54

10
la început totul pare roz şi rezolvabil, dar viaţa ne obligă la
respectarea unor principii, care uneori sunt extrem de diferite
pentru cei de lângă noi şi constatăm că reacţionăm diferit faţă
de partener. O piatră de încercare în viaţa oricărui cuplu este
apariţia unui nou membru, un copil.
„Viaţa de familie este marcată de evenimente care
conferă acesteia o anumită ciclicitate, astfel că: viaţa cuplu-
lui dinainea apariţiei copilului, poate fi considerată adesea
mai uşoară, fără griji. Primul copil poate afecta, în schimb,
relaţiile dintre parteneri. Rolurile de mamă, tată, implică
anumite responsabilităţi, care vor fi asumate şi în funcţie de
socializarea din familia de provenienţă. În familia cu mai
mulţi copii apar alte probleme legate de controlul, sancţiu-
nile şi afecţiunea diferită dată de părinţi copiilor. Noua fază
a ciclului familial este aceea de revenire la cuplul conjugal
după plecarea copiilor.“ 7
Este posibil, ca o familie, trecând peste dificultăţile
statusurilor şi rolurilor individual şi diferit asimilate, să
continue să formeze un nucleu bine închegat, bazat pe valo-
rile universale şi familiale? Poate astfel se explică spargerea
barierelor legate de gen, mişcarea feministă, dar mai ales
suportul bărbaţilor, „de fapt, unul din motivele pentru care
mişcarea feministă continuă să aibă un efect pe termen lung,
este tocmai suportul bărbaţilor, unii bărbaţi sunt mai puternici
susţinători, decât femeile.“ 8
„Atribuirea de roluri stabile, chiar dacă ele nu sunt
inamovabile, explică cum funcţionează numeroase relaţii:
părinte şi copil, profesor şi elev, angajator şi angajat, idol şi
idolatru. În fiecare caz, nevoia pasivă de a fi recunoscut, la

7
Carmen, Bulzan, Sociologia Ştiinţă şi disciplină de învăţământ, Ed. All
educaţional, Bucureşti, 2008, pag. 124
8
Randall, Collins, Sociology af Marriage & the Family- Gender, Love,
and Property, Ed. Nelson-Hall, Chicago, 1988, pag. 493

11
unul, satisface nevoia activă de a recunoaşte, la celălalt; şi
invers. Schimbul de rol nu este, însă, un panaceu. El se
adaptează nevoilor noastre de recunoaştere la pluralismul
fiinţelor care formează societatea umană; dar este în sine
parţial şi fragil. Schimbul de rol trebuie reinventat şi
reînceput în fiecare clipă.“ 9
Pentru ca o familie să fie funcţională, dincolo de
status-uri şi roluri, este necesar ca ea să îndeplinească anu-
mite funcţii. G. P. Murdock consideră că principalele patru
funcţii ale familiei sunt: primul este cel de reglare a activităţii
sexuale. Nicio societate nu le permite membrilor săi să se
angajeze într-un comportament sexual, când vor şi cu cine
vor; un taboo sexual, fiind incestul.
A doua funcţie, este cea de reproducere. Familia
conjugală primeşte responsabilitatea înlocuirii membrilor
unei societăţi, care au murit sau emigrat, pentru a ţine
societatea <în viaţă>, din generaţie în generaţie.
A treia funcţie este cea de socializare a copiilor. Nu
este de ajuns să dai naştere copiilor, trebuie să-i pregăteşti
fizic, psihic şi social pentru rolul de adult. Familia trebuie să-i
înveţe pe copii limba, valorile societăţii, normele, credinţele,
tehnologia şi abilităţiile pe care şi-le dezvoltă în cultura nativă.
A patra funcţie a familiei este cea economică. „Familia
are responsabilitatea furnizării elementelor necesare satisfa-
cerii nevoilor de bază ale membrilor săi, în special cei mai
tineri sau mai bătrâni membrii ai săi. Toate aceste nevoi de bază
includ hrana, adăpostul, potecţia şi îngrijirea medicală.“ 10
A ne opri doar la aceste patru funcţii, înseamnă a ne

9
Tzvetan, Todorov, Viaţa comună Eseu de antropologie generală, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2009, pag. 152
10
G.P. Murdock apud Richard J. Gelles, Ann Levine, Sociology An
introduction, Ed. ITC Century by The Clarinda Company, United States
of America, 1995, pag. 367

12
limita şi a accepta funcţionarea unei familii în baza unor
resurse minimale, care poate crea disfuncţionalităţi membrilor
săi în raport cu societatea în ansamblu. Dacă ne gândim la
piramida nevoilor lui Maslow, familia ar putea avea funcţia
de furnizor de stabilitate şi apartenenţă. Porţi un nume de
familie, te întorci şi te raportezi la membrii unei familii... a ta.
Funcţia psiho-afectivă este cea care oferă „un climat
familial pozitiv şi posibilitatea recreeri şi reconfortării mem-
brilor săi. Prin această funcţie, spune Mitrofan, se asigură
îndeplinirea nevoii de apartenenţă şi siguranţă. Relaţiile
interpersonale fiind prin excelenţă relaţii informale, afective,
favorizează comunicarea şi detensionarea, recompensarea şi
susţinerea afectivă, în cadrul actului interpersonal.“ 11
O altă funcţie este cea de „coeziune şi solidaritate
conjugală, cea care menţine, uniţi într-un scop comun toţi
membrii familiei. Unitatea şi solidaritatea familiei depind de
motivaţia căsătoriei, de intensitatea şi trăinicia sentimentelor
dintre parteneri.“ 12
Evoluţia familiei, de-a lungul vremurilor ne-a adus
diferenţe semnificative între familia de ieri şi cea de azi. Cum
va arăta oare familia de mâine? Sau dacă facem o predicţie
legată de modul cum evoluează societatea, ne putem întreba,
dacă într-un viitor îndepărtat, vor mai exista familii? Poate o
mare familie, una singură, ne poate aduce stabilitatea şi
supravieţuirea.
O echipă de cercetători britanici, împreună cu James
E. Lovelock inspiraţi de primele fotografii ale Pământului din
spaţiu, care arătau planeta în întregul ei, au putut s-o
privească într-o nouă lumină - ca o fiinţă vie şi interconectată.

11
Nicolae, Mitrofan, Dragostea şi căsătoria, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984, pag. 108
12
Maria, Voinea, Iulian, Apostu, Familia şi şcoala în impas?, Ed.
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2008, pag. 44

13
Ei au elaborat ultima teorie generală a sistemelor, care susţine
că tragedia sau bucuria unei familii dintr-o regiune poate
afecta o ţară întreagă, o tragedie sau o reuşită a unei ţări
afectează întreaga lume. Familiile individuale, câteodată sunt
lovite de evenimente mari, şi sunt incapabile să prevină sau
să gestioneze ceea ce li se întâmplă, de unele singure. 13
Ne putem duce cu gândul la un întreg, o maşină vie
care poate funcţiona în condiţii optime numai dacă toate
piesele ei sunt funcţionale, iar ansamblarea ei este cea
corectă. Dar, şi atunci când, ca în orice sistem, există uneori
dezechilibre, principiul homeostaziei este prezent, aducând
substituţia şi un nou echilibru.
Încercând să ne imaginăm viaţa fără familie, bună sau
rea, normală sau disfuncţională, ne este imposibil, pentru că nu
suntem singuri, şi indiferent ce legături ne leagă cu cel de lângă
noi, am putea să afirmăm, oricând că: Asta-i familia mea!

1.2 - Familia monoparentală

Încă din cele mai vechi timpuri, omenirea s-a confruntat
cu uniunea liber consimţită. Cuplul Adam şi Eva este elocvent
pentru un început bun, aducând la temelia civilizaţiei echilibrul
alfa şi omega, yin şi yang, apă şi foc, masculin şi feminin. „Iată
de ce însăşi ideea de celibat este împotriva naturii. Atunci când
el se produce totuşi, este perceput ca inacceptabil, şi fiecare se
străduieşte să disimuleze acest nonsens periculos sau să-l
elimine prin căsătoria nefericitului recalcitrant.“14

13
David H. Olson, John DeFrain, Marriage and the Famiy Diversity and
Strengths, Mayfield Publishing Company, Mountain View, California,
2000, pag 562
14
Jean-Claude Kaufmann, Femeia singură şi Făt-Frumos, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2008, pag. 28

14
 Cu timpul, societatea a acceptat cu mici rezerve
persoane singure, fără pereche, considerate, în schimb, neîm-
plinite. Dar, o singură persoană, independentă nu constituie,
prin ea însăşi, o familie, iar monoparentalitatea, sugerează
existenţa unui singur părinte, deci... „din punct de vedere
sociologic, familia monoparentală apare ca un grup social
constituit pe baza relaţiilor de rudenie, între unul dintre
părinţi (părintele singur) şi copilul sau copiii săi, grup
caracterizat prin trăiri afective, aspiraţii şi valori comune. În
abordarea sociologică, familia monoparentală este un grup
primar, iar membrii săi întreţin relaţii directe, informale.“ 15
Analizând definiţia, constatăm că familia monoparen-
tală poate avea mai mulţi membri, dar obligatoriu, doar unul
va fi părinte. Cauzele pentru finalizarea ca familie monopa-
rentală pot fi multiple, şi anume: divorţialitate, văduvie sau
nelegalizarea relaţiei şi părăsirea cuplului. Totuşi, putem
considera că avem monoparentalitate, atunci când, într-o
familie, un părinte nu se implică în viaţa de familie din varii
motive, distanţare psihologică, fizică, neimplicare materială
în susţinera familiei sau apariţia unei boli grave.
„Un divorţ emoţional poate avea loc cu mult înainte
ca un cuplu să se separe fizic. Invers, el poate rămâne incomplet
multă vreme după ce divorţul legal a fost terminat. Dacă
căsnicia eşuează în încercarea de a satisface nevoile fiecărui
partener, insatisfacţiile pot fi înăbuşite, dar foarte adesea
partenerii se acuză reciproc într-un fel sau altul. Se pot înde-
părta unul de celălalt, găsind probail compensaţie în alte relaţii
sau activităţi. Pentru unii dintre ei, divorţul legal este numai o
formalitate care confirmă o separare existentă şi acceptată.“ 16

15
Cristina, Ştefan, Familia monoparentală, Ed. Arefeană, Bucureşti, 2001,
pag. 7
16
Lisa, Parkinson, Separarea, divorţul şi familia, Ed. Alternative, Bucureşti,
1993, pag. 24

15
 În familia monoparentală socializarea copiilor se
poate face uşor şi normal de către părintele-autoritate, dar
status-urile şi rolurile pot fi uşor diferite. Există situaţii în
care raporturile dintre părinţi şi unii copii, în special, cei mai
mari, să fie de egalitate, această situaţie nu este neapărat una
corectă, pentru că unii copii, îşi asumă de timpuriu, pertur-
bându-le dezvoltarea, nişte roluri nepotrivite de părinţi pentru
fraţii lor mai mici. O soluţie pentru această problemă ar fi nu
numai implicarea părintelui care a părăsit căminul, atunci
când e posibil, ci şi implicarea familiei extinse.
„Există dovezi nu numai că mamele din căminele cu
un singur părinte formează o nouă clasă a sărăciei, ci şi că
statutul lor dificil este dăunător din punct de vedere psiho-
logic. A doua mare problemă cu care se confruntă părinţii
singuri este lipsa timpului pentru a jongla cu serviciul, cu
creşterea copiilor, cu responsabilităţiile gospodăreşti şi cu
viaţa personală. Fiind privat de un partener cu care să
împartă responsabilitatea îngrijirii copiilor, părintele singur
se simte atât izolat cât şi copleşit de cele mai multe ori.“ 17
Astfel, nu de puţine ori, sistemul asistenţei sociale se
confruntă cu problema sarcinilor nedorite la adolescenţi, cu
delicvenţa şi consumul de droguri, cu abandonul copiilor în
unităţi spitaliceşti, cu violenţa şi comportamentul delicvent în
special la copiii proveniţi din familii monoparentale, cu o
situaţie economică precară, lipsiţi de sprijinul familiei extinse.
Colorarea în culori închise a separării, a divorţului şi
a existenţei familiei monoparentale, nu este un lucru pozitiv.
Puterea de a spune <nu!> unui partener abuziv, ar putea aduce
importante beneficii pentru partenerul abuzat, copiii lor şi nu
în ultimul rând sistemului de asistenţă socială. Capacitatea

17
Jack, O. Balswick, Judith, K. Balswick, Familia O perspectivă creştină
asupra căminului contemporan, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2009, pag. 311

16
părintelui singur de a se descurca economic independent, de
a înfrunta cu stoicism privirile dezaprobatoare a unei părţi din
societate şi de a administra cu succes timpul între familie şi
slujbă, poate fi diminuată prin blamarea divorţului şi în
general considerarea familiei monoparentale ca factor de risc
pentru sărăcie, delicvenţă, etc.
„Deşi reprezintă o proporţie importantă dintre
familiile cu copii din fiecare ţară, familia monoparentală este
adesea lăsată să-şi rezolve mai mult singură problemele,
statul ocupându-se, ca în cele mai multe cazuri de problemele
majorităţii a ceea ce este considerat normal, şi anume,
familia nucleară. În acest fel, problemele economice şi
sociale se adaugă celor afective sau relaţionale şi transformă
membrii familiilor cu un singur părinte într-o categorie de
dezavantajaţi.“ 18
Este indubitabil că familia monoparentală prezintă
carenţe afective, relaţionale şi financiare, dar redobândirea
puterii şi controlului asupra propriei vieţi poate constitui o
valoare mai mare decât confruntarea, la un moment dat, cu
precaritatea financiară şi apoi cu acele consecinţe care decurg
din aceasta. Uneori, problema se pune prin alegerea răului cel
mai mic. Şi totuşi, fiecare caz trebuie să beneficieze de atenţie
şi analizat în profunzime, Randall Collins afirma că: „separa-
rea, divorţul este asemeni unei revoluţii, regimul poate fi
opresiv, dar nu trebuie să pice doar pentru că oamenilor nu
le place, ceva mult mai specific şi mai grav ar trebui să se
întâmple ca el să se destrame.“ 19
De multe ori, după separarea sau divorţul legal al
cuplului care are în componenţa sa şi copii, părintele căruia îi

18
Maria, Voinea, Familia contemporană Mică enciclopedie, Ed. Focus,
Bucureşti, 2005, pag. 168
19
Randall, Collins, Sociology of Marriage & the family Gender, love, and
Property, Ed. Nelson-Hall Inc., Chicago, 1988, pag. 362

17
revine custodia copilului nu se transformă în familie monopa-
rentală, pentru că acest părinte este ajutat şi susţinut de
celălalt părinte sau de cele mai multe ori de familia extinsă a
acestuia, „după divorţ, multe familii nu sunt monoparentale,
ci binucleare. Copiii ai căror custodie părinţii o împart au,
de obicei, două cămine şi se mişcă liber între cele două.
Familiile binucleare rezultă în urma unui divorţ amical şi îşi
pot petrece împreună vacanţele şi sărbătorile.“ 20 Aceasta
este o situaţie ideală, rar întâlnită în familiile cu o educaţie
minimală, dar pentru a înţelege un fenomen nu trebuie să ne
raportăm şi să studiem doar disfuncţionalităţile, ci şi ceea ce
este considerat normal sau valoros.
Realitatea familiei monoparentale este deosebit de
complexă, aceasta fiind generatoare de abandon al copiilor,
în situaţii extreme, dar şi de confruntarea de la vârste fragede
cu sarcini nedorite şi sărăcie, care la rândul ei determină, ca
într-un carusel fără ieşire, de noi şi vechi probleme.
„Între sărăcie, şcolaritate redusă şi monoparentali-
tate există un circuit cauzal. Sărăcia, dublată de şcolaritate
redusă înseamnă şi o anume mentalitate ce predispune la
monoparentalitate, dar fondul problemei stă în datele
socioeconomice obiective. Din familii sărace, şi posibilităţile
de a urma o calificare, mai ales, una înaltă, sunt scăzute. La
rândul ei, monoparentalitatea - nevoia de a avea grijă de
copii – limitează angajarea în muncă şi perpetuează
sărăcia.“ 21

20
David, H. Olson, John, DeFrain, Marriage and the Family Diversity
and Strengths, Ed. Mayfield Publishing Company, Mountain View,
2000, pag. 534
21
Petru, Iluţ, viorel Cioflică, Laura, Nistor, Cristina Tîrhaş, Familia
monoparentală din România comparaţie urban-rural, în Petru, Iluţ,
coord., Familia monoparentală în România şi fenomene conexe, Ed.
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, pag. 16

18
 De aceea într-o cercetare despre abandonul nou-
născuţilor în maternitate, dar şi abandonul copiilor din varii
motive, una din cauzele principale este lipsa suportului
familial, confruntarea de unul singur, ca părinte, cu greutăţiile
vieţii şi al creşterii copiilor.
Sunt situaţii şi părinţi care pot spune <Stop!>
dificultăţilor, alegând alternativa stereotipică şi instinctuală
de a fugi, dar şi cazuri în care confruntarea cu situaţia reală
poate aduce reacţii complexe defensive şi ofensive specifice
speciei umane.
Familia monoparentală poate aduce răspunsul la o
eventuală cauză a abandonului nou-născutului în maternitate,
de cele mai multe ori mama se vede în situaţia de a înfrunta
singură responsabilitatea creşterii copilului căruia tocmai ce
i-a dat viaţă. Este nedrept ca celălalt părinte, care este la fel
de responsabil faţă de mica fiinţă să aleagă calea cea mai
uşoară de a nu vrea să ştie sau de a nega. Familia mamei este
de obicei cea care o poate accepta pe mamă cu noul ei statut
de părinte sau o poate condamna, repudia şi pedepsi pentru o
situaţie cu doi făptuitori.

19
 Capitolul 2 – Diada mamă-copil

2.1- Fiinţa umană, de la concepere

la vârsta de 1 an
Sunt numeroase controverse referitoare la denumirea
de copil. Când se poate numi o fiinţă, copil? Sau când devine
viaţa, o fiinţă ? Ce înseamnă a fi copil şi până când ne putem
defini ca fiind copii? Nu putem nega faptul că indiferent de
formă sau mărime, capacităţi sau trăiri, din momentul
conceperii avem viaţă şi avem o fiinţă. Mergând pe acest fir
logic, o fiinţă umană, depinzând de părinte este un copil, deci
avem un copil încă de la concepere. Un copil cu un întreg
univers uman în perspectivă, venind cu memoria întregii specii
umane, se naşte pregătit pentru a accede la evoluţia timpului
său. Uneori, noi, cei care-l primim nu suntem capabili sau mai
degrabă nu vrem să-i oferim ceea ce el este mai mult decât
pregătit să accepte. Nu am fost nici noi la rândul nostru cei care
am primit, de aceea intrăm în cercul vicios al repetării. Putem,
însă, să facem eforturi pentru a înţelege şi a acţiona apoi, în
favoarea trecerii unui alt prag al dezvoltării umane.
Oferirea unui climat securizant, îndestulător psihic,
fizic şi afectiv poate constitui obiectivul central al unei mame,
scris în codul său genetic. Ea poate simte dezvoltarea fizică,
afectivă şi intelectuală normală a copilului său. Copilul până
la vârsta de un an este total dependent de îngrijirea oferită de
un adult, sau mai bine, de figura maternă.
„Pentru umanizarea copilului, pentru asigurarea
unei vieţi mentale normale, rolul mediului familial în primii

20
ani de viaţă ai acestuia este covârşitor. Lipsa de stimulare
senzorială, psiho-afectivă şi lingvistică, în perioada copilă-
riei pot atrofia multe virtualităţi genetice. Între ereditate,
care tinde să-şi realizeze programele personale (prin orga-
nizările sale), şi mediu, care poate fi defavorabil acestora, se
pot declanşa reale conflicte.“ 22
Copilul se naşte cu un bagaj genetic, dar dezvoltarea
sa ulterioară depinde de ceea ce-i oferă mediul său de viaţă.
Totuşi nu putem nega cercetările recente care arată relaţio-
narea dintre copil şi mama sa încă din perioada intrauterină,
astfel că, la naştere dezvoltarea psihică şi emoţională a
bebeluşului primează în faţa celei fizice.
„Adevărul este că bebeluşii se nasc deja pregătiţi
pentru a funcţiona în societate înainte de a fi pregătiţi pentru
lumea obiectelor fizice. Relaţionarea emoţională şi comuni-
carea intimă vin înainte de a mânui şi manipula obiecte,
dibăcia socială se dezvoltă înainte de a stăpâni aptitudini
fizice. Această descoperire revoluţionară îndeamnă la
modificarea priorităţilor: relaţionarea mintală cu bebeluşii
în timp ce ei se dezvoltă fizic. Aceşti micuţi care ar asculta
mai degrabă decât ar mânca, sunt mai pregătiţi să comunice
decât să stea în picioare.“ 23
Rolul mamei în dezvoltarea copilului ei, încă din
perioada intrauterină este primordial, organismul şi psihicul
său constituie baza unei bune dezvoltări ulterioare a copilului.
„Viitoarele mame cred de multă vreme că ele influenţează
copilul înainte de naştere prin ceea ce fac şi modul în care o
fac. Comportamentul fătului este complex şi în mod previ-
zibil, bogat în răspunsuri. Dar atunci când fătul este stresat

22
Virgil, Răduleţ, Copiii, fiinţe neînţelese, Ed. Semne, Bucureşti, f.a.
pag.24
23
David, Chamberlain, Mintea noului născut, Ed. Salco, Braşov, 2009,
pag.125

21
prin malnutriţie, toxine sau deficienţe ale placentei, compor-
tamentul său va reflecta acest fapt devenind restrâns. Spre
exemplu, atunci când se observă prea multă activitate, sau
atunci când fătul nu răspunde la mişcările mamei, se mişcă
prea puţin sau nu răspunde la stimulările externe este un
motiv de îngrijorare. Astfel de aberaţii trebuie semnalate
obstreticianului pentru a evalua starea fătului.“ 24
Mai mult decât atât, s-a observat o întreagă reacţie
psihică la făt, în situaţii extreme, lucru care ne face să ne
punem întrebări la modul cum este tratat un făt, ca o masă
amorfă, care nu face decât să evolueze fizic. Acest lucru este
contrazis de însăşi tehnologia din prezent, care ne permite să
urmărim dezvoltarea şi mai ales reacţiile fătului în mediu
intrauterin. Este de remarcat faptul că există particularităţi nu
numai de dezvoltare fizică, dar şi psihică la fetuşi, nu toţi
având aceleaşi reacţii în aceleaşi situaţii. Totuşi dezvoltarea
intrauterină este un domeniu neexplorat îndeajuns până acum
şi nu putem susţine cu siguranţă existenţa unei complexităţi
psihice umane, încă de la apariţia embrionului.
„Cercetătorii au observat un răspuns ciudat la retra-
gerea lichidului amniotic în urma amniocentezei. În această
procedură, care a devenit din ce în ce mai comună, un ac
penetrează uterul pentru a extrage o mostră de fluid pentru a
verifica posibilele defecte genetice. Fetuşii de aproximativ 16
săptămâni au fost filmaţi după introducerea acului în uter de
către doctorii din Danemarca. Jumătate dintre ei au prezentat
o reacţie de panică: nu s-au mişcat timp de două minute.
Jumătate dintre ei şi-au pierdut variaţiile întâlnite în
mod normal într-o serie de bătăi cardiace. Acest ritm plat,
invariat, este întâlnit la bebeluşii foarte bolnavi sau la cei
24
T. Berry, Brazelton, Puncte de cotitură De la naştere la 3 ani
Dezvoltarea emoţională şi a comportamentului copilului tău, Ed.
Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2007, pag.56

22
care au fost afectaţi de o doză de Valium sau alt medicament.
Deoarece niciunul dintre fetuşi nu prezentau acest tipar
înaintea amniocentezei, cercetătorii au ajuns la concluzia că
micuţii reacţionau la procedura în sine. Ceea ce observăm
aici nu este indiferenţă, ci o reacţie sensibilă, probabil
şocantă asupra ceea ce s-a petrecut în sanctuarul în care
trăiesc.“ 25
Naşterea poate fi traumatizantă sau eliberatoare
pentru un copil. Sunt nenumărate poveşti psihoterapeutice
care dovedesc memoria bebeluşului în timpul naşterii.
„Pentru anumiţi nou-născuţi, prima întâlnire cu
mama, tatăl, fraţi şi alte rude este primejdioasă.
Ceea ce mamele simt în adâncul sufletului lor şi
modul în care vorbesc şi se comportă cu bebeluşii lor este
extrem de important. Dacă le lipseşte suportul emoţional,
mamele se pot regăsi ca având puţine de oferit micuţilor:
puţină dragoste, puţin lapte şi puţină dorinţă de a fi mamă.
În momentele în care se presupun a fi intime, un părinte îşi
poate exterioriza sentimente teribile, nestăpânite de reflec-
tare sau reţinere, în timp ce bebeluşul ascultă cu atenţie.“ 26
Odată născut, bebeluşul are o serie de reflexe care-i
asigură supravieţuirea, „reflexul suptului, precum şi alte
reflexe, care sunt vestigii ale trecutului nostru de primate. De
exemplu, reflexul <Moro> sau al îmbrăţişării, reprezintă o
tendinţă primitivă de a se agăţa, de a se lipi de mama sa.
Acest reflex este atât de puternic, încât în prima săptămână
de viaţă, copilul este capabil să-şi susţină, prin acest reflex,
întreaga sa greutate corporală.“ 27

25
David, Chamberlain, Mintea noului născut, Ed. Salco, Braşov, 2009,
pag. 96
26
ibidem, pag. 184
27
Laura, E., Berk, Child Development, Ed. Allyn and Bacon, Massachusetts,
1989, pag. 124

23
 Dacă la începutul vieţii, nevoile copilului sunt în
principal fiziologice (foame, igienă, somn), cu timpul ele
avansează şi se constată chiar şi o întârziere în dezvoltarea
fizică, dacă nevoile afective şi de siguranţă emoţională nu
sunt satisfăcute.
Informaţii privind greutatea şi lungimea la naştere şi
evoluţia lor normală ulterioară sunt date de numeroase cărţi
şi reviste, dar cel mai important pentru un copil este
manifestarea iubirii persoanei care-l îngrijeşte. Putem avea un
copil normal şi sănătos, născut prematur, cu o evoluţie
remarcabilă în privinţa creşterii în greutate, achiziţiilor
motrice şi cognitive, dar şi un copil născut cu o greutate
normală, dar privat de o îngrijire corespunzătoare, care poate
ajunge într-un stadiu în care recuperarea poate fi ireversibilă.
Când ne gândim la un copil de până la un an de zile,
ne vin în minte imaginile unei fiinţe mici, neajutorate,
drăgălaşe, care doarme, mănâncă, plânge şi uneori se mai şi
joacă. Cercetătorii au mers mai departe şi au încercat o
clasificare a stadiilor de dezvoltare a copilului.
„Conform teoriei psihanalitice, Freud a identificat
primul stadiu ca fiind cel oral, el se desfăşoară în perioada
de vârstă 0-1 an, iar zona de maximă plăcere este gura,
copilul obţinând satisfacţie prin supt şi muşcat. În stadiul
oral alimentarea adecvată şi regulată este foarte importantă
pentru copil, fiind necesară existenţa unui echilibru.
Teoria dezvoltării psihosociale, iniţiată de E. Erikson
identifică opt stadii esenţiale în dezvoltare, în perioada 0-1 an
se dezvoltă stadiul încredere / neîncredere care are ca şi sarcină
definitorie stabilirea atitudinii de bază faţă de lumea înconjură-
toare. Dacă acum copilul obţine satisfacţie şi confort va dez-
volta o atitudine încrezătoare vis-a-vis de mediu sau de viaţă.
Teoria dezvoltării cognitive elaborată de J. Piaget
identifică prima etapă între 0 şi 2 ani prin stadiul senzorio-

24
motor. Sarcina dominantă în această etapă fiind organizarea
şi interpretarea informaţiilor pe care le primeşte prin
canalele de simţ şi dezvoltarea coordonării motorii. Tot acum
copilul începe să-şi dezvolte schema corporală şi percepţia
constanţei obiectului ajungând să desfăşoare acte intenţio-
nale, spre obiect, în locul reacţiilor reflexe, anticipând
mişcările viitoare ale obiectelor şi oamenilor.“ 28
Încadrarea dezvoltării unui copil în stadii ar putea
oferi adulţilor o măsură greşită de judecare a fiinţei umane
complexe şi complete în însăşi diversitatea sa. „Variabilita-
tea şi complexitatea mediului fizic, dar mai ales al celui
socio-cultural vor dicta nu suita, ordinea şi succesiunea sub-
stadiilor copilăriei ci durata acestora, reperele cronologice.“29
Conform scrierilor Anei Muntean, de la naştere până
la 2 luni, copilul utilizează: reflexe, modele perceptive, emo-
ţii, atenţia, procese cognitive. La sfârşitul acestei perioade,
copilul capătă un oarecare control. Recunoaşte faţa, zâmbe-
tul, mişcările, când cineva îl leagănă, când îl atinge, îşi
sincronizează perioadele de veghe/somn după cele ale casei
şi îşi mişcă trupul, se ajustează, pentru a veni în ajutorul celui
care-l îngrijeşte.
Vârsta de 2-3 luni e o perioadă de modificări neurofi-
ziologice intense. Acum sistemele înnăscute perceptive,
atenţionale şi cognitive sunt activate de evenimentele din
mediu şi generează tipare organizate de comportament.
Între 2 şi 3 luni au loc integrări comportamentale
majore. Apar tipare comportamentale semnificative pentru
interacţiunea cu ceilalţi, cum ar fi zâmbetul şi gânguritul.
Până la vârsta de 4 luni, copilul nu controlează tiparul

28
Elena, Bonchiş, Monica, Secui, coord., Psihologia vârstelor, Ed.
Universităţii din Oradea, Oradea, 2004, pag. 32
29
Elena, Bonchiş, Psihologia copilului, Ed. Universităţii din Oradea,
Oradea, 2004, pag. 10

25
comunicării. Mama dă tonul. În jurul vârstei de 6 luni,
ataşamentul faţă de mamă, sau faţă de cel care-l îngrijeşte se
cristalizează. Copilul în vârstă de 9 luni îşi cunoaşte numele
şi înţelege interdicţia: „NU!“. Îi identifică fără dubiu pe
membrii familiei sale şi îi respinge pe străini. Se recunoaşte
în oglindă.
„La 12 luni, ştie multe nume de obiecte. Sistemul
auditiv este suficient de matur pentru a distinge semnalele.
Copilul este conştient de cererile sociale, comunică, vrea să
le placă mamei, părinţilor, celor din jur şi începe să se
controleze, aşa cum i se cere. Copilul devine conştient de
ceea ce face.“ 30
Toate aceste achiziţii fac din copilul de un an un
explorator mânat de curiozitate şi de mici accese de indepen-
denţă. El are nevoie de sprijinul adultului mult timp de acum
încolo în descoperirea fascinantă a lumii prin joc.

2.2 - Gravida, naşterea și proaspăta mamă

Sarcina este o stare fiziologică, normală, întâlnită în
viaţa unei femei, aceasta poate fi dorită sau nu. În cazul unei
sarcini nedorite, femeia are două opţiuni: avortul sau
păstrarea sarcinii.
Avortul poate avea implicaţii fizice şi psihice grave,
depinzând, însă de construcţia fiecăreia. Nu putem nega, însă,
efectele pe care le are o sarcină nedorită în viaţa femeii, indi-
ferent dacă duce sarcina la termen şi naşte un făt viu sau nu.
„Astăzi, mulţi oameni cred că avortul este o crimă. Ei
recunosc faptul că ştiinţa medicală a demonstrat demult că

30
Ana, Muntean, Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iaşi, 2006,
pag. 388

26
viaţa umană începe la concepţie. Deci ei nu pot şi nici nu
neagă că avortul e o crimă. Apoi, majoritatea cred, de
asemenea, că avortul este o faptă împotriva voinţei lui
Dumnezeu.
Dar mulţi dintre aceşti oameni sinceri consideră că
drepturile femeilor sunt atât de importante, încât femeia
trebuie să aibă dreptul să aleagă dacă să pună capăt vieţii
copilului ei în dezvoltare sau nu.
Este o poziţie contradictorie, căci putem susţine
ambele puncte de vedere. Dacă avortul este rău, atunci
trebuie să protejăm atât mama, cât şi copilul, cu excepţia
cazurilor în care viaţa unuia dintre cei doi (a mamei) se poate
pierde dacă sarcina continuă. Păstrarea unei singure vieţi
este destul de importantă pentru a justifica punerea în pericol
sau pierderea posibilă a alteia.“ 31
Această opţiune a femeii, de a dispune în întregime de
corpul său, poate constitui o exercitare a dreptului său
fundamental la autodeterminare, decizia este luată şi apoi
consecinţele sunt suportate. Poate fi asta o predicţie a
evoluţiei favorabile a unei decizii, la un moment dat, o
consolare sau o siguranţă că totul depinde de noi?
Suntem construiţi să vedem lumea în alb şi negru,
când lucrurile ne privesc direct şi ne afectează, uneori gri
când nu ne pasă şi colorat când ne simţim bine, de aceea totul
este relativ şi poate avea o multitudine de nuanţe, depinzând,
în principal, de cel care priveşte. Suntem convinşi că o femeie
gravidă n-ar trebui să facă un avort, dacă nu-şi doreşte
sarcina, ar trebui să nască copilul, să-l iubească şi să-l
îngrijească sau să-l dea în adopţie, sunt multe opţiuni sau
dimpotrivă ar putea să facă un avort, că doar e dreptul ei,

31
John, C. Willke, Barbara, H. Willke, Avortul, întrebări şi răspunsuri,
Ed. Provita Media, Bucureşti, 2007, pag. 241

27
legea îi permite şi ar fi mult mai simplu pentru ea. Cu toţii
ştim să ne dăm cu părerea, să judecăm şi să privim indulgent
„biata femeie, care ar fi făcut mai bine dacă...“
Din perspectiva asistenţei sociale am putea considera
că, printr-un avort, sistemul ar fi degrevat de o serie de
responsabilităţi, dar asta ar fi la o primă vedere. Implicaţiile
emoţionale, fizice şi implicit sociale ar fi cel puţin la fel de
mari ca cele în care copilul ar fi născut şi intrat, apoi în sistem.
Evoluţia unei sarcini depinde de femeia gravidă, dar şi de noi
toţi, prin sprijinirea acesteia în decizia pe care a luat-o,
indiferent care ar fi aceasta.
Organismul unei femei se schimbă pe parcursul sarci-
nii, dar ceea ce resimte viitoarea mămică mai pregnant, atât
ea cât şi cei din jurul ei, sunt transformările de ordin psihic.
„De o importanţă deosebită sunt reacţiile sufleteşti
ale mamei în ceea ce priveşte dorinţa, speranţele şi teama cu
care aşteaptă copilul. De fapt orice gravidă, oricât de echili-
brată ar fi, trăieşte o perioadă de aşteptare cu o mulţime
de semne de întrebare, care duc la o anumită stare de
nelinişte.“ 32
O schimbare survenită în viaţa fiecăruia, fie bună sau
rea este resimţită şi duce la transformări, astfel că, privind în
urmă, realizăm că niciodată nu vom mai fi la fel. Suntem alţii,
cu fiecare moment al vieţii noastre.
„Oricât de normală ar fi o sarcină, ea antrenează o
serie de modificări ale organismului matern, de obicei pentru
a realiza o acomodare a necesităţilor celor două fiinţe –
mama şi făt – modificări ce nu sunt întodeauna lipsite de
riscuri.“ 33

32
Emil, Căparu, Herta Căpraru, Mama şi copilul, Ed. Medicală, Bucureşti,
2006, pag. 18
33
Silviu, Şaler, G.P., Subţirelu, Ce trebuie să ştie femeia gravidă, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1989, pag. 5

28
 O condiţie pentru evoluţia unei sarcini normale, duse
cu bine la termen este urmărirea unei gravide de către un
medic ginecolog-obstretician. Modul de viaţă constituie un
element de mare importanţă în desfăşurarea unei sarcini şi
naşteri normale. Evitarea substanţelor nocive, a drogurilor,
precum şi o alimentaţie corectă, o igienă şi o stare psihică
liniştită păstrată în timpul sarcinii poate duce la naşterea unui
copil sănătos şi normal.
Diagnosticul de sarcină se poate pune chiar şi de către
gravidă, încă de la primele semne de modificare a ritmului
menstrei, prin testul de sarcină, comercializat în orice
farmacie.
Consultarea unui medic obstretician se impune însă în
unele situaţii de risc, şi anume: sarcină apărută în urma unui
viol, existenţa unor boli transmisibile cu risc în dezvoltarea
normală a sarcinii sau naşterii, vârsta mamei, sub 18 ani sau
peste 35 de ani, când există riscul unei tulburări cromozomice
(sindromul Down), istoricul mamei, prin existenţa unor
avorturi spontane sau a naşterilor de bebeluşi născuţi morţi,
existenţa unui copil născut de către mama cu o formă de
dizabilitate, mama suferă, ea însăşi de o formă de dizabilitate
genetică sau dobândită, expunerea mamei în timpul sarcinii
la influenţe externe nocive, cum ar fi consumul voluntar de
substanţe, care pot afecta evoluţia normală a sarcinii şi lista
poate continua.
„Sarcina produce modificări profunde în întregul
organism. La dezvoltarea optimă a produsului de concepţie
contribuie atât uterul, ca organ în care se dezvoltă acesta,
cât şi celelalte aparate şi sisteme, cum ar fi: sistemul nervos,
glandele endocrine, aparatul circulator, aparatul digestiv etc.
Uterul gravid, prin dezvoltarea specială a reţelei sale
nervoase şi vasculare, începe să exercite o influenţă mereu
mai intensă asupra restului organismului. Prin formarea

29
placentei, cu acţiunea ei de adevărată glandă endocrină,
apar noi funcţii complexe intrauterine necesare viitorului
copil, dar foarte folositoare şi organismului matern. Se
creează, într-un cuvânt, o nouă stare de echilibru psihonervos
şi hormonal.“ 34
În primul trimestru, semnele unei sarcini pot fi resim-
ţite de către gravidă prin apariţia unor simptome: greţuri,
vărsături, colorarea tegumentelor, oboseală şi somnolenţă,
precum şi absenţa menstrei.
Există riscul unui avort spontan în primele săptămâni
ale sarcini, dar nu este exclus, din cauza unor factori care ţin
sau nu de gravidă să intervină în orice moment al primului
trimestru de sarcină.
Schimbările emoţionale sunt uzuale la mamă, aceasta
resimte salturi bruşte de dispoziţie şi un interes crescut faţă
de implicaţiile maternităţii. Emoţiile sunt frecvent întâlnite şi
la tată, partener, care poate avea o dificultate în acceptarea
sarcinii. Există posibilitatea, atunci cănd relaţiile sunt foarte
bune între parteneri, iar copilul este dorit şi aşteptat, ca
partenerul să prezinte şi el, prin simpatie schimbările fizice
prezentate de gravidă, şi anume: creştere în greutate, greţuri etc.
Atât mama, gravida, cât şi partenerul ei îşi pun
întrebări legate de viitorul lor rol de părinţi, de priorităţi, dar
şi de perspectiva lor financiară.
În al doilea trimestru de sarcină, bebeluşul s-a
dezvoltat mult, iar bătăile inimii lui se pot auzi cu stetoscopul
obişnuit, ceea ce-i conferă mamei o acceptare a sarcinii. În
această perioadă gravida poate avea sentimente mai accen-
tuate de dependenţă, prin conştientizarea nevoii de ajutor din
partea celorlalţi la creşterea bebeluşului. Datorită schimbării

34
I. Roman, N. Chiţu, Cunoaşteţi tot adevărul despre avort? Ed.
Medicală, Bucureşti, 1968, pag. 7

30
fizice, prin îngrăşare, creşterea abdomenului, gravida are
sentimente variabile în legătură cu acest aspect.
Partenerul se poate implica mai mult în sarcină prin
evaluarea pregătirii şi conştientizării diverselor strategii de a
fi părinte, asta în cel mai bun mod, pentru că în cazurile
defavorizate, în care copilul este nedorit, presiunea partene-
rului de producerea unui avort sunt din ce în ce mai mari cu
cât se apropie termenul legal de producere a acestuia în spital.
În ultimul trimestru al sarcinii, fătul este activ,
reacţionează la sunete şi este posibil chiar să supravieţuiască,
dacă este născut prematur, în prima săptămână al ultimului
trimestru de sarcină. Schimbările fizice uzuale la mamă, sunt
creşterea în greutate, aproximativ 12-16 kg pe tot parcursul
sarcinii, greutate în respiraţie, urgenţă şi frecvenţă crescută în
urinare, modificări ale echilibrului şi somn superficial sau
insomnie.
„În ceea ce priveşte schimbările emoţionale, acestea
se accentuează pe măsură ce se apropie momentul naşterii.
Se remarcă teama de necunoscut, o concentrare asupra
travaliului şi naşterii, dificultăţi de concentrare a atenţiei,
diminuarea interesului sexual şi sentimente variabile legate
de imaginea corporală. Partenerul este încercat de senti-
mente contradictorii, cele protectoare faţă de familie şi
dorinţa de independenţă.“ 35
Sarcina şi venirea pe lume a unui copil poate fi piatra
de temelie a unui cuplu, atunci se cristalizează dorinţele şi
aspectaţiile celuilalt. Pe de o parte nevoia de ocrotire, depen-
denţa şi temerile unei femei însărcinate şi pe de altă parte
dorinţa de independenţă şi frica de a nu face faţă, într-un fel,
iresponsabilitatea tatălui.

35
Penny, Simkin, Janet, Whalley, Ann, Keppler, Sarcina, naşterea şi nou-
născutul, Ghid complet, Ed. Meteor Press, f.o, 2011, pag.67

31
 Timp de nouă luni i-au trebuit sarcinii să ajungă la
termen şi cel mult 24 de ore ca firava fiinţă să vină pe lume şi
miracolul vieţii să se înfăptuiască.
„Puţine naşteri imită exact cazurile descrise în cărţi –
începând cu contracţii regulate moderate, care progresează
într-un ritm previzibil până la naştere. Dar totuşi, tot aşa cum
este util să avem o idee generală despre ce poate aştepta o
femeie atunci când vine un copil, tot aşa este util să ştim cum
este o naştere în mod obişnuit.
Naşterea este împărţită, formal de către ştiinţa obstre-
ticală, în trei stadii. Primul stadiu este travaliu, împărţit în trei
faze: travaliul precoce sau lent, activ şi tranziţional, care se
sfârşeşte cu dilataţia completă, deschiderea colului uterin.
Al doilea stadiu este naşterea, care culminează cu
naşterea copilului, expulzia; iar al treilea stadiu este naşte-
rea placentei sau postnaşterea. Tot procesul durează aproxi-
mativ 14 ore pentru gravidele aflate la prima naştere, cam
opt ore pentru cele care au mai născut – dar variaţiile sunt
enorme de la câteva ore la câteva zile.“ 36
Perioada sarcinii, deşi este specială şi importantă în
viaţa oricărei femei, este şi destul de dificilă. Administrarea
de medicamente este riscantă şi trebuie, întodeauna făcută cu
acordul medicului. După naştere mama poate să-şi trateze sau
să-şi amelioreze modificările fizice pe care le-a suferit în
timpul sarcinii, totuşi, dacă aceasta alăptează, sunt şi aici o
serie de restricţii de care proaspăta mamă trebuie să ţină cont
şi să ceară sfatul medicului ei.
O problemă pe care orice mamă este posibil să o
înfrunte este depresia postpartum, „aceasta poate apărea în
primele luni după naştere şi afectează una din opt femei.

36
Heidi, Murkoff, Arlene, Eisenberg, Sandee, Hathaway, La ce să te aştepţi
când eşti însărcinată, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, pag. 359

32
Această depresie este cauzată de modificările hormonale
bruşte de după naştere. Iar dacă mama a suferit o depresie
anterioară sau nu este sprijinită de partener, familie sau
prieteni, riscul de a dezvolta o depresie postpartum este mai
mare.
Imediat după naştere, aproape toate femeile suferă de
tristeţe postpartum. Simptomele acesteia sunt stările
dispoziţionale schimbătoare, plânsul din senin, iritarea.
Toate aceste stări sunt normale, în primele zile după naştere
şi de obicei, dispar în mai puţin de două săptămâni. Dacă
tristeţea postpartum continuă sau se agravează duce la
instalarea depresiei, manifestările pot creşte în intensitate şi
pot atinge un maxim după trei - patru luni. Foarte important
şi pentru mamă şi pentru copil este tratamentul timpuriu, iar
pentru ca acesta să aibă efect, medicul trebuie să primească
toate informaţiile referitoare la simptomele apărute.
Unele femei pot suferi, după naştere, de nevroză
obsesiv-compulsivă. Cea mai predominantă în această
afecţiune este senzaţia de frică permanentă, dar există şi alte
simptome: teama pentru sănătatea copilului, senzaţia de
neputinţă, gânduri obsesive, evitarea persoanelor din jur şi
anxietate. Este obligatorie apelarea la un medic specialist.
Psihoza postnatală este cea mai severă, dar şi cea mai
rară, dintre tulburările emoţionale care pot apărea după
naştere. O femeie dintr-o mie suferă de această afecţiune, care
apare brusc la două-trei săptămâni după naştere. Simptomele
includ pierderea contactului cu realitatea: halucinaţii, dezilu-
zii, insomnie severă, stări puternice de agitaţie şi nervozitate,
delir, gânduri de sinucidere sau crimă. Psihoza postnatală este
foarte gravă şi necesită o atenţie medicală de urgenţă.“ 37

37
Dr. Victor, Clătici, Mama-Stările depresive postnatale in Împreună cu
puiul tău, Ed. TNS Media Comunication, 2009, pag. 53

33
 Este important să înţelegem schimbările şi revoluţia
hormonală prin care trece gravida şi proaspăta mamă pentru
a nu o trata superficial. Sunt modificări fireşti pe care fiecare
le suportă şi le resimte diferit, de aceea sprijinul partenerului,
al familiei şi chiar al personalului medical şi al asistenţilor
sociali este foarte important pe tot parcursul primelor luni
după naştere.
De multe ori viaţa are un preţ, dăruieşte, dar şi cere,
iar izbânda ei este obţinută doar alături de celălalt.

2.3 - Ataşamentul-legătura dintre părinte şi copil

Ataşamentul, în sensul strict al cuvântului înseamnă o

formă de afecţiune dezvoltată între două sau mai multe fiinţe,
spun fiinţe pentru că există forme de ataşament dezvoltate
între animale şi oameni. Dacă în lumea animală ataşamentul
se dezvoltă instinctual, încă de la naştere, la oameni ataşa-
mentul se dezvoltă în special prin învăţare şi prin experienţă.
Una din descoperirile cercetătorilor etologi europeni,
asupra comportamentului matern este fenomenul de impri-
mare. „Imprimarea se referă la un tip de învăţare timpurie în
care nou-născutul îşi formează ataşamentul faţă de un model
(în mod normal un părinte). Imprimarea reprezintă baza
ataşamentului puilor faţă de părinţi. Un pui de raţă care a
fost incubat artificial, va urma un om, o raţă modelată din
lemn sau orice alt obiect în mişcare pe care îl vede imediat
după ieşirea din ou. El va rămâne ataşat de acest obiect, îl
va urma indiferent de circumstanţele adverse şi îl va prefera
unei raţe reale.“ 38 Acest experiment demonstrează că, din

38
Rita, Atkinson, Richard, Atkinson, Edward, Smith, Darzl, Bem,
Introducere în psihologie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2002, pag. 479

34
perspectivă animală, instinctul, zestrea genetică care asigură
supravieţuirea speciei determină prezenţa ataşamentului, încă
de la naştere.
Totuşi, persistă întrebarea, dacă acest comportament
instinctual se poate numi ataşament. Puiul se naşte cu un
pattern de comportament care-i asigură supravieţuirea, fără
acesta viaţa sa ar fi în pericol. De cealaltă parte, cea a mamei,
se observă şi aici prevalenţa hormonală în manifestarea
ataşamentului, sau mai degrabă, a instinctului matern. „O
mamă şobolan, de exemplu, va trece peste obstacole şi va
suporta durerea pentru a-şi găsi puii, mai mult decât pentru
a obţine hrană sau apă. Şobolanii virgini ţinuţi împreună cu
pui de şobolani, timp de câteva zile vor începe să constru-
iască un cuib, iar dacă i se injectează unui şobolan virgin
plasmă sanguină provenită de la o femeie şobolan care
tocmai a născut, acesta, în mai puţin de o zi, va începe să
manifeste comportament de tip matern.“ 39
La oameni, acest comportament instinctual matern
este diminuat, sunt numeroase cazurile de copii abuzaţi sau
abandonaţi de către mame, de aceea s-a pus problema unei
alte cauze a unui comportament matern adecvat.
S-a observat că nou-născutul uman are nevoie de
crearea unei legături de ataşament, aceasta fiind mai impor-
tantă decât însăşi satisfacerea nevoilor de hrană şi igienă.
Rene Spitz, în anii 1940, sudiind cauzele mortalităţii din
orfelinate a ajuns la concluzia că „un copil dezvoltă relaţii
adevărate în timpul primului an de viaţă şi că o lipsă la acest
nivel poate duce la o stare de carenţă afectivă. El descrie
prezenţa simptomelor de depresie la bebeluşii crescuţi în
instituţii: este vorba despre faimoasa <depresie anaclitică>
şi despre sindromul <hospitalismului>, acesta fiind de fapt

39
ibidem, pag. 477

35
susceptibil să ducă la oprirea dezvoltării sau chiar la
moartea bebeluşului." 40
S- a demonstrat, astfel, că omul este în primul rând o
fiinţă socială.
Putem face cu succes faţă bacteriilor şi viruşilor din
mediul înconjurător, supravieţuim celor mai mari cataclisme
şi înfruntăm cele mai mari pericole, dacă iubim şi suntem
iubiţi. Afecţiunea, ataşamentul, dragostea ar putea fi conside-
rată panaceul universal al omenirii.
Dezvoltarea ataşamentului din perspectiva nou-născu-
tului se explică prin nevoia şi instinctul de supravieţuire,
”Bowlby a concluzionat că legătura intensă formată între
nou-născuţii şi părinţii acestora s-a bazat pe un impuls
biologic al apropierii care a apărut prin procesul selecţiei
naturale. Când pericolul ameninţă, puii care stau aproape de
părinţii lor sunt mai puţin probabil ucişi de animalele de
pradă.“ 41
Încă din primele luni, relaţiile cu părintele sau
persoana care-l îngrijeşte, poate constitui baza tipului de
relaţie maternă sau paternă pe care o va dezvolta la vârsta
adultă. Copilul dezvoltă un tip de ataşament pentru părinte,
indiferent cum se poartă acesta cu el, astfel se întâlnesc copii
abuzaţi cărora le este frică să-şi părăsească părintele. Aceştia,
odată ajunşi la vârsta adultă, se vor purta la rândul lor cu
copiii la fel cum s-au purtat cu ei părinţii lor. Dacă un copil a
fost bătut, îşi va bate şi el copiii lui pentru că lui nu i-a stricat,
şi apoi merită pentru că n-a fost cuminte.

40
Coord. Stephanie, Kolly, Cătălina, Rădulescu, Monica Anghel, Manualul
de formare a specialistului în copilăria timpurie, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2009, pag. 41
41
Michael, P. Nichols, Richard, C. Schwartz, Terapia de familie, Concepte
şi metode, Ed. Pearson Education, Publicat de Asociaţia de Terapie
Familială,2005, pag.117

36
 Pentru oameni, important este liberul arbitru, se pune
mare preţ pe libertate, libertatea de a acţiona, de a gândi, de
aceea când viitorul se decide printr-o palmă, avem puterea de
a alege dacă o dăm sau nu. Nu beneficiem de ajutorul
hormonal în puterea de sacrificiu pentru puii noştri ca în cazul
animalelor, dar avem ceva mult mai de preţ, puterea de a
hotărî singuri, dacă acceptăm experienţa tristă a copilăriei ca
mod de viaţă, sau abordăm alta, de ocrotire şi afecţiune pentru
copiii noştri.
Se disting, trei tipuri de ataşament, distincţie obser-
vată printr-un experiment de către un psiholog american,
Mary Ainsworth, şi anume: „ataşamentul securizant, în care
bebeluşul caută apropierea fizică sau o altă formă de contact
cu părintele, iar apoi, odată liniştit, se întoarce şi explorează
camera şi jucăriile care i-au fost puse la dispoziţie, ataşa-
mentul anxios-evitant, în care bebeluşul prezintă dificultatea
de a se folosi de părinte ca de o bază securizantă şi prezintă
o formă de independenţă precoce, şi ataşamentul anxios-
rezistent, în care bebeluşul manifestă o ambivalenţă puter-
nică, ca de exemplu atunci când se agaţă de părinte pentru a
se desprinde apoi imediat de acesta, cu o mişcare de furie.“42
Ataşamentul dezvoltat de către copil în perioada
timpurie a vieţii lui, se poate direcţiona către orice altă
persoană care-l îngrijeşte, bebeluşul, atâta timp cât primeşte
afecţiune, dăruieşte la rândul lui, dar „tabloul afectivităţii
sugarului este dominat de ataşamentul faţă de mamă, care îşi
are începuturile în etapa prenatală şi implică mecanisme de
formare care încă nu sunt cunoscute în întregime. Evoluţia
afectivă a sugarului este profund marcată de aceste relaţii

42
Coord. Stephanie, Kolly, Cătălina, Rădulescu, Monica Anghel, Manualul
de formare a specialistului în copilăria timpurie, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2009, pag. 44

37
dominante şi de climatul afectiv general al familiei.“ 43
Convieţuirea timp de nouă luni a mamei cu bebeluşul
ei face ca legătura dintre ei să fie foarte puternică. Cazurile în
care mama îşi abandonează copilul sau îl abuzează sunt
judecate de către comunitate extrem de aspru, dar uneori
trebuie să ţinem cont şi de sentimentele mamei, care după
naştere trece printr-o perioadă de schimbare majoră şi din
cauza unei labilităţi psihice nu este în stare să treacă singură
şi să depăşească această situaţie. Ataşamentul latent, potenţial
dezvoltat de mamă este umbrit de frica, temerile ei şi uneori
chiar şi de boală.
„În perioada prenatală ataşamentul depinde de
calitatea relaţiilor conjugale, starea emoţională a mamei,
predicţia unui suport social şi financiar adecvat.
În perioada postpartum, ataşamentul precoce depinde
de adaptarea mamei la cerinţele copilului, comportamentul
interactiv al diadei mamă-copil, starea emoţională a mamei,
felul în care nou-născutul corespunde aşteptărilor ei, supor-
tul psihologic oferit de soţ, restul familiei, temperamentul
copilului, suportul social oferit de colectivitate.“ 44
Ne place să fim tranşanţi şi drastici în privinţa
ataşamentului matern – el există cu siguranţă în fiecare mamă,
poate că nu se manifestă, poate că este împiedicat de anumiţi
factori, dar fiecare dintre cei abandonaţi, abuzaţi vor să
creadă că au o mamă căreia îi pasă, care simte adânc în
interiorul ei darul maternităţii - miracolul vieţii.
În societatea modernă, mamele sunt tot mai ocupate,
având preocupări diverse, unele chiar ducându-se la muncă,
la câteva luni după ce au născut. Ataşamentul faţă de aceste
mame se manifestă, chiar dacă prezenţa ei nu este constantă,
43
Tinca, Creţu, Psihologia vârstelor, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, pag.98
44
Rodica, Enache, O perspectivă psihologică asupra maternităţii, Ed.
SPER, Bucureşti, 2010, pag.77

38
bebeluşul fiind capabil să dezvolte stări de ataşament pentru
fiecare persoană care are grijă de el. Tatăl este o persoană
specială, care are capacitatea de a dezvolta relaţii securizante
de ataşament cu bebeluşul său.
„Între 0 şi 6/9 luni pentru un ataşament sigur
bebeluşul are nevoie de prezenţa constantă şi consistentă a
figurii materne. În această perioadă a dezvoltării, alte
persoane pot ajuta, însă cu cât copilul va fi mai puţin
despărţit de figura maternă cu atât va fi mai bine. Îngrijirea
ar trebui să aibă loc acasă; cadrul instituţional trebuie evitat
în această perioadă.
După 6/9 luni, un copil cu o primă experienţă de
ataşament reuşită poate să petreacă câteva ore pe zi departe
de figura-maternă. Însă fără prea multe schimbări – schim-
bările pot încă dăuna. De asemenea spaţiul familiar al casei
este de preferat unui cadru instituţional." 45
Ataşamentul sau forma de iubire este indispensabilă
unei dezvoltări armonioase fizice şi psihice a noii fiinţe, ne
este necesară şi nouă, celor adulţi, pentru care nimic nu
contează dacă nu ne simţim iubiţi.

45
Sue Palmer, Copilărie curată, Ed. Elena Francisc Publishing,
Bucureşti, 2010, pag.88

39
Capitolul 3 – Abandonul maternal precoce

3.1 – Cauzele abandonului

Ce reprezintă abandonul? În accepţiunea firească a
termenului, ne gândim la deprivare sau privare de un drept pe
care cel care trebuia să-l ofere, nu o face, o lăsare în voia sorţii
a cuiva neajutorat, fără să te gândeşti la consecinţe.
În dicţionar, termenul este explicat prin „stare situa-
ţională psihică de părăsire de către o persoană apropiată,
iar abandonul total se manifestă, în cazul copiilor părăsiţi,
pierduţi sau al celor cărora le-au murit unul sau amândoi
părinţii.“ 46
În termeni juridici, în România termenul este definit
de legea numărul 47 din 1993: „Copilul aflat în îngrijirea
unei instituţii de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei
instituţii de ocrotire private, legal constituite sau încredinţat,
în condiţiile legii, unei persoane juridice, poate fi declarat
prin hotărâre judecătorească abandonat, ca urmare a
faptului că părinţii s-au dezinteresat de el în mod vădit o
perioadă mai mare de şase luni, iar dezinteresul este definit
în cadrul aceleiaşi legi ca încetare imputabilă a oricăror
legături dintre părinţi şi copil, legături care să dovedească
existenţa unor raporturi părinteşti normale.“ 47
Juridic, noţiunea de abandon poate fi declarată după o
anumită perioadă prestabilită şi îndeplinând anumite condiţii.

46
Ursula, Şchiopu, coord. Ursula, Şchiopu, Dicţionar de Psihologie, Ed.
Babel, Bucureşti, 1997, pag.35
47
Codul familiei?, legea 47/1993

40
Dar sunt mulţi copii abandonaţi care nu îndeplinesc aceste
<criterii> din punct de vedere juridic, dar suferă consecinţele
faptelor părinţilor lor.
Abandonul maternal precoce reprezintă, privarea de
grija şi afecţiunea maternă a copilului de către mama sa sau
de către membrii familiei sale.
Un copil are nevoie de afecţiune încă din primele
momente ale venirii lui pe lume, această afecţiune i se poate
oferi de către orice persoană dispusă să o ofere. Dacă mama,
setată de natură să furnizeze condiţiile optime de creştere şi
îngrijire al unui copil, nu este capabilă sau dispusă, din varii
motive, să ofere afecţiunea dorită şi necesară, tatăl sau orice
altă persoană, dornică şi investită cu acest drept, poate să o
facă.
„Deşi primii ani de viaţă sunt importanţi în formarea
unei legături în dezvoltarea socială, persoana de gen feminin
care asigură îngrijirea copilului nu este singurul factor
esenţial într-o dezvoltare sănătoasă.“ 48
Astfel am putea exclude termenul de abandon
maternal, ca unică formă de abandon care ar putea afecta mica
fiinţă în drumul său către o dezvoltare normală şi am
considera ca unic termen, cel de abandon, înţeles ca formă de
privare a afecţiunii de orice natură.
Un copil, născut şi părăsit în maternitate de către
mama sa, dar declarat şi îngrijit de către tată sau de către orice
alt membru al familiei sale, nu este un copil abandonat.
Una dintre problemele arzătoare care s-ar putea pune,
este dacă am putea considera abandon, lăsarea în grija alt-
cuiva. Dăruirea unui lucru preţios, cu o deosebită semnificaţie
pentru tine, cuiva care care are mijloacele necesare de a-l

48
Ann, Birch, Psihologia dezvoltării, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2000,
pag.72

41
păstra şi îngriji mai bine decât tine, poate fi considerat
abandon? Dacă da, atunci sunt mai multe feluri de abandon,
abandonul din nepăsare, din uitare, din reavoinţă şi abandonul
din iubire.
În accepţiunea idealistă, abandonul nou-născutului în
maternitate este unul din iubire. Sunt mame, care vor tot ce-i
mai bun pentru copiii lor şi acolo, în adâncul sufletului lor
ştiu că nu pot să ofere, de aceea aleg o formă de protecţie
pentru copiii lor, cel mai adesea: adopţia.
Dar, ceea ce ne place să credem nu este întodeauna
realist şi obiectiv, iar abandonul, dacă se produce poate avea
cauze multiple.
Sărăcia, incertitudinea zilei de mâine, lipsa unei
locuinţe, frica de a nu-i putea oferi copilului său, strictul
necesar, poate fi una dintre cauze. Din teama de a nu face mai
mult rău, prin punerea în primejdie a vieţii şi a bunei
dezvoltări a copilului, unele mame renunţă la dreptul lor de
mame asupra copilului. O fac temporar sau definitiv. Acesta
este un abandon din iubire, prin faptul că laşi pe altcineva să
aibă grijă de copilul tău, pentru că vrei ca el să beneficieze de
tot ce-i mai bun.
Aceste mame au în general o stimă de sine foarte
scăzută, nu se simt capabile să-şi asume responsabilităţile
propriei vieţi, şi consideră că nimic din ceea ce oferă nu poate
fi valoros pentru cineva. Aceste trăiri îşi pot avea originea în
copilăria lor, iar cauzele multiple pot fi combătute cu sprijinul
celor apropiaţi sau, de ce nu al statului sau societăţii.
Negarea copilului din partea familiei şi refuzul
sprijinirii mamei, poate fi cea mai comună cauză a abando-
nului nou-născutului în maternitate. Această cauză se poate
întâlni în societăţile tradiţionale în care naşterea unui copil în
afara căsătoriei poate determina considerarea celei care i-a
dat naştere, o paria, iar ruşinea <copilului din flori> ar putea

42
acoperi de ruşine întreaga familie. Se mai întâlneşte şi la
mamele adolescente, care, în concepţia familiei lor, sunt prea
tinere şi ar trebui să-şi termine şcoala sau sunt incapabile să-
şi întreţină pruncul, pentru care nimeni nu vrea să-şi asume
responsabilitatea. Remarcăm în ambele situaţii absenţa
tatălui, care ar putea constitui alături de mamă, un adevărat
sprijin în păstrarea şi îngrijirea copilului.
Tatăl ar putea fi un factor cheie în prevenirea abando-
nului nou-născutului în maternităţi. Conştientizarea acestuia
în asumarea responsabilităţilor de creştere a copilului său,
chiar obligarea acestuia, de către autorităţi, în recunoaşterea
copilului poate determina o scădere a ratei abandonului.
O altă cauză a abandonului este sărăcia, lipsa unui loc
de muncă sau a unei perspective în acest sens, un loc de locuit
impropriu pentru satisfacerea unor nevoi elementare, toate
acestea fac din mediul ambiant un mediu ostil nou-născutului.
Mama poate fi conştientă de acest lucru şi nereuşind pe
moment îndreptarea situaţiei, alege calea care i se pare
abordabilă - abandonul.
Totuşi, sărăcia de cele mai multe ori, este un pretext
uzitat şi şablonat. Nu toate mamele aflate în situaţii de sărăcie
îşi abandonează copii. Sărăcia este relativă, ea poate fi
evaluată în funcţie de perioada în care se trăieşte şi în funcţie
de ce au alţii în comparaţie cu tine. De exemplu, comparativ
cu ce facilităţi de viaţă avem acum, mamele înstărite din Evul
Mediu, trăiau la limita sărăciei, chiar şi în zilele noastre, o
parte din populaţia indiană sau familii întregi din Moldova,
trăiesc într-o sărăcie extremă. Toţi bebeluşii născuţi în aceste
familii riscă să fie abandonaţi?
Lipsa unei educaţii sau lipsa unor informaţii din
partea mamei şi a familiei ei poate constitui o altă cauză a
abandonului. Valorizarea maternităţii, conştientizarea schim-
bării în bine a vieţii datorită educaţiei prin combaterea

43
sărăciei, pot fi elemente care ajută în dezvoltarea încrederii în
propriile capacităţi şi dau o lumină aparte viitorului.
Sunt multe mame care aduc pe lume copii nedoriţi,
neapelând la contracepţie din necunoaştere sau din neglijenţă.
Contracepţia se numără printre marile descoperiri poate chiar
în beneficiul asistenţei sociale. Informaţia oferită mamelor şi
familiilor acestora în privinţa prevenirii unei sarcini nedorite
poate avea consecinţe asupra noastră, a tuturor.
În această privinţă şcoala ocupă un rol deosebit de
important, implicarea acesteia poate ajuta societatea prin
însănătoşirea şi progresul membrilor ei.
Naşterea unui copil cu dizabilităţi poate constitui o
dramă într-o familie care şi-a dorit şi aşteptat copilul. Incapa-
citatea de-l asuma şi de a-l identifica ca fiind copilul dorit, pot
face o familie să renunţe la asumarea responsabilităţii creşteri
lui. Nu este uşor, iar decizia este luată, în general alături de
tată, de familie. Iată că, în orice moment şi orice motiv ar
invoca o mamă, ea nu-şi va abandona copilul, dacă tatăl
copilului sau cei din familia ei o sprijină. „Oricum ar sta
lucrurile, dacă tatăl (sau părinţii, în situaţiile în care mama
este o foarte tânără femeie) ar fi fost prezent şi implicat în
rolul său într-un mod clar, niciuna dintre aceste femei nu
şi-ar fi abandonat copilul. Nu erau la mijloc doar probleme
economice.“ 49
Cunoaşterea adevăratelor cauze ale abandonului ne
poate aduce speranţa găsirii unei soluţii la această problemă.
Asta dacă o considerăm o problemă, pentru că, în general,
inventăm probleme acolo unde soluţiile sunt fireşti şi simple.
O mamă a născut, dar nu vrea sau nu poate să-şi crescă
copilul, o soluţie pentru copil este cuplul iubitor şi doritor
49
Stephanie, Kolly, Cătălina, Rădulescu, Monica, Anghel, Manual de
formare a specialistului în copilăria timpurie, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2009, pag. 72

44
care nu poate concepe un copil, dar vrea să înfieze unul. În
această situaţie avem trei entităţi mulţumite, pe de o parte
mama biologică care s-a degrevat de noi responsabilităţi,
cuplul fericit care s-a întregit şi împlinit cu un nou membru
dispus să accepte şi să ofere dragostea lui şi copilul care va fi
deferit societăţii ca membru integru, fără carenţe afective,
capabil să ofere la rândul lui, dragostea şi ocrotirea sa.
Această manieră simplistă ar putea şi aduce uneori
atât de multe reuşite. Dar, lucrurile se complică atunci când
mama vrea să scape doar temporar de responsabiltăţi, vrea să-l
dea unei familii, dar vrea să-l ia apoi înapoi, copilul nu poate fi
adoptat legal, iar el se confruntă cu un semiabandon. În această
situaţie cine este mama lui? Asistenta maternală care îi oferă
îngrijirea şi ataşamentul de care nevoie, dar o face pentru o
perioadă limitată de timp ca pe o profesie sau mama biolo-
gică, care pe moment este absentă, dar care poate într-o zi o
să fie mamă cu drepturi şi obligaţii depline?
S-au făcut multe studii privind abandonul în materni-
tăţi, unul dintre acestea a fost realizat în 1997, în mai multe
maternităţi din mai multe oraşe, cum ar fi: Braşov, Craiova,
Iaşi, Ploieşti, Oradea, Sibiu şi Bucureşti. Studiul a arătat că,
din totalul de 23.900 copii incluşi în cercetare au fost
abandonaţi 387, ceea ce reprezintă o rată de abandon de 1.61
%. Principalele cauze ale abandonului ţin de profilul mamei,
dar şi copiii prezintă un risc de abandon.
Profilul mamei cu risc de abandon se caracterizează
prin vârsta mică a mamei, starea sa civilă, 312 copii din cei
387 au fost abandonaţi de mame necăsătorite şi nivelul scăzut
de instruire.
„Copilul cu risc crescut de abandon se caracteri-
zează prin greutate mică la naştere, rangul lor la naştere,
astfel, în cazul rromilor se abandonează preferenţial copiii
cu rang înalt, III şi IV, în timp ce în cazul familiilor

45
neaparţinând acestei etnii sunt abandonaţi de obicei copiii
de rang I şi II.“ 50
Poate nu identificarea cauzelor ci combaterea lor ar
putea fi soluţia... Identificarea cauzelor abandonului poate
aduce elaborarea unor măsuri de ameliorare a fenomenului,
dar combaterea lor poate fi un deziderat idealist care ne aduce
într-o societate utopică în care nu ar mai exista pretexte.

3.2 - Efectele abandonului

Teama de abandon, oricât de paradoxal ar fi, este

trăită de oricine, la orice vârstă. Teama de nou, de trecere, de
schimbare a noastră sau a celorlalţi ne poate aduce senti-
mentul de pierdere. Venind într-o lume iubitoare, copii doriţi
sunt şi ei supuşi <angoasei de abandon>.
„Angoasa de abandon îşi are rădăcina în naşterea
propriu-zisă, traumă ce abia acum găseşte spaţiul psihic
pentru a-şi începe elaborarea. Sub semnul acestei trăiri se
produce un prim pas către separarea psihică. Separarea nu
poate fi bruscă asemenea naşterii, ea coincide cu îndelun-
gatul proces de creştere. În cadrul acestuia, copilul are
nevoie de sprijinul afectiv al mamei şi de forţa civilizatoare
a tatălui.“ 51
În cazul abandonului propriu-zis, temerile copilului se
confirmă, el trăieşte o dublă abandonare, resimţind din plin
pentru următorii ani din viaţă, consecinţele unei fapte a cărui
vină şi-o asumă.

50
Coord. Şerban, Ionescu, Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, inter-
venţie, Ed. Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti,
2001, pag. 46
51
Speranţa, Farca, Ce trăieşte copilul şi ce simte mama lui, Ed. Trei,
Bucureşti, 2009, pag. 81

46
 Efectele abandonului la copii sunt identificate cu
privarea de afecţiune şi de stimulare.
De cele mai multe ori, în viaţă, avem nevoie de
răspunsuri tranşante, vrem să ştim ce înfruntăm, chiar dacă
nu ne place, iar o situaţie incertă poate face unui copil mult
rău. Pierderea unui timp preţios în aşteptarea unui viitor cert
se poate transforma într-o pierdere irecuperabilă, iar asistenţii
sociali ar trebui să se confrunte în munca lor cu factorul timp.
În primele luni ale vieţii bebeluşul are nevoie de
stimulare şi de căldura umană, de o figură maternă statornică
asupra căreia să-şi reverse întreaga afecţiune. De obicei,
mamele cu risc de abandon pleacă şi lasă copilul în mater-
nitate în grija personalului medical, personal în atribuţiile şi
în competenţa căruia nu intră dezvoltarea unei relaţii de
ataşament cu puiul părăsit de mama sa. „Copilul vrea să
creadă că persoana în care el a investit ataşament este
prezentă atât fizic cât şi psihic, totuşi, dacă această persoană
este prezentă fizic, dar nu şi emoţional, acest lucru poate
cauza anxietate şi stres, la fel ca la un copil abandonat şi
fizic.“ 52
În primele patru luni, copilul îşi <caută> mama, nu o
percepe pe aceasta ca fiind o persoană distinctă de persoana
lui, el are nevoie de hrană, îngrijire şi mai ales de mediul
securizant al braţelor mamei lui, o asemenea carenţă poate
provoca protestele micuţei fiinţe, ea va plânge şi nu i se va
răspunde, acest lucru provoacă o mare suferinţă care nu va
rămâne fără urmări. Zâmbetul unui copil va rămâne fără
obiect.
„Când noi suntem născuţi ne aflăm într-o postură
mult mai la voia întâmplării, comparativ cu maimuţele, de
52
David, Howe, Marian Brandon, Attachment Theory, Child
Maltreatment and Family Support, Ed. Palgrave, Hampshire, 1999,
pag.14

47
exemplu. Nu numai că suntem prea slabi pentru a ne agăţa,
dar nici nu avem ceva de care să ne agăţăm. Deposedaţi de
orice mijloace mecanice care să ne asigure contactul strâns
cu mamele, trebuie să ne bazăm în întregime pe semnalele de
stimulare maternă. Putem să ţipăm până la epuizare pentru
a atrage atenţia părinţilor, dar, odată dobândită, trebuie să
mai facem ceva pentru a o menţine. Puiul de cimpanzeu ţipă
pentru a atrage atenţia la fel ca şi noi. Mama se repede spre
el şi îl ia în braţe. Instantaneu puiul se agaţă din nou, noi nu
o mai putem face. Acesta este momentul în care noi avem
nevoie de un înlocuitor al agăţatului, un gen de semnal care
să o răsplătească pe mamă şi să o facă să vrea să stea cu noi.
Semnalul pe care îl folosim este zâmbetul.“ 53
Iată că, natura a pregătit emoţional şi fizic, nu numai
mama ci şi copilul pentru supravieţuire, dar şi pentru a fi iubit.
Zâmbetul unui copil poate trezi în fiecare sentimente nedefi-
nite şi poate determina comportamente de responsabilizare şi
mulţumire. Uneori aceste comportamente nu se manifestă la
unii dintre noi, dar ele sigur există în stare latentă, gata să fie
descoperite odată cu înţelegerea şi acceptarea vieţii cu bune
şi cu rele.
Cercetătorul austriac, Konrad Lorenz, a studiat dez-
voltarea ataşamentului, fenomenul de imprinting, la bobocii
de gâşte, corelându-l mai târziu cu dezvoltarea ataşamentului
la puiul de om. „Dacă un biet pui de raţă sau de gâscă,
capabil să se hrănească de unul singur la cel mult două ore
după ce iese din ou, are o nevoie atât de intensă să stabi-
lească relaţii <afectiv-productive> cu un adult, încât poate
lua orice formă mişcătoare drept obiectul afectivităţii sale,
înseamnă că toată grija obsesivă pentru <binele> digestiv şi
pur fizic al puiului nostru este o grijă disproporţionată şi

53
Desmond, Morris, Maimuţa goală, Ed. Art, Bucureşti, 2008, pag.141

48
până la urmă dăunătoare. Un <pui uman> are cu mult mai
multă nevoie de confort psihic decât unul de raţă. Creierul
său nu are la naştere acelaşi grad de dezvoltare psihofizio-
logică pe care-l are creierul unui pui de gâscă. Mai puţină
informaţie fixată genetic şi mai mult de învăţat prin
experienţă individuală. E timpul să înţelegem că pentru un
pui, fie el chiar şi de om sau mai ales de om, afecţiunea,
presupunând implicit comunicarea permanentă cu adultul
<responsabil>, este mult mai de preţ decât hrana şi
afectivitatea contra cronometru.“ 54
Astfel că, privat de sentimentele şi stimularea indis-
pensabile unei dezvoltări adecvate, timp de mai multe luni,
puiul de om se resimte şi prezintă mai târziu carenţe în
dezvoltarea sa normală fizică şi psihică.
„Din mai multe raţiuni, copilul care este abandonat
poate fi încadrat în categoria de copil neglijat. Spitalizarea
îndelungată în colectivitatea reprezentată de maternitate
determină un retard de instituţionalizare. Programul acestor
instituţii nu este adecvat pentru vârsta copilului, acesta nu
este stimulat corespunzător. Ca rezultat al acestei con-
juncturi apare o dezvoltare mintală neconcordantă cu vârsta
copilului care este considerat în mod eronat ca având un
handicap.“ 55
Copilul abandonat la naştere poate avea pentru viaţa sa,
în cadrul legislaţiei actuale trei alternative, prima ar fi ca mama
biologică să regândească situaţia şi decizia sa şi să-şi asume
responsabilitatea creşterii copilului său, a doua variantă ar fi
plasamentul pentru o perioadă unui asistent maternal, instruit

54
Carmen, Strungaru, Rainer Schubert, editori, Ce putem afla despre om
de la gâşte?, Ed. Polirom, 2005, pag.72
55
Coord. Şerban, Ionescu, Copilul malratat Evaluare, prevenire, inter-
venţie, Ed. Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti,
2001, pag. 46

49
pentru a-i oferi condiţiile unei bune dezvoltări fizice şi psihice
copilului, iar a treia variantă o reprezintă adopţia. Toate aceste
trei alternative conferă copilului un start bun în viaţă, având
posibilitatea să recupereze cele câteva luni în care le-a stat în
maternitate. Dar, sunt cazuri particulare în care copilul sensibil
sau cel cu o dizabilitate ar putea fi afectat ireversibil.
Instituţionalizarea copiilor proveniţi de la asistenţi
maternali, ai căror părinţi i-au abandonat a doua oară, ar putea
fi deasemenea afectaţi. Dacă am putea considera un copil
abandonat un copil neglijat, el ar putea fi considerat la fel de
bine şi un copil abuzat, maltratat, prin privarea unei vieţi
asemănătoare celorlalţi copii, care să le confere o normalitate
fizică şi pshică. Aşadar consecinţele acestui act, de abandon
duce la afectarea vieţii de adult.
„Scanarea creierului unor copii maltrataţi au relevat
unele anormalităţi, care ar putea fi produse în urma expe-
rienţelor abuzive şi care ar putea duce, spun experţii, la
comportamentul criminal.“ 56
Când ne gândim la abandon, incriminăm mama şi
familia acesteia dar, consecinţele faptelor ei se răsfrâng nu
numai asupra copilului, ci şi asupra ei. Trăim într-o societate,
care indiferent de gradul său de cultură, condamnă abandonul
copilului, iar modificările survenite în psihicul şi fizicul unei
femei care a născut, natura pregătind-o pentru a avea grijă de
puiul ei, pot determina consecinţe nefaste pentru mamă mai
târziu. Regretul, se va cuibări, într-o zi pe nesimţite şi-şi va
arăta o faţă nevăzută şi neştiută de femeia care a renunţat la
rolul său de mamă. Va suferi, va recunoaşte şi îşi va exprima
regretul, sau nu va recunoaşte nici sieşi dar, cu siguranţă cei
din jurul ei vor simţi că lucrurile ar fi putut sta altfel.

56
Elizabeth, Bartholet, Nobody⁾s Children, Ed. Beacon Press, Boston,
1999, pag. 95

50
 Din perspectiva copilului abandonat, destinul îi va
rezerva experienţa vieţii, va putea întâlni oameni care să-l
iubească şi să-l ajute, va intra într-un sistem care-i va fi
favorabil sau nu, va iubi, va fi normal sau va suferi rănind la
rândul lui.
„Pentru a face faţă fricii de a nu rămâne singuri,
copiii caută ceea ce psihanalista pediatru Margaret Mahler
numeşte <baze sigure>, oameni care îi dau copilului un
sentiment de siguranţă şi securitate. Înainte să o pornească
pe cont propriu, înainte de a fi capabili să funcţioneze
independent, copiii au nevoie să ştie că există oameni în
lumea lor pe care se pot baza. Fără aceste <baze sigure>,
fără ancore umane, lumea este un loc înspăimântător şi
imprevizibil.“ 57
De aceea să nu ne mirăm când întâlnim în jurul nostru
copii fără încredere. Copii, care la rândul lor, vor oferi lumii
ceea ce li s-a dat. Stoparea cercului vicios în care intrăm
adeseori poate avea un rol major în normalizarea şi renaşterea
vieţii semenilor noştri.

57
Sheldon, Cashdan, Vrăjitoarea trebuie să moară, Ed. Trei, Bucureşti,
2009, pag. 77

51
 Capitolul 4 – Metodologia cercetării

Pentru a aprofunda în detaliu o problemă psiho-

socială este necesar a te apleca spre individ nu spre mase. Ce
le determină pe unele mame să-şi abandoneze copilul, după
naştere? Dincolo de lipsurile materiale, de situaţia grea
familială, unele mame găsesc resurse în sufletul lor să
păstreze copilul lângă ele, altele nu. Care este oare adevăratul
motiv? Poate dacă am şti răspunsul, am şti să le îndrumăm
pentru a lua cea mai bună decizie pentru copilul lor, am şti să
le consiliem, să le ajutăm să-şi acceseze resursele şi să meargă
mai departe împăcate. Un chestionar neutru, o statistică
sterilă nu ar putea elucida adevăratele motive pentru care o
mamă hotărăşte să renunţe, chiar şi pentru o perioadă la
copilul ei nou-născut. Apropierea unui suflet de alt suflet ar
putea face să dezvăluie, universul complex al trăirilor umane
şi-ar aduce o lumină în înţelegerea abandonului.
Am abordat studiul cazurilor sociale printr-o
cercetare-acţiune, datorită faptului că cercetarea şi intervenţia
sunt strâns legate. De asemenea profesia de psiholog presu-
pune transformare, implicare pentru ca beneficiarul să-şi
elucideze obiectivele şi să fie capabil să-şi asume responsa-
bilitatea propriei vieţi. „În practică, metoda acţiune-cerce-
tare este mai mult decât o simplă combinaţie a cercetării
fundamentale cu cea aplicativă. Ea generează cunoştinţe prin
studiul schimbării, bazându-se pe maxima <dacă vrei să
înţelegi un fenomen, încearcă să-l schimbi>.“ 58

58
Adriana, Băban, Metodologia cercetării calitative, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag.81

52
 Pentru cercetare am ales ca metodă studiul de caz.
„Un studiu de caz este generator de ipoteză, ajută la
sugerarea unei direcţii de studiu, poate crea condiţiile pentru
aprofundarea unei anumite probleme.“ 59
În selectarea designului m-am bazat pe raţiunea că un
design de cazuri multiple poate conduce la o concluzie cu o
capacitate mai mare de generalizare decât un studiu de caz
individual.
În foarte multe cazuri psihologul și asistentul social
este pus în faţa multor probleme şi dileme pe care trebuie să
le clarifice la nivel individual. Fiecare caz aduce cu sine noi
ipoteze, care merită atenţia unei cercetări.
În accepţiunea studiului meu, utilă îmi este opţiunea
făcută de mamă, în timpul sarcinii sau după naştere, privi-
toare la păstrarea copilului, dar pentru înţelegerea adevăratei
cauze de abandon al copilului, mama trebuia informată şi
consiliată pentru a cunoaşte şi a opta în deplină cunoştiinţă
asupra deciziei sale. Este posibil ca mama însăşi să nu-şi
recunoască adevăratul motiv pentru care ia decizia de părăsire
a copilului său în maternitate. Dacă se intervine şi ea recu-
noaşte alternative şi soluţii la problemele invocate, dar
decizia rămâne, atunci motivul invocat se transformă în
pretext, iar cunoaşterea adevăratei cauze ar putea fi soluţia la
găsirea de răspunsuri.
Informaţiile le-am strâns prin studiul documentelor
puse la dispoziţie de către DGASPC sector 6, Bucureşti şi
prin convorbiri cu norme fixate parţial, dirijate.
Analiza documentelor este o metodă folosită comple-
mentar interviului şi aşa cum spunea Petru Iluţ „oamenii, în
viaţa de zi cu zi, nu numai că produc inevitabil documente, în
sens larg, adică lasă continuu urme ale activităţii lor, dar la

59
Robert, K., Yin, Studiul de caz, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, pag. 30

53
modul spontan le şi analizează şi interpretează. Practica
socială cunoaşte, în acelaşi timp şi modalităţi mai sistematice
de studiu al documentelor. Aproape necontenit suntem
judecaţi şi apreciaţi - informal şi instituţional - prin ceea ce
producem.“ 60
Convorbirea dirijată, cu norme fixate parţial „este o
convorbire în care se pun întrebările în mod deschis şi la
momentul potrivit al relatării făcute de client. Acest tip de
convorbire are avantaje preluate de la ambele tipuri, cel cu
norme fixate şi cel liber. Ea permite să se pună întrebări ce
vizează anumite subiecte şi, în acelaşi timp, întrebările sunt
puse mai deschis decât în convorbirea cu norme fixate.
Aceste convorbiri cu norme fixate parţial sunt foarte potrivite
atunci când se doreşte compararea informaţiilor între mai
multe persoane şi, în acelaşi timp, se doreşte înţelegerea
trăirilor fiecăreia dintre ele.“ 61
Aplicarea genogramei fiecărei beneficiare a facilitat
aplicarea întrebărilor, creând un cadru confortabil pentru
explorarea sentimentelor şi obţinerea informaţiilor. Clientul
este încurajat în a-şi spune povestea, oferind detali preţioase
psihologului despre familia sa, planurile sale de viitor şi
sentimentele sale.
„Genograma reprezintă o diagramă similară arbo-
relui genealogic şi este indicată pentru descrierea relaţiilor
intergeneraţionale dintr-o familie, natura grafică a acestui
instrument îi reliefează utilitatea, întrucât cu ajutorul unor
coduri se exprimă schematic relaţii interindividuale cu
relevanţă pentru istoricul social.“ 62

60
Petru, Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi,
1997, pag.134
61
Leslie, Tutty, Michael, Rothery, Cecetarea calitativă în asistenţă
socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, pag.66
62
Vasile, Miftode, coord., Dimensiuni ale asistenţei sociale, Ed. Eidos,

54
 Interviul semistructurat l-am aplicat înainte şi după
consilierea şi informarea mamei de către asistentul social,
pentru a compara decizia mamei înainte de a cunoaşte opţiunile
sale şi după. Astfel am plecat de la premiza că principala cauză
a abandonului nou-născutului în maternitate este lipsa
informaţiei şi confuzia mamei privitoare la ajutorul pe care îl
poate oferi statul şi organizaţiile non-guvernamentale.

Tema studiului:
Mamele aflate în situaţii de risc de abandon al nou-
născutului în maternitate.

Obiectivele studiului:
Aflarea, dincolo de aparenţe, a motivelor reale care le
determină pe unele femei să-şi abandoneze copilul în
maternitate.

Metoda folosită:
Studiul de caz explorativ.

Întrebarea cercetării:
Care sunt motivele pentru care unele mame îşi
abandonează copii în maternitate?

Operaţionalizarea conceptelor din întrebare:

Abandon – părăsire, dezinteres, lăsarea în grija
statului de către părinte a copilului său, încălcând regulile
morale şi obligaţiile materiale faţă de acel copil.
Risc de abandon - favorizarea prin existenţa anumitor
situaţii de viaţă a părăsirii de către un părinte a copilului său
în maternitate.

Botoşani, 1995, pag. 229

55
 Maternitate – spital care asigură asistenţa medicală a
femeii gravide.
Mamă – femeie care dă naştere unui copil.
Tehniciile folosite:

Interviul semistructurat sau conversaţia dirijată prin

inserarea întrebărilor cheie în întocmirea genogramei.
Studiul documentelor.

Criteriile de selecţie a cazurilor:

Cazuri selectate pe criterii de oportunitate, sunt cazuri
selectate în perioada octombrie 2011-decembrie 2011 din
”Maternitatea Giulești” Bucureşti, sector 6.
Cazuri tipice-mame aflate în situaţii de risc, care-şi
manifestă dorinţa de a renunţa la copil în maternitate.

Mențiune:
Toate numele folosite în studiile de caz sunt fictive.

56
 Studiu de caz I

Sorina Ionescu – 16 ani, mama copilului Felicia

Ocupaţie – elevă
Felicia Ionescu – nou-născutul Sorinei Ionescu
Tatăl – 32 ani, Sorina refuză reluarea oricărei legături
cu acesta
Ocupaţie – muncitor pe şantier
Maria Ionescu – 34 ani, mama Sorinei Ionescu
Ocupaţie – muncitoare la o vulcanizare
Ana Ionescu – 63 ani, bunica Sorinei Ionescu
Sorina este o adolescentă, în vârstă de 16 ani care a
dat naştere unei fetiţe normale şi sănătoase. A intrat în atenţia
asistenţei sociale la maternitate, când i-a spus doctorului că
ea nu vrea să păstreze copilul.

Prezentarea problemelor identificate de către psiholog și

asistentul social:
Dezinteresul emoțional al mamei fată de copil.
Întreruperea cursurilor școlare la liceu.
Condițiile precare de locuit.
Lipsa actelor de identitate a tuturor membrilor familiei.

Prezentarea problemelor identificate de către persoanele

implicate:
Lipsa banilor.
Lipsa unui domiciliu stabil.

Istoricul cazului:
Sorina a avut un parcurs lin al vieţii, cu note bune la
şcoala generală, cu multe lipsuri, dar cu mama și bunica alături.

57
 Spunea că tatăl ei a vrut s-o ia pe mama de nevastă,
dar n-a fost să fie, s-au despărţit și mama ei a mai facut un
copil, fratele ei de acasă cu alt bărbat.
A intrat la un liceu bun, dar s-a împrietenit cu o colegă
care, spunea ea, avea probleme acasă. Au fugit amândouă la
prietenul ei, undeva prin Călăraşi, şi acolo l-a întâlnit pe el,
tatăl copilului. „L-a luat pentru că toţi spuneau ca-i un baiat
bun şi-o s-o ducă bine.“ Nu i-a păsat că-i căsătorit, cu doi
copii, dragostea era mare şi-apoi, nevasta îi era plecată în
Spania, iar cei doi copii erau la bunici.
A dus-o bine o perioadă, ea era acasă, iar el mai
muncea din când în când la drumuri şi poduri, până când a
rămas însărcinată, avea doar 16 ani. El n-a vrut copilul, i-a
dat 200 lei să meargă în oraş să avorteze. Nu i-a ajuns banii
pentru avort, în schimb, a venit acasă la mama şi la bunica
fără să scoată niciun cuvânt despre sarcină. I-a fost rușine.
Bunica a aflat prima de sarcină, mama mult mai târziu.
Relațiile dintre cele două au fost distante, au evoluat în relații
conflictuale, urmând ca certurile să se stingă treptat înăbușite
de bunică, revenind apoi, din nou, la o indiferență aparentă.
Când i-a venit sorocul a născut fără nicio problemă o
fetiţă sănătoasă de care nu vrea să vorbească. A văzut-o o
singură dată, şi atunci pentru că o asistentă i-a adus-o.
Medicul i-a dat pastile pentru întreruperea lactaţiei,
pentru că ea i-a zis că vrea să-şi dea fetiţa spre adoptie, nici nu
se punea problema s-o ia acasă. Spune că n-are condiţii, că vrea
să-şi continue viaţa, vrea să meargă la liceu sau să se angajeze,
vrea să facă bani pentru familia ei, familia ei de origine.
Această familie avea condiţii de locuit precare. Stăteau
toţi patru, bunica, mama, fiica şi fiul într-o singură cameră,
unde se şi gătea. Nu aveau sală de baie, dar nici apă. Apa o
cărau cu bidoanele de la o cişmea. Mai rău era iarna când apa
îngheţa şi erau nevoiţi să ceară patronului câteva sticle să le

58
ajungă pentru băut şi mâncare.
Bunica spunea că erau <oameni normali>, aveau o
casă, dar datoriile şi lipsa banilor i-a determinat să se
împrumute la cămătari. N-au mai reuşit să-şi achite datoria
plus dobânda şi şi-au pierdut casa. <Noroc> că fiica s-a
angajat, ca vopsitor la o vulcanizare, este adevărat, cu un
salariu foarte mic. Patronul s-a îndurat de ei şi îi tolerează
într-o anexă a firmei, totuşi le este frică pentru că oricând
poate să se răzgândească şi să-i dea afară.
Bunica are trei copii, dar de cea mare nu mai ştie
nimic, s-a măritat şi nu ştie unde s-a dus, băiatul ei este plecat
la muncă, în Grecia, dar nu le trimite nimic. Fata cea mică,
care stă cu ea are doi copii, Sorina, mămica adolescent şi un
băieţel în clasa a V-a.
Bunica este o femeie al cărui glas se face auzit în
familie. Nepoata și fiica îi acceptă sugestiile și tot ceea ce se
întâmplă în familie este trecut prin filtrul ei.
A avut un singur bărbat, spune ea cam molâu, „dar pe
morți trebuie să-i vorbești de bine“. Soțul ei a murit la scurt
timp după ce a născut cel de-al treilea copil, într-un accident
de mașină. Cei trei copii au crescut practic fără tată deoarece
decesul s-a produs când copilul cel mare avea patru ani. Din
spusele bunicii tatăl era mai mereu absent.
Bunica este împăcată cu ideea că bebeluşul va fi
adoptat, nu o să se răzgândească, ea însăşi a fost adoptată şi a
dus-o foarte bine, iar în privinţa nepoatei consideră că nu-i
altă soluţie, Sorina trebuie să-şi termine şcoala, iar ei nu au
unde să-ngrijească un copil, în plus, spune, ţine foarte mult la
reputaţie, cât timp Sorina era în ultimele luni de sarcină a
ţinut-o numai în casă, nimeni n-a ştiut că ea e gravidă.
Sorina are 16 ani, este minoră şi are, după spusele ei,
mari planuri de viitor. Copilului i-ar fi mai bine într-o familie
stabilă cu posibilităţi să-l crească, iar ea şi-a învăţat lecţia.

59
Punctele slabe ale familiei:
Familia nu are condiţii de locuit satisfăcătoare.
Tatăl copilului neagă paternitatea.
Bunica şi mama nu au buletinul valabil, iar Sorina nu
a avut buletin niciodată.
Nu au aplicat şi nici nu au beneficiat de prestaţii şi
servicii sociale.
Între membri familiei nu mai există o relație bazată pe
încredere.
Sorina nu este ferm convinsă de utilitatea reînceperii
cursurilor la liceu.
Mama copilului precum și familia acesteia prezintă
dezinteres față de copil.

Nevoile copilului:
Declararea acestuia de către mamă la primărie, în
termenul impus de lege-15 zile.
Asigurarea asistenţei medicale, a laptelui, a vaccinurilor
şi a strictului necesar pentru un bebeluş până la integrarea
acestuia într-o formă de protecţie.

Resursele familiei:
Relaţia bună şi solidă din trecut dintre membrii
familiei ar putea fi o resursă pentru reconsolidarea unei noi
relaţii bazate pe respect reciproc şi întrajutorare.
Hotărârea fermă a întregii familii pentru a semna
pentru adopția legală a copilului, rezultând astfel o situație
clară în favoarea copilului, acesta intrând astfel de timpuriu
în grija unei familii, favorizându-i dezvoltarea psihică
corespunzătoare.
Neexmatricularea Sorinei de la liceu îi dă posibilitatea
acesteia la continuarea studiilor şi la obţinerea indemnizaţiei
pentru creşterea copilului, dacă păstrează copilul.

60
 Bebeluşul este sănătos şi normal.
Mama Sorinei lucrează şi beneficiază de un salariu,
iar bunica este îndrumată pentru întocmirea dosarului de
pensionare.

Obiective:
Acestea vor fi stabilite în acord cu beneficiarii şi
urmăresc, în primul rând, interesul superior al copilului.

Putem avea:
1. Prevenirea separării copilului de mama sa prin
acordarea de servicii psihologice și sociale.
2. Reintegrarea copilului în familia biologică, din
asistenţă maternală, dacă mama biologică îşi
asumă responsabilitatea creşterii lui.
3. Reintegrarea mamei în sistemul de învăţământ
prin reluarea cursurilor şi absolvirea liceului.
4. Adopţia copilului, ca finalitate a planului de
intervenţie personalizat, în cazul în care mama
optează pentru această formă de protecţie.

Pentru ca mama să fie capabilă să ia decizia potrivită

pentru ea şi copilul ei este necesar ca ea să fie informată,
consiliată în privinţa drepturilor şi opţiunilor pe care le are.
Se întocmeşte planul de servicii psihologice și sociale
de care familia ar putea beneficia în cazul asumării
responsabilităţii creşterii copilului.
În cazul în care, bebeluşul intră în sistemul de
asistenţă maternală, se urmăreşte, pe cât posibil, limitarea
perioadei de şedere a copilului în această formă de protecţie.
Nu este uitată nici familia biologică, chiar dacă aceasta
optează pentru o formă de protecţie a copilului, respectiv
plasarea la un asistent maternal şi apoi adopţia.

61
 Aceasta este îndrumată pentru obţinerea actelor şi
aplicarea pentru prestaţii şi servicii sociale cuvenite, consi-
liere şi pentru mamă sprijin în vederea terminării studiilor,
printr-o colaborare eficientă DGASPC şi Şcoală.
În scopul prevenirii separării mamei de copil se
organizează un plan care cuprinde prestaţii şi servicii psiholo-
gice și sociale de care poate beneficia familia biologică şi
copilul.
Aceasta poate opta pentru îndeplinirea acestuia sau
încredinţarea copilului într-o măsură de plasament.

Notă: DGASPC - Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi

Protecţia Copilului
SASFC - Serviciul de Asistenţă Socială a Familiei şi
Copilului
APS - Agenţia pentru Prestaţii Sociale
SPCSCF - Serviciul Prevenire, Consiliere şi Sprijin pentru
Copil şi Familie
AMP - Asistent maternal profesionist
CM - Centru maternal

62
 Servicii psihologice și sociale pentru familie
Tipul Instituţia Perioada de Responsabil de
Obiective generale Data începerii
serviciului responsabilă desfăşurare inervenţie
Consiliere în SPCSCF - îndrumare în vederea din momentul 2 luni - responsabilul de
vederea obţinerii actelor de solicitării caz.
prevenirii identitate valide; sprijinului. - Ionescu Maria şi
separării - declararea nou- Ionescu Sorina.
copilului de născutului;
familie. - îndrumare în vederea
solicitării drepturilor
cuplului mama-copil şi
depunerea dosarelor;
- prezentarea
condiţilor de admisie
în Centru Maternal
"Sf. Andrei" sau a
altor centre.
Consiliere - medicul de - menţinerea stării de de la naştere permanent - doamna Ionescu
medicală familie, sănătate, până la Maria,
- SPCSCF - respectarea închiderea - responsabilul de
recomandărilor cazului caz,
medicale, - medicul de familie,
- sprijinirea şi - Ionescu Sorina.
informarea mamei cu
privire la îngrijirea
unui nou-născut
63
 Tipul Instituţia Perioada de Responsabil de
Obiective generale Data începerii
serviciului responsabilă desfăşurare inervenţie
Consiliere SPCSCF efectuarea botezului. după naştere - responsabilul de
socială caz,
- familia copilului.
Consiliere SPCSCF consiliere şi suport 3 luni - responsabilul de
psihologică psihologic pentru caz,
susţinerea mamei pe - psihologul.
perioada lăuziei.
Educaţie formală SPCSCF încurajarea tinerei - responsabilul de caz
şi non-formală pentru continuarea - Ionescu Sorina
cursurilor şcolare.

64
 Servicii psihologice si sociale pentru copil
Tipul Instituţia Perioada de Responsabil de
Obiective generale Data începerii
serviciului responsabilă desfăşurare intervenţie
Sănătate - medicul pediatru, - înscrierea nou- de la naşterea 3 luni - medicul de
- familia, născutului pe lista unui copilului familie,
- SPCSCF. medic de familie şi -responsabilul de
respectarea caz.
recomandărilor
medicale ori de câte ori
se impune;
- efectuarea
vaccinurilor.
Educaţie SPCSCF - sprijinirea mamei în de la naşterea 3 luni responsabilul de
formală şi vederea cunoaşterii copilului caz.
non-formală particularităţiilor
fiecărei etape de vârstă
a nou-născutului;
- acordarea sprijinului
în vedera optimizării
relaţiei. părinte-copil.

65
Finalitatea cazului:
În urma consilierii mamei și a familiei acesteia,
precum si a alternativelor propuse de psiholog si asistentul
social, familia si mama au ales ca măsură de protectie pentru
copil plasarea acestuia la o familie adoptivă.
Adopţia se finalizează printr-o decizie a instanţei
devenită definitivă şi irevocabilă, după împlinirea mamei a
vârstei majoratului, când legal este îndreptătită a lua decizii
pentru ea și copilul ei.

Trimitere Anexa 1 – Genograma

Anexa 6 – Legenda

66
 Studiu de caz II

Corina Dragomir – 21 ani, mama copilului nou-născut

Valentina
Ocupaţie – casnică
Valentina Dragomir – nou-născutul Corinei Dragomir
Tatăl copilului – necunoscut, mama spune că acesta
nu vrea să recunoască copilul
Cristina Dragomir – 48 ani, mama Corinei Dragomir
Ocupaţie – muncitoare la o fabrică de ciocolată
Narcisa Dragomir – 30 ani sora Corinei Dragomir
Ocupaţie – muncitoare la o fabrică de ciocolată
Odată cu internarea Corinei în maternitate şi naşterea
fetiţei, mama acesteia, Valentina, a contactat serviciul social
şi a cerut o măsură de protecţie pentru nou-născut, afirmând
că n-o primeşte acasă cu fetiţa pe fiica sa.

Prezentarea problemelor identificate de către psiholog şi

asistentul social:
Tatăl nu recunoaşte copilul şi a ameninţat-o pe mamă.
Familia acesteia nu doreşte să o primească acasă
împreună cu fetiţa.
Corina a terminat doar opt clase.

Prezentarea problemelor identificate de către persoanele

implicate:
Lipsa recunoaşterii paternităţii de către tatăl copilului.
Lipsa sprijinului familiei. Mama şi sora ei primind-o
acasă doar fără copil.

67
Istoricul cazului:
Corina este fiica cea mică a Valentinei. Aceasta are
un băiat de 32 de ani dintr-o primă relaţie şi două fiice dintr-
o căsătorie destrămată acum cinci ani. În urma divorţului a
pierdut casa şi s-au mutat cu restul de bani rămaşi din
vânzarea apartamentului într-o garsonieră cu baia comună, pe
hol şi fără curent. Valentina a lucrat o perioadă ca vânzătoare
într-un magazin, acum lucrează împreună cu fiica sa cea mare
la o fabrică de ciocolată. Corina a lucrat şi ea acolo timp de
trei luni dar a fost concediată. Pe tatăl copilului l-a cunoscut
printr-un vecin. Au <vorbit> două luni, nu ştie unde stă, dar
s-au întâlnit întâmplător şi i-a spus că este însărcinată. Acesta
a negat vehement că ar fi copilul lui.
Relaţia Valentinei cu primul copil, cu Marius, este
conflictuală. Acesta este căsătorit, are doi copii şi locuieşte
într-un apartament închiriat.
Cu fostul soţ nu mai păstrează legătura Valentina, nici
ea nici copiii ei. În schimb se înţelege bine cu fiica sa cea
mare, care urmează să se căsătorească şi să se mute acasă la
viitorul său soţ.
Relaţia Corinei cu mama şi sora sa este conflictuală,
Corina mai vorbeşte din când în când cu fratele său. Din clasa
a VIII-a nu s-a mai dus la şcoală.
Școala a abandonat-o pentru că nu a intrat la liceul pe
care-l vroia. A acumulat foarte multe absențe, apoi i s-a părut
inutil să se ducă. Totul s-a petrecut după divorțul părinților.
Nu recunoaște legătura dintre abandonul școlar și
divorț, dar recunoaște că i-a fost greu. Mutarea, mama mereu
supărată, absențele tatălui pe care-l adora, toate astea au
afectat-o.
Cu mama și sora ei nu se mai înțelege. Spune că a
încercat să-și găsească o alinare într-o relație amoroasă, dar
și el s-a dovedit un prefăcut.

68
 Nu vrea să-și lase fetița în grija statului, dar dacă nu
este ajutată acceptă o soluție provizorie. Nu acceptă ideea
adopției, nu vrea să renunțe definitiv la copil.
Mama și sora ei spun despre ea că nu este în stare să
fie stabilă și pentru asta aduc și argumentele lor: nu a reușit
să termine școala, a fost și ea angajată la fabrica de ciocolată,
dar nu a reușit să stea mai mult de trei luni. Până și eșecul
relației cu tatăl copilului i se atribuie tot ei.
În această familie s-au format două tabere, pe de o
parte mama cu fiica cea mare și pe de altă parte fiica cea mică,
căreia i s-a alăturat, contrabalasând puterea, și nepoata.
Astfel, Corina nu are voie să se întoarcă acasă decât singură,
cea mică fiind percepută ca o amenințare.
Corina spune că nu a făcut avort pentru că a sperat
până în ultima clipă că tatăl copilului se va întoarce la ea și o
va accepta și pe ea și pe fetiță.
Punctele slabe ale familiei:
Relaţiile conflictuale dintre membrii familiei.
Respingerea nou-născutului de către familia mamei.
Stima de sine scăzută a Corinei.

Nevoile copilului:
Declararea acestuia de către mamă la primărie, în
termenul impus de lege-15 zile.
Asigurarea asistenţei medicale, a laptelui, a vaccinurilor
şi a strictului necesar pentru un bebeluş până la integrarea
acestuia într-o formă de protecţie.

Resursele familiei:
Mama, Corina, doreşte asumarea responsabilităţii
creşterii copilului.
Corina manifestă interes şi ataşament faţă de copilul ei.

69
 Corina doreşte să-şi continue studiile, dar crede că nu
mai este posibil şi îi este ruşine.

Obiective:
Acestea vor fi stabilite în acord cu beneficiarii şi
urmăresc, în primul rând, interesul superior al copilului.
Putem avea:
Prevenirea separării copilului de mama sa prin
consiliere psihologică, acordarea de prestaţii şi servicii
sociale, integrarea cuplului mamă-copil în familia mamei prin
medierea conflictului între fiică şi mama sa.
Internarea mamei împreună cu fetiţa într-un centru
maternal unde îşi poate dezvolta abilităţile maternale şi
reglementa situaţia familială.
Un alt obiectiv care nu depinde de decizia mamei
referitoare la copilul său este conştientizarea mamei de
utilitatea continuării studiilor.
În scopul prevenirii separării mamei de copil se
organizează un plan de către echipa de intervenție formată din
psiholog și asistentul social care cuprinde servicii psihologice
și sociale de care poate beneficia mama şi copilul. Aceasta
poate opta pentru îndeplinirea acestuia şi integrarea copilului
în familia sa sau va putea beneficia de o măsură de protecţie
prin internarea într-un centru maternal.

70
 Servicii psihologice și sociale pentru mamă

Tipul Instituţia Perioada de Responsabil de

Obiective generale Data începerii
serviciului responsabilă desfăşurare inervenţie
Consiliere SPCSCF - declararea nou-născutului, din momentul 4 luni - responsabilul de caz,
în vederea - susţinerea creşterii şi solicitării - şi Corina Dragomir
prevenirii îngrijirii copilului, sprijinului
separării - informarea mamei cu
copilului privire la condiţiile de
de familie internare în centrul
maternal.
Consiliere medicul de - menţinerea stării de de la naştere permanent - doamna Corina
medicală familie, sănătate, până la Dragomir,
SPCSCF - respectarea recomandărilor închiderea - Responsabilul de
medicale, cazului caz,
- sprijinirea şi informarea - medicul de familie.
mamei cu privire la
îngrijirea unui nou-născut
- informarea mamei privind
măsurile de contracepţie
Consiliere SPCSCF - efectuarea botezului, după naştere - responsabilul de caz,
socială - informarea mamei - doamna Corina
copilului cu privire la Dragomir
serviciile de care poate
beneficia,
- dezvoltarea abilităţiilor

71
 Tipul Instituţia Perioada de Responsabil de
Obiective generale Data începerii
serviciului responsabilă desfăşurare inervenţie
parentale,
- îndrumarea mamei în
vederea depunerii actelor
necesare obţinerii
drepturilor,
- reintegrarea mamei în
sistemul de învăţământ prin
reluarea cursurilor şi
absolvirea liceului.
Consiliere SPCSCF consiliere şi suport 3 luni - responsabilul de caz,
psihologică psihologic pentru susţinerea - psihologul
mamei pe perioada lăuziei

72
 Servicii psihologice și sociale pentru copil
Tipul Instituţia Data Perioada de Responsabil de
Obiective generale
serviciului responsabilă începerii desfăşurare intervenţie
Sănătate medicul - înscrierea nou-născutului pe lista de la naşterea 3 luni - medicul de
pediatru, unui medic de familie şi copilului familie,
familia, respectarea recomandărilor - responsabilul
SPCSCF medicale ori de câte ori se impune de caz.
- efectuarea vaccinurilor
Educaţie SPCSCF - sprijinirea mamei în vederea de la naşterea 3 luni responsabilul de
formală şi cunoaşterii particularităţiilor copilului caz
non-formală fiecărei etape de vârstă a nou-
născutului,
- acordarea sprijinului în vederea
optimizării relaţiei părinte-copil,
- informarea şi responsabilizarea
tatălui în vederea recunoaşterii şi
asumarea rolului parental.

73
Finalitatea cazului:
Corina a optat să plece cu fetiţa sa, într-un Centru
Maternal. Conflictul familial între mamă şi fiică râmânând
nerezolvat. S-au îmbunătăţit relaţiile între cele două surori.

Trimitere Anexa 2 – Genograma

Anexa 6 – Legenda

74
 Studiu de caz III

Floarea Ramona – 25 ani, mama copilului nou-născut

Rebeca
Fără ocupaţie
Petru Tudor – 25 ani, tatăl copilului Rebeca
Doamna Floarea Ramona a declarat în maternitate că
atât ea cât şi concubinul său au consumat droguri şi au nevoie
de o perioadă de timp să îşi amenajeze locuinţa din judeţul
Ilfov pentru a putea externa copilul în familie.

Prezentarea problemelor identificate de către psiholog și

asistentul social:
Consumul de droguri al celor doi părinţi.
Lipsa unui domiciliu, amândoi părinţii declarând că
până în momentul naşterii au locuit pe stradă.
Lipsa sprijinului familiei, niciunul neţinând legătura
cu părinţii sau rudele.

Prezentarea problemelor identificate de către persoanele

implicate:
Niciunul dintre părinţi nu beneficiază de un venit.
Lipsa unui domiciliu corespunzător îngrijirii unui copil.

Istoricul cazului:
Ramona şi Petru se cunosc din liceu, s-au reîntâlnit
acum trei ani şi de atunci sunt împreună. Au început să
consume droguri la o petrecere şi de atunci toate relaţiile lor
familiale s-au deteriorat constant. Petru face rost de droguri

75
pentru amândoi. Familia lui este compusă doar din tată,
mama a murit când avea trei ani, iar mătuşa care l-a crescut a
murit în urmă cu cinci ani. Tatăl lui consumă alcool.
Petru spune că nu-și mai aduce aminte de mama lui,
dar crede că dacă ea ar fi trăit, tatăl lui nu ar mai fi băut atât
de mult.
Mătușa era sora mamei lui, iar tatăl a avut ani buni,
încă de la moartea mamei lui, legături amoroase cu ea,
neoficializând însă, legătura. Petru spune că tatăl lui a iubit-o
mult pe mama sa.
Familia Ramonei este din zona rurală, sunt „oameni
simpli care s-au mândrit cândva cu ea“, spune Ramona.
Acum nu mai ţine legătura cu ei, pentru că-i e ruşine. Pe lângă
cei doi părinţi are un frate mai mic şi o bunică.
Intervievând mai adânc relațiile de familie ale
Ramonei, am aflat că există o rivalitate între ea și fratele ei
mai mic. Încă de la nașterea lui, ea s-a simțit ignorată de
părinți, apropiindu-se mai mult de bunică. Povestește cum
suferea când stătea în aceeași cameră cu bunica ei și râvneau
la portocalele pe care le mâncau părinții și fratele ei în altă
cameră și la care ele nu aveau dreptul.
A plecat de acasă după terminarea liceului, s-a angajat
și a stat o perioadă cu încă trei fete într-o garsonieră
închiriată. De atunci relația cu familia de origine este practic
inexistentă. Cu bunica, în schimb, a mai ținut legătura,
vorbeau la telefon, se mai întâlneau din când în când, iar
bunica îi trimitea prin cunoscuți diferite produse. Acum, de
când consumă droguri de bunică îi e tare rușine.
Cauza pentru care crede Ramona că este respinsă de
mama, de părinții ei este vârsta fragedă a mamei când a
născut-o și apariția fratelui ei în familie, un copil de gen
masculin dorit de tatăl ei.

76
Punctele slabe ale familiei:
Consumul de droguri, mama nemanifestându-și dorința
de a nu mai consuma.
Întreruperea legăturii cu familia.
Prezenţa influenţei anturajului, existând suspiciuni că
Petru face comerţ cu droguri.
Labilitatea emoțională a mamei și dezinteresul
acesteia față de copil.

Nevoile copilului:
Declararea acestuia de către mamă sau tată la
primărie, în termenul impus de lege-15 zile.
Asigurarea asistenţei medicale, a laptelui, a vaccinu-
rilor şi a strictului necesar pentru un bebeluş.
Integrarea acestuia în familia naturală, în urma
tratamentului părinţilor de dezintoxicare.
Informarea familiei extinse a mamei despre existenţa
copilului.
Medierea relaţiei între rudele mamei şi aceasta.
Plasamentul de urgenţă a copilului în familia extinsă
a mamei sau dacă aceasta nu este posibilă, plasarea copilului
la o familie în asistenţă maternală până la rezolvarea
problemelor cu drogurile şi cu locuinţa a părinţilor.

Resursele familiei:
Petru şi Ramona vor să-şi asume responsabilitatea
creşterii copilului, dar cred totodată că se află într-un moment
nepotrivit din viaţa lor.
Copilul a fost declarat de către ambii părinţi.
Petru și-a manifestat dorința de a fi internat într-un
centru de dezintoxicare.
Petru este tot mai mult interesat de copil, vizitându-l și
interesându-se de opțiunile pe care le are copilul și el ca tată.

77
Obiective:
Acestea vor fi stabilite în acord cu beneficiarii şi
urmăresc, în primul rând, interesul superior al copilului.
În acest caz unul dintre obiective este: consilierea
părinţilor în vederea internării într-un centru şi urmarea unui
tratament de dezintoxicare.
Sprijinirea familiei în vederea obţinerii drepturilor
pentru copil şi mamă.
Plasarea copilului în familia extinsă sau asistenţă
maternală până la rezolvarea problemelor părinţilor.
Informarea părinţilor asupra opţiunilor lor, accentuând
urmărirea interesului copilului.
Se urmăreşte crearea unei legături de ataşament între
mamă, tată şi copil.

78
 Servicii psihologice și sociale pentru familie

Tipul Instituţia Perioada de Responsabil de

Obiective generale Data începerii
serviciului responsabilă desfăşurare inervenţie
Consiliere în SPCSCF - declararea nou- De la naşterea 4 luni - responsabilul de caz,
vederea născutului, copilului - Ramona Floarea şi
prevenirii - susţinerea creşterii şi Petru Tudor
separării îngrijirii copilului,
copilului de - dezvoltarea abilităţiilor
familie. parentale,
Medierea - crearea legăturii de
conflictului ataşament între părinţi şi
dintre familia copil.
extinsă şi
mamă.
Consiliere - medicul de - urmarea părinţilor a de la sesizarea permanent - doamna Ramona
medicală familie, unei cure de cazului, de la până la Floarea şi Petru Tudor,
- SPCSCF dezintoxicare, naştere închiderea - Responsabilul de caz,
- menţinerea stării de cazului -medicul de familie.
sănătate,
- respectarea
recomandărilor
medicale,
- informarea mamei
privind măsurile de
contracepţie.

79
 Tipul Instituţia Perioada de Responsabil de
Obiective generale Data începerii
serviciului responsabilă desfăşurare inervenţie
Consiliere SPCSCF - informarea părinţilor după naştere - responsabilul de caz,
socială copilului cu privire la - doamna Floarea
serviciile de care poate Ramona şi Petru Tudor
beneficia,
- îndrumarea mamei în
vederea depunerii
actelor necesare
obţinerii drepturilor.
Consiliere SPCSCF consiliere şi suport 3 luni - responsabilul de caz,
psihologică psihologic pentru - psihologul
susţinerea mamei pe
perioada lăuziei şi pe
timpul perioade de
dezintoxicare a celor doi
părinţi

80
 Servicii psihologice și sociale pentru copil
Tipul Instituţia Data Perioada de Responsabil de
Obiective generale
serviciului responsabilă începerii desfăşurare intervenţie
Sănătate - medicul - înscrierea nou-născutului de la naşterea 3 luni - medicul de
pediatru, pe lista unui medic de copilului familie,
- familia, familie şi respectarea - responsabilul de
- SPCSCF recomandărilor medicale ori caz.
de câte ori se impune,
- efectuarea vaccinurilor.
Educaţie SPCSCF - sprijinirea mamei şi tatălui de la naşterea 3 luni responsabilul de
formală şi în vederea cunoaşterii copilului caz
non-formală particularităţiilor fiecărei
etape de vârstă a nou-
născutului,
- acordarea sprijinului în
vedera optimizării relaţiei
părinte-copil,
- sprijinirea familiei unde
este plasat copilul.

81
Finalitatea cazului:
Copilul a fost plasat în asistenţă maternală. Familia
mamei nu a vrut să reia legătura cu doamna Floarea Ramona,
până când aceasta nu se lasă de droguri.
Tatăl urmează un tratament cu metadonă. Mama
copilului, Ramona, s-a despărţit de Petru, iar în prezent este
însărcinată cu un alt bărbat şi nu şi-a mai vizitat fiica.
Petru o vizitează o dată pe săptămână pe Rebeca.

Trimitere Anexa 3 – Genograma

Anexa 6 – Legenda

82
 Studiu de caz IV

Prezentarea cazului:
Teodora Balint – 30 ani, mama copilului nou-născut
Ionuţ
Ocupaţie – casnică
Ionuţ Balint – nou-născutul Teodorei Balint
Valentin Petru – 60 ani, tatăl lui Ionuţ
Ocupaţie – pensionar
DGASPC-ul a fost sesizat de către locatarii blocului
unde Teodora locuia. Au spus că în blocul lor este tolerată o
femeie care urmează să nască şi vor ca aceasta să fie ajutată,
pentru că are probleme de sănătate.

Prezentarea problemelor identificate de către psiholog și

asistentul social:
Teodora are o situație materială precară, practic trăiește
din mila oamenilor.
Este neîndrumată şi neinformată asupra metodelor de
contracepţie, ajungând să fie în prezent la a cincea sarcină.
Toţi copiii fiind în plasamente familiale.
Teodora este diagnosticată cu deficiență mintală de
gradul I.

Prezentarea problemelor identificate de către persoanele

implicate:
Teodora crede că tatăl copilului ar trebui să-şi asume
responsabilitatea întreţinerii ei şi a copilului, dar acesta nici
nu recunoaşte copilul.
Este îngrijorată că Elena are nevoie de ajutorul ei la
curăţenie şi ea este în spital să nască.

83
Istoricul cazului
Teodora este o femeie de 30 de ani, care provine dintr-o
familie monoparentală, mama ei a crescut singură două fete. În
2008 aceasta a murit, iar sora ei s-a măritat cu un bărbat care
are şapte copii. Aceștia locuiesc cu toții în casa mamei. Casa
a fost cumpărată cu chitanţă de mână de către mama fetelor,
dar acum este revendicată şi au primit şi citaţie de evacuare.
Teodora a plecat de acasă la scurt timp după moartea
mamei, dar după mutarea cumnatului său cu cei șapte copii în
casă.
Teodora a avut patru sarcini duse la termen, pe toţi cei
patru copii i-a lăsat în maternitate. Doi dintre ei aveau handi-
cap. Acum este la a cincea sarcină. De sarcinile anterioare nu
vrea să-și amintească sau nu poate, știm doar că există pentru
că este o <clientă> veche a asistenței sociale.
Teodora spune că este la prima sarcină și că dorește
să-și strângă la piept copilul. Vorbele ei nu erau însă congru-
ente cu faptele. După trei zile de la naștere, Teodora se simțea
bine și a plecat din spital.
Psihologul și asistentul social au colaborat pentru a
găsi soluția optimă pentru mamă și copil. Teodora a semnat,
punând degetul, pentru că nu știe să scrie, pentru a încuviința
adopția copilului său.
A rămas însărcinată cu un vecin din blocul în care
locuieşte, el are 60 de ani, consumă alcool şi este căsătorit.
Nu recunoaşte copilul, dar Teodora spune că „a fost la el să
facă baie şi a profitat de ea.“
Elena este o femeie care-i mai dă de mâncare Teodorei.
Amândouă fac curăţenie în bloc. Aceasta vrea să-i boteze
copilul.
Teodora stă într-o boxă de la subsolul blocului, pusă
la dispoziţia ei de administratorul şi locatarii blocului din
milă, un loc extrem de mic în care încape doar patul, în

84
schimb iarna are căldură, datorită ţevilor de încălzire care trec
pe acolo.

Punctele slabe ale familiei:

Teodora nu mai are alte rude decât pe sora ei, şi ea
aflată într-o situaţie dificilă, stă în concubinaj cu un bărbat cu
şapte copii, este somată să părăsească casa şi are o situaţie
materială precară.
Între cele două surori a existat o relaţie conflictuală,
în prezent acestea nu mai comunică.
Teodora are probleme de sănătate.
După naşterea copilului, Teodora nu l-a alăptat sau
vizitat.

Nevoile copilului:
Declararea acestuia de către mamă la primărie, în
termenul impus de lege – 15 zile.
Asigurarea asistenţei medicale, a laptelui, a vaccinuri-
lor şi a strictului necesar pentru un bebeluş până la integrarea
acestuia într-o formă de protecţie.

Resursele familiei:
Ajutorul dat de reţeaua socială formată de Teodora
printre locatarii blocului unde locuieşte.
Elena, persoana de care s-a ataşat Teodora este în
continuare dispusă să o ajute, aceasta dorind să boteze copilul.
Docilitatea Teodorei, care este dispusă și face eforturi
pentru a se prezenta la medic să își rezolve problemele de sănă-
tate, precum și cerința acesteia pentru metodele de contracepție.

Obiective:
Acestea vor fi stabilite în acord cu beneficiarii şi
urmăresc, în primul rând, interesul superior al copilului.

85
 Putem avea: prevenirea separării copilului de mama
sa prin acordarea de prestaţii şi servicii psihologice și sociale
sau adopţia copilului, ca finalitate a planului de intervenţie
personalizat.
Pentru ca mama să fie capabilă să ia decizia potrivită
pentru ea şi copilul ei este necesar ca ea să fie informată,
consiliată în privinţa drepturilor şi opţiunilor pe care le are.
În acest caz sunt mai multe posibilităţi, şi anume:
integrarea copilului în familie, în acest caz, tatăl va fi infor-
mat şi consiliat pentru a conştientiza obligaţiile şi drepturile
sale paternale, găsind o soluţie de comun acord cu mama
copilului pentru creşterea şi educarea acestuia.
O altă posibilitate ar fi plasarea în regim de urgenţă a
copilului la o familie care va putea mai târziu demara adopţia.
Această posibilitate se ia în calcul după ce s-au luat toate
măsurile şi au fost informate toate persoanele implicate în
vederea separării mamei de copilul său.
În scopul prevenirii separării mamei de copil se orga-
nizează un plan care cuprinde prestaţii şi servicii psihologice
și sociale de care poate beneficia mama și copilul. Aceasta
poate opta pentru îndeplinirea acestuia sau încredinţarea
copilului într-o măsură de plasament.
Este necesar ca mama să fie informată asupra tuturor
opţiunilor pe care le are, aceasta va fi consiliată în vederea
prevenirii separării mamei de copilul său, dar va fi informată
şi asupra alternativelor de asistenţă maternală sau adopţia.
Decizia îi va aparţine. Un factor cheie în acest caz l-ar putea
juca tatăl, care ar putea fi responsabilizat pentru asumarea
rolului parental.

86
 Servicii psihologice și sociale pentru mamă
Tipul Instituţia Perioada de Responsabil de
Obiective generale Data începerii
serviciului responsabilă desfăşurare inervenţie
Consiliere în SPCSFC - declararea nou- din momentul 4 luni - responsabilul de caz
vederea născutului, solicitării şi Teodora Balint
prevenirii - susţinerea creşterii sprijinului
separării şi îngrijirii copilului
copilului de
familie
Consiliere medicul de - menţinerea stării de de la naştere permanent - doamna Teodora
medicală familie, sănătate, până la Balint,
SPCSFC - respectarea închiderea - Responsabilul de caz,
recomandărilor cazului - medicul de familie.
medicale,
- sprijinirea şi
informarea mamei
cu privire la
îngrijirea unui nou-
născut,
- informarea mamei
privind măsurile de
contracepţie.
Consiliere SPCSFC - efectuarea după naştere - responsabilul de caz,
socială botezului, - doamna Teodora
- informarea Balint
părinţilor copilului
87
 Tipul Instituţia Perioada de Responsabil de
Obiective generale Data începerii
serviciului responsabilă desfăşurare inervenţie
cu privire la
serviciile de care
poate beneficia,
- dezvoltarea
abilităţiilor
parentale,
- îndrumarea mamei
în vederea depunerii
actelor necesare
obţinerii drepturilor
Consiliere SPCSFC consiliere şi suport 3 luni - responsabilul de caz,
psihologică psihologic pentru - psihologul
susţinerea mamei pe
perioada lăuziei

88
 Servicii psihologice și sociale pentru copil
Tipul Instituţia Data Perioada de Responsabil de
Obiective generale
serviciului responsabilă începerii desfăşurare intervenţie
Sănătate -medicul pediatru, - înscrierea nou- de la naşterea 3 luni - medicul de familie,
-mama, născutului pe lista unui copilului - responsabilul de caz
-SPCSFC medic de familie şi
respectarea
recomandărilor medicale
ori de câte ori se impune,
- efectuarea vaccinurilor.
Educaţie SPCSFC - sprijinirea mamei în de la naşterea 3 luni responsabilul de caz
formală şi vederea cunoaşterii copilului
non-formală particulariăţiilor fiecărei
etape de vârstă a nou-
născutului,
- acordarea sprijinului în
vedera optimizării
relaţiei părinte-copil,
- informarea şi
responsabilizarea tatălui
în vederea recunoaşterii
şi asumarea rolului
parental.

89
Finalitatea cazului:
Bărbatul pe care Teodora îl desemnează ca fiind tatăl
copilului său neagă paternitatea copilului în continuare.
Teodora, după informare şi consiliere a optat pentru plasarea
copilului său într-o familie în vederea adopţiei.
Teodora a optat pentru o măsură de contracepţie, o
injecţie hormonală, trimestrială.

Trimitere Anexa 4 – Genograma

Anexa 6 – Legenda

90
 Studiu de caz V

Francesca Tofu – 22 ani, mama copilului nou-născut

Cornel
Ocupaţie – asistent personal al celui de-al doilea copil
Cornel Tofu – nou-născutul Francescăi Tofu
Marcel Tofu – 23 ani tatăl lui Cornel
Ocupaţie – muncitor cu ziua
Argentina Tofu – mama lui Marcel Tofu
Ocupaţie - casnică
Aurel Tofu – tatăl lui Marcel Tofu
Ocupaţie – pensionar
Cazul Francescăi este în atenţia DGASPC-ului încă
de când a născut al doilea băiat, ea a beneficiat de consiliere
de prevenire a separării de copilul său încă de când a aflat că
este însărcinată, dar sarcina fiind avansată nu s-a mai putut
face avort.

Prezentarea problemelor identificate de către psiholog și

asistentul social:
Având un copil cu handicap grav, Francescăi îi este
teamă că şi nou-născutul ei, cel de-al treilea copil, are aceleaşi
probleme, de aceea nu vrea să-şi asume responsabilitatea
creşterii lui.
Deasemenea nu vrea să declare naşterea lui.
Trecând prin două sarcini nedorite, Francesca are nevoie
de consiliere şi informare privind metodele de contracepţie.

Prezentarea problemelor identificate de către persoanele

implicate:
Mamei, dar şi familiei le este teamă că nou-născutul

91
are probleme de sănătate, de aceea vor să-l lase în maternitate,
<la doctori>.
Are doi copii acasă pe care-i întreţine, dintre care
„unu-i bolnav şi nu-i mai trebuie încă unul la fel.“

Istoricul cazului:
Francesca, căsătorită, cu doi copii a rămas din nou
însărcinată. Familia ei şi a soţului ei este de etnie rromă.
Datina la ei este să se căsătorească de foarte timpuriu, astfel
că la 22 ani a născut al treilea copil. Primul copil are cinci ani,
cel de-al doilea are doi ani. Pe acesta l-a născut cu handicap,
în primele trei luni după naştere nu şi-a dat seama nimeni de
problemele lui medicale, aşa că l-au externat la domiciliu.
Dar copilul nu se dezvolta corespunzător vârstei lui şi boala
şi-a manifestat simptomele. Diagnosticul medicului a venit
fulgerător - tetrapareză spastică asociat cu deficiență mintală.
Au hotărât că nu mai vor alţi copii, dar s-a întâmplat
şi a aflat că este însărcinată când sarcina era prea înaintată,
iar avortul era exclus.
Situaţia lor materială este dificilă, dar nu se plâng,
trăiesc într-o casă alcătuită dintr-o cameră încălzită şi un hol
în care au pus un dulap şi-un aragaz. În această cameră
locuiesc tinerii căsătoriţi cu cei doi copii, precum şi părinţii
băiatului, ai soţului Francescăi. Casa este construită pe un
teren viran, din proprietatea primăriei, fără aprobare.
Soacra Corinei adună peturi şi conserve din aluminiu pe
care le vinde, soţul ei este bătrân şi bolnav. Băiatul lor, Marcel,
soţul Corinei, munceşte prin vecini cu ziua. El mai are doi fraţi
şi o soră, dar fiecare are casa şi problemele lor. Părinţii Frances-
căi sunt la ţară, stau cu sora ei care nu poate avea copii. Sora ei
şi-ar dori să crească un copil de-al Francescăi, dar ea nu acceptă.
Fiind de etnie rromă, în aceste familii numărul copii-
lor este important, dar nu numai, și sănătatea, frumusețea sau

92
inteligența este un motiv de mândrie pentru tânăra familie.
Când a aflat că este însărcinată cu cel de-al treilea
copil a vrut să avorteze, dar sarcina era în cinci luni. Decizia
de a nu mai avea copii a fost dezbătută în familie, iar cuvântul
decisiv a fost al mamei. Totuși, există o întrebare care
planează asupra cazului. Mama susține că nu și-a dat seama
de sarcină decât atunci când i-a spus doctorul, și anume când
sarcina avea cinci luni. Atunci, a vrut să facă avort, dar
medicul, legal nu a mai putut interveni.
Peste puţin timp a ajuns în spital cu eminenţă de avort,
medicii s-au zbătut să-i salveze viaţa. Au reuşit să-i salveze
viaţa ei şi a fătului. Deși, din relatările medicilor Corina a vrut
să scape de sarcină, ea nu a recunoscut acest lucru.
A născut cu puţin înainte de termen un băiat de 2500
gr. pe care nu a dorit să-l ducă acasă din maternitate.
Teama mamei, dar și a familiei acesteia era că și acest
copil are probleme de sănătate. Interesul și îngrijorarea era
manifestată către cei doi copii de acasă, cel mai mic era privit
ca o povară, care putea strica homeostazia familiei, dobândită
după aflarea diagnosticului celui de-al doilea copil.

Punctele slabe ale familiei:

Preconcepţiile şi experienţa negativă din trecut sunt
puternice.
Mama şi familia nu au încredere în doctori sau în
sistemul de asistenţă socială că o să fie ajutaţi.

Nevoile copilului:
Declararea acestuia de către mama la primărie, în
termenul impus de lege-15 zile.
Asigurarea asistenţei medicale, a laptelui, a vaccinuri-
lor şi a strictului necesar pentru un bebeluş.
Integrarea acestuia în familia naturală.

93
Resursele familiei:
Familia Tofu este o familie solidară, membrii acesteia
se ajută între ei.
Copilul provine dintr-o familie legal constituită care
şi-a dovedit abilităţile parentale.
Sora Francescăi îşi doreşte să crească un nepot, astfel
că, dacă părinţii biologici nu-şi asumă responsabilitatea
creşterii şi educării copilului lor, acesta va putea fi externat în
familia extinsă.
Familia este consiliată şi informată privind prestaţiile
şi serviciile psihologice și sociale de care ar putea beneficia
dacă ar păstra copilul, având şi în prezent experienţa întoc-
mirii dosarelor şi depunerea actelor pentru unele ajutoare de
care ar putea beneficia.

Obiective:
Acestea vor fi stabilite în acord cu beneficiarii şi
urmăresc, în primul rând, interesul superior al copilului.
Familia va fi consiliată în vederea prevenirii separării
mamei de copilul său. Dacă aceasta decide că nu doreşte să-şi
asume responsabilitatea creşterii copilului, se vor lua măsuri
de plasare a acestuia în familia extinsă, respectiv mătuşa
copilului.
Este important în acest caz identificarea cauzelor pentru
care părinţii nu vor să-şi asume responsabilitatea creşterii celui
de-al treilea copil. Aceştia declară că le este frică ca nou-
născutul să fie bolnav la fel ca cel de acasă.
Psihologul, asistentul social și eventual medicul neona-
tolog trebuie să acţioneze cu empatie şi înţelegere, ţinând cont
că aceşti părinţi au trecut printr-o traumă atunci când au aflat
că fiul lor este bolnav grav, atunci când ei îl credeau sănătos.
Motivului invocat de familie i se poate găsi o soluţie
simplă prin asigurarea familiei, prin analize medicale şi prin

94
declaraţiile susţinute ale medicilor pediatri, că acest copil este
sănătos şi nu prezintă diagnosticul fratelui său.
Familia este informată asupra prestaţiilor şi serviciilor
psihologice și sociale de care beneficiază dacă externează
copilul în familie.

95
 Servicii psihologice și sociale pentru copil
Tipul Instituţia Data Perioada de Responsabil de
Obiective generale
serviciului responsabilă începerii desfăşurare intervenţie
Sănătate - medicul pediatru, - înscrierea nou- de la naşterea 3 luni - medicul de
- familia, născutului pe lista copilului familie
- SPCSCF unui medic de familie - responsabilul de
şi respectarea caz
recomandărilor
medicale ori de câte
ori se impune,
- efectuarea
vaccinurilor
Educaţie formală SPCSCF - acordarea sprijinului de la naşterea 3 luni responsabilul de
şi non-formală în vedera optimizării copilului caz
relaţiei părinte-copil

96
 Servicii psihologice și sociale pentru familie
Tipul Instituţia Data Perioada de Responsabil de
Obiective generale
serviciului responsabilă începerii desfăşurare inervenţie
Consiliere SPCSCF - declararea nou-născutului, din momentul 4 luni - responsabilul de caz,
în vederea - susţinerea creşterii şi solicitării - şi Francesca Tofu
prevenirii îngrijirii copilului sprijinului
separării
copilului
de familie
Consiliere medicul de - menţinerea stării de sănătate, de la naştere permanent - doamna Francesca
medicală familie, - respectarea recomandărilor până la Tofu,
SPCSCF medicale, închiderea - responsabilul de caz,
- informarea mamei privind cazului -medicul de familie.
măsurile de contracepţie
Consiliere SPCSCF - informarea părinţilor după naştere - responsabilul de caz,
socială copilului cu privire la - doamna Teodora
serviciile de care poate Balint
beneficia,
- îndrumarea mamei în
vederea depunerii actelor
necesare obţinerii drepturilor
Consiliere SPCSCF consiliere şi suport psihologic 3 luni - responsabilul de caz.
psihologică pentru susţinerea mamei pe - psihologul
perioada lăuziei

97
Finalitatea cazului:
În urma consilierii, analizelor medicale şi întâlnirilor
cu medicii pediatri mediate de către psiholog și asistentul
social, familia a înţeles că băiatul lor este sănătos şi au
externat copilul în familie, asumându-şi responsabilitatea
creşterii şi educării acestuia.

Anexa sector 6

1. Numărul total de persoane care au născut în perioada 2009-

2011 aflate în evidența DGASPC:
Mediul de
Urban Rural Total
proveniență
2009 18 34 52
2010 14 27 41
2011 14 28 42
Total 46 89 135

2. Câte dintre persoanele aflate în atenția DGASPC care au

născut în perioada 2009-2011 au rămas/au ajuns în
sistemul de protecție al DGASPC și câte s-au reîntors în
familie din maternitate:
An/Mediu de
proveniență/ Urban Rural
Locul în care
În sistem de În În sistem
au ajuns În familie
protecție familie de protecție
persoanele
după naștere
2009 8 10 12 22
2010 7 7 9 18
2011 8 6 10 18
Total 23 23 31 58

3. Câte persoane aflate în evidența DGASPC care au născut

în perioada 2009-2011 au beneficiat de consiliere
psihologică ante și post-natală:

98
 An/Mediu de
Urban Rural Total
proveniență
2009 16 34 50
2010 14 17 31
2011 14 18 32
Total 44 69 113

Cauzele abandonului nou-născutului îm Maternitatea

Giulești indentificate de echipa DGASPC, sector 6
- Cauze sociale: lipsa implicării familiei naturale sau
lărgite/ comunitate, relație conjugală.
- Cauze economice: lipsa unui loc de muncă sau lipsa
unui venit.
- Cauze psihologice: depresie post partum, viol.
Sursa: Circulara DGASPC sector 6

99
 CONCLUZII

Cinci cazuri, cinci probleme identificate, toate cu risc

de abandon al nou-născutului în maternitate. Sunt mame, sunt
părinţi care vor să-şi asume responsabilitatea creşterii copii-
lor lor, dar nu pot, sunt părinţi care declară că vor, dar nu o
fac şi alţii care au realizat că nu-i nimic mai important decât
să-ţi asumi consecinţele faptelor tale, indiferent care ar fi
acelea.
Sunt 42 de cazuri de risc de abandon al nou-născutului
în maternitate, toate în sectorul 6, cinci cazuri dintre acestea
au fost studiate în profunzime. Cauzele acestor situații sunt
variate: sărăcia, drogurile, lipsa sprijinului familial, necu-
noașterea și neîncrederea. Sunt motive sau pretexte? Cine
realizează care sunt adevăratele cauze, mama, psihologul,
familia, echipa de specialiști care se ocupă de caz sau niciunul
dintre aceștia? Sunt multe variante direct proporționale cu
numărul celor care le emite.
Primul caz vine cu neputinţa de a se rupe de trecut şi
de a acţiona împotriva familiei sale a unei adolescente de 16
ani. Sistemul de asistenţă socială i-a oferit condiţiile şi
mijloacele de a păstra lângă ea pe mica fiinţă căreia i-a dat
naştere. Nu a făcut-o, deşi toate motivele ei au fost combătute
unul câte unul, familia ei şi-a menţinut hotărârea. M-am
întrebat de ce, iar cu ajutorul genogramei am aflat o posibilă
explicaţie, bunica fetei fusese adoptată. Aceasta susţinea că
este mulţumită de acest lucru, spunea „că a dus-o bine, a avut
părinţi iubitori şi cu siguranţă aşa se va întâmpla şi cu nepoata
ei.“ Învăţarea, perpetuarea transgeneraţională a unui pattern

100
comportamental, sigur, cunoscut şi care a dat roade, ar putea
fi o posibilă cauză a abandonului maternal în acest caz.
Când toate cauzele invocate de familie, sărăcia,
condiţiile de locuit, lipsa banilor, a actelor, vârsta fragedă a
mamei, lipsa studiilor, găsesc rezolvare, iar mama şi familia
acesteia nu găsesc resurse pentru a le accesa, cauza renunţării
la copil se găseşte în altă parte.
Adopția vine ca o soluție atât de cunoscută în familie,
încât pare singura posibilă. Sărirea a două generații și mani-
festarea simptomului în a treia este o consecință a prezenței
unei speranțe de mai bine, înăbușită de condițiile potrivnice
economice, psihice și sociale, în nepoata care moștenește o
străbunică.
Putem privi în oglindă acest caz cu cel în care mama
de 22 ani naşte o fetiţă. Ea nu are sprijinul familiei, tatăl neagă
paternitatea, situaţia sa materială este precară, nu are unde
locui, nu are studii, nu are perspective, dar nu se consideră
singură, este ea şi copilul ei. Luptă pentru datoria de mamă şi
profită de orice şansă pe care viaţa i-o scoate în cale pentru a
nu-şi abandona copilul. Ce le deosebeşte pe cele două femei?
Diferenţa se găseşte în trecut. Sunt două familii, sunt
două scenarii de viaţă, prima a avut experienţa abandonului,
a trăit-o şi a acceptat-o, cea de-a doua, nu. Bunica fetiţei din
cel de-al doilea caz a născut primul său copil la vârsta de 17
ani, l-a păstrat şi l-a crescut, cu greutăţi, dar şi cu satisfacţii;
i-a transmis astfel, fiicei sale o moştenire importantă: puterea
de a lupta pentru copilul său.
Următorul caz, invocă una dintre problemele lumii
noi, drogurile. Sunt doi părinţi care nu şi-ar fi pus poate
niciodată problema despărţirii de copilul lor, poate nici acum
nu vor să se gândească la ea, dar blocajul unei vieţi normale
impus de droguri le restricţionează accesul la responsabilităţi,
la datorii, la iubire. Tatăl încearcă să scape, poate pentru

101
copil, poate doar a coincis perioada sau poate doar pentru el,
din capcana drogurilor. Îşi vizitează fiica şi luptă pentru o
viaţă normală. Mama continuă acelaşi stil de viaţă, dar nu o
putem blama, găsind vinovatul nu combatem cauza, dar
copilul poate accesa în tată resursele necesare pentru a lupta
la rândul lui pentru copiii lui.
Acest caz este unul interesant pentru că motivele
abandonului se pot găsi în familiile celor doi. El, tatăl, aban-
donat de mamă prin moarte, iar ea, abandonată emoțional de
părinți la nașterea fratelui său. Iată cum cauza, dar și resursele
se găsesc în trecutul familiei și în traumele copilăriei.
Tatăl are puterea să lupte, pentru că moartea, chiar
dacă se produce prematur, neașteptat și doare, e un fapt firesc.
El a înțeles și astfel a găsit resurse în el pentru a lupta pentru
fiica sa.
Mama încă se mai luptă cu demonii geloziei și aban-
donului, pentru facilitarea accesării resurselor și pentru a
facilita schimbarea, este necesară nu numai consiliere psiholo-
gică, dar și sedințe de psihoterapie – lucru aproape imposibil
în sistemul de asistență socială și psihologică actual.
Un caz deosebit, parcă fără ieşire, este cel al femeii de
30 de ani, la a cincea sarcină. Diagnosticată cu deficiență
mintală de gradul I, aceasta a mai avut patru sarcini, iar toţi
copiii au fost plasaţi într-o formă de protecţie. În prezent
nu-şi mai aminteşte de niciunul. Existenţa celui de-al cincilea
copil în sistemul de protecţie de la aceeaşi femeie, poate pune
într-o dilemă de principii nu doar pe psiholog sau asistentul
social, dar şi pe noi toţi, cei care respectăm demnitatea unei
persoane, autodeterminarea, dar şi dreptul la o viaţă mai bună
a copiilor noştri, şi a noastră în general.
Acest caz, putem spune că este închis doar momentan,
copilul este plasat de urgenţă în plasament familial, urmând să
fie adoptat, iar mama a optat pentru o formă de contracepţie,

102
injecţia hormonală, trimestrială, dar nimeni nu poate garanta
că această femeie nu se va întoarce într-o zi la maternitate,
dând naştere unui alt copil, al şaselea...
Ultimul caz, cel al familiei cu doi copii acasă, care se
temea că nou-născutul lor este şi el bolnav, este un caz tipic
de intervenţie socială și psihologică a unui manager de caz.
Familia a fost consiliată, s-au identificat cauzele, s-a propus
planul de intervenţie, iar familia a realizat că nu e singură, a
fost asigurată că temerile ei sunt nefondate şi copilul a fost
integrat în familia sa biologică.
Aceşti părinţi şi-au dovedit abilităţile parentale, iar
motivul invocat de ei pentru lăsarea copilului în maternitate
era cel real. Găsirea alternativelor şi sprijinului a putut face
ca motivul lor să fie combătut, iar copilul acceptat. Existenţa
unui sistem de ajutor psihologic și social în maternitate şi-a
dovedit în acest caz, din plin utilitatea.
Prin studierea celor cinci cazuri am încercat să
identific principalele cauze de abandon al nou-născutului în
maternitate, sărăcia, lipsa unei locuinţe, lipsa unui sprijin
familial, consumul de droguri şi lipsa educaţiei. Toate aceste
cauze pot fi combătute prin măsurile psihologice, sociale şi
cadrul legislativ din ţara noastră. Nu mai rămâne decât puterea
părinţilor de a lupta pentru copiii lor şi uneori spargerea
cercului de abandon transgeneraţional al familiei.
Prin acest studiu de caz cu design multiplu, se arată
importanța consilierii psihologice asupra mamelor cu risc de
abandon al copilului în maternitate. Patternuri comportamen-
tale, dileme existenţiale lăsate spre rezolvare şi dizolvare
generaţiei viitoare. Cauze care odată identificate pot fi com-
bătute, ca un duşman ascuns care pare puternic în întuneric,
dar care la lumină îşi arată neputinţa.
Această cercetare a fost făcută din perspectiva unui
viitor psiholog care încearcă să identifice nişte cauze la o

103
problemă existentă, o cercetare acţiune care poate aduce
schimbarea şi implicit aflarea unor motive reale de abandon
al nou-născutului în maternitate. Am vrut să înţeleg cum de
există cazuri în care mama este dezinteresată de copilul său,
care sunt adevăratele motive pentru care alege o formă de
protecţie pentru copilul său, deşi există nenumărate măsuri
sociale şi legislative pentru construirea unui cadru favorabil
ei şi copilului.
Un alt factor important pe care l-am sesizat în timpul
studierii materialelor pentru această lucrare este neresponsa-
bilizarea legislativă a tatălui, neimplicarea acestuia în măsură
egală cu cea a mamei în procesul de creştere şi educare a unui
copil.
O ipoteză generată de această cercetare ar putea fi
legată de implicarea tatălui. Acordarea unei importanţe egale
în drepturi şi obligaţii ambilor părinţi ar putea duce la dublarea
şanselor unui copil. În prezent, testele genetice pentru dovedi-
rea paternităţii sunt inaccesibile mamelor cu resurse materiale
limitate, iar uneori, din cauza preconcepţiilor societăţii, chiar
şi recunoaşterea paternităţii nu obligă la asumarea răspunderii.
Cazul tatălui care consuma droguri şi care-şi dezvol-
tase o legătură de ataşament cu fiica sa relevă discriminarea
care se face între posibilităţiile şi şansele unei mame de a sta
alături de copilul său şi cele ale tatălui. Poate că O.N.G-urile
ar putea lua în considerare centrele paternale, unde tatăl, ca
părinte cu drepturi şi obligaţii depline, egale cu cele ale
mamei, să aibă posibilitatea să depăşească momentele grele
din viaţa lor alături de mica fiinţă căreia şi ei i-au dat viaţă.
Dacă, ne aplecăm şi studiem mamele care-şi abando-
nează copiii, atunci poate ar trebui să-i studiem şi pe taţii care
o fac. Am fi surprinşi să aflăm cât de numeroşi sunt, pentru
că la fiecare copil fără părinţi este un tată, dar este un tată şi
la fiecare mamă care-şi creşte singură copilul. Poate că este

104
timpul să le dăm taţilor locul cuvenit în categoria părinţilor.
Şi un tată poate fi o mamă!
O altă perspectivă de abordare ar fi dinspre latura
părinţilor care-şi dăruiesc privilegiul de părinte, unii îi spun
abandon, alţii ar putea îndulci sintagma şi ar spune <abando-
nul din iubire>. Adevărul este relativ, oricâte observaţii
sistematice, ştiinţifice s-ar face, oricâte interviuri s-ar lua şi
nu s-ar putea şti cu exactitate ce se întâmplă în sufletul unui
părinte, putem doar bănui ghidându-ne după nişte indicii.
În momentul când copilul este lăsat şi părintele
pleacă, presupunem că nu-l interesează, că este doar vina şi
problema lui, îl judecăm şi-l condamnăm. Doar el se poate
apăra, dar n-o face pentru că aşa cum a renunţat la ceva de
preţ ce mai contează ce cred ceilalţi despre el, când el însuşi
se condamnă. Cazul femeii de 30 de ani care a renunţat de
cinci ori la copiii săi, în maternitate este revelator, dacă a
renunţat o dată nu mai contează apoi. Această femeie va
renunţa la copii săi şi a zecea oară, tocmai pentru că nu ştie
cum este să fie părinte sau pentru că durerea este atât de mare,
dar o suportă şi n-ar putea schimba ceva. A fi părinte, a realiza
fapta de abandon şi a simţi iubirea constituie o ameninţare la
însăşi existenţa ei psihică.
Totuși, noțiunea de abandon, în sens tehnic, înseamnă
părăsire și neinteresare de soarta celuilalt, acest sens este
perceput de fiecare în parte în funcție de semnificația
personală. În toate cele cinci cazuri părăsirea nu s-a produs,
în sens <tehnic>. Toți cei cinci părinți au realizat că
responsabilitatea lor este să opteze pentru copilul lor pentru o
măsură de protecție din partea statului. Acești copii nu sunt
abandonați, sunt doar dați de către părinți în îngrijirea altor
persoane, așa cum, în trecut, când statul nu oferea servicii de
asistență psihologică și socială, copiii erau lăsați pe treptele
bisericii sau în pragul unei uși creștine mai înstărite.

105
 Complexitatea naturii umane, a vieţii sociale determină
o multitudine de factori care duc la o mulţime de posibilităţi.
Nu poţi fi sigur niciodată de ceva, poţi avea un abandon de la
un părinte al cărui risc este zero şi poţi întâlni cazuri în care
ambii părinţi în pofida tuturor greutăţilor, precum şi a
neîncrederii societăţii să fie totuşi părinţi exemplari. Poţi, în
schimb să fii curios, să cunoşti şi să încerci să schimbi ceva
ce crezi că este greşit. Toate astea fac din tine un om, un om
care-şi trăieşte viaţa întotdeauna în interacţiune cu ceilalţi,
pentru că nu există singurătate.

106
 BIBLIOGRAFIE

Arnăutu, Mariana, coord., Manual de bune practici, Preveni-

rea separării opilului de familie în maternităţi, unităţi de
pediatrie şi comunitate, Ed. Word Vision România, f.o.,
2008;
Atkinson, Rita, Richard, Atkinson, Edward, Smith, Darzl,
Bem, Introducere în psihologie, Ed. Tehnică, Bucureşti,
2002;
Băban, Adriana, Metodologia cercetării calitative, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002;
Balswick, Jack, Judith, K. Balswick, Familia O perspectivă
creştină asupra căminului contemporan, Ed. Casa Cărţii,
Oradea, 2009;
Bartholet, Elizabeth, Nobody⁾s Children, Ed. Beacon Press,
Boston, 1999;
Berk, Laura, Child Development, Ed. Allyn and Bacon,
Massachusetts, 1989;
Berry, T., Brazelton, Puncte de cotitură De la naştere la 3 ani
Dezvoltarea emoţională şi a comportamentului copilului
tău, Ed. Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2007;
Birch, Ann, Psihologia dezvoltării, Ed. Tehnică, Bucureşti,
2000;
Bonchiş, Elena, Monica, Secui, coord., Psihologia vârstelor,
Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2004;
Bonchiş, Elena, Psihologia copilului, Ed. Universităţii din
Oradea, Oradea, 2004;
Bulzan, Carmen, Sociologia Ştiinţă şi disciplină de învăţământ,
Ed. All educaţional, Bucureşti, 2008;

107
Căpraru, Emil, Herta Căpraru, Mama şi copilul, Ed. Medicală,
Bucureşti, 2006;
Cashdan, Sheldon, Vrăjitoarea trebuie să moară, Ed. Trei,
Bucureşti, 2009;
Chamberlain, David, Mintea noului născut, Ed. Salco, Braşov,
2009;
Collins, Randall, Sociology af Marriage & the Family-
Gender, Love, and Property, Ed. Nelson-Hall, Chicago,
1988;
Creţu, Tinca, Psihologia vârstelor, Ed. Polirom, Iaşi, 2009;
Enache, Rodica, O perspectivă psihologică asupra materni-
tăţii, Ed. SPER, Bucureşti, 2010;
Farcă, Speranţa, Ce trăieşte copilul şi ce simte mama lui, Ed.
Trei, Bucureşti, 2009;
Howe, David, Marian Brandon, Attachment Theory, Child
Maltreatment and Family Support, Ed. Palgrave, Hampshire,
1999;
Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom,
Iaşi, 1997;
Iluţ, Petru, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed.
Polirom, Iaşi, 2005;
Iluţ, Petru, Viorel Cioflică, Laura, Nistor, Cristina Tîrhaş,
Familia monoparentală din România comparaţie urban-
rural, în Petru, Iluţ, coord., Familia monoparentală în
România şi fenomene conexe, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2009;
Ionescu, Şerban coord. Copilul malratat Evaluare, prevenire,
intervenţie, Ed. Fundaţia Internaţională pentru Copil şi
Familie, Bucureşti, 2001;
Kaufmann, Jean-Claude, Femeia singură şi Făt-Frumos, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2010;
King, Ronald, Strategia cercetării, 13 cursuri despre elemen-
tele ştiinţelor sociale, Ed. Polirom, Iaşi, 2005;

108
Kolly, Stephanie, Cătălina, Rădulescu, Monica Anghel, coord.
Manualul de formare a specialistului în copilăria timpurie,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009;
Miftode, Vasile, coord., Dimensiuni ale asistenţei sociale,
Ed. Eidos, Botoşani, 1995;
Mihăilescu, Ioan, Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Ed.
Cartea Universitară, Bucureşti, 2004;
Mitrofan, Nicolae, Dragostea şi căsătoria, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984;
Morris, Desmond, Maimuţa goală, Ed. Art, Bucureşti, 2008;
Muntean, Ana, Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom,
Iaşi, 2006;
Murdock, G.P. apud Richard J. Gelles, Ann Levine, Sociology
An introduction, Ed. ITC Century by The Clarinda
Company, United States of America, 1995;
Murkoff, Heidi, Arlene, Eisenberg, Sandee, Hathaway, La ce
să te aştepţi când eşti însărcinată, Ed. Curtea Veche,
Bucureşti, 2009;
Neamţu, George, coord., Tratat de asistenţă socială, Ed.
Polirom, Iaşi, 2003;
Nichols, Michael, Richard, C. Schwartz, Terapia de familie,
Concepte şi metode, Ed. Pearson Education, Publicat de
Asociaţia de Terapie Familială, 2005;
Olson, David, H., John DeFrain, Marriage and the Famiy
Diversity and Strengths, Mayfield Publishing Company,
Mountain View, California, 2000;
Onica-Chipea, Lavinia, Aspecte socio-juridice privind pro-
tecţia drepturilor copilului, Ed. Expert, Bucureşti, 2007;
Palmer, Sue, Copilărie curată, Ed. Elena Francisc Publishing,
Bucureşti, 2010;
Parkinson, Lisa, Separarea, divorţul şi familia, Ed. Alternative,
Bucureşti, 1993;
Paşa, Florin, Luminiţa, Paşa, Cadrul juridic şi organizatoric

109
 al asistenţei sociale, Ed.Polirom, Iaşi, 2003;
Popescu, Raluca, Introducere în sociologia familiei: familia
românească în societatea contemporană, Ed. Polirom,
Iaşi, 2005;
Răduleţ, Virgil, Copiii, fiinţe neînţelese, Ed. Semne, Bucureşti,
f.a.;
Roman, I., N. Chiţu, Cunoaşteţi tot adevărul despre avort?
Ed. Medicală, Bucureşti, 1968;
Sorescu, Emilia, Maria, Ioan, Berilă, Asistenţa socială-sistem
şi profesie, Ed. Universitaria Craiova, Craiova, 2005;
Şaler, Silviu, G.P., Subţirelu, Ce trebuie să ştie femeia
gravidă, Ed. Medicală, Bucureşti, 1989;
Şchiopu, Ursula, Dicţionar de Psihologie, Ed. Babel, Bucureşti,
1997;
Simkin, Penny, Janet, Whalley, Ann, Keppler, Sarcina, naş-
terea şi nou-născutul, Ghid complet, Ed. Meteor Press,
f.o., 2011;
Ştefan, Cristina, Familia monoparentală, Ed. Arefeană,
Bucureşti, 2001;
Strungaru, Carmen, Rainer Schubert, editori, Ce putem afla
despre om de la gâşte?, Ed. Polirom, 2005;
Todorov, Tzvetan, Viaţa comună Eseu de antropologie
generală, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009;
Tutty, Leslie, Michael, Rothery, Cecetarea calitativă în
asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2005;
Voinea, Maria, Familia contemporană Mică enciclopedie,
Ed. Focus, Bucureşti, 2005;
Voinea, Maria, Iulian, Apostu, Familia şi şcoala în impas?,
Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2008;
Voinea, Maria, Iulian, Apostu, Familia şi şcoala în impas?,
Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2008;
Voinea, Maria, Sociologia familiei, Ed. Uniersitatea din
Bucureşti, Facultatea de Sociologie-Psihologie-Pedogogie,

110
 Bucureşti, 1993;
Willke, John, Barbara, H. Willke, Avortul, întrebări şi
răspunsuri, Ed. Provita Media, Bucureşti, 2007;
Yin, Robert, Studiul de caz, Ed. Polirom, Iaşi, 2005;
Agenţia Naţională pentru Protecţia drepturilor Copilului,
coord. Centre maternale, Ed. Colecţia Atelier Crips, 2000;
Clătici, Victor, Mama-Stările depresive postnatale in Împreună
cu puiul tău, Ed. TNS Media Comunication, 2009;
Holt-România, Ghiduri de bună practică în asistenţa socială
a copilului şi familiei, Ediura Lumen, Iaşi, 2002;
Codul familiei, legea 47/1993 in Monitorul oficial nr. 153 din
8 iulie 1993.

111
 ANEXE

Anexa 7 – Ghid de interviu 1

Aş dori să facem împreună o genogramă, un fel de
istorie a familiei în care îţi voi pune întrebări despre rudele
tale şi întrebări legate de sentimentele tale privitoare la
situaţia actuală. Eşti liberă să nu răspunzi, dacă aşa consideri
sau să-mi spui mai multe lucruri, pe care crezi că ar trebui să
le ştiu despre tine.
Să începem:
O să pornim de la tine, tu eşti personajul principal, o
desenăm şi pe cea mică.
Ce părere ai despre bebeluşul tău?
Ce-ţi doreşti pentru ea?
Dar pentru tine?
Care sunt planurile tale de viitor?
Ce-mi poţi spune despre tatăl copilului?
Ce părere a avut despre sarcină?
Dar despre copil?
Rudele lui ştiu de existenţa copilului?
În prezent în ce relaţii eşti cu el?
Familia ta ce părere a avut despre sarcină?
Dar despre copil?
Te poate sprijini cineva din familia ta în creşterea
copilului?
Cu ce probleme crezi că te vei confrunta dacă externezi
copilul în familie?
Ce alte persoane importante pentru tine consideri că

112
te pot sprijini?
Cunoşti toate opţiuniile tale şi implicaţiile lor?
Cum vezi viitorul tău?
Dar al copilului tău?
Îţi mulţumesc foarte mult pentru informaţii.

Anexa 8 – Ghid de interviu 2

Cum te simţi acum?
Care sunt sentimentele tale referitoare la decizia de a
păstra copilul/de a alege o formă de protecţie pentru el?
Familia ta a fost de acord cu decizia ta?
Cum crezi că se vor schimba lucrurile prin această
decizie?
Crezi că te-a influenţat ceva sau cineva în luarea
acestei decizii?
La ce te-ai gândit atunci când ai hotărât să păstrezi
copilul/să alegi o formă de protecţie pentru copil?
Ţi-ai exprimat dorinţa de a alege o formă de protecţie
pentru copilul tău, ce te-a făcut să regândeşti această decizie?
Ai rămas neschimbată în hotărârea pe care ai luat-o,
ce te-ar fi făcut să ţi-o schimbi?
Eşti împăcată cu această decizie?
Îţi mulţumesc pentru colaborarea ta.

113
 REZUMAT

Teza de licență „Cauzele abandonului nou-născutului

în maternitate“ încearcă să răspundă explorativ la întrebarea:
Care sunt adevăratele cauze pentru care o mamă renunță la
copilul său?
Pentru a răspunde la această întrebare am abordat
subiecte necesare înțelegerii fenomenului.
Partea teoretică abordează noțiuni generale despre
familie și familia monoparentală. Diada mamă-copil este
tratată separat, insistând pe evoluția unei sarcini, naștere, pe
dezvoltarea copilului până la vârsta de un an și pe legătura
care se formează între un părinte și copilul său - atașamentul.
În ultimul capitol de teorie sunt abordate cauzele și
efectele abandonului.
Pentru a aprofunda în detaliu o problemă psiho-socială
este necesar a te apleca spre individ nu spre mase. Ce le
determină pe unele mame să-şi abandoneze copilul, după
naştere? Dincolo de lipsurile materiale, de situaţia grea
familială, unele mame găsesc resurse în sufletul lor să
păstreze copilul lângă ele, altele nu. Care e oare adevăratul
motiv? Poate dacă am şti răspunsul, am şti să le îndrumăm
pentru a lua cea mai bună decizie pentru copilul lor, am şti să
le consiliem, să le ajutăm să-şi acceseze resursele şi să meargă
mai departe împăcate. Un chestionar neutru, o statistică
sterilă nu ar putea elucida adevăratele motive pentru care o
mamă hotărăşte să renunţe, chiar şi pentru o perioadă la
copilul ei nou-născut. Apropierea unui suflet de alt suflet ar
putea face să dezvăluie, universul complex al trăirilor umane
şi-ar aduce o lumină în înţelegerea abandonului.

114
 Am abordat studiul cazurilor sociale printr-o cercetare-
acţiune, datorită faptului că cercetarea şi intervenţia sunt strâns
legate. De asemenea profesia de psiholog presupune transfor-
mare, implicare pentru ca beneficiarul să-şi elucideze obiecti-
vele şi să fie capabil să-şi asume responsabilitatea propriei
vieţi.
Pentru cercetare am ales ca metodă studiul de caz. În
selectarea designului m-am bazat pe raţiunea că un design de
cazuri multiple poate conduce la o concluzie cu o capacitate
mai mare de generalizare decât un studiu de caz individual.
În foarte multe cazuri psihologul și asistentul social
sunt puși în faţa multor probleme şi dileme pe care trebuie să
le clarifice la nivel individual. Fiecare caz aduce cu sine noi
ipoteze, care merită atenţia unei cercetări.
În accepţiunea studiului meu, utilă îmi este opţiunea
făcută de mamă, în timpul sarcinii sau după naştere, privi-
toare la păstrarea copilului, dar pentru înţelegerea adevăratei
cauze de abandon al copilului, mama trebuia informată şi
consiliată pentru a cunoaşte şi a opta în deplină cunoştiinţă
asupra deciziei sale. Este posibil ca mama însăşi să nu-şi
recunoască adevăratul motiv pentru care ia decizia de părăsire
a copilului său în maternitate. Dacă se intervine şi ea recu-
noaşte alternative şi soluţii la problemele invocate, dar
decizia rămâne, atunci motivul invocat se transformă în
pretext, iar cunoaşterea adevăratei cauze ar putea fi soluţia la
găsirea de răspunsuri.
Concluzia acestei lucrări este că motivele de natură
economică, financiară invocate de mamă sunt de cele mai
multe ori pretexte. O mamă nu-și abandonează copilul din
cauza sărăciei. Familia mamei joacă un rol crucial în evoluția
destinului ei și al copilului său.

115
116