Concordatul Vaticanului in Romania - Final4

Mitra Petre - Tony (Eftimie)
Concordatul Vaticanului
cu România
Cuvânt introductiv de
prof. univ. dr. Mihai Drecin
ASTRADROM
Oradea - 2016
Coperta
Imagine coperta 1 și 4: Piața Sf. Petru din Vatican
Fotografiile de la coperta 1: Papa Pius XI, Regele Fer-
dinand, Vasile Goldiş şi Iuliu Maniu – principalele per-
soane politice care au stat la baza semnării şi ratificării
Concordatului între Vatican şi România
Corectura text: prof. Geta Cristea
© 2016 Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate

Asociaţiei pentru păstrarea şi promovarea valorilor culturale şi
naţionale ale poporului român – ASTRADROM
ISBN: 978-973-0-21698-1
Contact:
mail: asociaţia.astradrom@yahoo.com
tel: 0744-282.735
Difuzare: 0761-088.654
Preluarea unor texte sau capitole este liberă, cu menţiu-

nea exactă a sursei citate şi cu condiţia înştiinţării editorului.
(Marius Pop – responsabil redacţie)
3
Argument
Părintele Eftimie de la Schitul ”Sfinții Români” de lângă
Sarmisegetusa Regia, un veritabil schit ortodox din inima Da-
ciei Libere, mi-a trimis un studiu dedicat istoriei Concorda-
tului semnat în 1927 între România și Vatican. Mă ruga să-l
citesc și să-mi spun punctul de vedere ca istoric.
Studiul în discuție este teza sa de licență susținută la
absolvirea Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității din
Oradea în februarie 2011, sub coordonarea regretatului coleg
conf. univ. dr. Pavel Cherescu.
Din capul locului vreau să subliniez arhitectura lucrării:
logică, bine întocmită, atingând toate etapele și nuanțele din
discuțiile purtate în vederea pregătirii și parafării înțelegerii în-
tre cele două părți, prin care se reglementa statutul bisericilor
catolice din țara noastră, una dominant ortodoxă, după Primul
Război Mondial.
Autorul este bine familiarizat cu istoria vieții politice
românești din perioada interbelică, una foarte complexă, care
dezvoltă bazele democrației de tip vest-european într-un efort
de armonizare și consolidare a unității economice, administra-
tive, juridice și culturale a celor patru mari provincii românești
ale României Mari.
Bihorean prin naștere și educație, bun cunoscător al is-
toriei cultelor religioase din Transilvania, Părintele Eftimie,
deși de religie ortodoxă, în refacerea istoriei Concordatului,
dă dovadă de echilibru împletit cu fermitatea concluziilor pe
care ți le dă adevărul rezultat din izvoarele edite și inedite
cercetate.
Dezbaterile din Parlamentul României pe marginea tex-
tului Concordatului sunt relevante pentru capacitatea elitei
politice a vremii de-a înțelege specificul demografic și religios
4 Concordatul Vaticanului cu România
al Transilvaniei și de-a se integra în mersul politicii europene a

momentului. Opiniile se confruntau între apărarea interesului
național și cuantumul de cedări din suveranitatea și siguranța
națională cerute de diplomația momentului. Este dilema din-
totdeauna a conducătorilor noștri, până astăzi.
Fără a nega rolul Bisericii Greco-Catolice din Transil-
vania și al catolicilor de etnie românească din Vechiul Regat
în afirmarea națiunii române moderne, în realizarea României
Întregite, Biserica Ortodoxă Română a sesizat că prea multele
cedări în fața pretențiilor Vaticanului vor favoriza catolicismul
maghiar din Transilvania și o eventuală politică iredentistă a
acestuia față de Statul Român. Este exact ceea ce s-a întâm-
plat în perioada interbelică și, de ce să nu recunoaștem, se
întâmplă și astăzi. Recunoscându-li-se bisericilor catolice și
reformate cea mai mare parte a vechilor proprietăți imobiliare
și vechea structură școlară aproape nestinsă s-a oferit etnicilor
maghiari forță economică și cadrul instituțional școlar care să
susțină revizionismul. Tradiționala toleranță românească, de
altfel apreciată în mediile diplomatice europene, va înregistra
un nou eșec pe termen lung.
Un alt element de reflexie pentru lumea politică româ
nească de astăzi și de mâine este motivația semnării Concor-
datului de către Vasile Goldiș la 10 mai 1927. Omul politic
arădean făcuse parte, în decembrie 1918, din delegația de cinci
personalități laice și religioase care înaintase regelui Ferdinand
I, la București, Actul Unirii Transilvaniei cu România hotărât la
Alba Iulia. Profund marcat de solemnitatea și dragostea cu care
delegația ardelenilor a fost primită la Cotroceni, Vasile Goldiș
a rămas un fidel admirator al Casei Regale. Bolnav, în pragul
morții, regele Ferdinand, de religie romano-catolică, era șantajat
de Sfântul Scaun de la Roma că riscă să nu fie împărtăşit, înainte
de-a închide ochii, de către un preot catolic. De aceea l-a rugat
pe Vasile Goldiș să semneze documentul cerut de Vatican, ceea
ce acesta a și făcut. Mai mult, fără să țină cont de observațiile și
rezervele specialiștilor români. Mai târziu, într-o lucrare publi
Concordatul Vaticanului cu România 5
cată după retragerea sa din politica militantă, Goldiș a încercat

să-și apere decizia, chiar să se disculpe, încercând să demon-
streze statornicele sale sentimente de creștin ortodox. Se pare
că povara semnării Concordatului l-a apăsat pe omul politic
arădean în ultimii ani de viață. Morala ce se desprinde de aici:
orice om politic veritabil trebuie să ia numai decizii care să nu
afecteze interesele națiunii pe care o reprezintă. Orice abatere de
la această obligație morală îl va afecta în memoria posterității,
o eventuală ”pată” datorită neștiinței sau slăbiciunii anulând
mare parte din drumul politic de până atunci.
Părintele Eftimie a tras toate concluziile necesare pentru
drumul său în cinul bisericesc și călugăresc ortodox din studiul
pe care-l publică acum. În plus, adaugă deja o bogată experiență
de viață în noua lume pe care a ales-o ca să trăiască și militeze.
Din păcate, nu lipsită, mai ales în structurile bisericești mai
înalte, de interese personale sau măcar de ”non combat”. Ecu-
menismul, mult clamat astăzi, pentru apropierea și colabora
rea dintre religii pe plan mondial, se încadrează în fenomenul
mai larg al globalizării. Totuși, pentru ca înțelegerea reală
să cuprindă întreaga creștinătate, toate cultele, trebuie să
fim pătrunși de bunătate, sinceritate, modestie, înțelegerea
aproapelui. Dacă aceste calități creștinești nu sunt împărtășite
în fapte de toate părțile, obligația creștinului ortodox este de
a-și apăra tradiția și ființa.
Sunt bucuros că un fost student al Universității din Ora-
dea, pe lângă onorarea cu succes a locului de muncă, intră
în categoria celor care fac cercetare științifică. Față de Pr.
Eftimie am frumoase amintiri și aprecieri pentru colaborarea
avută în anii 1992 – 1995. Erau anii începuturilor noii noas-
tre Universități, când administrarea ei era la fel de importantă
ca și impunerea unei ștachete științifice cât mai ridicate la
nivelul cursurilor, seminariilor, lucrărilor practice, cercetării
științifice. În acel context, ca prorector al Universității, mi-am
organizat o echipă de studenți, recrutați din toate facultățile,
dintre cei mai serioși și dornici de ordine și disciplină, pen-
tru a realiza repartizarea corectă a colegilor lor în cămine, a

asigura liniștea și disciplina în spațiile de cazare și studiu.
Studentul Mitra Petre-Tony, pe atunci cursant al Facultății de
Electrotehnică și Energetică, pe care o va și absolvi, a fost
unul dintre cei mai activi colaboratori ai mei. Sunt bucuros că
spiritul organizatoric, îndărătnicia în lupta pentru dreptate și
adevăr, nu l-au părăsit, punându-le acum, în slujba noii sale
vocații. Chiar dacă pentru apărarea principiilor B.O.R, pe care
le slujește cu credință, trebuie să împărtășească soarta peregri-
nului.
Oradea, mai 2016

prof. univ. dr. Mihai D. Drecin
(Universitatea din Oradea) .
Introducere
Lucrarea de faţă doreşte să prezinte un capitol din isto-
ria României, care influenţează şi viaţa cultelor, în mod deo
sebit pe cea a Bisericii Ortodoxe. Concordatul cu Vaticanul a
favorizat cultul catolic în ţara noastră, atât material, cât şi pe
plan cultural, economic, administrativ etc. Favorurile oferite
de Statul Român Bisericii Apusene au avut un efect negativ
faţă de activitatea Bisericii Ortodoxe Române.
Sunt prezentate aspecte ale contextului în care Vaticanul
încerca, pe căi diplomatice, o extindere în spaţiul ortodox din
Europa de Răsărit, în perioada când a fost semnat şi ratificat
Concordatul cu România. În acest sens, un rol important l-au
avut congregaţiile catolice, care aveau scopuri “misionare”.
Prozelitismul în spaţiul ortodox a fost adaptat perioadelor în
care se desfăşurau activităţile “misionare”. Uniaţiile (cum a
fost cazul celor din Ucraina şi Ardeal) au rupt din bisericile
ortodoxe locale, iar, acolo unde catolicismul nu avea susţinerea
politică, se recurgea la metode psihologice pacifiste de pro-
movare a “unirii” şi a “dragostei” dintre cele două Biserici
(Catolică şi Ortodoxă).
În ceea ce privește reglementarea raporturilor dintre
Statul Român și Biserica Romei1, în vederea încheierii unui
concordat, tratativele au început în 1920, în timpul guvernării
generalului Averescu, ministru al Cultelor și Artelor fiind Octa-
vian Goga, au continuat sub guvernarea liberalilor (1922-1926)
și au fost finalizate de același guvern Averescu. Ratificarea
în Parlamentul României a fost făcută în timpul guvernului
naţional ţărănist condus de Iuliu Maniu, el însuşi fiind de reli-
gie greco-catolică.
1. Autorul folosește în prezenta lucrare expresii ca: „Biserica Romei”, „Bise-

rica Apuseană”, „Sfântul scaun”, „Sfântul părinte” etc. În lucrarea de față se vor
folosi doar ca o variantă a denumirilor oficiale întâlnite în catolicism. Din punct
de vedere canonic, corect este: “Scaunul Episcopal al Romei”. (n. ed.)
Pentru a înțelege mai bine condițiile în care s-a ivit ideea

de concordat, trebuie mai întâi să cunoaştem contextul istoric
în care s-a născut ea. Prin Tratatul de la Trianon, Ardealul, de
sub stapânirea Ungariei, se integra în Statul Român. Astfel,
maghiarii din România au devenit o minoritate națională, fiind
nevoiți să recunoască suveranitatea noului stat. Prin urmare,
apar și germenii șovinismului maghiar. Mai mult, documentele
vremii arată că Roma papală era interesată de revendicările pe
care Ungaria le adresa României. În acest sens, Nicolae Iorga
scrie că “Roma este cea care cheamă în congrese pur maghiare
pe aceia care au de la Dumnezeu misiunea de a reface Ungaria
astăzi, Austria mâine”2. De multe ori, diplomaţii maghiari de
pe lângă Vatican, atunci când “Sfântul Scaun” nu le satisfăcea
anumite cerinţe, ameninţau cu trecerea Ungariei la Reformă.
Diplomaţii aveau o mare influenţă pe lângă episcopul Romei.
Istoricul Ioan Lupaș socotea Concordatul a fi o “rămășiță
fosilă”3 a concepțiilor medievale privind relațiile dintre Stat și
Biserică. În același timp, profesorul şi academicianul Onisifor
Ghibu acuza Consiliul Dirigent de “neiertata greşeală săvârșită
în politica religioasă și minoritară”4.
În prezenta lucrare se arată felul în care, printr-un şantaj
asupra regelui Ferdinand (care a primit împărtăşania, fiind pe
patul morţii, în schimbul semnării Concordatului), actul diplo-
matic s-a semnat fără prea multe cercetări din partea Guvernu-
lui de la Bucureşti. Este menţionat şi felul în care Parlamentul
României a ratificat Concordatul, dând impresia că acesta nu
atinge cu nimic suveranitatea statului şi ar fi benefic pentru
ţară. Practic, a fost un teatru politic, căci, după cum se observă
în documentele şedinţelor parlamentare, se pare că totul a fost
aranjat dinainte.
2. Nicolae Iorga, „România si Roma papală”, în Neamul Românesc

(Bucureşti), 11 noiembrie 1922, p. 1;
3. Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul în perioada
interbelică, Ed. Ex Ponto, Constanța 2004, p. 29;
4. ibidem, p. 30;
Se arată de asemenea faptul că actul diplomatic încheiat

între Vatican şi România a favorizat mult Biserica Romei, ceea
ce în alte concordate nu a fost cu putinţă. Făcând o comparaţie
între Concordatul cu România şi cel cu Italia, Germania, Po-
lonia sau alte ţări catolice, observăm că politicienii noştri au
admis Bisericii Apusene drepturi pe care ţările sus-menţionate
nu le-au acceptat.
Ca reacţie a acestei maşinaţiuni politico-diplomatice, Bi-
serica Română s-a opus cu fermitate, prin ierarhii ei de atunci,
între care Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, Episcopul
Roman Ciorogariu de la Oradea şi alţii, care, prin atitudi-
nea lor, au demascat interesele ascunse anti-naţionale. Reacţia
intelectualităţii româneşti a fost aceeaşi cu a ierarhilor ortodocşi.
Cu toate acestea, clasa politică din România, în ciuda sloganuri-
lor electorale pro-naţionale, şi-a continuat “drumul”, semnând şi
ratificând acest act diplomatic.
Este prezentat în lucrare şi raportul dintre Concor-
dat şi legile Statului Român (Constituţia României, Legea
Cultelor şi Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Bi-
sericii Ortodoxe Române), între care sunt mari contradicţii.
Peste acestea, politicienii şi diplomaţii români au trecut cu
ușurință, deși reprezentanţii Bisericii Ortodoxe şi o mare parte
a intelectualităţii româneşti le-au sesizat organelor în drept.
Acţiunea catolicismului în lume a fost susţinută şi de fal-
sa idee a Episcopilor Romei, care, considerându-se “vicari ai
lui Hristos pe pământ”, se socoteau şefi ai întregii creştinătăţi,
având jurisdicţie şi autoritate asupra lumii întregi. Această
convingere a stat la baza acţiunii catolicismului în Răsăritul Eu-
ropei, concretizându-se în extinderea autorităţii papale în lume,
chiar şi în unele ţări necreştine. În comparaţie cu catolicismul
expansiv, ortodoxia românească tolerantă a dezvoltat relaţii atât
cu catolicismul, cât şi cu alte culte, nu prin concordate, ci porn-
ind de la principiul egalei îndreptăţiri şi, acolo unde era cazul, al
proporţionalităţii. Concordatul cu România nu era o necesitate,
deoarece catolicii de pe teritoriul Statului Român aveau aceleaşi
drepturi cu toate cultele existente în România la acea dată, con-

form Legii Cultelor. Din conţinutul său, se observă că scopul nu
a fost protejarea catolicilor de pe teritoriul României, ci expan-
siunea şi creşterea autorităţii episcopului Romei care, implicit,
a devenit proprietar peste imense latifundii oferite de convenţia
diplomatică.
Lucrarea prezintă mai multe aspecte ale unui subiect ex-
trem de sensibil şi complex, având la bază o istorie bogată, ale
cărei consecinţe se simt şi în zilele noastre. Ortodoxia şi neam-
ul românesc au un caracter comun - toleranţa, care le-a însoţit
încă de la începuturile existenţei lor în acest spaţiu geografic.
Legătura strânsă dintre ortodoxie şi neamul nostru a avut o
rezistenţă puternică în faţa extinderii catolicismului, atât prin
silă, cât și prin metode psihologice sau diplomaţie.
Concordatul cu România a fost în cele din urmă denunţat
de către guvernul comunist al lui Petru Groza, care, din mo-
tive strict politice, a “reparat” greşeala demnitarilor români
din perioada interbelică. Este trist că această faptă au făcut-o
tocmai comuniştii, care nu au avut o mentalitate religios-
patriotică, specifică sufletului neamului nostru. Prin abrogarea
acestui act, marile averi (care înainte de Concordat au fost ale
Statului Român), au revenit în proprietatea statului. Astăzi,
legile date de parlamentele care s-au succedat la conducerea
României după căderea comunismului au repus în drepturi Bi-
serica Romei, în mare parte, revenind la o stare de fapt aproape
de aceea de dinainte de abrogarea Concordatului.
Preliminarii
Câteva noţiuni generale despre concordate

Concordatele sunt acte diplomatice ale Statului Vati-
can încheiate cu guvernele ţărilor pe teritoriul cărora există
credincioşi catolici, cu scopul aparent de a-i proteja. Ele se pot
numi ”convenţii” sau ”tratate”, semnate pentru reglementarea
relaţiilor dintre stat şi biserica ce funcţionează pe teritoriul său.
Susţinătorii catolicismului oferă concordatelor atribuţiile
de convenţii prin care biserica acordă „privilegii” statului:
„privilegii pe care papa le acordă temporar, fără ca ele să
reprezinte obligaţii propriu-zise”5. Prin „Concordat” se înţelege
o convenţie internaţională al cărei obiect îl constitue, pe de o
parte, privilegiile pe care Biserica le concede statului, iar, pe
de altă parte, obligaţiile care se recunosc de către stat6 pentru
lumea catolică.
Unii, cum ar fi canonistul catolic Vering H., privesc con-
cordatele drept tratate de drept internaţional public: ”tratate
între două puteri de sine stătătoare şi cu scopuri depline în do-
meniul lor special după analogia tratatelor internaţionale”7.
Enciclopedia britanică dă o definiţie foarte concludentă:
concordatele se încheie “pentru reglementarea afacerilor bise
riceşti pe teritoriul unui stat suveran”. Nu degeaba se vorbeşte
despre “afaceri”, pentru că, într-adevăr, aceste acte nu urmă
resc scopuri duhovniceşti, ci numai interese politico-economice,
având drept ţintă prozelitismul Bisericii Romano-Catolice8.
Termenul “concordia” sau “concordat” presupune o luptă
5. Ferrel, Ambrose, lector în drept canonic şi divin, Oxford.

6. Cardinalul A, Ottaviani
7. R. Cândea, Concordate - un capitol de istorie politică, Ed. Glasul
Bucovinei, Cernăuţi, 1921, p. 6.
8. Denumirea ..............
între două părţi, care se încheie cu concesii. Deci, “concorda-

tul” este un contract, sau mai bine zis, un “tratat de pace” între
Biserică şi puterea statală, semnându-se nu pentru a consfinţi o
stare armonică de fapt, ci pentru a stinge sau a evita declanşarea
unui conflict. Biserica Apuseană, al cărei şef este episcopul Ro-
mei, numit papă, profitând de împrejurările istorice, precum şi
de credinţa dusă până la fanatism a diferitor popoare pe care
le-a creştinat, s-a ridicat până la cea mai înaltă putere, încât
papii cei mai ambiţioşi au pretins ca regii, împăraţii şi statele
să li se supună şi să li se închine. Ei se asemănau cu soarele, iar
împăraţii şi regii, cu luna şi stelele. Dacă unii regi nu arătau su-
punere papei, erau detronaţi, fiindcă poporul credincios asculta
mai mult de “reprezentantul” lui Dumnezeu decât de rege,
pedepsit la cea mai mică abatere. Astfel, regele Germaniei,
Enric al IV-lea, a fost pedepsit aberant de către papa Grigo-
rie al VII -lea să stea trei zile, în iarna anului 1077, cu capul
gol, desculţ şi în cămaşă, în faţa porţii castelului din Canossa,
doar astfel fiind iertat. Papii au ajuns să aibă la dispoziţia lor şi
armate numeroase, încât puneau şi depuneau regii ca pe nişte
funcţionari supuşi lor. Această putere lumească de care au abu-
zat papii nu putea dăinui mult, pentru că nu era firească. De
aceea, popoarele şi conducătorii, resimţind greutatea jugului
papal din ce în ce mai grav, au început a-şi dori să se scuture de
sarcina greu de purtat. Aşa s-au ivit certurile şi luptele sânge
roase între papă şi puterea laică, până când partea civilă a redus
puterea papală la rolul ei spiritual. Luptele au înăsprit raporturi-
le dintre reprezentanţii Bisericii şi cei ai statelor, încât Biserica
devenise deseori “persecutată” – din persecutoare, cum era mai
înainte. “După certuri şi războaie, a trebuit să vină calmul şi pa-
cea, şi, pentru ca pe viitor să se evite noi motive de gâlceavă, s-a
simţit nevoia încheierii unor tratate de pace între scaunul papal
şi diferiţi regi şi guvernele lor, care să stabilească drepturile şi
datoriile fiecăruia; Aceste tratate s-au numit concordate”9.
9. I. Gotcu, Concordat?, Ed. Albina, Iaşi, 1921, p. 6;

“Concordatul” este, deci, un tratat de pace încheiat între

două puteri luptătoare: puterea papală şi puterea civilă. Par-
curgând istoria concordatelor, se poate observa, pe de o parte,
că stingerea conflictului, printr-un astfel de tratat, este numai
provizorie, el având mai mult un caracter de armistiţiu, iar,
pe de altă parte, prezenţa însăşi a unui concordat generează
conflicte noi. Specialiştii jurişti au ajuns la concluzia că nu
este recomandabil pentru un stat să încheie un tratat în care
una dintre părţi este de natură atât de diferită faţă de cealaltă.
Astfel de concordate s-au încheiat în Occident cu diferi
te state, în epoci diferite, după lupte şi conflicte, şi s-au stabilit
cu de-amănuntul condiţiile de bună vieţuire şi raporturile din-
tre ambele puteri.
Faptul că s-au încheiat şi se încearcă a se mai încheia
astfel de tratate este explicabil prin rostul şi rolul pe care l-a
avut Biserica Latină condusă de papă în Evul Mediu, în Apu-
sul Europei.
Concordatele Vaticanului
cu alte state
În Apus, în urma răspândirii tradiţiei întemeierii Biseri-
cii din Roma prin Sf. Ap. Petru, s-a constituit o învăţătură,
prin care urmaşul lui Petru, primul între Apostoli, este papa.
Papa Grigorie al VII-lea (1073-1085) a formulat în scrisorile
sale teoria aceasta conform căreia: „Cristos a predat Sfântului
Petru puterea peste toată lumea, iar papei ca urmaş al lui,
principii trebuie să i se supună ca unui senior”.10 Astfel, oa-
menii, în naivitatea lor, credeau că tot ce vine de la Roma este
adevărat, că doar îl identificau pe papa cu Sf. Ap. Petru. Papii
înşişi se identificau cu el.
În afară de primatul bisericesc, papii ajung să aibă din
10. Ştefan Moldovan, Concordatul în dreptul internaţional şi
Concordatul Statului Român cu Vaticanul, teză de doctorat, Sibiu, 1942,
p. 47;
ce în ce mai multă influenţă politică. Primul care face politică

este papa Grigorie I, când Italia era într-o situaţie politică
deplorabilă, împărţită teritorial în mai multe state, parţial ocu-
pate de puteri străine. Urmaşii săi au continuat pe aceeaşi cale.
Prin jocurile politice urmărite de papa Grigorie al VII-lea, se
înfiinţează statul pontifical, cu teritoriu propriu. Împăraţii din
Apus ajung vasali ai suveranului pontif. Prin încoronarea lui
Carol cel Mare, papii ajung la o vază nemaipomenită. De
acum înainte, nu se mai face o distincţie clară între ceea ce
este bisericesc şi ceea ce este politic, laic; papa devine şef
peste ambele puteri. „Dar papalitatea şi-a luat o sarcină pe
care nu a putut-o purta... Urmează o vreme de lupte mărunte
diplomatice, lupte obositoare între papi și împăraţi, care duc
în final la încheierea concordiei din Worms de la 1122”11
Acest Concordat mai poartă numele de „Tranzacţia
Calixtină”, deoarece atunci era papă Calixt al II-lea (1119-
1124)12, având caracterul unui compromis. Se încheie prima
pace în formă concordatară, între papi şi regi, delimitându-se
sferele de acţiune, şi anume: papa rămâne şeful bisericii, iar
regele, şeful statului, al puterii lumeşti.13
Apogeul puterii politice îl atinge papa Inochentie al
III –lea. După concepţia lui, papa este regele regilor şi deplin
stăpânitor al puterii spirituale şi seculare. El se poate amesteca în
treburile interne ale oricărui stat, lucru interzis regilor a-l face în
biserică. Fidel acestei concepţii, îşi pune în gând să înfiinţeze im-
periul universal.14 Acesta scoate la iveală drepturile asupra pat-
rimoniului Sfântului Petru şi ajunge biruitor asupra imperiului.
„Fireşte, avântul acesta al papalităţii era de natură
curat politică. Dacă cercetezi întreaga viaţă şi lupta lui Ino-
11. R. Cândea, op. cit., p. 26;

12. Ştefan Moldovan, op.cit., p. 48;
13. Sofronie G., Curs de drept internaţional, 1935, p. 112. Apud.
Moldovan Ştefan, op. Cit. p. 48;
14. E. Popovici, Istoria Bisericeasca Universala, Bucuresti, 1928,
p. 96-97.
chentie, uiți aşa de uşor că el este un păstor de suflete. Pe

când Grigorie al VII – lea era mai întâi preotul lui Hristos,
care voia să supună toată lumea sieşi, Inochentie e diplomatul
iscusit si neînduplecat, care utilizează, fără a se cutremura
câtuşi de puţin în sufletul său de creştin, cu orice mijloc pen-
tru a zdrobi orice putere politică ce l-ar putea primejdui.
Ajungând papalitatea apogeul, şi-a arătat totodată şi tăria şi
slăbiciunea ei: tăria în cele spirituale şi slăbiciunea ce derivă
din schimbarea menirii unui conducător bisericesc”15
După moartea lui Inochentie al III -lea, între împărat şi
papă urmează alte lupte cumplite, care nu se mai sfârşesc. Se in-
troduce sistemul teocratic. Puterea universală este bisericească,
puterea oricărui rege depinde de cea a papei şi este inferioară ei.
În anul 1302, papa Bonifaciu publică bula „Uman Sanctam”,
în urma certurilor cu regele Franţei, Filip al IV-lea. Începutul
catastrofei se revarsă asupra imperialismului papal.
Papa, pe punctul de a excomunica regele Franţei, este
arestat de acesta şi ţinut în captivitate. Atunci se prăbuşeşte
imperialismul politic papal.
În etapa conciliară, papalitatea a încheiat concordate
la Constanţa, Frankfurt, Viena şi în Franţa.
Concordatul de la Constanţa. După conciliul de la Pisa
(1409), se convoacă cel de la Constanţa pentru rezolvarea schis-
mei papale şi reforma în biserică. Conciliul se încheie în 1418,
rezultatul fiind alegerea unui singur papă şi superioritatea con-
ciliului faţă de suveranul pontif. În acelaşi an, 1418, se încheie
concordatele cu Germania, Franţa şi Anglia, nu între papă şi stat,
ci între suveran şi reprezentanţii bisericii statului respectiv. Cau-
za pentru care s-au încheiat aceste tratate a fost lăcomia papală.
Se stabilesc veniturile pe care le poate lua papa din aceste ţări.
Rezultatul a patru ani de negocieri în consilii (1414-
1418) şi al încheierii celor trei concordate nu a fost altul decât
dizolvarea schismei, iar concordatele, ori nu au fost ratificate,
15. R. Cândea, op.cit., p. 29;

ori nu au fost aplicate. Istoria le-a dat uitării, papii putând să

muncească nestingheriţi la agoniseala lor.
Sancţiunea pragmatică din Bourges (1438) şi concor-
datele de la Frankfurt şi Viena. În anul 1438 regele Franţei dă
o sancţiune pragmatică papalităţii, la întrunirea de la Bourges,
care este „cel mai interesant document din epoca conciliară”.16
Mai târziu papa va desfiinţa această lege în conciliul din Lat-
eran, care a avut loc în anul 1512.
În ceea ce priveşte Germania, papa Eugen al IV-lea recu
noaşte conciliul de la Constanţa şi decretele de la Basel, însă
trimite delegaţii pentru a stabili despăgubirile ce i se cuvin.
În 1448, se încheie Concordatul de la Viena, care urmă
rea sa-i da papei despăgubiri pentru reducerea veniturilor sale,
făcută de concilii.
Concordatul francez din 1516. În 1512 începe conciliul
al V-lea de la Lateran. În cadrul aceluiaşi conciliu, în 1516 se în-
cheie concordatul francez, rezultatul tratativelor dintre Francisc
I şi papa Leon al X-lea. Prin acesta se desfiinţează sancţiunea
pragmatică (Bourges 1438), în schimb regele primeşte drepturi
mari.
Concordatele moderne s-au semnat în Franţa, Bava
ria, Austria, Rusia şi Serbia.
Concordatul francez din anul 1801. Elita politică
franceză era împotriva unui concordat, însă Napoleon căuta o
apropiere de papa, pentru a apăra revoluţia. Ambiţia lui nu se
rezuma doar la revoluţie, ci, precum el însuşi marturisea, „prin
catolicism a câştigat pe papă, prin papă Italia şi (pentru) că nu
renunţase la speranţa de a conduce pe papa după placul său
pentru a-şi câştiga influenţa nemărginită în lumea catolică”.17
Napoleon îi propune papei un tratat, în schimbul promisi-
unii de a nu distruge, cu armatele sale, statul pontifical. Din acest
Concordat, câştigător iese Napoleon, iar papa se mulţumeşte cu
speranţa de a se impune pe viitor.
16. Ibidem. ,p. 47;
17. Ibidem, p. 63;
În momentul în care gloria lui Napoleon apune, în 1817,

se încheie un nou Concordat, prin care se anulează cel din 1801
şi se reactualizează cel din 1516. Clerul îşi reintră în drepturi,
cu imobile şi rente de stat. Opinia publică opune rezistenţă
acestui tratat. Urmează o întreagă perioadă de tuburări între
biserică şi stat, care se încheie în 1905 prin separarea celor
două puteri. „De la 1802, de când fu publicat concordatul lui
Napoleon împreună cu articolele organice, şi până în 1905
aceste legi au reglat raportul între stat şi biserică în Franţa”.18
Concordatul Bavarez. În Bavaria se accentuază tot mai
mult o mişcare de creere a unei biserici teritoriale. În 1817, se
semnează un Concordat cu papalitatea. Prin acest Concordat,
biserica catolică se impune prin drepturi şi prerogative, excul-
zând o altă biserică cu drepturi egale.
Concordatul Austriac. În Austria, ca şi în Franţa şi
Bavaria, conducătorii statului, în frunte cu regele, au avut
tendinţa de a se scutura de jugul papal, dorind să obțină o
biserică naţională sub controlul guvernului.
Împăratul Iosif al II-lea dorea să reducă influenţa papei
şi a reuşit. În 1849, se introduce în Constituţie un articol prin
care „fiecare biserică recunoscută îşi exercită liber şi în pu
blic cultul, îşi administrează afacerile independent, rămâne în
posesia institutelor menite pentru scopuri de cult, instrucţie şi
binefacere, este supusă însă legilor fundamentale de stat ca
orice societate.”19
Scena politică se schimbă. Apar mişcări de libertate şi
independenţă. Împăratul întăreşte relaţiile cu biserica catolică
sperând că va putea reacţiona asupra Germaniei şi Italiei. De
aceea, între Austria şi „Sfântul Scaun” se va semna un concor-
dat favorabil. În 1870, Concordatul este desfiinţat.
Concordatul rusesc. În Rusia secolului al XVI-lea se
naşte ideea conform căreia creştinismul rusesc este singurul
autentic, în frunte cu ţarul – „singurul împărat creştin”. Ru-
18. Ibidem, p. 80;
19. Ibidem, p. 100;
sul nu mai face diferenţa între religia lui şi naţia lui; a fi rus
înseamnă a fi ortodox, biserica şi patria sunt identice.
Catolicii, formând a douăzecea partea din creştinii
din Rusia, nu aveau nici o însemnătate politică în calitate de
reprezentanţi ai unei biserici creştine. Cu toate acestea, s-a ajuns
la un concordat cu Rusia, din cauza ocupării Poloniei, care era
predominant catolică.
Răscoala din 1831 îl face pe ţarul Nicolae I să încerce
o cale paşnică de apropiere a polonezilor de Rusia. În 1845, îi
face o vizită papei, care îi prezintă o lungă listă cu doleanţele
polonilor. În urma tratativelor purtate de trimişii ţarului, con-
tele Butenev şi contele Bludov, cu cardinalul Lambruschini, se
încheie la 3 august 1847, la Roma, o convenţie. Ruşii nu admit
decât implicări pur administrative ale episcopilor pe teritoriul
Poloniei. Cu toate că acest concordat a fost ratificat nu se gân-
dea nimeni să-l pună în aplicare. Toate legile protectoare reli-
giei de stat au rămas în vigoare.
Concordatul sârbesc. Curia papală a negociat mult timp
pe lângă guvernul Serbiei pentru un concordat, dar sârbii au rep-
licat că nu este nevoie de un tratat căci „în Serbia nu ar fi catolici
decât o mână de străini în Belgrad, Şabaţ şi Niş.”20 Însă, odată cu
ideea de unificare a Serbiei, guvernul gândește să se folosească
de catolicism pentru ruperea de Imperiul Austro-Ungar21. Aşa se
explică taina şi graba cu care s-a încheiat concordatul, semnat în
1913, şi concesiile ce s-au făcut. Nu după mult timp, izbucnește
războiul mondial şi toţi uită de politica bisericească. După război,
concordatul s-a desfiinţat, fără a mai fi pus în aplicare.
În perioada interbelică, s-au încheiat concordate cu
Letonia, Polonia, Lituania şi cu statele germane.
20. Ibidem, p. 135;
21. Dualismul austro-ungar (1867-1918) este o alianţă politică între
Austria şi Ungaria prin care se încercă cotropirea cât mai multor popoare
vecine şi trecerea naţiunilor sub stăpânirea acestui imperiu. Unii istorici
folosesc termenul austro-ungar şi pentru perioada de până în anul 1867
deoarece între Austria şi Ungaria a existat o colaborare (alianţă) politică
şi înainte de această perioadă. (n. ed.)
Concordatele cu Letonia, Polonia şi Lituania. Leto-

nia, Polonia şi Lituania au luat fiinţă după dezmembrarea celor
trei imperii: Rusia, Germania si Austro-Ungaria, după Primul
Război Mondial. Astfel, cum în aceste state noi era o atitudine
duşmănoasă faţă de Biserica Ortodoxă, Vaticanul şi-a impus
protectoratul încheind cu cele trei ţări concordate care îi asigu-
rau privilegii.
În toate aceste trei ţări, catolicii erau în majoritari faţă de
celelalte confesiuni. Astfel, în 1922, se încheie Concordatul cu
Letonia, destul de uşor. Cu celelalte două state concordatele s-au
încheiat mai greu, deoarece pretenţiile “Sfântului Scaun” au
creat nemulţumiri. După multe tratative, se încheie şi celelalte
două concordate cu Polonia, în 1925, şi cu Lituania, în 1927.
Concordatele cu statele germane. Între anii 1925-
1932, Vaticanul încheie concordate cu trei state din Federaţia
Germană: Bavaria (1925), Prusia (1929) şi Baden (1932). Pen-
tru că s-au produs mari agitaţii politice statele s-a văzut nevoite
să încheie concordate şi cu bisericile protestante.
În Baden, ratificarea s-a făcut în mare grabă, din cauza eve-
nimentelor politice. Preşedintele parlamentului (Dr. Schmidt) a
fost destituit după această manevră. Concordatul a fost menţinut
de Hitler. În acelaşi an, 1932, s-a încheiat un concordat cu Aus-
tria, dar a fost ratificat abia în anul următor, când guvernul con-
ducea ţara fără parlament.
Regimul hitlerist încheie în 1933 un nou concordat pen-
tru întreaga Germanie; acesta vine să le confirme pe celelalte
trei anterioare. La data încheierii concordatului, Germania avea
o populaţie de 66 de milioane de locuitori, dintre care numai
21 milioane erau catolici, restul fiind aproape toţi protestanţi.22
Concordatele cu Germania au produs mare vâlvă în
opinia publică. Ele nu au fost aplicate niciodată, lucru care a
alimentat protestele papei.
22. Yves de la Brière, Le droit concordataire dans la nouvelle Europe.
Recueil des cours de l’Académie internationale, Paris, 1938, vol. I, p.
430-445. Apud Ştefan Moldovan, op. cit., p. 63;
În aceeaşi perioadă, Vaticanul a încheiat concordate şi

cu Italia (1929), Cehoslovacia (1928), Franţa (1925), Portuga-
lia (1928), Ecuador (1937), Iugoslavia (1935), Spania (1940).
Toate concordatele din acest timp au caracter fie de con-
tract, fie de act unilateral; unele sunt acte pacificatoare, iar al-
tele acte constitutive, caracter ce-l primesc tot mai mult con-
cordatele mai noi. Sunt favorabile papalităţii, din care cauză
s-au produs multe nemulţumiri între supuşii statelor respec-
tive, având o primire rece.23
23. Lazăr Iacob, Natura juridică a patronatului suprem şi drepturile

suverane ale Statului Român, Cluj, 1936, p. 26;
21
Cap. I Concordatul cu România
I.1 Împrejurări interne şi externe ale semnării

Concordatului cu România.
I.1.1 Contextul istoric al iniţierii Concordatu-

lui cu România
Momentul istoric al iniţiativei Vaticanului de a semna un
concordat cu România este marcat de necesitatea Romei pa-
pale de a creea front comun cu interesele iredentiste maghiare.
După ce, prin Tratatul de la Trianon, Ardealul intră în posesia
Statului Român, partidele naţionaliste din Ungaria cer spri-
jinul papei pentru a le susţine în încercarea lor de a recupera
măcar proprietăţile avute înainte de Tratatul din 1918. În ceea
ce priveşte Transilvania, în art. 45 al Tratatului de la Trianon,
se specifică: “Ungaria renunţă în ceea ce o priveşte, în favoa
rea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor
fostei Monarhii austro-ungare, situate dincolo de fruntariile
Ungariei, astfel cum sunt fixate în art. 2724, partea a II -a şi
recunoaşte prin prezentul tratat încheiat în scop de a regula
afacerile actuale ca făcând parte din România”25.
O dată cu suveranitatea României asupra Ardealului,
toate bunurile fostului stat ungar trec în proprietatea Statului
Român, care urmează să le administreze după legi proprii. De-
oarece, în perioada ocupaţiei austro-ungare, papa nu avea drept
de proprietate, ci doar de uzufruct (drept de folosinţă), aceste
24. În art. 27 al tratatului se menţiona care sunt aceste teritorii.

25. Ioan Ciolan, Voicu Constantin, Mihai Racoviţan, Transilvania –
istorie şi dăinuire românească, Ed. Sirius, Bucureşti, p. 219.
bunuri intră în posesia Statului Român. În Ardeal, populaţia

de naţionalitate română era majoritară, iar maghiarii rămân
doar cei mai numeroşi dintre minorităţi. Astfel, Biserica Ro-
mano - Catolică îşi vede ameninţată perspectiva dominaţiei
şi a răspândirii catolicismului, iar papa pierde din influenţa
politică şi economică pe care o avea în perioada ocupaţiei
austro-ungare. În acest caz, catolicismul, în România, devine
o minoritate, deoarece Bisericii Ortodoxe i se recunoaşte drep-
tul de biserică dominantă şi naţională. Singura posibilitate de a
recâştiga din influenţa avută în Ardeal era o înţelegere pe plan
diplomatic.
Atât ungurii şovini26, cât şi conaţionalii lor din Ardeal
(care se simt loviţi în orgoliu, deoarece sunt minoritari), susţin
interesele catolicismului în România (în special în Ardeal) şi,
astfel, ia naştere o împreunare a intereselor Bisericii romano-
catolice cu cele maghiaro-şovine. După Primul Război Mon-
dial, în Ungaria a luat fiinţă o legaţie care funcţiona pe lângă
Vatican. Aceasta nu era necesară, deoarece Statul Ungar nu
avea încheiat concordat cu Vaticanul şi nici nu dorea să în-
cheie un astfel de act în viitor. Consultant eclesiastic (“consul-
tor eclesiastic”) era tocmai călugărul benedictin Seredy Jus-
tinian, un slovac maghiarizat. El, cu mult înainte de Primul
Război Mondial, a fost membru în comisia papală pentru co
dificarea Dreptului Canonic, funcţie pe care a deţinut-o până
în 1918. Doi ani mai târziu, cardinalul Gasparri îl readuce la
Roma, încredinţându-i tipărirea dreptului canonic27. În acelaşi
timp, pe Seredy Justinian, Primatul Ungariei şi Guvernul de
la Budapesta îl desemnează să reprezinte diecezele romano -
catolice maghiare pe lângă Vatican. Deoarece se considera că
26. In Ungaria s-a creat o mişcare având drept scop reintroducerea

Ardealului în posesia Statului Ungar. Mișcarea, în acea perioadă, număra
mulți adepți, mai ales din rândurile partidelor naţionaliste maghiare, dar
şi din rândul clerului laic şi monahal din subordinea episcopiilor romano
catolice din Ungaria.
27. Fontes Codici juris canonici, lucrarea a fost împărţită în 14 volume.
Tratatul de la Trianon va fi anulat cât de repede, printre aceste

dieceze erau şi cele din “teritoriile ocupate”: din ritul latin
(Oradea, Alba-Iulia, Timişoara şi Satu Mare) şi din ritul grec
(mitropolia de Alba - Iulia şi Făgăraş cu diecezele sufragane
Gherla, Oradea şi Lugoj)28.
Seredy Justinian se baza pe relaţii vechi şi strânse cu
mulţi dintre oamenii de încredere ai papei, dar avea nevoie
şi de susţinători în propria ţară. Astfel îşi atrage în jur câteva
personalităţi marcante din viaţa catolicismului maghiar, cu
scopul de a milita pentru aceleaşi idealuri. A reuşit să îi ducă
la Roma într-un timp foarte scurt. Printre aceştia sunt iezuitul
Bangha Bela din Budapesta, care a fost instituit secretar al
Federaţiei Congregaţiilor mariane din întreaga lume catolică,
dominicanul Szabo Szadoc în calitate de rector al Colegiului
Angelic, Butykai Anton, în calitate de definitor al ordinului
franciscan, pe fostul ministru provincial al minorităţilor din
Transilvania (Arad), dr. Monay Francisc, în calitate de asistent
general al ordinului minorit mondial şi plenipotențiar la basili-
ca Sf. Petru. Aceştia, împreună cu Legaţia Statului Maghiar pe
lângă Sfântul Scaun, susţineau interesele ungureşti în cadrul
diplomaţiei papale, ceea ce dădea un gir important “misiunii”
iredentiste, siguranţa în izbândă părând tot mai mare29.
Prin grupul lui Seredy, şovinismul maghiar reuşeşte să
propage o mişcare la nivel mondial, prin care se creează o imagi
ne favorabilă cauzei iredentiste. În acest sens, din centrul catoli
cismului mondial sunt făcute mobilizări deosebite de forţe care
s-au materializat în oameni şi bani. Zeci de propagandişti maghi-
ari în haină clericală pledează în întreaga lume pentru susţinerea
cauzei prin cărţi, broşuri sau articole pornite de la Roma şi Bu-
dapesta. Referindu-se la aceasta, iezuitul Bangha Bela, scria
în revista Katholikus Elet: “Foi catolice din străinătate, din
America, din New York, încep să scrie despre noi articole foarte
simpatice. În cursul anului din urmă ni s-au adresat în mod spe-
28. Onisifor Ghibu, Nulitatea concordatului, Cluj, 1935, p. XLIII;
29. ibidem, p. XLIII – XLIV;
cial, în acelaşi scop, celebrităţi olandeze, americane, spaniole,

franceze şi polone, cu intenţia să se studieze instituţiile cato-
lice (între care şi presa). Din nenorocire, particularismul lim-
bii noastre este o piedică în calea contactului nostru cu lumea
mare. Dar, slavă lui Dumnezeu, că avem noi destui oameni care
cunosc limbi străine şi care au şi o cultură mondială. Să lase
aceştia la o parte orice altă ocupaţie; să se emancipeze de sub
orice altă treabă, oricât ar fi ea de importantă, şi să plece să
înjghebeze internaţionala catolică. Ar ajuta în mod uriaş soarta
maghiarismului şi poate şi întreg universul bolnav”30.
La un an după iniţiativa Bisericii Romei de a întocmi
un concordat cu România, istoricul Nicolae Iorga observa că:
“Roma este cea care cheamă în congrese pur maghiare pe aceia
care au de la Dumnezeu misiunea de a reface Ungaria astăzi,
Austria mâine”31. Acest lucru este prezentat cel mai clar în pre-
sa maghiară din România, dar şi din Ungaria, unde mulţi oficiali
maghiari şi înalte feţe bisericeşti catolice făceau afirmaţii prin
care arătau că papa susţine interesele maghiare şi speră că prin
relaţiile diplomatice cu România îşi vor atinge scopul comun32.
În timp ce asupra regelui României se făceau presi-
uni pentru semnarea Concordatului, Seredy se străduia din
răsputeri pentru a câştiga susţinerea papei pentru introducerea
în textul Concordatului a unor articole favorabile mişcării
iredentiste maghiare. Astfel, anul 1926, considerat an sfânt în
lumea catolică, a fost transformat, cu concursul direct al pa-
pei, într-un prilej de manifestări făţişe şi îndrăzneţe în favoarea
susţinerii intereselor şovine maghiare. Vrednică de amintit, în
acest sens, este şi mărturia papei Pius al XI -lea în anul 1926
care, în faţa a 13.000 de pelerini maghiari spunea: “Am văzut
totdeauna în mulţii pelerini unguri cari au fost aici, pe fiii ţării
30. Bangha Bela, „Internaţionala catolică”, în Katholikus Elet (Budapesta)

22.06.1924; Apud O. Ghibu, op. cit. p. XLV – XLVI;
31. Nicolae Iorga, „România şi Roma papală”, în Neamul Românesc
(Bucureşti), 11.11.1922, p. 1; ,
32. Vezi şi Nechita Runcan, op. cit., p. 292-300;
Mariei Tereza, pe fiii regelui Ştefan cel Sfânt, pe urmaşii sfântu-

lui Emeric şi pe nepoţii regelui Ladislau cel Sfânt…Binecuvân-
tez pe toţi acei tineri, cari în importanta epocă a redeşteptării,
în scumpii ani ai înnoirii sufleteşti se grupează în jurul aces-
tui steag, pentru ca să ducă la biruinţă conştiinţa naţională
şi adevărata religiozitate şi să facă Ungaria din nou mare şi
fericită”33. În acelaşi an, la Budapesta, baronul Dr. Vecsey A.,
mâna dreaptă a episcopului romano-catolic de Alba-Iulia sub
“jurisdicţia” căruia funcţiona şi Statusul Catolic Ardelean,
făcea următoarele afirmaţii: “România a răpit mult pământ un-
guresc... Statul Român se teme de Biserica Catolică… Averile
bisericeşti le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar
mai ales de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct că
catolicismul este sprijinul cel mai puternic al maghiarimii”34.
Sprijinul papei acordat maghiarilor era şi în plan finan-
ciar. Multe activităţi şi publicaţii şovine din România erau
finanţate de Roma prin intermediul episcopiilor latine şi unite
din Transilvania. Exemplu în acest sens sunt ziarele catolice
maghiare “Erdelyi Tudosito” din Cluj şi “Erdelyi Lapok” din
Oradea, condus o perioadă însemnată de timp de politicianul
maghiar dr. Gyarfas Elemer. În raportul nr. 510/12.10.1929
adresat de Caius Brediceanu Ministrului Afacerilor Streine al
României, G.G. Mironescu, se arată că pelerinajele la Roma
organizate de episcopul latin de Alba-Iulia, Majlath Gustav, au
fost susţinute de Roma prin „donaţiuni însemnate” aduse de
acesta „de la Sfântul Părinte”35.
Pentru ca interesele să fie întărite de elemente româneşti
din Ardeal, papalitatea se foloseşte şi de încorporarea Bisericii
Greco-Catolice în sfera de interese a Bisericii Romano-Catolice,
33. “Magyar Katholikus Almanach” (Oradea), 1927, p. 384 (apărut şi

în Legea Românească (Oradea), anul 1935, nr. 22, p. 193-194);
34. Legea Românească (Oradea), 1935, nr. 22, p. 193-194;
35. Arhiva Diplomatică a României, Fond 71/1920-1944, Vatican,
Relaţii cu România, 1920-1931, vol. 19 bis, f. 115-117. Apud Nechita
Runcan op. cit., p. 298;
cu atât mai mult cu cât credincioşii greco-catolici, la acea dată,

numărau aproape jumătate din catolicii din România. Totul s-a
înfăptuit prin conlucrarea tacită a ierarhilor greco-catolici, fără
a face cunoscute credincioşilor uniţi interesele ascunse. Se vor-
bea doar de includerea lor în marea familie a Bisericii Romei,
neştiindu-se că sunt părtaşi la slăbirea suveranităţii naţionale a
României.
Fostul deputat Ştefan Meteş, în 1924, când discuţiile pe
tema Concordatului încă erau tăinuite, făcea publică afirmaţia
unui lider catolic maghiar, care, adresându-se unor confraţi, spu-
nea: “Nu fiţi îngrijoraţi căci noi suntem oameni cu experienţă
şi diplomaţi… Norocul nostru e faptul că la Bucureşti nime-
ni nu e lămurit asupra rostului Bisericii Catolice, iar cuvân-
tul românilor ardeleni nu e prea luat în seamă, între guvern şi
opoziţie nu e nici o înţelegere, ci duşmănie feroce. Unii se ocupă
cu întărirea materială a partidului, iar ceilalţi vor răsturnarea
Guvernului. Chestii, fie chiar naţionale, nu sunt, care să-i poată
uni pe aceştia, şi e spre binele nostru… Am intervenit la Papa,
ca atunci când problema catolicilor va mai fi acută, nunţiul pa-
pal să înceapă tratativele cu Guvernul român pentru Concordat,
şi faptul acesta, va uşura situaţia noastră foarte mult. Unde mai
puneţi că „fraţii” români uniţi ne dau tot sprijinul prin arhiereii
lor, ca Biserica noastră să nu fie înfrântă, căci aceasta ar în-
semna şi micşorarea rostului lor în Statul Român. Rezervăm cel
mai puternic argument, dacă împrejurările şi oamenii amintiţi
nu ne vor putea ajuta cum dorim. Nu uitaţi că trăim într-o ţară
orientală, unde banul are puterea supremă. Noi vom jertfi dacă
trebuie zeci de milioane, pentru a salva situaţia materială şi
culturală a bisericii noastre, care e însăşi mântuirea poporului
maghiar de aici şi pot să vă asigur, că izbânda noastră va fi
deplină”36. Succesul cel mai de seamă al coaliţiei dintre Biseri-
ca Romei şi Budapesta îl constitue actul diplomatic care poartă
numele de Concordat. Prin acesta, Biserica Romei are mai
36. Legea Românească (Oradea), 1924, nr. 30, p. 7;

multe drepturi şi facilităţi în România decât a avut în Ungaria.

Dacă regii unguri îi ofereau papei doar dreptul de folosinţă asu-
pra domeniilor, prin Concordatul cu România, Vaticanul devine
proprietar peste mii de hectare de păduri, păşuni, clădiri, case
parohiale, biserici etc. în Ardeal, pe care astăzi le revendică. În
plus, şcolile catolice sunt finanţate de Statul Român, majoritar
ortodox. Aceste instituţii de învăţământ au fost un important
factor de propagare a catolicismului în România. Asupra lor,
Statul Român nu mai avea nici un drept, fiind doar nevoit să le
finanţeze.
În ce priveşte Concordatul cu România, unde nu au exi-
stat conflicte, era suficientă o lege a cultelor care să reglemen
teze relaţia dintre Statul Român şi Biserica Romano-Catolică,
asemenea celorlalte culte existente în România la acea dată,
cu atât mai mult cu cât, în România, catolicii erau o minori-
tate, iar Biserica Ortodoxă era majoritară şi dominantă. Ast-
fel, Concordatul cu România “nu este numai un simplu act
diplomatic de natură materială, particulară şi temporală cu
caracter politic, ci este un act, în care sunt atinse cele mai
sublime simţăminte şi convingeri, în care au trăit şi pe care le-
au apărat cu viaţa un neam în decurs de 18 secole, lăsându-
le întregi şi nealterate generaţiilor de astăzi, ca şi acestea la
rândul lor să le lase neatinse urmaşilor”37.
I.1.2. Concordatul cu România în contextul

prozelitismului Vaticanului în ţările din
răsăritul Europei, în perioada interbelică
După eşecul papalităţii de la Ferrara-Florenţa (1438-
1439), unde unirea cu Roma a fost doar o chestiune „pe hârtie”,
nemaiputându-se pune în practică din cauza împotrivirii popoa
relor, Vaticanul a încercat din nou să îi atragă pe răsăriteni la
„ascultare” canonică faţă de papa.
Pentru Biserica Catolică, răsăritul Europei constitue un
37. I. Gotcu, op. cit., p. 4;
sector important al activităţilor întreprinse în plan „misionar”.

Canonul 747, paragraful 2, din Codul de Drept Canonic al Bi-
sericii Romei spune: „Este sarcina bisericii să anunţe mereu
şi oriunde principiile morale relative şi la ordinea socială şi
astfel să pronunţe judecăţi de valoare asupra oricărei realităţi
omeneşti, deoarece aceasta este solicitată de drepturile funda-
mentale ale persoanei umane şi de mântuirea sufletelor”38. Sub
pretextul de misiune, papalitatea duce o imensă campanie de
prozelitism în răsăritul Europei, mai precis, în rândul popoare-
lor ortodoxe, unde se înfiinţaseră bisericile greco-catolice (sau
unite cu Roma). În mod deosebit Papa Grigorie al XVI-lea
(1831-1846) se dedică acţiunilor „misionare” ale Sfântului
Scaun în ţările ortodoxe. Urmaşul său, Papa Pius al IX-lea
(1846-1878), prin enciclica „Ad Orientales”39, din 6 ianuarie
1848, a invitat la Conciliul Vatican I pe protestanţi, dar şi pe
ortodocşi, sperând că, fiind mai apropiaţi în ce priveşte cultul şi
doctrina, îi vor putea atrage mai uşor spre o unire cu episcopul
Romei. Ca reacţie la această enciclică, patriarhii Răsăritului
s-au întrunit la Constantinopol, unde au semnat un alt docu-
ment, prin care condamnă eresurile Apusului şi susţinerea dog-
melor ortodoxe: „...Papa Pius al IX-lea, care a primit episco-
patul Romei la 1847 a dat la 6 ianuarie 1848 Enciclica Către
Orientali (...) declarându-se scaun episcopal al Fericitului Pe-
tru, voieşte să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostasia
de la ortodoxie, adăugând acele cuvinte surprinzătoare pentru
oricine s-a hrănit cu învăţătura teologică (pag. 10, r.29): <nici
nu există motiv să prestaţi contra întoarcerii la adevărata
biserică şi comuniune cu acest scaun sfânt>”40
Prozelitismul papalităţii nu s-a oprit aici, fiind continuat
38. Şerban Turcuş, Sfântul Scaun în relaţiile internaţionale: Între

societatea perfectă şi poporul lui Dumnezeu, Ed. România Press,
Bucureşti, 2008, p. 103;
39. Teodor M. Popescu, Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848,
studiu introductiv, Bucureşti, 1935, p.24;
40. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993, p.530;
şi de urmaşii lui Pius al IX-lea: Leon al XIII-lea (1878-1903),

Pius al X-lea (1903-1914), Benedict al XV-lea (1914-1922) şi
Pius al XI-lea (1922-1939), în timpul căruia s-a semnat Con-
cordatul cu România. Toţi aceşti papi, dar şi urmaşii lor, îşi
îndreptau atenţia deosebită spre „misionarismul” din spaţiul
ortodox.
Odată cu încheierea Primului Război Mondial (1914-
1918), Vaticanul a încercat să se folosească din plin de instabili-
tatea politico-economică a unor ţări din răsăritul Europei, cum
este şi cazul României. La începutul secolului XX, Vaticanul
era într-o situaţie politică destul de grea în statele apusene, în
timp ce din estul Europei se trimiteau ambasadori pe lângă Vati-
can. În calitate de suveran episcopul Romei are dreptul de a de
lega în întreaga lume reprezentanţi conform canonului 362 din
Codul de Drept Canonic al Bisericii Romei, asumând indicaţiile
Sollicitudo omnium ecclesiaru, în care se spune că: „Pontiful
Roman are dreptul nativ şi independent de a trimite legaţi atât
pe lângă Bisericile particulare din diferitele naţiuni sau regiuni,
cât şi pe lângă state şi autorităşi publice, precum şi de a-i trans-
fera şi rechema, respectând normele dreptului internaţional în
ceea ce priveşte trimiterea şi revocarea legaţilor acreditaţi pe
lângă guverne”41.
După război, Vaticanul şi-a intensificat relaţiile diplo-
matice, astfel încât s-au stabilit relaţii cu patruzeci de state, unde
au fost trimişi ambasadori numiţi „nunţi apostolici”42. „Nunţii
apostolici”, „internunţii”, „pronunţii” şi „însărcinaţii cu afaceri
bisericeşti” au caracter diplomatic pe care „delegaţii apostoli-
ci” nu îl au, ei fiind doar dependenţi de o anume congregaţie:
Consistorială, a Bisericilor Orientale, a propagandei („De Pro-
paganda Fide”) etc. În majoritatea acţiunilor Vaticanului în
ţările răsăritene, clerul şi ierarhia locală servesc drept instru-
ment docil, care pune interesele papalităţii mai presus de intere-
41. Şerban Turcuş, op. cit. p.123;
42. Nechita Runcan, Premise istorice ale acţiunii catolicismului în
România interbelică, Ed. Europolis, Constanţa, 1998, p.35;
sele naţionale ale ţării în care activează.43

Papa Pius al XI-lea, în enciclica „Quam primas” din 11
decembrie 1925, vorbeşte despre Împărăţia lui Iisus Hristos,
ca fiind accesibilă prin unitatea în jurul papalităţii. Ideea de
unitate şi frăţietate între creştini era des folosită de „mision-
arii” apuseni, astfel ca barierele dogmatice şi cultice care stau
la baza diferenţei dintre ortodoxie şi catolicism să fie diminu-
ate. Acestă unitate trebuia realizată în jurul papei, considerat
înlocuitorul lui Dumnezeu pe pământ, exagerare ce a dus la
butada protestantă: „Dumnezeu e prezent pretutindeni, numai
la Roma nu, pentru că acolo are locţiitor.”44
Pentru a creea o unire conform intereselor papalităţii,
Vaticanul a înfiinţat „Institutul pontifical de studii orientale”
şi „Congregaţia pentru Bisericile orientale”. Acestea au fost
întemeiate de papa Benedict al XV-lea. El considera Austro-
Ungaria forţa politică cea mai eficientă pentru centrul şi sud-
estul Europei, iar Rusia o piedică împotriva intereselor cato-
lice. Odată cu abolirea ţarismului în Rusia, obstacolul cel mai
mare în faţa „misionarismului” catolic a căzut, astfel încât cele
două instituţii sus menţionate şi-au îndreptat atenţia în mod
deosebit asupra fostului imperiu ţarist.45
Lupta de catolicizare a Rusiei s-a dus pe două frontu-
ri. Pe de o parte prin întocmirea de concordate cu ţările ve-
cine Rusiei: Letonia (1922), Polonia (1925), Lituania (1927)
şi România (1927). Cu Finlanda şi Japonia Statul papal nu
putea încheia concordate, deoarece aici nu existau credincioşi
catolici. Imediat după Primul Război Mondial, Vaticanul a sta-
bilit strânse legături diplomatice cu Hitler şi Musolini (deşi
anticatolici), contând pe viitoarele servicii pe care Germania
şi Italia le vor face după cucerirea Rusiei. Tot împotriva Ru
43. Şerban Turcuş, op.cit. p.135-140 (a se vedea capitolele V şi VI);

44. Petru Ciuhandu, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-
Catolică în faţa neamului, Ed. Schitul Ortodox Huta, Finiş - Bihor, 2004,
p. 60;
45. Nechita Runcan, Premise istorice..., p. 30-31;
siei, papa a acţionat şi în 1939 când, în timpul războiului fin-

landezo-rus, a trimis o mare sumă de bani vicarului apostolic,
pr. Roben, cu motivaţia ajutorării catolicilor finlandezi pe care
îi puteai număra pe degete. În realitate, banii au ajuns la Statul
Finlandez pentru a-i folosi împotriva Rusiei.46
Un alt obiectiv important în „misionarismul” Bisericii
Romei erau Constatinopolul şi Ierusalimul. Crezând că Turcia
va desfiinţa Patriarhia de Constantinopol, papalitatea a spri-
jinit-o împotriva Greciei, în timpul războiului din 1921-1922.
În acest sens, Vaticanul a asigurat la Constantinopol sprijinul
Franţei, iar, pe de altă parte, Papa Pius al IX-lea a intensificat
legăturile diplomatice cu Turcia. Se încerca din răsputeri ca
grecii să îşi slăbească autoritatea la Constantinopol, căci, alt-
fel, propaganda în răsăritul ortodox ar fi fost paralizată.47
În 1922, după terminarea războiului cu grecii, turcii au luat
măsuri legale împotriva creştinilor, ceea ce, contrar aşteptărilor
Vaticanului, i-a afectat şi pe „misionarii” romano-catolici. Alun
garea patriarhului ortodox Meletie IV Metaxakis din Constan-
tinopol a făcut ca speranţele papalităţii să reînvie. În această
perioadă, Biserica Romei face tot mai multe invitaţii Bisericilor
ortodoxe autocefale de a participa la Mişcarea Ecumenică. Prin
această acţiune, Vaticanul spera într-o convertire în masă la
catolicism în numele „păcii” şi al „unităţii” creştine.48
Deoarece această încercare de apropiere nu a avut efectul
dorit, „Institutul pontifical de studii orientale” căuta să înlăture
toate obstacolele din calea unirii, prin „metoda psihologică”.
Acesteia îi corespund „convertiri” individuale, prin admiraţia
faţă de Roma, dar, în mod deosebit, acţiunea de atragere a mase
lor de credincioşi prin „unire”. În acest scop se ducea o imensă
46. Ioan Floca, Din istoria dreptului românesc. Concordatul – act

diplomatic în slujba acţiunii catolice, Sibiu, 1993, p. 23-24;
47. Teodor M. Popescu, „Atitudinea Vaticanului faţă de ortodoxie în
ultimii 30 de ani”, în Ortodoxia, p. 26-33; Apud Nechita Runcan, Premise
istorice..., p.111, nota 36;
48. Nechita Runcan, Premise istorice..., p.32;
campanie de deznaţionalizare a bisericilor din Răsărit şi de

naţionalizare a celor unite cu Roma (greco-catolice), urmărindu-
se a le face mai acceptabile ortodocşilor. Uniaţiile, în mod spe-
cial din Ucraina şi România, au avut un astfel de rol. În Ucraina,
se elogiază slavismul şi cultura slavă, în timp ce, în România, se
face elogiul latinităţii şi se critică slavismul. În paralel cu aces-
tea, se critică sentimentul naţional al ortodocşilor. Astfel, uniţii
din ţările ortodoxe devin propagandişti ai unităţii creştine sub
conducerea Romei.49 Pentru transpunerea în practică a acestui
obiectiv politico-religios, misionarismul Bisericii Romei faţă
de naţiunile ortodoxe introduce expresii şi formule care uzau
eliminarea dogmelor şi istoriei ortodoxe prin formule globali-
zante ca: „Biserici surori”, „Biserici naţionale”50, „să căutăm ce
ne apropie şi nu ce ne desparte”, „avem acelaşi Dumnezeu” etc.
Congregaţia „De Propaganda Fide”, înfiinţată în 1622,
care ducea o intensă campanie de convertire a ortodocşilor
prin uniatism, aduce unele modificări de tactică, prin crearea
unei noi secţiuni: „Sacra Congregaţio pro negotiis ritus orien-
talis”, publicată în bula „Romani pontifices”. Prin „De Propa-
ganda Fide”, ortodocşii erau consideraţi alături de necreştini,
necesitând a fi botezaţi la convertirea în catolicism. Pentru
a nu îi jigni pe ortodocşii în rândul cărora se ducea campa-
nia „misionară”, papa Benedict al XV-lea a înfiinţat în 1917
congregaţia „Sacra Congregaţio pro Ecclesia orientali”, prin
care ortodocşii nu mai sunt numiţi „schismatici”51.
Prin metoda psihologică a apropierii ortodocşilor de catol-
icism, apusenii încep a-şi recunoaşte anumite vinovăţii istorice
(inchiziţia, cruciadele etc.), faţă de Biserica Ortodoxă şi nu nu-
mai. Schisma de la 1054 era considerată de Vatican o chestiune
politică la baza căreia erau „ambiţiile” împăraţilor bizantini şi
49. Ibidem, p.38;

50. În România, Biserica Greco-Catolică este considerată biserică
naţională cu toate că are sub 200.000 credincioşi (sub 1%) la nivel de
ţară, în timp ce alte culte au un procent mult mai mare.
51. Tudor M. Popescu, op.cit. p. 45-46;
ale ţarilor ruşi.52 Neavând randamentul dorit, Vaticanul a încer-

cat în continuare orice metodă pentru a-i aduce pe ortodocşi,
prin unire, la „staulul” Romei53. Consolidarea economică şi
politică a statelor ortodoxe din sud-estul Europei, după Primul
Război Mondial, determina Vaticanul să recurgă la noi tactici şi
metode de penetrare a zonei şi atragere a enoriaşilor ortodocşi.
Un rol important în acest sens îl aveau „uniaţiile”, „con-
cordatele” şi alte acte sau acorduri diplomatice încheiate în
favoarea Bisericii Romei. Pentru ducerea lor la îndeplinire se
folosea supunerea clerului catolic faţă de papă, disciplina şi
devotamentul acestora.
Pe lângă uniaţii şi acţiuni politico-diplomatice, Vaticanul
mai folosea cultura, învăţământul, rugăciunea şi mijloacele de
informare în masă (cărţi, brosuri, presă etc.). O astfel de şcoală
a fost “Institutul pontifical de studii orientale”, înfiinţat la 15
octombrie 1917, de papa Benedict al XV-lea cu menirea de
a promova “unirea” prin studii şi publicaţii, prin cercetarea
amănunţită a istoriei, dreptului, doctrinei, cultului, literaturii,
artei, situaţiilor politice ale ţărilor ortodoxe unde studenţii ur-
mau să fie trimişi pentru a face “misiune”. Acelaşi tip de şcoli
s-au înfiinţat şi în Franţa, Cehia etc.54
Cu intenţia de a promova catolicismul în Rusia, s-a înte-
meiat la Roma institutul “Russicum” (în anul 1929). Cei ce erau
pregătiţi la acest institut erau recrutaţi dintre copiii nimănui şi
dintre ruşii care emigraseră în Occident după ruperea regimu-
lui bolşevic. Lor li se oferă burse, li se asigură existenţa, fiind
crescuți după formele ritului ortodox, dar în duhul catolic.55
După Primul Război Mondial, Roma trimitea reprezentanţi
52. Cauza reală a Schismei de la 1054 este erezia Filioque. Patriarhul
Fotie al Constantinopolului a pus condiţie apusenilor: ori vă lăsaţi de
Filioque ori ne despărţim. (amănunte în: Ivan N. Ostrumov, Sinodul de
la Ferrara-Florenţa, Ed. Scara, Bucureşti, 2002)
53. Dumitru Stăniloae, Catolicismul de după război, Sibiu, 1933, p.
5-24;
54. Runcan Nechita, Premise istorice..., p. 38-40;
55. Floca Ioan, Din istoria dreptului..., p. 24;
la diferite congrese, sau chiar le organiza, prin instituţiile sau

episcopiile sale. În aceste congrese, conferinţe, simpozioane sau
alte activităţi similare (unele organizate periodic), se răspândeau
cu mult tact psihologic multe din concepţiile unioniste. Un rol
important îl aveau publicaţiile şi presa vremii. Multe mesaje
pacifiste erau transmise cu diferite prilejuri (sărbători religioase
sau naţionale, evenimente de interes larg etc) de către Cancelaria
papală, răspândite în mijloacele de informare în masă proprii şi
laice, unde catolicismul avea influenţă, în timp ce organizaţiile
bisericeşti ortodoxe erau ignorate sau chiar defăimate.
Pe lângă acestea, un rol important îl avea rugăciunea.
Papii compuneau rugăciuni cu temă unionistă: “Să ne rugăm
pentru fraţii noştri care s-au rupt de la staulul sfânt al Romei”
sau “să ne rugăm pentru unirea tuturor creştinilor” etc.
În ce priveşte slujbele, multe erau făcute cu mare fast,
pentru a-i impresiona pe orientali. Alături de fastul măreţ
prezent în slujbe, se făceau şi multe concesii. Nu trebuia să se
sesizeze diferenţele dintre ortodoxie şi catolicism. De multe
ori, se imita cultul ortodox. Astfel, în slujbele uniaţilor acceptau
limba, ritualul, practicile liturgice, îmbrăcămintea preoţească
şi alte elemente de cult ortodoxe, chiar dacă în ţările catolice
acestea nu se foloseau. Prin metoda psihologică, ”misionarii”
catolici încercau să creeze confuzii printre orientali, dând im-
presia că între ortodoxie şi catolicism nu sunt diferenţe.56
Cum unul dintre principalele ţinte ale Vaticanului era
Rusia ortodoxă, Papa Pius al XI-lea editează (începând cu anul
1926) revista “Irenikon”, în care se ilustrează foarte mult zelul
unionist pe “calea dragostei” sau “a inimii”57.
Toate cele menţionate nu au dat randamentul dorit, chiar
dacă Vaticanul a întărit pe de o parte aparatul diplomatic, iar,
pe altă parte, a adaptat metodele “misionare” situaţiilor locale,
chiar şi cu riscul unor concesii în cult, acolo unde orientalii
56. Nechita Runcan, Premise istorice..., p. 40-42;
57. Tudor Popescu, op. cit., p. 79. Apud Nechita Runcan, Premise
istorice..., p. 43.
puteau fi atraşi mai uşor.

Cu toate aceste străduinţe, în perioada interbelică, Vatica
nul nu a avut un success deosebit în Europa de Est. S-au format
câteva grupuri de români (în Ardeal), sârbi şi ruteni, dispuşi să
accepte racolarea la catolicism. Majoritatea românilor ardeleni
rămân ortodocşi. Aspectul merită urmărit cu atenţie, nu doar prin
prisma rezultatelor obţinute, ci, mai degrabă, prin felul în care
prozelitismul Bisericii Romei a lucrat în perioada interbelică,
în contextul în care se acorda o imensă importanţă semnării de
concordate, acorduri şi acte diplomatice, cu ţările din această
parte a continentului european.
I.2. Etapele tratatelor diplomatice în vederea

pregătirii Concordatului dintre Vatican şi
România
Perioada 1920-1921
Generalul Averescu avea studii militare la Milano,
înainte de 1900. Pe atunci nordul Italiei făcea parte din Imperiul
Habsburgic. Acesta, în 1921, îl impulsionează pe Octavian Goga
în realizarea unui plan privitor la încheierea unui Concordat cu
Roma. Nefiind oameni temeinic pregătiţi în problema aceasta,
s-a ajuns mai târziu la naşterea unor prejudicii aduse întregii
cauze româneşti. Vaticanul, la rândul său, trimite guvernanţilor
români un proiect în care cerea următoarele:
- Din cele patru eparhii romano-catolice existente în
Transilvania, să rămână doar două (Alba-Iulia şi Timişoara),
iar celelalte două (Oradea şi Satu-Mare) să se desfiinţeze. Vati-
canul urmărea desfiinţarea eparhiilor cu cei mai puţini enoriaşi.
Mai mult însă, în eparhiile romano-catolice de Oradea şi Satu-
Mare, procesul de catolicizare şi maghiarizare era socotit în-
cheiat;
- În seminarii, “pe lângă studiul limbii naţionale române
(obligatoriu pentru toţi), se va preda şi învăţa limba vorbită de

poporul respectivelor diocese”;58
- Împăratul Austro-Ungariei exercită dreptul de patro-
nat asupra şcolilor confesionale, dar acest drept nu va fi va-
labil şi pentru Regele României. În ceea ce priveşte aspectul
patronatului suprem, numeroşi specialişti au dovedit, în baza
unor documente, că Regele României avea dreptul de patronat
suprem şi asupra Bisericii Catolice. Dar aceasta nu s-a întâm-
plat, deoarece dreptul de patronat al Regelui Ferdinand a fost
anulat, ceea ce înseamnă o puternică lovitură dată integrităţii
naţionale;
- Bisericii Ortodoxe i se recunoştea dreptul de Biserică
majoritară, iar Biserica Catolică era numită apostolică română”59.
- Deoarece Octavian Goga a respins multe din cerinţele
Vaticanului din proiectul de mai sus, s-a redactat un altul, care
nu a fost favorabil Bisericii Romei. Drept urmare, un al treilea
proiect a fost gândit. Despre acest proiect, ministrul român de
pe lângă Vatican, D. Penescu, raporta următoarele: “cuprinde
schimbări esenţiale, cari modificând însuşi planul anteproiectu-
lui de Concordat, dau impresia că astfel cardinalul urmăreşte
scopul de a nu recunoaşte anteproiectul trimis de la Bucureşti”60.
Deşi în al doilea proiect apusenii renunţă la titulatura
de “Biserică apostolică română”, guvernul român l-a respins
pe motivul că: “în unele puncte cuprinde abateri esenţiale de
la punctul nostru de vedere, iar de altă parte nu ni se oferă
garanţiile de cari, credem că, în interesul Statului, avem
neapărată nevoie”61.
În aceste condiţii, Guvernul lui Averescu a căzut de la
putere în decembrie 1921, fiind urmat de guvernul liberal con-
dus de I.C.I. Brătianu.
58. Nechita Runcan, Premise istorice..., p. 70;

59. Onisifor Ghibu, op. cit., p. X;
60. Ibidem, p. XII;
61. Ibidem;
Perioada 1922-1926 (marea guvernare liberală)

În 1924, în contextul unei alte guvernări, nunţiul apos-
tolic Angelo M. Dolci a reînceput tratativele pentru un proiect
de Concordat, mult diferit de cele din 1920 şi 1921, dar mult
mai defavorabil Statului Român. Prin acesta, se revine la ideea
de caracter apostolic roman al Bisericii apusene, cu toate că, în
1921, se renunţase la el. Totodată, îşi bazează întreaga concepţie,
în mod organic, pe Codicele Dreptului Canonic romano-catolic,
înglobând în aceeaşi unitate romano-catolică pe greco-catolici,
pe care îi transformă într-un simplu rit al Bisericii Romei, în
contradicţie cu art. 22 din Constituţia României, care declara
Biserica Greco-Catolică Biserică românească. Proiectul mai
prevedea că, pe lângă cele patru eparhii romano-catolice din
România, să se înfiinţeze două greco-catolice, precum şi două
vicariate. Se cerea, de asemenea, ca şcolile romano-catolice
să poată avea dreptul de publicitate, iar averile imense desti-
nate “Fondului de studii” şi “Fondului religionar”, care erau
administrate de Statul Român, să intre în proprietatea Vaticanu-
lui, prin intermediul eparhiilor din România. Conform Codice-
lui de Drept Canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de
Biserica Romei este papa62.
Pentru discutarea acestui proiect, Guvernul Brătianu a
numit pe Ministrul Cultelor, C. Banu şi pe consilierul său, Z.
Pâclişanu (ardelean de origine, religie greco-catolic), care se
aflau în relaţii foarte bune cu liderii catolici din Ungaria. Aceştia
au redus numărul eparhiilor romano-catolice din Ardeal de la
patru la trei, astfel încât eparhiile de Oradea şi Satu Mare au
fost împreunate, formulă cauzatoare a multor încurcături pentru
următorii negociatori63.
În perioada ulterioară, Vaticanul s-a arătat mai puţin con-
62. Valeriu Anania, Pro Memoria, acţiunea catolicismului în România
interbelică, Bucureşti, 1993, p. 18-19;
63. Detalii în capitolul în care se redă aspectul juridic al Concordatului
în comparaţie cu Constituţia României şi Legea Cultelor, din prezenta
lucrare.
ciliant. Astfel, cardinalul Gasparri şi Monseniorul Bongorgini

Duca au declarat cu mai multe prilejuri că preferă starea actuală,
avantajoasă pentru catolicii din România, decât să semneze un
concordat. Ministrul D. Penescu propune guvernului “să nu
insistăm acum pentru semnarea acestui proiect de Concordat,
care s-ar cuveni să fie din nou amănunţit cercetat”64.
Deoarece “Sfântul Scaun” a oprit negocierile cu Româ-
nia pentru Concordat, se impunea o revenire, catolicii din Un-
garia ameninţând Vaticanul că, dacă nu intervine mai repede
în chestiunea minorităţilor din România, se va trece la refor-
ma protestantă65. Cu toate acestea, Guvernul de la Bucureşti
(reprezentat de ministrul C. Banu şi consilierul său, Z. Pâclişanu)
a continuat tratativele pentru Concordat, cu numeroase concesii
şi echivocuri. Ambele părţi au acceptat semnarea proiectului de
concordat, urmând să se lămurească ulterior unele mici detalii.
La puţin timp, liberalii au căzut de la putere şi sarcina
negocierilor pentru Concordat a revenit guvernului Averescu.
Perioada 1926-1927
În perioada aceasta, sub guvernarea generalului Averes-
cu, ministru al cultelor era Vasile Goldiş care, încă de la în-
ceputul mandatului său, s-a pronunţat împotriva Concordatu-
lui.
În notiţele sale, mitropolitul primat Miron Cristea, scria:
“având regele (Ferdinand –n.n.) să vie în vara lui 1926 de la
Vichy, de la băi, pe la Roma, voia să vadă pe papa cu Concor-
datul iscălit. Mai înainte avea să-l ducă la Roma ministrul-
preşedinte-general Averescu, care şi-n alte chestiuni a fost la
Roma (Pactul româno-italian). De aceea, Averescu da ordin
ministrului de culte, Goldiş, ca să-l termine repede, gata de
iscălit. Averescu era chiar ameninţător. Când i-a zis ministru-
64. Onisifor Ghibu, op. cit. p. XIII-XIV;

65. A se vedea rapoartele ministrului român de pe lângă Vatican, D.
Penescu, din 6 noiembrie 1924, 14 martie, 7 aprilie şi 12 noiembrie 1925;
lui dr. Lupaş că e chestie grea, Goldiş a venit la mine. I-am

spus că operatul rămas de la liberali nu-i decât un proiect
neisprăvit şi incomplet. Sunt mai ales patru puncte grele în
care părţile nu au căzut de acord. Ne-am înţeles cu Goldiş
să nu cedeze, punându-şi chiar postul în joc… Am chemat la
mine pe Goga. I-am arătat starea lucrurilor. Punctele rele
neacceptabile. Mi-a declarat: «Concordat putem face, dar
cu condiţii acceptabile». Ministrul Goldiş a făcut şi el către
Consiliul de Miniştri un Memoriu. Astfel s-a clarificat că, în
grabă, Concordatul nu se poate face”66.
Iată şi părerea lui Goldiş, ce reiese din Memoriul lui: “Nu
ezit a mărturisi că şi pentru România aş socoti mai potrivită
rezolvarea problemei printr-o lege specială a cultelor, decât
printr-un Concordat… Nici un guvern nu va putea să dea cultelor
minoritare, situaţii care ar produce în opinia publică ortodoxă
impresia unei favorizari a acelor culte străine de sufletul nostru
naţional, fără a se expune unui resentiment general”67.
Cu toate acestea însă, după 8 luni de la înaintarea acestui
memoriu, Vasile Goldiș a plecat la Roma. Aici, în urma unor
îndelungate discuţii avute cu secretarul de stat al Vaticanului,
acelaşi Goldiş a semnat la, 10 mai 1927, Concordatul pe care
mai înainte l-a combătut cu atâta vehemenţă68.
În timp ce Vasile Goldiş era la Roma, negociind preve-
derile concordatului, preoţii din Bucureşti au votat o “Moţiune”,
datată pe 19 aprilie 1927, prin care, protestează împotriva Con-
cordatului, deoarece el constituie “cea mai mare primejdie
naţională pentru neamul nostru”69. Ei mai arătau prin această
moţiune că, prin Concordat, papa urmăreşte catolicizarea noastră
prin şcolile pe care urmează să le înfiinţeze şi prin prozelitism
confesional. De asemenea, Concordatul va înlesni amestecarea

67. Ibidem, p. 79-80;
68. Onisifor Ghibu, op. cit., p. XVIII;
69. Tudor Popescu, Concordatul cu papa, Ed. Institutul de carte
“Rasaritul”, Bucuresti, 1927, p. 17;
catolicismului în politica ţării noastre, așa cum a făcut şi în Bel-

gia, Germania, Ceho-Slovacia şi Franţa.
Până la data semnării Concordatului, problematica s-a
consumat în discuţii secrete. La fel încă 8 luni după semnarea
actului. Primul care a luat atitudine publică împotrivă Concorda-
tului a fost Mitropolitul Nicolae Bălan. El scrie în ziarul “Tele-
graful Român” al Mitropoliei ortodoxe de la Sibiu, un articol in-
titulat “Săvârşitu-s-a”. Aici, mitropolitul Nicolae spune: “Con-
cordatul cu Vaticanul a fost semnat de domnul Vasile Goldiş…
în condiţii atât de grele pentru ţară şi umilitoare pentru cele-
lalte culte… cum nu şi-ar fi putut închipui nici cea mai temerară
minte omenească născocitoare de imposibilităţi… Vasile Goldiş
a găsit de cuviinţă să depună la picioarele papei suveranitatea
naţională, să pălmuiască constituţia ţării şi să pironească încă
o dată pe cruce dreptatea neamului românesc”70.
Puţin mai târziu, Vasile Goldiş publică o broşură în care
încearcă să explice condiţiile în care s-au desfăşurat tratativele
cu Roma şi semnarea Concordatului. Dar această broşură
“conţine cele mai neaşteptate contradicţii şi întortocheli”71.
Din păcate, Concordatul Vaticanului cu România a fost
semnat prin şantajarea Regelui României care, pe patul de
moarte, a fost refuzat de la împărtăşanie, el fiind catolic de
religie.
Şantajul Regelui
Şantajul şi falsul sunt instrumente des folosite de
diplomaţii Vaticanului atunci când lucrurile nu merg conform
planurilor lor. Aşa a fost şi în cazul Concordatului cu România.
Nichifor Crainic, care realizase translaţia din română în
franceză între reprezentanţii celor două părţi semnatare, Regele
Ferdinand al României (reprezentat de Vasile Goldiş, în cali-

71. Ibidem; A se vedea si capitolul „Justificările lui Goldiş” din prezenta
lucrare.
tate de Ministru al Cultelor şi Artelor) şi Vaticanul (reprezentat

de monseniorul Angelo M. Dolci), relatează momente care au
avut loc tocmai în cabinetul ministrului.
“Tratativele pentru încheierea concordatului durau de
şapte ani. Guvernele noastre nu aveau curajul să pună picio
rul în prag faţă de pretenţiile exorbitante ale Vaticanului.
Proiectul de Concordat asigură papei în România o autori-
tate suprastatală şi, în anumite cazuri, dreptul de proprietate
în ţară în mod absurd. Din această pricină, guvernele noastre,
cu o laşitate rău mascată, amânau încheierea din an în an.
Vasile Goldiş declarase public că mai bine îşi taie mâna decât
să semneze asemenea Concordat.
La ultima audienţă imperioasă a monseniorului Dol-
ci, nunţiul papal, eu am servit ca interpret. Goldiş nu ştia
franţuzeşte. Monseniorul Dolci avea un defect caraghios: o
incontinenţă nazală. Cu cât se înfuria, cu atât nasul îi cur-
gea mai abundent. Câteodată, în focul gesticulaţiei, uită să
mai folosească batista şi lacrimile nazale şiroiau pe sutana
diplomatică, o elegie ciudată că papa nu intră mai repede
în posesiunile româneşti. Goldiş era intimidat. Monseniorul
cerea dictatorial să îi fixeze data semnării. Ministrul, care nu
voia, îngăima echivocuri. Atunci, printre şiroaie, au izbucnit,
groteşti, invectivele milenare împotriva ortodoxiei:
Ipocriţilor, perverşilor, bizantinilor, ereticilor, în curând
veţi semna, în curând!
Eram în România într-un cabinet ministerial!
Când nunţiul papal s-a ridicat în furii şi a luat-o spre
ieşire s-a produs un tablou fantastic al demnităţii de stat: mi
nistrul alergând după monsenior, trăgându-l de pulpană să nu
plece: Monseniore, monseniore! iar eu alergând după minis-
tru să îl sustrag din situaţia ridiculă. Nu l-a putut opri. Dus
a fost!
<Veţi semna curând>… monseniorul Dolci ştia ce spune.
Regele Ferdinand nu era încă în agonie, dar greu bol-
nav. Era catolic şi, botezându-şi copiii în legea ţării72, papa îl

oprise de la împărtăşanie. Catolicii cu acces în palat i-au te
rorizat suferinţa cu bestialitate sacră, ameninţându-l cu focul
iadului dacă nu obţine graţia potirului. Iar graţia nu se poate
căpăta decât printr-un târg: să încheie Concordatul!
Într-o zi Vasile Goldiş era profund deprimat. Venea de la
rege. I-a mărturisit cum era terorizat de catolici. Era credincios
şi îngrozit de moarte. Luându-i mâinile, l-a implorat plângând
să meargă la Roma să semneze Concordatul, ca regele să poată
primi împărtăşania şi să moară în pace. Toată luna mai 1927,
Goldiş a stăruit la Vatican, neizbutind să schimbe o iotă în plus
din textul impus”73.
Este limpede, dar şi dureros în acelaşi timp. Concorda-
tul cu România s-a semnat printr-un şantaj care a afectat pe
vecie viitorul cultelor în România. El a creat şi creează încă
multe probleme legate de patrimoniu.
Perioada 1927-1928
Conform articolelor XXIII şi XXIV din Concordat,
acesta intră în vigoare doar după schimbul ratificărilor dintre
Vatican şi Guvernul de la Bucureşti.
Deşi, în aparenţă, Sfântul Scaun dădea impresia că nu mai
are niciun interes pentru semnarea Concordatului, se străduia ca,
după semnarea lui de către Goldiş, să îl pună în aplicare până nu
moare regele, ca nu cumva toate străduinţele să fie zadarnice.
La câteva zile după sosirea lui Vasile Goldiş de la Roma, a căzut
guvernul Averescu, lăsând Concordatul moştenire guvernelor
conduse de fraţii Ion I.C. Brătianu şi Vintilă I.C. Brătianu, care
au succedat unul celuilalt.
72. Conform Constituţiei României regele trebuia să îşi boteze copiii
în Biserica Ortodoxă.
73. Fragment din memoriile lui Nichifor Crainic apărut în Tribuna,
Cluj, 19 iulie 1990, p.6, preluat din Zile albe, Zile negre, vol 2; Apud
Valeriu Anania (Bartolomeu), Pro memoria, ed. IBMBOR, Bucureşti
1993;
Liberalii lui Vintilă I.C. Brătianu au încercat să amâne

ratificarea. Ministrul Afacerilor Streine N. Titulescu, a cerut în
1928 o serie de declaraţii prin care Vaticanul să dea explicaţiile
şi interpretările necesare unor articole „buclucaşe”.
Nicolae Titulescu, încercând să reducă din “pagube”,
cere Vaticanului mai multe declaraţii interpretative74, în spe-
cial acolo unde formulările ambigue şi trimiterile la codexul ro-
mano-catolic păgubesc Statul Român şi nedreptăţesc celelalte
culte existente la acea dată în ţară. Într-o telegramă trimisă de
N. Titulescu către guvernul României, la 11 octombrie 1928, el
spune că monseniorul Angelo Marie Dolci, demnitar al cancel-
ariei papale, i-a comunicat confidenţial să renunţe la a mai cere
explicaţii, “căci este vorba de o rezistenţă personală a papei”75.
La puţin timp după “îndrăzneala” lui Titulescu, acesta a
plecat de la Ministerului Afacerilor Streine, în locul său ve
76
nind C. Argetoianu (3 august 1928). Răspunsul Vaticanului nu

a fost dat ministrului Titulescu, ci succesorului său Argetoia-
nu, care l-a lăsat în sertarele ministerului fără a da vreun semn
despre existenţa documentului şi netrimiţând nici un răspuns
mai departe. Vaticanul nu a schimbat cu nimic cele cerute de
Titulescu şi conform adresei din 20 iulie 1928, prin care se
cereau declaraţiile interpretative, unde se specifica: “în caz că
Guvernul Român nu acceptă răspunsul, Concordatul nu va fi
ratificat”, legea pentru promulgarea Concordatului nu trebuia
să intre în parlament.
74. Se punea problema mai multor puncte din Concordat. A se vedea

şi adresa Ministerului Afacerilor Streine nr. 48.524 din 20 iulie 1928,
emisă de N. Titulescu monseniorului Dolci.
75. Conform telegramei cifrate nr. 1049, înregistrată la Ministerul
Afacerilor Streine sub nr. 63.550 din 11 octombrie 1928. Apud. Onisifor
Ghibu, op.cit., p. XXVIII;
76. Nu cunoaştem motivele oficiale pentru care Titulescu a trebuit să
plece de la conducerea acestui minister. Însă se știe că eliberarea funcției
respective a avut loc la putin timp dupa ce ministrul a cerut Vaticanului
explicații incomode.
Perioada 1928-1931
Guvernul Vintilă I.C. Brătianu (21 iunie 1927 – 9 noi-
embrie 1928) a fost o perioadă scurtă la putere, fiind urmat
de Guvernul lui Iuliu Maniu77 (10 noiembrie 1928 – 6 iunie
1930). Guvernul nu luase cunoştinţă de existenţa documentu-
lui primit de C. Argetoianu, iar Maniu a spus că, indiferent ce
va fi, “concordatul trebuie ratificat”. În cele din urmă, lucru-
rile au rămas în umbra tăcerii, iar în Parlament nu s-a sesizat
nimeni de acest lucru. După cum au decurs evenimentele, se
pare că discuţiile din Parlament pe acest subiect au fost doar
de formă. Urmărind discursurile celor care au luat cuvântul
în Parlament, doar ierarhii ortodocşi s-au împotrivit ratificării
actului diplomatic.
După dezbateri, văzând ierarhii ortodocşi stăruinţa
politicienilor români pentru susţinerea intereselor Vaticanului,
au ieşit din sală, în frunte cu Mitropolitul Ardealului, spunând
că nu vor recunoaşte niciodată Concordatul în această formă.
Actul s-a ratificat fără a se ţine seama de schimbul de scrisori
dintre miniştrii Afacerilor Streine Titulescu şi Argetoianu cu
reprezentanţii Vaticanului.
Într-o convorbire dintre Onisifor Ghibu şi raportorul
Concordatului de la Senat, prof. Ioan Clinciu, acesta din urmă
spune că nu s-a studiat nimic în Parlament referitor la Concor-
dat şi schimbul de scrisori, ci doar s-a votat pur şi simplu78.
Cu toate acestea, conform articolelor XXIII şi XXIV din Con-
cordat, actul nu avea voie să intre în vigoare până ce nu era
ratificat şi de Biserica Romei, prin Sfântul Scaun. Concordatul
a fost publicat în Monitorul Oficial înainte ca Vaticanul să îl
ratifice. De aici reiese că textul a fost acceptat dinainte de am-
bele părţi.
77. Iuliu Maniu era greco-catolic şi susţinea in Parlament interesele

Vaticanului, la fel şi în cazul Concordatului. A se vedea și capitolul despre
discursurile din Parlamentul României, în prezenta lucrare.
78. Onisifor Ghibu, op. cit., p. XIX;
De precizat este că cele două scrisori sus menţionate tre-

buiau anexate la legea votată de Parlament, dar ele nu apar în
documentul de lege, deşi dovedesc clar că, în forma acceptată,
Concordatul nu putea să intre în discuţie pentru aprobare. Ele
dau impresia a fi simple anexe fără importanţă, în timp ce, în
organul oficial al Vaticanului sunt publicate împreună cu pro-
cesul verbal de ratificare.
Pe lângă altele, Biserica Romei a obţinut în timpul trata-
tivelor ca toate problemele ce vor apărea ulterior să fie discutate
şi aprobate doar de către guvernul român şi nu de Parlament,
ceea ce este mult mai uşor şi favorabil Bisericii Romei, deoa-
rece o hotărâre de guvern poate fi dată doar de câteva persoane
aflate în funcţiile cheie, în ministere, fără a mai trece prin Par-
lament. Această clauză există în varianta semnată de Goldiş
la Roma, dar în cea votată în Parlament nu este menţionată.
Originalul Concordatului, în care era cuprinsă această clauză,
a dispărut fără urme din arhiva Ministerului Afacerilor Streine.
Ceea ce se știe clar este că, în 1929, când a fost făcută ratifi-
carea, la Roma l-a avut în mână Caius Brediceanu79.
I.3. Concordatul în raport cu Constituţia

României şi Legea Cultelor
Constituţia României, intrată în vigoare în anul 1923,
era alcătuită din 138 articole. În primul articol se menţiona că
“Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil”,
ceea ce arată că România este o ţară care nu se poate împărţi.
În articolul al cincilea se sublinia că: “Românii, fără deose-
bire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de
libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de
asociere şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi”.
De aici reiese că nici unul din cultele existente legal la acea
dată în România nu era favorizat sau defavorizat într-un fel
79. Ibidem, p. XXIX-XXXII;

oarecare de către Statul Român.

Articolul 22 al Constituţiei arăta că: “Statul garantează
tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţie întrucât
exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor mora-
vuri şi legilor lui de organizare”, şi că: “raporturile dintre
diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”. Deci se impu-
nea o lege specială a cultelor. În acelaşi articol se preciza că:
“Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică sunt
biserici româneşti. Biserica Ortodoxă Română… este Biserica
dominantă în Statul Român; iar cea Greco-Catolică are întâi-
etate faţă de celelalte culte”80.
Biserica Ortodoxă din România îşi va păstra unitatea cu
celelalte Biserici Ortodoxe din lume, doar din punct de vedere
dogmatic. În ce priveşte organizarea internă a Bisericii Ortodoxe
din România, aceasta va fi unitară, cu participarea directă a cle
rului şi a credincioşilor. Orice legat de partea spirituală sau de
aplicare a canoanelor Bisericii Ortodoxe se reglementează de
către autoritatea sinodală, iar principiile fundamentale, modali-
tatea în care îşi conduce şi administrează treburile interne se vor
stabili prin organele proprii, astfel încât să fie sub controlul statu-
lui. Prin acest articol, Statul Român acordă libertate absolută
conştiinţei şi garantează libertate şi protecţie pentru toate cultele
existente în România, atâta timp cât acţiunile şi principiile lor
nu afectează bunele moravuri, ordinea publică şi legile de or-
ganizare ale Statului Român. Totodată, Biserica Ortodoxă din
România este recunoscută biserică dominantă. În acelaşi arti-
col din Constituţie, Biserica Ortodoxă din România şi Biserica
Greco-Catolică sunt considerate biserici româneşti.81
Ţinând seamă de cele prezentate mai sus, Biserica
Romano-Catolică din România ar fi putut să accepte dreptul de
suveranitate a statului, asemenea Bisericii Ortodoxe Române,
dar această recunoaştere se afla în opoziţie cu Codex juris
80. Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc, Concordatul ...,
Sibiu, 1993, p. 27;
81. Nechita Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul ..., p. 247-249;
canonici. În virtutea Codexului, Vaticanul cere României să

întocmească un act prin care să se ţină seama şi de poziţia Bi-
sericii Romei, ca fiind parteneră a statului şi nu făcând parte din
el. S-a început printr-un anteproiect întocmit de Vatican, când la
cârma României se afla guvernul Averescu, având ca ministru
al cultelor pe Octavian Goga şi ministru al României la Vatican
pe D. Penescu.82
Conform articolului 22 din Constituţia României, rapor-
turile dintre Statul Român şi cultele existente pe teritoriul țării
se vor stabili printr-o lege specială, necesară după 1918 nu doar
din motive juridico-legislative, ci, în mod deosebit, pentru că
Biserica, prin misiunea ei spirituală şi morală, este o promotoare
a valorilor naționale şi de închegare a societăţii româneşti. Ast-
fel, România a acceptat legătura dintre stat şi biserică (culte)
oferind în acelaşi timp şi o autonomie bisericească, neacceptată
părtinitor, doar pentru cultele istorice sau majoritare, ci ținând
seamă de principiul egalei îndreptăţiri. În felul acesta, statul a
făcut un proiect de lege care să ţină seama de dorinţele expri-
mate de fiecare cult în parte.
Legea generală a cultelor a fost dezbătută şi votată la un
an după semnarea la Vatican a Concordatului. În martie 1928,
ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, a prezentat în faţa Sena
tului României un proiect, care a stârnit multe reacţii şi dispute,
fiind redactat astfel încât să nu încalce articolele din Concordat.
Pornind de la aceste principii s-a dezbătut fiecare ches-
tiune, prin consultarea reprezentanţilor tuturor confesiunilor,
urmând o dezbatere în Parlamentul României. S-a ţinut seama
şi de pretenţiile Bisericii Ortodoxe, care era majoritară, şi de
celelalte culte existente. Luând în considerare cele prezen-
tate mai sus, Statul Român şi-a propus să alcătuiască o lege
specială a cultelor din România, cu o atenție particulară față
de situaţia de drept a cultelor, raportul dintre stat şi culte şi de
relaţiile dintre culte. Acest proiect arată că: „recunoscând cul-
82. Valeriu Anania, op. cit., p. 17;

telor istorice calitatea de corporaţiuni publice, le acordă ca

atribut esenţial al lor dreptul de autonomie. Această autono-
mie este deplină în ordinea spirituală internă şi temperată în
ce priveşte viaţa externă a Bisericii”83.
Conform acestei legi, cultele erau libere să aibă propria
organizare, conform unui statut intern aprobat de către stat,
în conformitate cu legile în vigoare ale Statului Român. O
jurisdicţie bisericească în afara graniţelor Statului Român du-
cea la atingerea suveranităţii naţionale. Totuşi, în acest proiect
de lege a fost admisă o excepţie, în favoarea cultului catolic, pe
motivul că şeful Bisericii Catolice îşi are sediul pe teritoriul unei
alte ţări. În dezbateri, s-a precizat că relaţiile juridice urmau să
fie stabilite printr-un acord special, supus corpurilor legiuitoare.
Tot din motivul principiului suveranităţii naţionale, s-a cerut
membrilor cultelor, organelor de conducere şi funcţionarilor
de orice categorie să fie cetăţeni români. Astfel, se asigurau
condiţiile în care cultele îşi puteau desfăşura activităţile, fără a
fi tulburate, putându-şi pregăti clerul prin şcoli teologice.84
Ţinându-se seama de situaţia reală a cultelor din Româ-
nia de după Primul Război Mondial, în articolul 21, acestea au
fost clasificate în culte istorice, culte noi şi asociaţii religioase.
Pe lângă Biserica Ortodoxă erau considerate culte istorice în
România: „cultul român greco-catolic, cultul catolic (cu cele-
lalte rituri ale lui), cultul reformat (calvin), cultul evanghelic lu-
teran, cultul unitarian, cultul armeno-gregorian, cultul mozaic
şi cultul mahomedan”85. Atâta timp cât cultele istorice existau în
temeiul vechimii ce o aveau pe teritoriul țării, celelalte urmau să
se supună unor serii de condiţii printre care şi concordanţa lor cu
prevederile Legii Cultelor. Statul Român avea drept de suprave
ghere şi control, ca o consecinţă a suveranităţii statului: „... toate
instrucţiunile şi ordinele de interes obştesc, date de autorităţile
83. Nechita Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul..., p. 250;

84. Ibidem, p. 250-251;
85. Stoian Stanciu, Cultele religioase în Republica Populară Română,
Ed. Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1949, p. 8;
bisericeşti slujitorilor sau credincioşilor, vor fi aduse în acelaşi

timp şi la cunoştinţa Ministerului Cultelor, care poate interzice
executarea lor, dacă ar fi contrarii ordinei publice, bunelor
moravuri, legilor şi siguranţei Statului”. Tot o formă de control
a statului era şi obligativitatea şefilor şi funcţionarilor publici ai
cultelor de a nu îşi ocupa posturile până ce nu vor fi confirmaţi
de rege, în faţa căruia sunt datori să depună jurământ de credinţă
şi supunere Constituţiei şi legilor ţării. Crearea noilor eparhii,
sediile, denumirile şi întinderile acestora trebuiau să se facă doar
cu aprobarea Guvernului. În schimb, Statul era obligat să asigu
re sumele necesare pentru întreţinerea lor, conform principiului
proporţiei numerice a credincioşilor.86
O altă chestiune de care s-a ocupat Legea Cultelor este
cea a patronatului şi a congregaţiilor religioase, aceasta fiind o
noutate pentru România, deoarece, până la 1918, nu s-a întâl-
nit o abordare oficială a sus-numitei probleme. Patronatul era
o instituţie care exista în Ardeal în timpul ocupaţiei austro-
ungare. În cadrul lui, statul se obliga să întreţină în totalitate
instituţiile bisericeşti şi personalul lor. În Ardeal existau 169,
ceea ce era o mare greutate pentru bugetul României. În plus,
prin patronat se creau privilegii pe seama unui cult, în detri-
mentul altora, ceea ce era o încălcare a principiului de egală
îndreptăţire. Pentru a verifica şi, eventual, a rectifica situaţiile
juridice, s-au hotărât câteva prevederi care să stabilească şi să
lămurească dreptul de proprietate, dar şi asigurarea apartenenţei
pe seama celor ce le foloseau. În caz că un patron sau un bene
ficiar dispărea, averile treceau în proprietatea statului.87
O altă noutate erau ordinele şi congregaţiile din Bi-
serica Romano-Catolică. Acestea aveau un rol important în ce
priveşte viaţa internă bisericească, dar, uneori, intrau şi în do-
meniul politic, influenţând viaţa publică a statului. Din acest
motiv era nevoie să se ţină seamă şi de ele. În articolul 36 se
specifica felul în care se pot păstra proprietăţile: „Ordinele şi
86. Nechita Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul..., p. 251-252;
87. Ibidem, p. 252-253;
congregaţiile religioase existente pe teritoriul Statului Român

înainte de promulgarea acestei legi, îşi vor păstra actualele
case şi mănăstiri, dacă îndeplinesc condiţiile legilor în vigoare
şi dacă superiorul (provincialul) şi membrii vor fi cetăţeni
români şi vor locui în ţară. Superiorii (provincialii) şi membrii
care nu vor voi sau nu vor dobândi cetăţenia română, nu vor mai
putea rămâne în ţară ca membrii ai ordinului sau congregaţiei
respective. Termenul de îndeplinire a acestei condiţiuni va fi
fixat de Ministerul Cultelor. Case şi congregaţiuni noi nu se
vor putea aşeza în ţară decât pe bază de lege”88.
Legea în discuție stabilea şi relaţiile dintre culte. Cu-
prinde 59 articole şi a fost votată în Senatul României la 31
martie 1928. Concordatul României cu Vaticanul cuprinde 24
articole, un articol adiţional şi două scrisori ataşate.
Titulatura
Prin Concordat, cultul romano-catolic primea titulatura
de „Religie Catolică Apostolică Română”, conform articolu-
lui întâi care spune: „Religia Catolică Apostolică Română, de
orice rit, se va practica şi exercita liber şi în public în tot Re-
gatul României”89
Această titulatură a fost folosită doar în cazul concor-
datelor cu România şi Austria. Fiind admisă de Statul Român,
nu face altceva decât să recunoască indirect Biserica Romei
ca fiind Biserică a neamului, precum în Austria, unde Biserica
Romano-Catolică este Biserică Naţională. Această titulatură
porneşte de la acceptarea ideii papalităţii, cum că papa este
prin succesiune apostolică urmaş al Sfântului Apostol Petru
şi, totodată, şef al creştinătăţii, celelalte biserici fiind conside
rate de papalitate eretice şi schismatice, deoarece sunt sustrase
de sub autoritatea Episcopului Romei. Vaticanul a primit ast-
88. Ioan N. Floca, Din istoria dreptului...., p. 27;

89. Monitorul Oficial, nr. 126, din 12 iunie 1929, p. 4479-4486; Apud.
Nechita Runcan, Relațiile României ..., p. 449
fel un statut aparte, iar Biserica Romei a fost pusă mai pre-
sus de celelalte Biserici din România, cu toate că, în art. 22
din Constituţia României de la 1923, se spunea clar că Statul
Român recunoştea doar două Biserici Naţionale: Ortodoxă şi
Greco-Catolică.
Chestiunea eparhiilor
Printre cele mai mari succese obţinute de Vatican o dată
cu semnarea Concordatului, au fost înfiinţarea a două eparhii
noi şi includerea Bisericii Greco-Catolice ca un simplu rit al
Bisericii Romei, cu acordul Statului Român. Această fortifi-
care a ierarhiei catolice, prin înfiinţarea de noi eparhii, nu a
servit interesului Statului Român şi nici Bisericii Ortodoxe, ci
doar Bisericii Romei.
În art. II al Concordatului se enumeră eparhiile care
aparţin de Biserica Romei:
„În Regatul României Ierarhia Catolică va fi astfel
constituită:
Pentru ritul Grec:
Provincia Bisericească Alba-Iulia şi Făgăraş.
Mitropolia: Blaj cu patru sufraganţi: 1)Oradea-Mare, 2)
Lugoj, 3)Gherla şi 4) încă una în nord care urmează a fi înfiinţată.
Pentru ritul Latin:
Provincia Bisericească a Bucureştilor:
Mitropolia: Bucureşti cu patru sufraganţi: 1)Alba-Iulia, 2)
Timişoara, 3)Satu-Mare şi Oradea-Mare (împreunate) prin rati-
ficarea acestui concordat, încetează Administraţia Apostolică,
iar teritoriul Oradei-Mari trece sub jurisdicţia episcopului actual
de Satu-Mare şi 4)Iaşi.
Pentru ritul Armean:
Un şef spiritual pentru toţi armenii din Regat, cu scaunul
la Gherla”90
În acest articol, Biserica Greco-Catolică este prezentată
90. Ibidem, p. 449-450.
deja ca un rit al Bisericii Romei, şi nu ca Biserică românească,

aşa cum era în art. 22 din Constituţia României de la 1923.91
Pentru ca partea română să accepte înfiinţarea a încă două
episcopii catolice pe teritoriul ţării, Vaticanul a făcut o modifi-
care tactică, prin care să dea impresia că desfiinţează, în schimb,
episcopia latină de la Oradea. La prima vedere se pare că a fost
un succes al diplomaţiei româneşti, dar, dacă ţinem seamă de
„Codex Juris Canonici”, realitatea este favorabilă Vaticanului,
deoarece, în textul din Concordat, se evită elegant cuvintele
„se desfiinţează” și se spune că „teritoriul Oradei-Mari trece
sub jurisdicţia episcopului actual de Satu-Mare”, adică dispare
doar persoana episcopului, dar teritoriul rămâne în continu-
are la fel ca înainte, schimbându-se doar forma de conducere.
Prin renunțarea la episcop, jurisdicţia teritoriului episcopiei
latine de la Oradea trece sub conducerea celei de la Satu-Mare,
organizaţia administrativă rămânând intactă cu canonici şi toţi
ceilalţi funcţionari, ca un vicariat al episcopiei de Satu-Mare. Cu
timpul, comasarea putea să înceteze, fără a fi necesar un act de
înfiinţare, deoarece episcopia exista, atâta doar că era condusă
de episcopul latin de la Satu-Mare.92
Acest joc diplomatic a avantajat şi cercurile iredentiste
maghiare, care nu ţineau seama de graniţele dintre Oradea-
Mare, Satu-Mare şi parohiile lor rămase pe teritoriul Ungariei,
după Tratatul de la Trianon.
Prin art. III din Concordat, toate mitropoliile şi epis-
copiile din România se subordonează uneia singure, ceea ce
înseamnă o centralizare la nivel naţional a tuturor episcopi-
ilor catolice din România, dând impresia, la prima vedere, că
este vorba doar de o independenţă faţă de scaunele episco-
pale din afara graniţelor ţării. În realitate, conform art. II, se
consolidează Mitropolia Bucureştiului, a cărei autoritate faţă
de episcopiile sufragane crește, creându-se astfel primul stat
91. Mateiu I. Valoarea Concordatului încheiat cu Vaticanul, Sibiu,
1929, p. 11;
92. Runcan Nechita, Relaţiile României cu Vaticanul..., p. 256-257;
ortodox cu o ierarhie catolică centralizată într-o ţară ortodoxă.93

Un alt aspect al problemei înfiinţării de noi eparhii ar
fi trebuit, după principiul egalei îndreptăţiri, să îl constituie şi
numărul de enoriaşi. Din modul în care s-au hotărât acestea, se
vede clar că au scopul de extindere şi infiltrare şi nu un scop cu-
rat spiritual. Conform art. II din Concordat, s-au înfiinţat eparhii
care nu au nici măcar 50.000 de credincioşi (cum este cazul
episcopiilor de Bucureşti, Iaşi, Oradea şi Lugoj), când, în Bi-
serica Ortodoxă există protopopiate care depășesc această cifră.
Episcopia catolică armenească de Gherla nu avea nici 3000 de
suflete. Practic, episcopiile amintite puteau fi unite şi tot nu
s-ar fi ajuns la numărul credincioşilor unei episcopii ortodoxe.
Vaticanul evita mereu o comparaţie în acest sens cu Biserica
Ortodoxă, credincioşii catolici fiind mult inferiori numeric.
Prin respectarea principiului proporţionalităţii (în funcţie de
numărul credincioşilor), s-ar fi redus nu doar numărul de epis-
copii, ci şi numărul de salarii şi alte venituri din fondurile statu-
lui, unde marea majoritate a contribuabililor sunt ortodocşi.94
Legea de organizare din 1925 arată că Statul a consimţit
Bisericii Naţionale 18 eparhii, la peste 12.000.000 de credincioşi,
aproximativ un episcop la 660.000 de suflete, iar cultului catolic
11 episcopii la doar 2.500.000 credincioşi. Conform principiului
proporţionalităţii şi al egalei îndreptăţiri, în funcţie de numărul
de credincioşi, cultul catolic trebuia să aibă 4 episcopii.95
Autonomia
Vaticanul insista în timpul negocierilor să obţină pentru
ierarhii, clerul şi credincioşii catolici “de orice rit” din România
posibilitatea de a transgresa legile şi principiul siguranţei statu-
lui şi de a lăsa loc unor posibile activităţi ieşite de sub controlul
Statului Român, ce oricând puteau deveni antistatale. În arti-
93. Ibidem. p. 260;

94. Mateiu I., op. cit, p. 15-21;
95. Ibidem, p. 21-24;
colul IV al Concordatului se specifică: „Comunicarea directă

a episcopilor, a clerului şi poporului cu Sfântul Scaun, şi vice-
versa, în materie spirituală şi afaceri bisericeşti va fi absolut
liberă”96. Acest articol ajută cele menţionate mai sus prin însăşi
„libera şi directa comunicare”, cu papa nu doar a ierarhilor,
ci şi a oricărui credincios catolic din România. Ţinând seama
că, o dată cu Tratatul de la Lateran din 1929, Vaticanul, pe
lângă centru religios devine şi stat, înzestrat cu toate instituţiile
necesare, constatăm că orice legătură „directă” şi „liberă” a
unor persoane (care, conform Concordatului, pot avea şi altă
cetăţenie decât română) de pe teritoriul ţării noastre pot oricând
avea repercusiuni asupra siguranţei statului.97
În toate concordatele şi actele diplomatice dintre Vati-
can şi alte state, corespondenţa se făcea sub controlul statului
respectiv, prin Ministerul Afacerilor Streine. Singura excepţie
este Concordatul de la Viena, din 1855, când Ardealul era sub
ocupaţia austriacă. Prin acest concordat, împăratul Francisc
Iosif I, oferea clerului catolic libertatea de a comunica direct cu
Scaunul Papal şi de a controla aproape toată cultura epocii.98
Tot aici găsim expresia „afaceri bisericeşti”, destul de
elastică, cu multe posibilităţi de interpretare putând fi oricând
o modalitate de a ascunde diferite acţiuni.99
Cetăţenia clerului
Potrivit articolului 10 din Legea pentru culte, orice cleric
trebuie să fie cetăţean român: „Membrii clerului, ai organelor
de conducere şi funcţionarii de orice categorie ai cultelor şi
instituţiilor lor trebuie să fie cetăţeni români, cari se bucură de
toate drepturile civile şi politice şi cari nu au fost condamnaţi
Nechita Runcan, Relațiile României…, p. 450.
97. Nechita Runcan, Implicaţii politico-religioase..., p. 108;
98. Ibidem, p. 109;
99. Carol Hârşan, Georgiana Arsene, Absurdul interconfesional, ed.
Vicovia, Beiuş, 2009, p. 11-14;
prin sentinţă definitivă pentru crime contra bunelor moravuri şi

contra siguranţei statului şi în genere pentru orice faptă care ar
atrage interdicţiune corecţională. În mod excepţional, Ministerul
Cultelor poate admite ca membrii ai clerului şi cetăţeni străini,
însă pentru un timp limitat şi numai în cazul când existenţa sau
funcţionarea unei comunităţi religioase ar fi periclitată prin
încetarea serviciului religios”100. După cum se vede şi în textul
citat, o excepţie poate fi făcută doar pentru un scop extrem şi pe
o durată limitată, cât mai scurtă.
Dacă alte concordate nu acceptă clerului catolic să poată
avea cetăţenie străină, în Concordatul cu România acest lucru
este permis.
În Concordatul cu Italia, art. 22, se specifica: „nu pot fi
investiţi cu beneficii în Italia ecleziaştii care nu sunt cetăţeni
italieni”101. În art. XI, al. 2, al Concordatului cu România se
lasă o portiţă prin care să poată avea activitate în cadrul cul-
tului catolic din țară şi persoane de altă cetăţenie: „Canonicii
vor trebui să fie cetăţeni români, afară de excepţiunile admise
de comun acord de către Sfântul Scaun şi Guvernul Regal”102.
Între cele două texte se vede o clară şi importantă diferenţă. În
timp ce unele state nu au acceptat ecleziaşti canonici cu altă
cetăţenie, România acceptă formularea „de comun acord”. Dacă
e să luăm în ansamblu articolele XI, XII şi XVI din Concor-
dat – care se referă la şcoli, patrimoniu şi cler – observăm că
„în situaţii excepţionale” pot fi numiţi episcopi, canonici, pro-
fesori de seminarii şi preoţi parohi, persoane care nu au dobândit
cetăţenie română.103
Prin semnarea Concordatului cu Vaticanul, „Biserica
Catolică de orice rit din România” devine proprietară a unor
100. Monitorul Oficial, nr. 89, din 22 aprilie 1928, cu modificările

din 1929;
101. Mateiu I., op. cit., p. 26;
Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…, p. 451;
103. Vasile Goldiş, Concordatul, Arad, 1928, p. 39;
teritorii şi imobile din Transilvania şi Bucovina, fără ca Statul

Român să aibă dreptul de a controla sau verifica acţiunile şi
activităţile membrilor ei. Astfel, pornind de la chestiunea
cetăţeniei în rândul clerului catolic, în perioada ce a urmat,
mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe din ordinele religioase cato-
lice au desfăşurat o intensă activitate de spionaj în defavoarea
Statului Român. Mulţi dintre aceştia aveau legături strânse cu
ordinele călugăreşti din Ungaria.104
Instituirea Clerului
Articolul 27 al Legii pentru culte spune: „Şefii cultelor
(mitropoliţii, episcopii, superintendenţii etc.), aleşi sau numiţi în
conformitate cu statutele lor de organizare, nu vor fi recunoscuţi
şi introduşi în funcţie, decât după aprobarea Maiestăţii Sale
Regelui, dată pe baza recomandării Ministerului de Culte şi
după depunerea jurământului de fidelitate către suveran şi de
supunere faţă de Constituţie şi legile ţării”105. Astfel, se arată
că ierarhii nu pot fi recunoscuţi şi investiţi în funcţie decât după
aprobarea regelui. Această lege este valabilă pentru toate cultele
din România, cu excepţia celor catolice, deoarece, în art. V din
Concordat, se spune: „Sfântul Scaun, înainte de numirea lor, va
notifica Guvernului Regal persoana ce urmează a fi numită spre
a se constata, de comun acord, dacă n-ar fi în contra ei motive
de ordin politic”106
Art. V din Concordat foloseşte expresia „de comun
104. Amănunte despre spionajul feţelor bisericeşti catolice, Vezi şi

la O. Ghibu, Politica religioasă şi minoritară a României, Cluj, 1940,
şi Ordinul franciscanilor conventuriali «minoriţii» din Transilvania,
vol. I-II, Bucureşti 1937. Vezi Onisifor Ghibu, Acţiunea catolicismului
unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită, Cluj 1934: Acest subiect
îl va constitui o lucrare aparte.
105. Monitorul Oficial, nr. 94, din 21 iunie 1928, p. 3042; Apud.
Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…, p.450;
acord” în comparaţie cu art. 27 din Legea Cultelor, în care se

face referire la „aprobare”, ceea ce dă statului dreptul de a de-
cide fără a negocia nimic. În Concordat, totul se rezumă la o ver-
ificare din punct de vedere politic. Expresia „de comun acord”
n-a fost admisă de nici un stat care a mai întocmit un astfel de
act diplomatic, ci toate rezervându-şi dreptul de a hotărî singure
dacă admit sau nu, din motive politice, numirea episcopului de-
semnat de papă.107
În privin ţa demnitarilor şi slujitorilor (prepoziţii, cano
nicii, abaţii etc.), Statul Român nu şi-a rezervat nici un drept,
atâta vreme cât, în perioada de dinainte de 1918, când Ardealul
era sub ocupaţie austro-ungară, toţi aceşti clerici erau numiţi
exclusiv de către stat. Nici una dintre țările concordatare din
perioada interbelică nu a dat atât de mare lărgământ Biseri-
cii Romei în acest sens. În Concordatul bavarez se specifică:
„şi toţi preoţii” (art. 14), şi „canonicii” (art. 10, lit. b) „nu
pot fi numiţi decât cu aprobarea prealabilă a guvernului”, în
cel polonez: „autoritatea bisericească e datoare să comunice
Guvernului, în prealabil, toate propunerile pentru numirea
preoţilor, şi numai dacă nu se fac obiecţiuni în termen de 30
de zile, poate urma numirea efectivă” (art XIX). În art. 21
al Concordatului cu Italia se menţionează: „în de acord cu
episcopul pot fi înlăturaţi din parohii toţi acei preoţi, a căror
menţinere pe loc ar fi păgubitoare pentru Stat”, iar în art. 43:
„se interzice clerului de toate categoriile de a se înscrie în
vre-un partid sau de a face politică militantă”.108
Jurământul episcopilor
În art. 27 al Legii Cultelor formula de jurământ este
următoarea:
„Înaintea lui Dumnezeu, jur credinţă Maiestăţii Sale
Regelui României şi succesorilor săi;
107. Mateiu Ion, op. cit., p. 28;
108. Ibidem, p. 29-30;
Jur că voi respecta şi voi face să se respecteze de către

subalternii mei constituţiunea şi regele ţării;
Jur că nu voi intreprinde nici o acţiune de natură a aduce
atingere ordinei publice sau integrităţii Statului Român;
Aşa să îmi ajute Dumnezeu”109.
Tot în acelaşi articol se specifică: „Funcţionarii publici
ai cultelor, la intrarea în slujbă, vor depune, înaintea autorităţii
competente, jurământul de credinţă către Maiestatea Sa Regele
şi de supunere faţă de Constituţie şi legile ţării, în prezenţa
unui reprezentant al Guvernului”110.
Această formulă de jurământ era valabilă pentru toate
cultele din România, cu excepţia cultului catolic de orice rit.
La data când s-a votat legea, Concordatul cu România era
semnat, dar încă neratificat de Parlament. Între jurământul
din Legea Cultelor şi cel din Concordat sunt asemănări, dar
şi diferenţieri. Unii dintre cei care au studiat această problemă
consideră că jurământul din Legea Cultelor a fost inspirat de
cel din Concordat.111
În art. VI din Concordat se specifică: „Episcopii, înainte
de a-şi lua în primire Diocezele, vor depune un jurământ după
formula ce urmează:
Înaintea lui Dumnezeu şi pe Sfintele Evanghelii, jur şi
promit credinţă maiestăţii Sale Regelui României, precum şi
succesorilor Săi, şi, cum se cuvine unui Episcop, a respecta şi a
face să se respecte şi de către supuşii mei, împreună cu credinţa
către Rege, Constituţia şi legile ţării. Pe lângă aceasta nu voi
intreprinde nimic care să fie de natură a aduce atingere ordinei
publice sau integrităţii Statului.
Aşa să îmi ajute Dumnezeu”112.
109. Monitorul Oficial, nr. 94, din 21 iunie 1928, p. 3042; Apud.
110. Ibidem;
Cele două formulări nu sunt identice. În ambele texte,

Episcopul jură fidelitate regelui, atât pentru sine, cât şi pentru
subalterni. În cazul Concordatului, funcţionarii nu mai depun
jurământ aparte, iar cuvântul „Jur” este evitat în mod elegant
atunci când se face referire la atingerea ordinei publice şi integ-
ritatea Statului. Într-o broşură explicativă a lui Vasile Goldiş,
acesta spune că a insistat pe lângă Vatican să depună şi clericii
jurământ de credinţă către Rege, dar şi către Statul Român,
deoarece în rândul clerului catolic sunt multe persoane de alte
naţionalităţi, îndeosebi maghiari. Vaticanul a respins cererea
reprezentantului României, explicând că este suficient ca epis-
copul să îşi asume responsabilitatea şi pentru subalternii săi.
Deoarece lui Goldiş i s-au trasat sarcini din partea regelui să
semneze Concordatul oricum ar fi, ministrul român nu a mai
insistat asupra acestui aspect nici la ultima întâlnire.113
Pentru a face o comparaţie cu alte state ce au semnat
concordate în aceeaşi perioadă cu România, le vom exempli-
fica pe cel al Poloniei şi al Italiei, ţări catolice. În Concordatul
polonez, referitor la jurământ se spune: „Pe deasupra eu jur şi
promit, că nu voi participa la nici o înţelegere şi nu voi asista
la nici un sfat, care ar putea aduce atingere Statului Polon şi
ordinei publice. Nu voi permite clerului meu să participe la
asemenea acţiuni. Îngrijat de binele şi interesul statului, mă
voi sili să înlătur orice primejdie de care l-aş şti ameninţat”114
În art. 20 al Concordatului cu Italia se precizează: „Înaintea
lui Dumnezeu şi pe Sfintele Evanghelii, jur şi promit, cum se
cuvine unui episcop, credinţă Statului Italian. Jur şi promit de a
respecta şi de a face să fie respectat de către clerul meu regele
şi guvernul stabilit după legile constituţionale ale statului. Jur
şi promit că nu voi participa la nici un acord şi nu voi asista la
nici o reuniune care ar putea să aducă daune Statului Italian şi
ordinei publice şi că nu voi permite nici clerului meu o aseme-
nea participare. Preocupându-mă de binele şi interesele Statului
113. Vasile Goldiş, op. cit., p. 14;
Italian, voi căuta să evit dauna ce l-ar putea ameninţa...”115

Prin comparaţie cu Concordatul italian, în cel românesc
lipseşte partea de jurământ în care episcopul se obligă să se
ocupe de binele şi interesele statului şi de interzicerea clerului
său de a participa la orice acţiune îndreptată împotriva statu-
lui. De asemenea, cuvântul „supuşi”, folosit de ierarhii catolici
români, nu este întâlnit în nici un alt Concordat, ci „subalternii
mei” sau „clerul meu”. Cuvântul „supuşi” este nepotrivit, deo-
arece supuşi nu poate avea decât un stat.116
Din aceste comparaţii, se desprinde clar deosebirea con
siderabilă dintre Concordatul român şi alte concordate. Dacă
statele catolice au luat aceste măsuri pentru a avea garanţii mai
mari de fidelitate a clerului inferior şi superior, iată că Statul
Român, unde marea parte a catolicilor sunt de naţionalitate
maghiară, nu a acordat atenție unor astfel de prevederi.
Regimul şcolar
Şcolile catolice aveau un rol important în propagarea
catolicismului în lume şi, în mod special, în ţările ortodoxe.
Această activitate de prozelitism se desfăşoară în aria cultural-
educativă, având o bogată tradiţie în domeniul pregătirii vi-
itorilor simpantizanţi ai Bisericii Romei. Prin şcoli, Vaticanul
şi-a racolat noi adepţi, „misionari” în ţările ortodoxe. În regiu-
nea Ardealului, „misionarismul”, prin crearea instituţiilor de
învăţământ, a început odată cu înfiinţarea primelor comunităţi
şi instituţii ierarhice catolice care, în paralel, au înfiinţat şcoli
pentru pregătirea clerului şi, ulterior, şcoli laice, sub condu-
cerea episcopiilor. Au fost create şi şcoli pentru recrutarea ele-
vilor necatolici, prin care se urmărea slujirea Romei papale.117
Cea mai mare acţiune de înfiinţare a unor astfel de şcoli
a avut-o Biserica Romei prin ierarhia unită (greco-catolică) în
115. Runcan Nechita, Relaţiile României cu Vaticanul..., p. 262;

116. Ibidem.
117. Anania Valeriu, op. cit., p. 89-92;
timpul ocupaţiei Imperiului Habsburgic. Această tendinţă de

„dezvoltare culturală” era supusă şi unor presiuni, căci mulţi
români, refuzând să îşi dea copiii la şcolile catolice, erau con
strânşi prin diferite metode. Preoţii catolici care îşi îndreptau
copii spre şcolile ortodoxe sau de stat erau pedepsiţi, aseme-
nea şi credincioşii catolici.118 De asemenea, tot sub pretextul
dezvoltării culturale a românilor ardeleni, cu sprijinul ierarhiei
unite, se înființau tipografii, unde se publicau cărţi în limbile
română şi latină, cu scopul de a le înlocui pe cele româneşti
ortodoxe.119 Sub acest aspect, Biserica Apuseană vrea să îşi
continue şi în perioada interbelică acţiunile sale „misionare”
în ţările ortodoxe din răsăritul Europei.
Prin Legea Cultelor, învăţământul confesional era regle-
mentat în mod egal pentru toate cultele din România. Cu toate
acestea, în Concordat au fost cuprinse şi câteva articole care
favorizau învăţământul catolic din România, în comparaţie cu
celelalte culte.
Prin Concordat, Vaticanul îşi asigura dreptul de a avea
în fiecare eparhie câte un seminar teologic, sub dependenţa
totală a episcopului. Programa de studii era fixată de autori-
tatea bisericească, iar amestecul Statului Român era limitat în
ceea ce privește întocmirea programului pentru predarea stu-
diilor naţionale. Faţă de autonomia cultului catolic pentru for-
marea clerului, situaţia Bisericii Ortodoxe este dezavantajată,
deoarece nu se prevedea existenţa unui seminar în fiecare
episcopie. Şcolile pentru formarea clerului ortodox erau puse
sub conducerea bisericii, dar programul de studii şi numirile
profesorilor se făceau conform unor legi speciale, în colabo-
rare cu Ministerul Cultelor şi Ministerul Instrucţiunii.120
118. Dumitru Stăniloae, Uniatismul în Transilvania, încercare de
dezmembrare a poporului român, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1973, p.
180-188;
119. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Române, vol. 2, Bucureşti, 1935,
p. 134 s.u.;
120. Lazăr Iacob, Cultul catolic în România, Concordatul cu Vaticanul,
Oradea, 1933, p. 33;
În art. 34 din Legea Cultelor se spune: „Cultele care

primesc ajutor de la Stat vor ţine conturile de venituri şi chel-
tuieli la dispoziţia Ministerului Cultelor, care va controla dacă
sumele acordate au fost întrebuinţate potrivit destinaţiunilor
şi cu respectarea legii publice privitoare la instituţiile cu car-
acter autonom.
Controlul prevăzut în acest articol se va face pe baza
unui regulament special întocmit de Ministerul Cultelor
împreună cu Ministerul Finanţelor.”121
Din acest articol se vede clar că atribuirea de fonduri pent-
ru culte din partea Statului Român, este sub controlul statului. În
art. XIV din Concordat se spune că proprietăţile şcolare şi cele
ale institutelor de educaţie „vor fi administrate de autorităţile di-
ecezane... conform modalităţilor prevăzute de legile Statului”122.
În ce priveşte programa şcolară, art. 15 al Legii Cultelor
precizează:
„Cultele pot înfiinţa şi conduce institute speciale pentru
pregătirea clerului lor.
Programele pentru studiile teologice vor fi stabilite de
autoritatea bisericească competentă şi vor fi comunicate Min-
isterului Cultelor.
Studiul istoriei, al limbii şi literaturii române şi al
constituţiei ţării sunt obligatorii în aceste institute şi se vor pre-
da conform unui program stabilit de autoritatea bisericească
competentă în acord cu Ministerul Cultelor şi acel al Instrucţiunii,
aşa fel ca să nu împiedice pregătirea teologică specială şi să fie
compatibil cu caracterul religios moral al acestor institute.
Diplomele de pregătire teologică obţinute în străinătate
vor trebui să fie echivalate pe baza unui examen special cu
programa studiilor de istorie, de limbă şi literatură română şi
121. Monitorul Oficial, nr 89, din 22.04.1928, cu modificările din

1929; Apud. Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…, p. 443;
de Constituţiunea ţării, obligatorii în institutele teologice din

ţară ale cultelor respective.
Examenele pentru echivalarea diplomelor din străină
tate se vor face la institutele teologice cu cădere ale cultelor
respective de către o comisiune la lucrările căreia va asista un
reprezentant al Ministerului Cultelor.”123
În art. 34 al Regulamentului de organizare al Bisericii
Ortodoxe Române se menţionează că: „Şcolile pentru forma
rea clerului şi şcolile pentru formarea cântăreţilor bisericeşti
stau sub conducerea Bisericii. Programele de studii şi numirea
profesorilor se vor face potrivit unei legi speciale al cărui
proiect va fi întocmit de Sfântul Sinod de acord cu Ministerul
Cultelor şi Ministerul Instrucţiunii.”124
Din ceea ce s-a prezentat mai sus se vede clar că toate
cultele din România trebuie să comunice Ministerului Cul-
telor programa pentru formarea clerului, iar între materii să fie
şi limba şi literatura română, Constituţia şi istoria României,
ca obiecte de studiu obligatorii. Din cuprinsul art. 34 al Regu-
lamentului de organizare al Bisericii Ortodoxe, reiese că, deși
este majoritară şi dominantă, aceasta nu se abate cu nimic de
la prevederile Legii Cultelor.
În art. XVI din Concordatul României cu Vaticanul se
spune:
„În fiecare dioceză seminarul pentru formarea tânărului
cler, va fi sub dependenţa exclusivă a episcopului.
Profesorii vor fi cetăţeni români, afară de excepţiile ad-
mise de comun acord de Sfântul Scaun şi de Guvernul Regal.
Programul de studii se va fixa de către autoritatea bise
ricească competentă.
În Seminarii, studiul limbii şi al istoriei naţionale va fi
obligatoriu, conform programului stabilit de conferinţa epis-
123. Monitorul Oficial, nr. 89, din 22.04.1928, cu modificările din 1929;
Apud. Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…, p. 439-440;
124. Monitorul Oficial, nr. 97, din 06.05.1925, p. 4993-5015; Apud.
Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…”, p. 434;
copilor diocezani în înţelegere cu ministerul competent, în

măsura de a nu împiedica studiile teologice şi în aşa chip ca
să fie compatibil cu caracterul religios al acestor institute;
în acest scop, zisul minister va avea cunoştinţă de programul
menţionat la paragraful precedent.”125
Prin articolul XVI din Concordat, cultul romano-catolic
din România nu este obligat să studieze Constituţia României.
De asemenea se evită formulările „limba română” şi „istoria
României”, înlocuite cu „limba şi istoria naţională”, ceea ce
lasă loc de interpretare, putându-se înțelege şi limba şi istoria
naţionalităţii elevilor. Să nu trecem cu vederea faptul că ma-
joritatea celor care studiază în seminariile romano-catolice din
România sunt cetăţeni români, dar de naţionalitate maghiară.
Conform Legii Cultelor, programa şcolară trebuia
comunicată Ministerului Cultelor, în timp ce, prin acest ar-
ticol din Concordat şcolile teologice catolice nu au această
obligaţie. Diecezele vor face cunoscute ministerului doar lim-
ba şi istoria studiate în seminarii.
În art. XIX din Concordat se spune:
„Biserica Catolică are dreptul de a înfiinţa şi a întreţine,
cu propria ei cheltuială, şcolile primare şi secundare, care vor
fi sub dependenţa episcopilor respectivi şi sub supravegherea
şi controlul Ministerului Instrucţiunii Publice.
În aceleaşi condiţiuni, ea va putea întreţine numărul ac-
tual al şcolilor normale.
Toate şcolile Ordinelor şi ale Congregaţiilor religioase
sunt puse sub dependenţa episcopului local;în consecinţă, şi
ele se vor bucura de dreptul de a fixa limba de predare. ...”
Prin convenţiile încheiate de Vatican cu alte state, dar şi
în cazul Concordatului nostru, se observă punerea unui accent
deosebit pe învăţământul confesional, care a fost pentru Bi-
serica Romei un instrument eficient în „misionarismul” său, în
special în ţările ortodoxe. În Concordatul cu România s-a insi-
Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…, p.453
stat pe învăţământul şcolilor confesionale: primare, normale şi

secundare. Multe state nu au admis nici o implicare din partea
bisericii referitor la îndrumarea învăţământului. În ce priveşte
învăţământul laic, conform Concordatului cu România, Vati-
canul are dreptul de a înfiinţa şi întreţine şcoli primare sub
dependenţa episcopului şi doar sub supravegherea şi controlul
Ministerului Instrucţiunii Publice, cu cheltuială proprie a epis-
copiilor respective.126 Aceste resurse financiare, în mare parte,
proveneau din proprietăţi pe care Biserica Romei le-a primit
de la Statul Român prin Concordat.
Art. XIX din Concordat este în contradicţie cu legile
învăţământului care au nevoie de o autorizaţie specială din
partea Ministerului, pentru înfiinţarea unei şcoli particulare. De
asemenea, în şcolile particulare conduse de ordine călugăreşti
şi congregaţii, recunoscute legal, Legea Învăţământului spune
că limba de predare trebuie să fie română, în timp ce Concor-
datul oferă posibilitatea alegerii limbii de predare.127
Deci, prin Concordat, se oferă posibilitatea înfiinţării
de şcoli pentru „misionarii” apuseni, în mare parte, întreținute
din fonduri obţinute de la Statul Român, din „Patrimoniul Sa-
cru”, „Fondul de Studii”, „Fondul Religios”, salarii etc.128
Regimul Averilor
În art. XIII din Concordat se face referire specială la
marile averi, numite „Patrimoniul Sacru”, pe care Vaticanul le
obţine prin acest act diplomatic. Acesta are următorul enunţ:
„Se va constitui un Patrimoniu Sacru interdiocezan cu ti-
tlurile de rentă română, care aparţin actualmente prebendelor
episcopilor, ale canonicilor, ale parohilor şi ale seminariilor
126. Iacob Lazăr, Cultul catolic in Romania..., p. 33;
127. Ibidem, p. 34;
128. Ghibu Onisifor, Nulitatea Concordatului, p. 40-41, 50-51, Referatul
Consiliului de Inspectori Generali ai cultelor despre Concordatul dintre
România şi Sf. Scaun şi despre necesitatea denunţării lui; Iacob Lazăr,
Cultul catolic in Romania..., p. 34;
teologice.
Destinaţia Patrimoniului sacru este întreţinerea episco-
pilor şi a ordinariatelor, a Seminariilor teologice, a canoni-
cilor şi a persoanelor în serviciile parohiilor. În cazul când
veniturile menţionate la primul paragraf, n-ar atinge canti-
tatea cuvenită, conform art. X, statul va suplini lipsa, conform
legilor în vigoare privitoare la salarizarea clerului.
Acest Patrimoniu Sacru va fi administrat de consiliul
episcopilor diocezani, conform statutelor întocmite de ei înşişi
şi aprobate de Sfântul Scaun şi de Guvern.
Acelaşi consiliu va administra veniturile rentei proven-
ind din Fondul General Catolic de Religie şi din Fondul Gen-
eral Catolic de Instrucţie, care se bucură deja de personalitate
juridică şi rămân în starea patrimonială şi juridică actuală.
Patrimoniul sacru se va bucura de personalitate juridică
conform dreptului comun al țării.”129
Prin acest articol, Statul Român oferă Bisericii Romei
dreptul de proprietate asupra unor imense averi, care, în tre-
cut, nu-i aparţinuseră. Marile latifundii folosite de episcopi,
eparhii şi capitluri aveau titlul de uzufruct (drept de folosinţă),
nu şi de proprietate, proprietarul de drept fiind Statul Ungar.130
Ierarhii catolici din România susţin că, deoarece au fost
trecuţi în fişele de carte funciară (CF -uri), sunt proprietari, şi
cu atât mai mult cu cât aceste latifundii au fost folosite sute de
ani, câştigând în timp dreptul de proprietate. Episcopul greco-
catolic de Gherla, Iuliu Hosu, susţinea cu vehemenţă în Sena
tul României principiul Cărţii Funciare fără a menţiona felul
în care Bisericile Romano-Catolică şi Greco-Catolică au in-
trat în posesia acestora când Ardealul era sub ocupaţie străină:
„Domnilor Senatori, unele din episcopii au avut proprietăţi şi
129. Monitorul Oficial, nr. 126 din 12 iunie 1929, p. p. 4479-4486;

Apud Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…, p. 452;
130. Cf, Dr. I. Kosutany, Egyhazjog. Ed. III Cluj, 1906, p. 552, 554 şi
574. Vezi şi Dr. Terfi Gy. Vallasugy (colecţie de legi), Budapesta 1911
p. 490. Apud. Mateiu Ion, op. cit., p. 51;
aceste proprietăţi sunt înscrise pe Biserică în cărţile funciare.

Prin urmare, Biserica este proprietară. Acei care au slujit
şi slujesc Biserica sunt uzufructuari, evident. Ştim că aceste
averi s-au expropriat, au intrat rente de la Stat pentru averi
le expropriate şi acum se formează prin Concordat aşa-zisul
„Patrimoniu Sacru”. Se adună aceste rente de expropriere la
un loc şi vor fi administrate din partea episcopatului unit şi
romano-catolic... Evident sub controlul statului... Înalt Prea
Sfinţia Sa Mitropolitul Bălan al Sibiului vorbea în numele Bi-
sericii Ortodoxe şi prezenta o enormă greşeală ce se face cu
înfiinţarea acestui Patrimoniu Sacru şi o imensă pagubă ce se
face Statului... Patrimoniul Sacru, care adună toate rentele de
Stat de expropriere a Bisericii Romano-Catolice, fie de rit la
tin, fie de rit român unit, are destinaţia de a salariza personalul
ecleziastic... Statul, de acum înainte nu o să dea decât ceea ce
nu ajunge pentru salarizarea clerului, care se va salariza în
primul rând din veniturile până la ultimul ban al acestui Patri-
moniu Sacru, iar Statul va întregi după normele de salarizare
ceea ce nu ajunge. Prin urmare, se uşurează Statul, şi uşurează
bugetul Statului.”131
Teoria folosită de ierarhia greco-catolică în Senatul
României nu este, reală, deoarece prin dispoziţiile Ordonanţei
Ministeriale n. 479 din 28 februarie 1890, Statul Maghiar îşi
rezervă în mod special dreptul de proprietate, dar şi un ames
tec larg în administrarea latifundiilor.132
Aceste drepturi nu s-au acordat şi Bisericii Ortodoxe. Prin
legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, Statul Român
a constituit pe seama Mitropoliilor şi Episcopiilor Ortodoxe aşa-
zisele „sesii bisericeşti” cărora le-a dat doar uzufructul. Astfel,
în art. 44 al legii respective se spune: „Mitropoliilor şi Episcopi-
131. Monitorul Oficial, nr. 54, 6 iulie 1929, p. 1839-1840; „Discursul

Episcopului Greco-Catolic-Român al Gherlei, Iuliu Hosu. Dezbateri
parlamentare. Senatul.” Şedinţa de vineri, 24 mai 1929;
132. Terfi Gy., Vallasugy (colecţei de legi), Budapesta, 1911, p. 491;
Apud. Mateiu Ion, op. cit., p. 52;
ilor Statul le dă, spre folosinţă, din proprietăţile sale...”133

Făcând o analogie, se vede clar că, atât în cazul României,
cât şi în cazul Ungariei, Biserica nu poate fi proprietara aces-
tor averi, decât cu acordul Statului. Statul Maghiar nu a accep-
tat ideea de proprietate a Bisericii Catolice. Conform Tratatu-
lui de la Trianon, proprietarul latifundiilor este Statul Român.
Prin articolul XIII din Concordat, Statul Român consfinţeşte
Vaticanului dreptul de proprietate a imenselor averi în Ardeal,
gest pe care Ungaria catolică nu l-a făcut niciodată.
În schimb, Biserica Ortodoxă, care prin Legea Secularizării
averilor mănăstireşti (1863) şi Legea Rurală (1864) date de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în timpul guvernului Mihail
Kogălniceanu, a fost deposedată de proprietăţile sale dobândite
din donaţii de la voievozii şi boierii ţării, nu a fost despăgubită
deloc.
Art. X din Concordat spune: „Biserica Catolică şi mem-
brii ei, cetăţeni români, se vor bucura din partea Statului de
un tratament care nu va putea fi inferior aceluia de care se
bucură, după Constituţie, celelalte religii ale Regatului. Pe
lângă aceasta, se înţelege că Episcopii Români diocezani de
ritul grec, precum şi Arhiepiscopul latin din Bucureşti, vor fi
Senatori de drept.”134
Prin acest articol X, Statul Român se vede obligat să
asigure sprijin financiar și celorlalte culte, neţinând seama de
marile averi pe care Biserica Romei le are în acest scop.
„Patrimoniul Sacru” la care face referire articolul XIII din
Concordat este un fond constituit din titlurile de rentă română
folosit pentru salarizarea ierarhilor, canonicilor, parohilor şi per-
sonalului seminariilor teologice catolice din România. Această
rentă urmăreşte (prin felul în care este folosită) o cât mai redusă
capacitate de plată din „Patrimoniul Sacru”, astfel încât, con-
133. Monitorul Oficial, nr. 97, miercuri, 6 mai 1925, p. 5014-5015;

Apud. Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…, p. 435;
134. Monitorul Oficial, nr. 126 din 12 iunie 1929, p. 4479-4486; Apud.
form articolului X din Concordat, să se poată primi de la Stat o

sumă cât mai mare pentru completarea lipsurilor în ce priveşte
acoperirea salariilor personalului Bisericii Catolice de orice rit
din România.135
Prin articolul XIII din Concordat, Statul Român a con-
venit să treacă „Fondul Religionar” şi „Fondul de Studii” în
administraţia Bisericii Catolice. Conform Raportului Comisiei
Parlamentare Maghiare din 1872, aceste fonduri fac parte din
patrimoniul Satului Ungar, iar, după 1918, conform Tratatului
de la Trianon, fac parte din patrimoniul Statului Român. Ele
au fost create de Statul Ungar pentru susţinerea propagandei
catolicismului în Ardeal. Prin Concordat, destinaţia lor este
la îndemâna ierarhilor catolici, fapt specificat prin art. VIII,
care spune: „Episcopii vor avea deplină libertate în exerciţiul
funcţiunilor ecleziastice şi în guvernarea diecezelor proprii”.
De asemenea, prin art. XIV se spune că proprietăţile şcolilor,
instituţiilor de educaţie şi pietate „vor fi administrate prin
autorităţile diecezane.”136
În comparaţie cu România, Italia catolică, prin art. 30,
31 şi 32 ale Concordatului italian, şi-a asigurat controlul şi o
serie de drepturi asupra averilor Bisericii Catolice. Referindu-
se la acest aspect, Mussolini spunea: „Statul, căruia art. 30 îi
rezervă dreptul de a autoriza achiziţiile cu titlul oneros137 ale
tuturor instituţiilor bisericeşti şi religioase, va avea putinţă să
împiedice formaţiunea unei noi proprietăţi de mână moartă.
Art. 30 conservă pe seama Statului dreptul de a interveni în
gestiunea patrimonială a beneficiilor bisericeşti şi în toate
actele, care derivă din simpla lor administrare. În consecinţă,
Statul păstrează faţă de organizaţiile bisericeşti trei drepturi
fundamentale: 1. acela de a le recunoaşte potrivit regulilor
135. Runcan Nechita, Relaţiile României cu Vaticanul..., p. 269;

136. Mateiu Ion, op. cit., p. 56-58;
137. Această rezervă justificată era prevazută şi în proiectul pentru
Legea Cultelor din România, dar intervenţia confesiunilor minoritare,
în mod deosebit a diplomaţilor catolici, a reuşit să o înlăture.
stabilite de legile civile; 2. acela de a autoriza orice cumpărare

de bunuri; 3. şi în sfârşit, acela de a autoriza actele depăşind
simpla administraţie şi de a interveni în remiterea bunurilor
în ceea ce priveşte beneficiile congruale”.138
Se vede din cele prezentate mai sus că, pentru Biserica
Romei, proprietăţile sunt un lucru foarte important, mai ales
în ţările ortodoxe, acolo unde guvernele şi parlamentele sunt
dispuse a face concesii cu multă uşurinţă. Aceste imense averi
duc la întărirea materială a Bisericii Romei şi susţin prozelit-
ismul catolic în Răsăritul continentului european. În România,
astăzi ele constituie obiectul multor revendicări, ceea ce a dus
la numeroase procese în justiţie în defavoarea statului şi a al-
tor culte.
Averile patronale
Prin „Patronatul Suprem” se exercită drepturile regi
lor ungari asupra Bisericii Catolice şi, într-o anumită măsură,
asupra celorlalte confesiuni. În baza acestui Patronat, regele
dăruieşte toate beneficiile bisericeşti mai mari, numeşte ierarhi,
abaţi, prepoziţi şi canonici. Asupra lor, papa avea doar dreptul
de confirmare, prin care nu putea revizui numirea lor de către
rege. Această autoritate papa nu a avut-o niciodată în Ungaria.
Confirmarea înseamnă investirea celui numit de către rege. În
altă ordine de idei, regele avea dreptul să transfere clericii numiţi
de el, să înfiinţeze sau să desfiinţeze episcopii, mitropolii şi alte
instituţii bisericeşti de acest gen. Totodată, putea să suprave
gheze administrarea averilor fundaţiilor şi a beneficiilor eclezi-
astice, dar şi să dispună de ele, atunci când considera. Aceste
drepturi aparţineau instituţiei regale.139
Patronatul Bisericii Catolice este o creaţie politică
medievală, existentă şi în fosta monarhie austro-ungară, menită
să pună catolicismul în slujba intereselor statale prin obţinerea
139. Iacob Lazăr, Cultul catolic în România..., p.4-5;
unor avantaje materiale. Statul Austro-Ungar şi catolicismul

erau strâns legate între ele, conlucrând la deznaţionalizarea
românilor din Ardeal.
În timpul ocupaţiei Bucovinei de către Imperiul Habsbur-
gic, Austria a impus, în mod abuziv, patronatul catolic şi Bi-
sericii Ortodoxe, confiscându-i averile donate de către domni-
torii Moldovei şi transformându-le într-un „Fond Religionar”,
al cărui patronat l-a luat însuşi împăratul austriac. Aceste averi
imense erau folosite pentru catolicizarea românilor din Buco-
vina.140
Statul Român dorea să dizolve instituţia amintită de pe
teritoriul său, atât pentru caracterul medieval, cât şi pentru
aspiraţiile sale antinaţionale.
Prin art. 32 din Legea pentru Organizarea Bisericii Orto-
doxe Române din 1925 se desfinţează patronatul bucovinean.
Art. XV din Concordat are următorul enunţ:
„Drepturile şi îndatoririle de patronat, de orice catego-
rie, sunt şi rămân desfiinţate fără nici o indemnizaţie.
Clădirile sfinte, casele parohiale cu dependinţele lor şi
celelalte bunuri afectate de către patroni Bisericii, a) dacă
sunt înscrise în cărţile funduare pe numele persoanelor ju-
ridice arătate la articoul IX, rămân în deplina lor proprietate;
b) dacă sunt înscrise pe numele patronilor, rămân în posesia
Bisericii pentru uzul parohiilor respective.
În cazul când parohia dispare canoniceşte şi legal, fos-
tul patron, dacă acesta este Statul sau o instituţie de stat, va
putea dispune liber de aceste bunuri;dacă acesta este un par-
ticular, clădirile şi bunurile sus arătate rămân în posesia şi
pentru uzul Bisericii.”141
În articolul citat, se evită elegant termenul desfiinţat
în ce priveşte instituţia propriu-zisă, el referindu-se doar la
140. Gheorghe Ciuhandu, Patronatul eclesiastic ungar în raport cu

drepturile Statului Român, Arad, 1928, p. 12-38;
141. Monitorul Oficial, nr. 126, din 12 iunie 1929, p. 4479-4486;
Apud. Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…, p. 452-453;
„drepturi şi îndatoriri”, astfel încât să rămână posibilitatea ca

aceasta să existe în continuare, fără a avea drepturi şi îndato-
riri.
Privitor la bunurile patronatelor, în art. 39 din Legea
Cultelor, se menţionează:
„Situaţia juridică (titlul de proprietate) a imobilelor (bi-
serici, case parohiale şi dependinţe) şi bunurilor bisericeşti
cari până la promulgarea acestei legi erau patronate se va veri-
fica şi, eventual, rectifica în cărţile funduare după următoarele
principii:
a) dacă se constată, cu ocazia verificării, că aceste
imobile şi bunuri aparţin comunităţilor bisericeşti locale,
ele rămân în deplina lor proprietate şi posesiune;
b) dacă se constată că aparţin patronului – fie acesta
Stat sau instituţie a sa (judeţ, comună etc.), fie particular
– ele rămân în proprietatea acestora, dar în posesiunea
comunităţii locale;
c) dacă patronul particular care deţine un drept de pa-
tronat personal, a dispărut, dreptul de proprietate al imo-
bilelor şi bunurilor trece asupra Statului, iar posesiunea
rămâne comunităţii locale;
d) dacă patronul imobilelor şi bunurilor bisericeşti
dintr-o comunitate locală, care s-a desfiinţat pe cale legală
sau prin dispariţia credincioşilor, este Statul, acesta va dis-
pune liber de ele; iar dacă este un particular, acesta, în
acord cu Ministerul Cultelor, va afecta posesiunea lor pen-
tru trebuinţele generale ale cultului.
Aceleaşi principii se aplică şi pentru cazul că e vorba
de alte părţi constitutive şi instituţiuni ale cultelor decât
comunităţile locale.
Verificarea prevăzută în acest articol va fi făcută, la ce
rerea Ministerului Cultelor, de tribunalele în circumscripţia
cărora se află imobilele şi bunurile, după ce vor fi citate
părţile interesate...”142
Făcând o comparaţie între cele două articole, observăm
că între ele există contradicţii.
În art. XV din Concordat, cu un abil tact diplomatic,
Vaticanul se asigură atât de proprietatea, cât şi de pose
siunea averilor, pe când, dreptul Statului Român nu apare
decât atunci când este vorba de desfiinţarea unei parohii,
dar şi aceasta, doar după o sută de ani, conform Codexului
Juridic Catolic.
Concordatul limitează dreptul Statului de a dispune
liber, ca proprietar, de averi numai în ipoteza desfiinţării
parohiei, pe când, conform art. 39 din Legea Cultelor, acest
drept al Statului se extinde asupra tuturor părţilor constitu-
tive şi instituţiilor cu personalitate juridică.
O altă contradicţie între cele două texte apare prin in-
troducerea cuvântului „canonic”, în art. XV din Concordat,
atunci când este vorba de încetarea existenţei unei parohii:
Legea Cultelor: „Comunitatea Locală care s-a des
fiinţat pe cale legală”.
Concordatul: „Dispariţia canonică şi legală a paro-
hiei”.
„Dispariţia credincioşilor” nu înseamnă doar moartea lor.
Introducerea cuvântului „canonic” aparţine reprezentanţilor
Vaticanului, care au insistat mult pentru folosirea lui.143 Ne-
gociatorii Concordatului au ezitat în mod subtil să vorbească
despre desfiinţarea parohiei prin trecere la un alt cult.
Interesul Sfântului Scaun era ca averile ex-patronale
să nu poată ieşi din folosinţa acestuia. Formula „desfiinţarea
legală” oferă Statului Român dreptul să se implice. Intro-
ducând cuvântul „canonic”, expresia devine „desfiinţarea
142. Monitorul Oficial, nr. 89 din 22 aprilie 1928, cu modificările
din 1929; Apud. Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…,
p. 444-445;
143. Vasile Goldiş, op. cit., p. 26-28;
canonică şi legală”. De aceea, după Codex Jurius Canonici,

lăcaşul de cult, casa parohială etc., rămân în posesia Biseri-
cii Romei încă 100 de ani, chiar dacă nu mai există nici un
credincios catolic, indiferent de motivul dispariției respec-
tivei parohii. Conform Legii Cultelor, aceste bunuri ar fi
trebuit să rămână statului sau instituţiei care le patronează,
iar în cazul trecerii credincioşilor la un alt cult, să fie trecute
şi bunurile odată cu ei. Intercalarea cuvântului „canonic”
(în aparenţă inofensivă) oferă posibilitatea existenței unei
parohii sau episcopii catolice, timp de încă o sută de ani de
la dispariţia ultimului membru.144
Conform teoriei catolice, desfiinţarea canonică a unei
parohii sau episcopii practic nu se va putea produce, deo-
arece este suficient să existe un credincios la o sută de ani
care, la nevoie, poate fi și inventat. În acest fel, averile pa-
tronate nu vor putea intra în proprietatea statului sau a altor
culte (chiar şi dacă toţi credincioşii vor trece la un alt cult).
Personalitatea juridică
O chestiune foarte importantă este personalitatea juridică
a cultului catolic în România. În art. 11 a Legii Cultelor se
spune: „Organizaţiile cultelor istorice, creiate şi reprezintate
în conformitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în
Statute (comunităţiile, parohiile, protopopiatele, mănăstirile,
capitlurile, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc.) sunt
persoane juridice.”145
În legea de organizare a Bisericii Ortodoxe, se specifică
în mod precis aceste instituţii fără „etc.”, precum era în Legea
Cultelor. Expresia „Biserica întreagă” a fost înlocuită cu „Pa-
triarhia Română”.
145. Monitorul Oficial, nr. 89, din 22 aprilie 1928, cu modificările din
1929; Apud. Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…, p. 439;
O personalitate juridică de drept privat (cum ar fi ca-

zul unor asociaţii) se obţine prin decizie judecătorească, în
timp ce personalitatea juridică acordată prin lege are carac-
ter public.
În art. 9 din Concordat se spune: „Statul recunoaşte
Bisericii Catolice, reprezintată prin autorităţile sale ierar
hice legitime, personalitatea juridică, în conformitate cu
dreptul comun al ţării.
În consecinţă, parohiile, protopopiatele, mănăstirile,
capitlurile, starostiile, abaţiile, episcopiile, mitropoliile şi
celelalte organizaţiuni legal şi canonic constituite, sunt
persoane juridice şi deplina proprietate a bunurilor lor, de
orice natură ar fi, e garantată de stat, conform Constituţiei
Regatului, Bisericii Catolice, reprezentată prin autorităţile
sale ierarhice legitime”.146
Se observă că numărul persoanelor juridice din Le-
gea Cultelor a crescut cu: starostiile, abaţiile şi celelalte
organizaţiuni canonic şi legal constituite. În acest fel, se
creează un privilegiu Bisericii Catolice, deoarece i se dă po-
sibilitatea ca oricând să poată înfiinţa noi organizaţii care, la
rândul lor, pot fi noi persoane juridice.
Prin aceasta, însăşi Bisericii Catolice i se recunoaşte
personalitatea juridică şi nu doar părţilor ei constitutive. De
asemenea, Statul Român se angajează să garanteze deplina
proprietate a bunurilor Bisericii Apusene de pe teritoriul
României.
Cuvântul „canonic” a fost introdus la tratativele din
urmă. Prin acest articol din Concordat se înţelege că orice
147
organizaţie poate fi considerată persoană juridică în Biserică,

dacă are aprobarea superiorului bisericesc competent. Pentru
a înlătura orice echivoc în acest sens, Ministrul Afacerilor
Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…, p. 451; .
147. Iacob Lazăr, Cultul catolic in Romania..., p. 35;
Streine, Nicolae Titulescu, a cerut declaraţii interpretative

prin care Biserica Catolică, în afară de organizaţiile enu-
merate în articolul IX, nu va putea beneficia de personali-
tate juridică şi nici nu va poseda bunuri. Vaticanul nu a dat
nici un răspuns, dar, după cum se va menționa în capitolul
următor, atunci când a fost problema recunoaşterii Statusului
Romano-Catolic s-au folosit de acest echivoc.148
Dispoziţiile de mai sus sunt în contradicţie nu numai
cu Legea Cultelor ci şi cu principiile generale ale politi-
cii religioase de stat. Prin iscusinţa diplomatică de care a
dat dovadă, Vaticanul a reuşit să atragă politicienii români
în formulările cele mai „savante” prin care cultul catolic
şi-a asigurat o poziţie privilegiată în comparaţie cu celelalte
culte din România.149
Alte observaţii
Pornind de la avantajele obţinute de Biserica Romei
prin Concordat şi Legea Cultelor observăm că, în comparaţie
cu Biserica Ortodoxă (dominantă), din fondul bănesc al Statu-
lui Român (ai cărui cotizanţi, în marea parte, sunt ortodocşi)
beneficiază mai mult cultele minoritare. Oferim, în cele ce
urmează, câteva din statisticile oficiale ale politicienilor
români, din care reiese starea de fapt, în Ardeal, în timpul
când se duceau tratativele pentru semnarea Concordatului.
În Senatul României (anii 1926-1927), Vasile Goldiş,
ministru al cultelor, oferă o statistică din care se desprinde
concluzia că minorităţile primesc mai multe ajutoare băneşti
de la stat. Astfel, un preot ortodox din Munţii Apuseni, cu o
familie de 10 persoane, primea de la stat un salariu de 3.415
lei/lunar (salarul de bază al unui preot ortodox fiind atunci de
250-500 lei/lunar), în timp ce, un preot celibatar din Alba-
148. Ibidem;
Iulia, romano-catolic, primea de la stat un salar de 16.140 lei/

lunar.150
Conform unor statistici făcute de ministrul cultelor,
prezentate în faţa Senatului României, Alexandru Lepădatu
(în mai 1925) spunea: “Proporţia funciară (pământ arabil,
păşune, pădure, livezi, etc.), se repartizează pe parohii, după
confesiuni, astfel: Biserica Ortodoxă din Transilvania are în
mediu 17 hectare de parohie, Biserica Greco-Catolică 26h.,
Biserica unitară 33h., Biserica Reformată (calvină) 34h., şi
cea Romano-Catolică 63h.”151 În ce priveşte veniturile de-
clarate, acestea ar fi: “pentru Biserica Ortodoxă din Transil-
vania 1.000 lei de parohie, pentru cea greco-catolică 10.500
lei, pentru cea unitariană 47.500 lei, pentru cea reformată
64.600 lei pentru cea romano-catolică 67.000 lei şi pentru cea
evanghelică (săsească) 176.000 lei”.152
Cu toate că fondul material al Bisericii Ortodoxe era mult
mai scăzut decât cel al Bisericii Catolice, şi al minorităţilor în
general, Statul Român a oferit si alte avantaje minorităţii cato-
lice din România, astfel încât diferenţa să crească.
I.4. Dezbaterile în Parlamentul României

Vasile Goldiş încearcă să-şi justifice atitudinea faţă de
semnarea Concordatului cu Vaticanul, publicând o broşură
cu titlul „Concordatul”. În urma acestei publicaţii, Guver-
nului liberal Vintilă I.C. Brătianu încearcă să atenueze unele
dispoziţii grave ale convenţiei, care lezau interesele Statului
Român. În textul Concordatului semnat, noul guvern a sesi
zat unele echivocuri care puteau prejudicia interesele statului.
Într-o astfel de situaţie, la insistenţele Vaticanului de a proceda
150. Ştefan Meteş, Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania,

în cei din urmă douăzeci de ani (1919-1939), Tipografia Arhidiecezană,
Sibiu, 1940, p. 20;
151. Ibidem, p. 19;
152. Ibidem, p.20;
la ratificarea Concordatului, Guvernul român a răspuns că nu

se poate face acest lucru până nu se obţin „declaraţiile impera-
tive” cu privire la câteva articole „buclucaşe”153.
În acest sens, Ministrul Afacerilor Streine de atunci,
Nicolae Titulescu, cerea prin nota sa din 20 iulie 1928 să se
facă precizări, sub formă de declaraţii interpretative, din partea
Sfântului Scaun154.
Aceste precizări erau indispensabile pentru unele arti-
cole din Concordat, redactate ambiguu, şi anume: articolul IX
privitor la personalitatea juridică a Bisericii Romano-Catolice
şi articolul XX referitor la predarea învăţământului religios
romano-catolic şi la taxele şcolare (manualele). Admiţându-se
precizările cerute, Guvernul român se angaja faţă de Sfântul
Scaun să depună Concordatul semnat, spre ratificare, Corpuri-
lor legiuitoare, în sesiunea din toamna anului 1928. În vederea
ratificării, Nicolae Titulescu a făcut o vizită la Roma în ziua
de 30 ianuarie 1928, împreună cu alţi membri ai delegaţiei
Ministerului Afacerilor Streine din România. A avut o con-
vorbire cu Papa Pius al IX-lea şi a fost primit de ambasadorul
României la Vatican, Dimitrie C. Penescu.
Tratativele duse de Nicolae Titulescu în vederea
ratificării Concordatului n-au avut sorţi de reuşită. Ca urmare
ratificarea a fost amânată, întrucât împrejurările politice au
dus la căderea Guvernului liberal a lui Vintilă I.C. Brătianu
şi la dizolvarea Parlamentului, la sfârşitul anului 1928. Prob-
lema ratificării Concordatului a căzut din mâna lui Nicolae
Titulescu, fiind preluată de Constantin Argetoianu, care gira

154. Arhivele Diplomate ale Romaniei. Fond 71/1920-1944.
Vatican, Relaţii cu România, (1920-1931), vol. 19 bis, file 90-93: Nota
Ministerului Afacerilor Străine nr. 48521 din 20 iulie 1928, semnată de
Nicolae Titulescu, către Monseniorul Angelo Maria Dolci, arhiepiscop
de Hierapolis, Nunţiu Apostolic la Bucureşti; şi răspunsul acestuia prin
Nota nr. 5310 din 22 octombrie 1928 către Minsterul Afacerilor Străine
din Bucureşti. Apud. Nechita Runcan, Relatiile României cu Vaticanul…,
p. 210;
Ministerul Afacerilor Streine155. Răspunsul Vaticanului priv-

ind ,,declaraţiile interpretative” la Concordat, cerute de Gu-
vernul român, prin Nicolae Titulescu, a fost adresat noului
ministru al Afacerilor Streine, Constantin Argetoianu. Acesta
şi-a neglijat total obligaţiile lăsându-l moştenire guvernului
naţional-ţărănist al lui Iuliu Maniu, care, fără să mai facă o
analiză a Concordatului, în mai 1929, l-a prezentat Parlamen-
tului, spre ratificare. Cel care a depus documentaţia necesară
Concordatului a fost G.G. Mironescu, noul ministru al Afac-
erilor Streine. În şedinţa de sâmbătă, 25 mai 1929, Senatul a
votat Legea pentru ratificarea Concordatului, cu majoritate de
93 de voturi din 102.
În timpul dezbaterilor, s-a dat mai întâi cuvântul
reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe, cuvântul de încheiere
avându-l episcopul unit Iuliu Hosu şi ministrul cultelor, Al.
Lepădatu.
Vom prezenta în continuare dezbaterile parlamentare
referitoare la acest act diplomatic. În şedinta Senatului României
din 23 mai 1929, au luat cuvântul o seamă de prelaţi şi dem-
nitari din Parlamentul României, cel dintâi fiind Mitropolitul
Ardealului, Nicolae Bălan. Acesta a făcut, pentru început, o
declaraţie de protest împotriva Concordatului în numele Biseri-
cii Ortodoxe Române şi al Episcopatului ortodox român. Prin
acest protest, el denunţa Concordatul ca fiind anticonstituţional,
privilegiator pentru cultul catolic şi nedrept pentru Biserica
Ortodoxă. Iată un fragment elocvent:
,,Ţinând seama şi respectând normele cuprinse în
Constituţie, noi, Episcopatul ortodox credem că este inadmisi-
bil ca unul din cultele minoritare din România să fie favorizat,
aplicându-i-se un regim special, în afară de prevederile adoptate
în Constituţie. Un asemenea tratament de favorizare a cultului
greco şi romano-catolic constituie încheierea Concordatului cu
Vaticanul. Constituţia ţării noastre aminteşte în articolul 22 cu
155. Onisifor Ghibu, Nulitatea concordatului, p. XXVIII;

toată claritatea că ,,Raporturile dintre diferitele culte şi Stat se

vor stabili prin lege”. Prin urmare orice abatere de la această
normă pe chestiunea reglementărilor relaţiilor dintre Stat şi
culte trebuie considerată contrară prevederilor Constituţiei şi
intenţiilor legiuitorului şi, în consecinţă, nulă de drept.
Pentru a încerca o justificare a încheierii Concordatului
şi găsirea unui fundament de drept, în legea generală a cul-
telor a fost introdus la articolul 7 un alineat care ar vrea să
admită posibilitatea unei convenţii cu Vaticanul. Dar această
dispoziţie nu poate justifica întru nimic legitimitatea înche
ierii unei convenţii cu unul dintre cultele minoritare, deo-
arece Constituţia fixează o unică şi singură modalitate prin
care Statul şi reprezentanţii săi responsabili pot reglementa
raporturile dintre Stat şi confesiuni, adică numai prin lege,
cu excluderea orişicărei alte posibilităţi de a rezolva această
problemă... Abaterea de la principiile Constituţiei a atras după
sine numeroase consecinţe, izvorând din dispoziţiile Concorda-
tului, dăunătoare în mare măsură pentru Statul Român şi pen-
tru Biserica Ortodoxă deopotrivă”156.
În viziunea Mitropolitului Bălan şi a Episcopatului
Ortodox, articolul IX din Concordat nu poate fi pus în acord cu
articolul 11 din Legea cultelor, atunci când este vorba de per-
sonalitatea juridică a Bisericii Romano-Catolice. În acest sens
înaltul prelat ortodox spunea: ,,Un alt punct controversat al
Concordatului se cuprinde în articolul IX, conform căruia se
cere statului nostru să recunoască Bisericii romano-catolice
reprezentată prin legitimele ei autorităţi ierarhice, personali-
tatea juridică. Acest articol din Concordat, semnat anterior a
prejudiciat libertatea de acţiune necesară la alcătuirea legii
cultelor, în aşa fel încât guvernul de atunci îndată după vo-
tarea legii cultelor, s-a văzut nevoit să ceară de la Vatican o
nouă interpretare în sensul că «în ceea ce priveşte personali-
tatea juridică, de care e vorba în articolul IX al Concordatu-
156. Ibidem, p. 1816-1820. Discursul Mitroplolitului Nicolae Bălan
al Ardealului, în numele Episcopatului ortodox român.
lui, Biserica Romano-Catolică, în afară de organizaţiile enu-

merate în articolul IX (parohiile, protopopiatele, mănăstirile,
capitlurile, starostiile, abaţiile, episcopiile, mitropoliile şi
celelalte organizaţii legal constituite) nu va putea beneficia de
personalitatea juridică, nici a poseda bunuri». Ca să putem
aprecia dacă interpretarea dată de Scaunul papal este sau nu
satisfăcătoare, trebuie să cunoaştem doctrina Bisericii roma-
no-catolice în această chestiune... Biserica Romano-Catolică
a ţinut să dea expresie acestei doctrine asupra personalităţii
sale juridice în articolul IX din Concordat. Acest articol al
Concordatului nu poate fi pus în acord cu articolul 11 al legii
pentru regimul general al cultelor, care are următorul text:
«Organizaţiile cultelor istorice, create şi reprezentate în con-
formitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în statute
(comunităţile, parohiile, protoieriile, mănăstirile, capitlurile,
episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile, etc.) sunt persoane
juridice». Acest articol nu recunoaşte pe seama Bisericii ca
atare personalitate juridică”157.
În privinţa “Patrimoniului Sacru”, Nicolae Bălan arăta
că Statul Român nu şi-a exercitat dreptul de proprietate asupra
acestuia, aşa cum a făcut odinioară Statul Maghiar, ci toate
bunurile le-a socotit a fi proprietatea Bisericii Romano-Cato-
lice. Prin urmare, la reforma agrară din 1921 Statul Român şi-a
expropriat propriile bunuri. Mitropolitul preciza că:”Articolul
XIII al Concordatului prevede constituirea unui Patrimoniu
Sacru interdiecezan pe seama cultului catolic. Statul Ungar,
dorind a-şi scoate în evidenţă originea sa, datorată mai mult
influenţei Scaunului papal în Evul Mediu, decât datorită geni-
ului politic al poporului maghiar, drept recunoştinţă a înzes-
trat Biserica Romano-Catolică de pe teritoriul său cu imense
averi, dintre care numai cele rămase în interiorul graniţelor
Statului român se urcă la câteva sute de mii de jugăre. Bi-
serica romano-catolică era numai uzufructuara acelor averi,
157. Ibidem, p. 1817-1818;

Statul Maghiar rezervându-şi pentru sine dreptul de propri-

etate! În situaţia politică de azi, dreptul de proprietate asupra
acestor averi a trecut, prin succesiune, de la Statul unguresc
la Statul nostru românesc. Statul român, desigur, din lipsa
unui studiu temeinic a chestiunii, prin reforma agrară (din
1921 n.n.) a considerat acele averi ca proprietăţi ale Bisericii
romano-catolice şi expropriindu-le în mare parte, a plătit con-
fesiunii catolice preţ de expropriere ca oricărui alt particular.
Prin urmare, Statul şi-a expropriat bunul său care îi aparţinea
cu drept de proprietate, şi a plătit pentru acest bun al său preţ
de expropriere confesiunii catolice, care era numai uzufruc
tuarea acelor întinderi de pământ...”158.
În privinţa tratamentului privilegiator şi de favorizare a
cultului romano-catolic prin Concordat, Nicolae Bălan arăta în
continuare: “Acelaşi tratament de favorizare a cultului catolic îl
găsim şi în dispoziţiile articolului XV al Concordatului prin care
– conform noului Codex Juris Canonici – drepturile şi îndato
riile de patronat se desfiinţează, dar toate clădirile sfinte, casele
parohiale cu dependinţele lor şi celelalte bunuri asupra cărora
dreptul de proprietate este al patronului sunt cedate în pose
siunea perpetuă a bisericii. Bisericile patronate de către Statul
Maghiar şi de către instituţiile sale, erau tot atâtea infiltraţii cu
scop de catolicizare şi maghiarizare printre populaţia compactă
de români şi ortodocşi”159.
Cu privire la învăţământul religios şi la limba de predare în
seminarii şi şcolile teologice, Nicolae Bălan arată următoarele:
“Articolul XVI al Concordatului se referă la seminariile pentru
formarea clerului tânăr, câte unul din fiecare dieceză stând sub
dependenţa exclusivă a episcopului, rezervându-se pe seama
Statului doar un amestec referitor exclusiv la extinderea predării
limbii şi a istoriei naţionale «în aşa chip, ca să fie compatibil
cu caracterul acestor instituţii». În acelaşi timp, în Statutul
pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, articolul 34, la
158. Ibidem, p. 1818;
159. Ibidem, p. 1819;
insistenţa guvernului de atunci s-a luat dispoziţia ca organiza-

rea şcolilor pentru formarea cântăreţilor bisericeşti să se facă
prin lege, cu aprobarea Ministerului Cultelor şi a Ministerului
Instrucţiei... O consecinţă cu totul gravă are dispoziţia cuprinsă
articolul XIX, paragraful 3 al Concordatului, care prevede că
«Toate şcolile Ordinelor şi ale Congregaţiilor religioase sunt
puse sub dependenţa episcopului local; în consecinţă şi ele se
vor bucura de dreptul de a fixa limba de predare». Caracterul
«catolic» de ocazie al acestor şcoli, n-a fost propriu-zis confe-
sional, ci regesc sau regnicolar, şi nu s-a interpretat nicicând
în înţelesul de proprietate a Bisericii romano-catolice. Școlile
acestea au fost întotdeauna la discreția statului, atât în ce pri
veşte scopul pe care îl urmăreau, cât şi mijloacele de care se
serveau, promovând nu nevoile sufleteşti ale cultului catolic,
ci răspândirea catolicismului printre cei de alte credinţe. De
aceea ungurii, ca naţiune, nu au nici un drept asupra acelor
şcoli ...160 Îndată după semnarea Concordatului, printr-un de-
cret pe care Nunţiatura din Bucureşti l-a adus la cunoştinţa
Ministerului Afacerilor Străine, a trecut, încă de la data de 28
iunie 1927, toate şcolile conduse de ordinele călugăreşti sub
dependenţa şi autoritatea directă a episcopilor, cu dreptul de a
le fixa aceştia limba de predare a învăţământului.
Dispoziţia aceasta fiind acceptată şi în articolul XIX din
Concordat, în contrazicere evidentă cu legea învăţământului
particular, va avea drept consecinţă că poate nici una din
şcolile călugăreşti nu va fi sustrasă scopurilor pe care le-au
servit până în prezent. Dacă s-ar ratifica Concordatul, vom
avea 45 de şcoli secundare în tot cuprinsul ţării, puse în
serviciul unor interese contrare marelui interes cultural al
statului nostru”161.
În viziunea lui Nicolae Bălan, Concordatul urma să
confirme “Uniaţia” de la 1700: „În fine, noi Episcopatul orto-
dox român nu ne putem suprima durerea sufletească că Statul
160. Ibidem, p. 1819-1820;
161. Ibidem, p. 1820;
Român a luat act şi oricum confirmă prin Concordat, dacă

s-ar ratifica, volnicia săvârşită de Scaunul papal, cu concur-
sul monarhiei austro-ungare, la anul 1700, prin ruperea a
unei părţi a credincioşilor Mitropoliei Ortodoxe Române din
Ardeal, de la sânul Bisericii lor strămoşeşti şi prin trecerea
lor forţată la aşa-zisa unire cu Roma. Dar, reintegrarea vechii
noastre unităţi sufleteşti, la sânul Bisericii noastre ortodoxe,
cum a fost înainte de anul 1700, precum a putut forma, la pro-
punerea marelui român Simion Bărnuţiu, punctul al doilea din
programul Partidului Naţional votat pe Câmpia Libertăţii, în
anul 1848, şi precum şi Dl. Alexandru Vaida-Voevod, actualul
ministru de interne, în faţa primejdiei de a fi contopită Biserica
unită în autonomia Bisericii romano-catolice din Ungaria, a
putut striga în auzul lumii româneşti cuvintele: «Să strigăm în
lumea largă, că îndată ce contopirea noastră în autonomia Bi-
sericii romano-catolice ar fi un fapt săvârşit, toţi uniţii vom
trece fără preget în sânul Bisericii Ortodoxe Române»”162.
În încheierea discursului său, Nicolae Bălan declara, în
numele Episcopatul ortodox, următoarele:
“Drept aceea, bazaţi pe considerentele aici amintite,
noi Episcopatul ortodox român, socotind încheierea Concor-
datului cu Vaticanul:
- din punct de vedere al prevederilor Constituţiei ţării,
ca anti-constituţional;
- din punct de vedere al principiului libertăţii şi a protecţiei
deopotrivă a tuturor cultelor, ca excepţional de privilegiator ex-
clusiv pentru cultul catolic şi cu totul nedrept faţă de Biserica
Ortodoxă;
- din punct de vedere al liniştei ţării, ca tulburător al
păcii confesionale;
- din punct de vedere al intereselor culturale ale Statu-
lui şi poporului român, ca antipatriotic;
Declarăm că: declinăm de la noi orice răspundere
162. Ibidem, p. 1821;

pentru încheierea unui asemenea Concordat, ne abţinem de

a lua parte la dezbaterea lui şi refuzăm să votăm proiectul
de lege cu care a fost prezentat spre ratificare. Aceasta este
mărturisirea conştiinţei noastre înaintea lui Dumnezeu şi a
ţării”163 (Aplauze).
Traian Bratu, preşedintele Senatului, a dat apoi cuvântu-
lui Generalului Alexandru Averescu, care, în câteva cuvinte,
a declarat în numele Partidului Poporului, că votează ratificarea
Concordatului. Iată cuvântul său din aceeaşi şedinţă a Senatu-
lui: „Domnule preşedinte, în stadiul de astăzi al chestiunii Con-
cordatului dintre Vatican şi Statul Român, cred că Parlamen-
tul nu poate decât să ratifice rezultatul negocierilor începute
încă din 1921 şi terminate în mai 1927. Guvernul român, în
urma semnării redactării definitive, şi-a luat angajamentul de
a ratifica Concordatul, cel mult de la scurgerea a şase luni de
la semnarea Concordatului de către cele două părţi. Partidul
Poporului fiind acela care a iniţiat negocierile şi care a primit
forma definitivă cu modificările şi lămuririle definitive propuse
de Guvernul liberal şi de actualul guvern şi primite de la Vati-
can, declară că votează ratificarea Concordatului”164.
A urmat apoi discursului lui Gyarfas Elemer, preşe
dintele laic al Status-ului Romano-Catolic Ardelean, rostit
în numele catolicilor maghiari din România. Acest discurs se
situa, în mare parte, în opoziţie cu cel al Mitropolitului ortodox
Nicolae Bălan al Ardealului, scoţând în evidenţă punctul de ve-
dere catolic cu privire la rolul şi menirea Bisericii în lume, punct
de vedere cu totul diferit de cel ortodox. Iată opinia lui Elemer
Gyarfas privind problema concordatului: „Domnilor senatori,
Concordatul este un tratat internaţional, încheiat între Sfântul
Scaun şi un stat independent, în vederea reglementării raportu-
rilor bisericeşti şi culturale. Orice contract presupune concesii
de ambele părţi. În cazul concret prin încheierea unui Concor-
dat adică a unui contract internaţional de acest fel, Biserica
163. Ibidem, p. 1821;
164. Ibidem, p. 1820, Cuvântul generalului Averescu;
Romano-Catolică face concesiuni din domeniul organizaţiei

sale universale, dar cu derogarea drepturilor sale generale,
diferite angajamente sociale pentru statul respectiv. Statul pe
de altă parte, face concesiuni din domeniul suveranităţii sale
naţionale, asigură dezvoltarea şi libertatea netulburată a Bi-
sericii romano-catolice şi în schimbul favorurilor şi avantajelor
acordate de Sfântul Scaun; acordă şi statul din partea sa anu-
mite favoruri şi avantaje bisericii”165.
,,Dispoziţia cea mai grea şi oneroasă a Concordatului
actual este contopirea într-o unitate a eparhiilor de rit grec
şi latin. Chiar și gândul acestei contopiri a fost combătut în
modul cel mai vehement de românii uniţi sub era maghiară,
când s-au făcut încercări pentru înfăptuirea unei organizaţii
catolice regnicolare pentru întreaga Ungarie”166.
În privinţa noii organizări a Bisericii Romano-Catolice
din România, prin Concordat, senatorul Gyarfas Elemer arăta:
“Domnilor senatori, subordonarea străvechilor episcopii ale
Transilvaniei, Oradiei şi Timişoarei şi a episcopiei biseculare
a Sătmarului sub cârmuirea arhiepiscopului de la Bucureşti,
este la fel, o dispoziţie a Concordatului proiectat, pe care nu o
putem aproba ...” 167.
Tot el mai sublinia că: “O altă dispoziţie pe care nu o
putem aproba este desfiinţarea episcopiei de la Oradea-Mare,
respectiv contopirea ei cu episcopia Sătmarului ... Nu putem
aproba dispoziţia jignitoare a articolului X al Concordatului,
care, declarând egalitatea în principiu, de fapt recunoaşte in-
egalitatea ce există în acordarea locurilor de senatori de drept
ale episcopilor de rit grec şi episcopilor de rit latin...”168.
În privinţa asistenţei religioase în spitale, armată, peni-
tenciare etc senatorul Gyarfas Elemer arăta:
“Concordatul asigură mai departe Bisericii, în arti-
165. Ibidem, p. 1821, Cuvântul senatorului Gyarfas Elmer;

166. Ibidem;
167. Ibidem;
168. Ibidem;
colul XVIII, dreptul îngrijirii asistenţei religioase în spitale,

armată, penitenciare, orfelinate, etc. Acest drept a existat şi
pănă acum, dar nu s-a putut face uz de el. Noi cerem deci
în această privinţă mai mult de la Stat, deoarece credem că
îngrijirea aceasta nu poate să dea rezultate dacă nu va fi ob-
ligatorie şi Statul nu va pune la dispozitia Bisericii mijloacele
materiale corespunzătoare pentru îndeplinirea ei. Cerem deci
îngrijirea religioasă obligatorie în toate aceste instituţii ale
Statului unde sunt credincioşi catolici”169.
Cu privire la şcolile catolice şi limba de predare Gyarfas
Elemer preciza în discursul său: ,,În ceea ce priveşte şcolile or-
dinelor şi congregaţiilor religioase,... În ceea ce priveşte acum
limba de predare în aceste şcoli, când s-a negociat Concordatul
ni s-a arătat ca o cucerire şi un mare câştig real, că ni se acordă
dreptul de fixare a limbii de predare în şcolile călugăreşti,
ceea ce ar fi fost de fapt un avantaj faţă de dispoziţiile legii
învăţământului particular, care a cerut de la toate şcolile de
această categorie introducerea limbii de predare română”170.
În final, senatorul Gyarfas Elemer conchidea în discur-
sul său că prevederile Concordatului nu constitue o soluţie
definitivă a raporturilor dintre cultul romano-catolic şi cele-
lalte culte: ,,D-lor senatori, protestul nostru are ca scop să
accentuăm că noi, chiar dacă vom fi numiţi agitatori, cum spune
d-l Goldiş, nu putem considera acest Concordat ca o soluţie
şi o stabilire definitivă a raporturilor noastre bisericeşti... Ne
vom da toată silinţa ca în interesul bisericii noastre scumpe
catolice, să potolim, întrucât se poate, revoltarea şi dispersa
rea sufletească a credincioşilor şi să impiedicăm cu orice preţ
ca duşmanii Bisericii noastre şi vrăjmaşii creştinismului şi ai
tuturor credinţelor pozitive să nu poată face uz de armă din
acest Concordat, să nu-l îndrepte contra noastră şi acest Con-
cordat să nu fie o armă în mâinile bolşevismului, ateismului,
sectelor şi tuturor tendinţelor distructive... Noi am regreta
169. Ibidem p. 1825;
170. Ibidem p. 1825-1826;
foarte mult, d-lor senatori, dacă am fi fost nevoiţi să supărăm

pe cineva prin cuvintele noastre sincere şi explicite. Am fi
trădat însă atât cuvintele poporului nostru, cât şi viitorul Bi-
sericii noastre în sânul acestui popor, dacă am fi tăcut. Con-
cordatul actual, d-lor senatori, nu ne aduce nici un folos real,
ci ne obligă fără nici un rost la sacrificii enorme şi la umiliri
dureroase, de aceea, d-lor, nu-l putem aproba”171.
A urmat apoi cuvântul senatorului Gaspar Muth, în
numele Partidului german, care a declarat că primeşte proi-
ectul de lege privind ratificarea Concordatului cu următoarele
precizări: „...Reprezentanţii Bisericii romano-catolice, la înche
ierea Concordatului, se găseau în faţa unor fapte îndeplinite,
în dauna Bisericii romano-catolice. Cea mai jignitoare era şi o
dispoziţie a Concordatului, prin care, cu toate protestele ridi-
cate la timpul său de reprezentantul partidului german, din pa-
tru, respectiv cinci episcopii de rit latin, numai unul îşi are locul
în Senat, pe când toţi ceilalţi episcopi din ţară sunt senatori de
drept. Partidul german, în convingerea că încheierea Concor-
datului va contribui la buna înţelegere a tuturor credincioşilor
şi că în atmosfera creată de acest Concordat se va dovedi că
dispoziţiile menţionate nu erau cu nimic justificate, în speranţa
că, cu timpul, guvernul nostru, din proprie iniţiativă le va elimi
na, primeşte proiectul de faţă. Cu acest prilej, trebuie să atra-
gem din nou atenţia onoratului guvern asupra următoarelor
deziderate drepte şi juste ale credincioşilor germani:
Autorităţile şcolare să fie îndrumate ca să ţină seama
de dependenţa şcolilor confesionale de autoritatea episcopală;
Organele agrare să fie îndrumate a repara cât mai curând
nedreptăţile făcute cu prilejul atribuirii, sesiunilor (sesiilor)
parohiale şi loturilor bisericeşti, punând astfel şi parohiile
catolice în stare să-şi îndeplinească misiunea şi după expro-
prierea moşiilor patronale...;
Participarea echitabilă a şcolilor confesionale la resursele
171. Ibidem p. 1826-1827;

ce derivă de la credincioşii noştri să fie cât mai curând realizată;

Susţinătorii şcolilor primare confesionale să nu fie ţinuţi
a contribui cu 14% din impozitele comunale la susţinerea
şcolilor de stat... în trecut, chiar în Ungaria, chestiunea
aceasta a fost reglementată mai echitabil decât este acum.
Avem însă încrederea că guvernul nostru, încetul cu încetul,
va desfiinţa toate aceste inechităţi. Cu aceste observaţii, în
numele partidului german, declar că primesc proiectul”172.
În continuare, senatorul Dr. Vladimir Zaloziecki
a expus, în câteva cuvinte, punctul de vedere al Par-
tidului Naţional Ucrainean referitor la proiectul de
lege privind ratificarea Concordatului. Iată ce spunea în
alocuţiunea sa: „Domnule preşedinte, d-lor senatori, la arti-
colul II, litera A., punctul 4, am onoarea a spune următoarele:
partidul naţional ucrainean este contra dispoziţiilor care ne
contopesc în dieceza greco-catolică care se va înfiinţa în nor-
dul Ardealului... Mai departe, luând în consideraţie limba
liturgică deosebită şi chiar deosebirile de rit, credem că este
necesară o episcopie separată, ... Concordatul nu ţine seamă
de doleanţele noastre justificate, ci ne ia – după cam am arătat
mai sus – chiar şi drepturile existente; deci nu-l putem aproba
în forma în care se află actualmente”173.
Interesant este punctul de vedere al arhiepiscopu-
lui romano-catolic Alexandru Theodor Cisar, care, în
discursul său din şedinţa Senatului a prezentat evoluţia
noţiunii de “Concordat” în accepţiunea catolică şi uti-
lizarea Concordatului ca pârghie de bază a diplomaţiei
Vaticanului. Concordatul cu România, în opinia sa, a pus
capăt unei stări de fapt anormale cu privire la administraţia
bisericească a eparhiilor catolice de rit latin. Printre altele
Al. T. Cisar spune: „Domnule preşedinte, d-lor senatori, ni
se prezintă spre ratificare Concordatul semnat acum doi ani
de către delegatul Sfântului Scaun din Roma şi al Guvernului
172. Ibidem, p. 1820-1828;
173. Ibidem, p. 1828;
român. Socotesc că va fi nimerit să expun scurt şi precis ceea

ce este un atare Concordat văzut din partea Bisericii romano-
catolice şi cum trebuie să fie judecat sau înţeles acest Concordat
din partea domniilor voastre şi a întregii populaţii româneşti.
Citesc în Enciclopedia română a d-lui C. Diaconovici, tom. I,
apărută la Sibiu în 1898, din partea Asociaţiei transilvane pen-
tru literatură română şi cultura poporului român: «Concorda-
tul este o convenţie solemnă ce o încheie papa, în calitate de
cap suprem al Bisericii romano-catolice, cu domnitorii lumeşti
pentru reglarea afacerilor Bisericii romano-catolice în statele
acestora. Concordatul, fiind un pact bilateral, obligă pe am-
bele părţi. Papa concede Statului anumită influenţă în afacer-
ile bisericeşti temporale, iar Statul garantează, în sfera sa de
competenţă, drepturi bisericeşti. Concordatul publicat de papă
obligă pe catolici ca lege bisericească, iar publicat de regimul
civil obligă pe cetăţeni ca lege civilă»”174.
După ce a făcut un scurt istoric al concordatelor, Arhi-
episcopul Cisar arăta importanţa celui încheiat cu România,
în contextul relaţiilor diplomatice cu Vaticanul: “În urma
marelui război, România şi-a văzut idealul împlinit, când într-
un singur stat au fost întruniţi fraţii răzleţi de peste Carpaţi
şi Prut, când între cetăţenii acestei ţări sunt aproape vreo trei
milioane şi jumătate de catolici – indiferent de ritul la care
aparţin; atunci şi-a exprimat şi Guvernul român dorinţa de
a încheia un Concordat cu Sfântul Scaun din Roma. Pentru
acest scop, a intrat în relaţii diplomatice cu Vaticanul prin
trimiterea unui ministru plenipotenţiar la Roma, la care gest
papa Benedict al XV-lea a răspuns, trimiţând din partea sa
un nunţiu apostolic la Bucureşti. Această stare durează de
aproape nouă ani, adică din 1920 şi deci nu este nici o mirare
dacă actualul guvern desăvârşeşte ceea ce a fost înjghebat şi
pregătit de toate guvernele precedente şi aceasta cu atât mai
174. Monitorul Oficial, nr. 54, 6 iulie 1929, p. 1828-1830, Cuvântul
Arhiepiscopului romano-catolic de Bucureşti Alexandru Theodor Cisar
in Şedinţa Senatului din 23 mai 1929.
vârtos cu cât Concordatul va pune capăt unei stări de fapt

anormale cu privire la administraţia bisericească a eparhiilor
de rit latin”175.
Încheind discursul său, Arhiepiscopul Cisar era
încredinţat că: “Poporul catolic din România-Mare, în jude-
cata-i simplă, dar sănătoasă, în convingerea lui religioasă
neabătută de alte consideraţii ori de alţi îndrumători, va privi
şi va primi cu seninătate şi încredere desăvârşită înfăptuirea
acestui Concordat, pentru că poporul netulburat de influenţe
politice va avea convingerea că tot ce ratifică Sfântul Părinte
de la Roma nu poate fi nicidecum în dauna religiei, iar ceea
ce ratifică Guvernul şi Corpurile legiuitoare nu poate fi la
noi în ţară spre răul cetăţenilor. Fie de asemenea încredinţaţi
toţi cetăţenii romano-catolici, fără deosebire de originea lor
etnică, că voi fi mereu de veghe şi mijlocitorul lor pentru orice
cauză religioasă sau dreaptă, şi că le voi apăra ca şi până aici
adevăratele lor interese bisericeşti cu toată inimoşia în cadrul
legilor; căci am ajuns de mult la convingerea că se poate
dobândi mult prin stăruinţă şi bună înţelegere, dacă dovedim
necesitatea cererii şi folosul ei pentru prosperarea armoniei
sufleteşti şi a binelui social, dacă suntem şi ne arătăm şi noi
mereu însufleţiţi de dorul conlucrării frăţeşti. Sub acest as-
pect, d-lor senatori, mă asociez, ca bun patriot şi ierarh dor-
nic de pace şi armonie, la dorinţa guvernului actual cât şi a
celor precedente şi votez ratificarea, fiindcă întrevăd timpuri
mai luminoase de conlucrare culturală şi morală...”.176
Şedinţa Senatului s-a încheiat, urmând ca a doua zi, vi-
neri 24 mai 1929, dezbaterile generale asupra ratificării Con-
cordatului să continue. La data sus menţionată s-a redeschis
Şedinţa Senatului, sub preşedinţia lui Traian Bratu, asistat de
secretarii biroului Adrian Oţoiu şi Titu Staicu. Au fost prezenţi
207 senatori. Nu au răspuns la apelul nominal 37 senatori. S-au
continuat discuţiile asupra proiectului de lege pentru ratificar-
175. Ibidem p.1829-1830;
176. Ibidem p.1830;
ea Concordatului. Preşedintele Senatului, Traian Bratu a dat

cuvântul episcopului greco-catolic al Gherlei, Iuliu Hosu.
Discursul său a fost diametral opus celui expus de Mi
tropolitul Nicolae Bălan, îndemnând membrii Senatului să
întâmpine cu simpatie şi căldură ratificarea Concordatului.
Iată câteva fragmente din acest discurs:
„Domnule preşedinte, d-lor senatori, orice tratat în
domeniul internaţional merită să fie întâmpinat cu simpa-
tie şi îmbrăţişat cu căldură, când tinde să apropie sufletele
popoarelor şi să aşeze din nou pe temelii tari ceea ce a fost
zdruncinat de războiul înfricoşător”177.
Dorind să arate importanţa Concordatului, care este
rodul tratativelor tuturor partidelor perindate la conducerea
ţării între 1920-1929, episcopul Iuliu Hossu preciza: ,,Când
s-a discutat în comisiuni şi din partea minorităţii maghiare
s-a făcut o declaraţie în numele partidului maghiar, că nu
primeşte acest proiect de lege nici în general, nici în special,
I.P.S. Mitropolitul Bălan de la Sibiu a întrebat surâzând: dacă
domniile voastre sunteţi împotrivă şi noi de asemenea sun-
tem împotrivă, pentru cine se face acest Concordat? Eu am
răspuns spontan, fiindcă trăiam această convingere în mine
încă de la 1920, când s-au iniţiat aceste tratative pentru în-
cheierea Concordatului: «că este de folos pentru ţară», va să
zică pentru toţi.... Iniţiat de primul guvern al d-lui Averescu,
continuat de guvernul d-lui Ion I.C. Brătianu, reluat şi termi-
nat şi iscălit în a doua guvernare averescană, desăvârşit prin
declaraţiile interpretative la anumite articole din partea celui
de al doilea guvern liberal, astăzi se aduce spre ratificare din
partea guvernului d-lui Maniu!
Eu cred ca Senatul ţării poate să purceadă cu sufletul
liniştit la ratificarea acestui Concordat, elaborat nu numai
din consensul tuturor partidelor, dar izvorât din elaborarea
tuturor acestor partide care au guvernat ţara”... în conştiinţa
177. Ibidem, p.1833-1842 Discursul episcopului greco-catolic român
al Gherlei, Iuliu Hosu;
răspunderii ce o avem, “noi vom încheia acest Concordat”...

şi acum, pentru a linişti anumite nedumeriri, dacă ar exista pe
scurt voi atinge unele chestiuni pomenite în declaraţia, de alt-
minteri frumoasă în formă, a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit
Bălan... pentru ca Onoratul Senat să poată ratifica cu suflet
liniştit ceea ce se prezintă spre ratificare”178
Pentru a arăta necesitatea Concordatului, Iuliu Hossu
remarca în discursul său că: “Prin legea cultelor s-au stabilit
raporturile între cultul catolic şi Stat, având în vedere şi un
acord special pentru cultul catolic, întrucât capul suprem al
acestui cult se află în afară de hotarele ţării, care pe de altă
parte, singur este competent a se pronunţa în chestiunile prin-
cipale care urmau a se reglementa. De aceea, în textul citat
al articolului 7, se prevede necesitatea încheierii Concordatu-
lui... Este singura competenţă a şefului Bisericii, a Sfântului
Scaun, care delimitează diecezele”179.
Înalt Prea Sfinţia Sa (Mitropolitul Ardealului Nicolae
Bălan -n.n.) a mai excepţionat că în Concordat se cuprinde
libera comunicare cu Sfântul Scaun, atât a clerului, cât şi a
credincioşilor… Nu este graniţă pentru atmosfera eterică.
Astăzi, când se comunică cu întreg globul pământesc prin
radio! Când în Constituţie se spune: libertatea absolută a
conştiinţei şi a manifestării în afară, în grai viu, în organizaţii
şi în scris!
Este firesc ca episcopii, clerul şi poporul credincios să
aibă comunicare directă cu capul suprem al Bisericii lor, cum
se prevede în articolul IV al Concordatului. Doar o observare
generală pentru multe lucruri care s-au atins în declaraţia
de ieri a episcopatului Bisericii Ortodoxe. D-lor senatori,
aproape tot ceea ce s-a excepţionat ieri în declaraţia citită
aici din partea Bisericii Ortodoxe împotriva anumitor drep-
turi, de care se bucură Biserica romano-catolică, a existat şi
înainte. Nu este un lucru nou că Biserica romano-catolică –
178. Ibidem, p.1834;
179. Ibidem, p.1838-1839;
credincioşii şi păstorii – poate comunica liber, nestânjenit cu

Sfântul Scaun de la Roma. Aşa a fost şi sub stăpânirea trecută.
Nu este un lucru nou pe care îl asigură Concordatul. Nu nu-
mai atât, dar Mitropolia de Alba-Iulia a fost direct supusă Ro-
mei, nesupusă nici unei jurisdicţii din ţară! Ei bine, s-ar putea
să venim să-I îngrădim aceste drepturi de comunicare liberă
cu acela care este capul Bisericii? Nu se poate. Dar Înalt Prea
Sfinţia Sa a spus că astăzi prin Concordat ne aflăm în faţa unei
armate bine îngrădită cu toate libertăţile, pentru a tulbura
liniştea poporului. Textual: «întreaga organizaţie a cultului
catolic din ţara noastră, căreia i se creează prin Concordat
o situaţie extrem de favorizată faţă de Biserica Ortodoxă, va
fi sub ordinul Scaunului papal, o armată îngrădită cu toate
libertăţile pentru a-şi continua opera de prozelitism şi de tul-
burare a conştiinţei poporului şi a liniştei Statului.» Armată
sfântă trebuie să fie în sânul fiecărei Biserici aceia care sunt
chemaţi să fie slujitorii şi apostolii ei”180.
”Concordatul nu creează situaţie extrem de favorizantă
Bisericii romano-catolice, ci fixează numai drepturile asigu-
rate prin Constituţia ţării. Aceasta nu va tulbura conştiinţa
nimănui, ci dimpotrivă, va linişti în primul rând 3 milioane de
fii ai acestei ţări, pentru că toţi catolicii de orice rit şi de orice
limbă, vor trebui să se liniştească la cuvântul capului suprem
al Bisericii, rostit în acest Concordat, încheiat de autoritatea
supremă a Statului şi ratificată de Corpurile legiuitoare”181.
În ceea ce priveşte Patrimoniului Sacru, Iuliu Hossu
a afirmat că Biserica Romano-Catolică se bucură de imense
bunuri şi proprietăţi pe care Concordatul vine şi le face dar Bi-
sericii cu destinaţia de a salariza personalul ecleziastic. Şi pen-
tru că imensele proprietăţi nu sunt suficiente pentru salarizarea
preoţilor, statul va întregi financiar în funcţie de salariile aces-
tora. Concluzia episcopului greco-catolic este: ,,Prin urmare, se
180. Ibidem;
181. Ibidem, p.1839;
uşurează Statul, se uşurează bugetul Statului”182.

În continuare, episcopul Iuliu Hosu precizează că su-
veranul care a încheiat cu România acel Concordat stăpâneşte
conştiinţa a 400 milioane de credincioşi şi îndeamnă senatorii să
primească cu simpatie acest tratat internaţional, care apropie su-
fletele cu toată căldura sufletească. Apoi, episcopul greco-catol-
ic face “apel la Istorie”, la adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu,
la frăţietatea dintre toate Bisericile din ţară. El încheie dicursul
cu două îndemnuri:
1. ,,... să păstrăm credinţa în Dumnezeu cum au păstrat-o
părinţii noştri...”;
2. ,, Ratificaţi Concordatul, căci faceţi bine pentru ţară”183.
După discursul episcopului Iuliu Hossu, care a urmărit
să demonteze punct cu punct declaraţia Mitropolitului Ortodox
al Ardealului, i s-a dat cuvântul senatorului liberal Alexandru
Lepădatu, autorul principal al Legii Cultelor. Discursul său a
fost o adevărată pledoarie pentru necesitatea încheierii Con-
cordatului: ,,... proiectul de lege prin care ni se cere ratificarea
Concordatului este consecinţa logică şi firească a politicii pen-
tru rezolvarea uneia din problemele cele mai importante: pro
blema cultelor... Problema aceasta a cultelor nu exista în ţara
cea veche, ţara unei singure religii, confundată cu însăşi fiinţa
neamului, a religiei ortodoxe… cu unirea de la 1918, situaţia
însă s-a schimbat. Ardealul a adus cu sine în viaţa publică a
României întregite, între alte probleme, şi pe cea a cultelor”,
problemă pe care senatorul o vede soluţionată prin ratificarea
Concordatului. În plus, Lepădatu este de părere că acest act di
plomatic afirmă suveranitatea teritorială, şi mai mult decât atât
“nu putem avea nesocotinţa de a ne pune în conflict cu o putere
modială de ordin moral, ca cea a Bisericii romano-catolice,
a trebuit să facem ce au făcut şi vor mai face toate statele şi
popoarele aflate în situaţii similare, şi anume, pentru a ne asi
gura şi garanta anumite interese de Stat, să stabilim legături cu
182. Ibidem, p. 1839-1840;
183. Ibidem, p. 1840-1842;
Vaticanul, ca printr-un acord reciproc să putem schimba ordi

nea ierarhică, jurisdicţională moştenită de la unguri, să putem
institui capi noi ai episcopatelor catolice vacante şi, pe lângă
aceasta, să putem reglementa toate celelalte chestiuni ce nu se
puteau decât pe aceeaşi cale”184.
Alexandru Lepădatu este de părere că prin Concordat se
“promovează interesele Statului şi se asigură în acelaşi timp
drepturile şi libertăţile acordate prin legea cultelor tuturor
confesiunilor din ţară, deci şi celor catolice”185.
În data de 25 mai 1929, şedinţa Senatului s-a deschis
sub preşedinţia lui Traian Bratu, preşedintele Senatului, asis
tat de secretarii biroului Titu Staicu şi Adrian Oşoiu. Au fost
prezenţi la lucrări 206 senatori, iar absenţi 38.
Traian Bratu a dat cuvântul naţional-ţărănistului Aurel
Vlad, ministrul Cultelor şi Artelor, care a răspuns tuturor criti-
cilor aduse Concordatului în special celor ale Episcopatului
ortodox. Ministrul prezintă situaţia dezbaterilor din şedinţele
anterioare, subliniind că proiectul de lege a fost acceptat de
toate partidele politice, fiind aprobat de reprezentanţii legali
ai Bisericii Romano-Catolice, combătut de Episcopatul orto-
dox şi de reprezentanţii minorității maghiare şi ucrainene. În
discursul său, insistă pe ideea suprapunerii diecezelor cu fron-
tierele naţionale, lucru posibil doar cu ratificarea Concordatu-
lui: ,,Conform dreptului canonic al Bisericii romano-catolice,
numai Sfântul Scaun are dreptul să delimiteze diecezele... nu-
mai printr-o simplă lege, n-am fi putut să realizăm acest postu-
lat ... arondarea diecezelor ... nu se putea realiza în altă formă
decât încheind un Concordat cu Vaticanul... Vaticanul, această
putere mondială, recunoaşte prin această convenţie actualele
frontiere. Prin iscălirea Concordatului, le consfinţeşte”186.
În încheierea discursului său, Aurel Vlad arată că toate
partidele politice s-au convins că actul diplomatic este necesar
184. Ibidem, p. 1842-1843;
185. Ibidem;
186. Ibidem, p. 1851;
din punct de vedere politic şi nu aduce atingere suveranităţii

Statului Român şi nu lezează interesele Bisericii dominante:
„D-lor senatori, din cele expuse reiese evident că toate
obiecţiile care s-au adus în contra Concordatului sunt lipsite
de temei, acest Concordat este bun pentru interesele Statului
Român, nu lezează nici interesele Bisericii dominante şi nu
este rău, ci dimpotrivă satisfăcător şi pentru celelalte Biseri-
ci, care sunt reglementate în acest Concordat...”187.
După discursul ministrului Aurel Vlad şedinţa a luat
sfârşit deoarece, pe lângă cei care au luat cuvântul, alţi sena-
tori n-au avut nimic de spus. S-au supus la vot închiderea dez-
baterilor parlamentare referitoare la ratificarea Concordatului
şi proiectul de lege privind ratificarea. După cuvântul final al
ministrului Cultelor şi Artelor, care conchide: ,,... prin urmare,
puteţi cu inima liniştită şi cu sufletul împăcat să votaţi acest
proiect de lege”, s-au înregistrat 93 de voturi „pentru” (din
102 votanţi) şi doar 9 „împotrivă”.
I.5. Justificările lui Vasile Goldiş

Înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au luat poziţii
dure la adresa Concordatului şi a ,,autorului” său, Vasile Goldiş
care era de religie ortodoxă. La mai puţin de 10 ani de la Unire,
vechile răni ale ortodoxiei româneşti din Transilvania anilor
1700 - 1918, ocupată de puterea habsburgică romano-catolică,
erau departe de a se fi cicatrizat. Amintirea opresiunilor în-
durate, a discriminării ortodoxiei în favoarea catolicismului,
a intoleranţei autorităţilor (străine) faţă de clerul ortodox era
foarte vie. Relaţia cu Biserica Romano-Catolică în România
Întregită se dovedea a fi extrem de sensibilă în vidul legislativ
de după Unire (1918/1919), iar o Lege a cultelor încă nu exista.
Din cauza acestor motive, probabil, Vasile Goldiş s-a
simţit obligat să-şi justifice atitudinea sa cu privire la semnarea
Concordatului. Astfel, a publicat într-o broşură intitulată simplu
187. Ibidem, p. 1851;
şi semnificativ “Concordatul” – raportul său către şeful guver-

nului, despre tratativele duse la Roma în vederea încheierii Con-
cordatului. Raportul este precedat de o ,,Desluşire” care ţine loc
de ,,Prefaţă” şi încheiat de o ,,Ultimă notă”, care ţine loc de
,,Încheiere”. În raportul său, dă unele explicaţii referitoare la
textul Concordatului negociat de el188.
În introducerea broşurii V. Goldiş preciza: ,,Am luat
aspra mea sarcina de a încerca stabilirea textului definitiv
al Concordatului, cu respectarea conştiincioasă a interese
lor Statului Român şi ale Bisercii Ortodoxe Române, fără a
ştirbi nici drepturile Bisericii romano-catolice, garantate prin
Constituţia ţării… în conformitate cu instrucţiunile guver-
nului, luând deosebită socotinţă şi dorinţa exprimată a M.S.
Regelui, am uzat de plenipotenţa ce mi s-a dat şi, în ziua de
10 mai 1927, la orele opt seara, am semnat Concordatul în
numele M.S. Regelui”189. Prin urmare, şi-a asumat sarcina de
a stabili textul definitiv al Concordatului, şi nu aceea de a în-
cheia Concordatul. Textul stabilit definitiv ,,putea fi utilizat de
noul guvern, dacă acesta ar fi dorit să încheie Concordatul”.
Cu alte cuvinte, Goldiş socotea că el nu a încheiat Concordatul
ci doar a stabilit textul definitiv şi l-a semnat, urmând ca, ulte-
rior, Guvernul român să încheie acest act diplomatic. Trebuie
să recunoaştem că profesorul Goldiş face nişte precizări de
nuanţă, prin care se exonerează de destinul final al textului
Concordatului care a fost discutat şi votat în Parlament, doi
ani mai tîrziu.
Între timp, probabil că lucrurile au luat altă turnură,
neaşteptată chiar şi pentru Goldiş, căci, până la urmă, în loc
să semneze textul definitiv, s-a văzut nevoit să semneze chiar
încheierea Concordatului ,,în conformitate cu instrucţiunile
guvernului, luând deosebită socotinţă şi dorinţa exprimată a
M.S. Regelui”. Practic, Guvernul român şi Regele Ferdinand
I l-au determinat pe Goldiş să semneze Concordatul, cu toate
188. Onisifor Ghibu, Nulitatea concordatului, p. XXI;
189. Vasile Goldiş, Concordatul, p. 1-2;
că el nu mersese la Roma cu această intenţie. Abia în ultimă

instanţă, după ce a primit ,,instrucţiunile guvernului” şi a luat
în calcul dorinţa exprimată a M.S. Regelui, mărturiseşte Goldiş,
justificându-se faţă de opinia publică din ţară că a semnat în nu-
mele regelui Ferdinand al României. Chiar şi după ce a semnat
Concordatul, Goldiş susţinea că ,,ar fi o greşeală politică şi un
procedeu anticonstituţional, dacă Acordul pentru organizarea
Bisericii romano-catolice (Concordatul) s-ar încheia înainte de
a se vota Legea cultelor”190.
În consecinţă, Goldiş avea convingerea că actul nu era
încă încheiat, urmând ca Guvernul român să facă demersurile
următoare necesare. Buna credinţă a lui Vasile Goldiş reiese
şi din următoarea mărturisire a sa: ,,Textul acesta este o tra-
ducere românească de pe textul francez original al Concorda-
tului. Traducerea am făcut-o eu. Poate că traducerea oficială
a Ministerului Afacerilor Streine în înţelegere cu Ministerul
Cultelor, care s-a făcut ori va trebui să se facă, va diferi ici
colo de traducerea mea. Esenţa însă va fi aceeaşi. Este textul
stabilit de pe urma tratativelor mele cu Sfântul Scaun. Am cre-
zut de interes al ţării ca să dau publicităţii tratativele mele cât
şi textul stabilit de pe urma acestor tratative acum când a sosit
clipa hotărârilor definitive. Discuţia nu mai are rost… Guver-
nul actual a avut cunoştinţă de textul de aici, publicat încă din
5 iunie 1927. Putea deci să încerce schimbarea lui, dacă nu-i
convenea, putea face chiar să-l denunţe cu un preaviz de 6 luni
şi să compună Legea Cultelor aşa cum ar fi crezut de cuviinţă
în interesul ţării, fără nici o considerare a textului Concorda-
tului, rămânând să reglementeze organizarea şi funcţionarea
Bisericii Romano-Catolice din România prin lege specială, ori
prin statul organic. Din moment ce l-am predat guvernului, noi
politiceşte nu mai răspundem de soarta Concordatului. Cum se
schimbă legi promulgate de curând, putea să se fi schimbat şi
Concordatul “191.
190. Ibidem, p. 17;
191. Ibidem, p. 42;
Aşadar, Goldiş credea că textul Concordatului semnat

de el la Roma, în numele Regelui Ferdinand I, putea fi schim-
bat, dacă se dorea, de un alt guvern. Totodată, îşi asuma per-
sonal, din plin, toată răspunderea pentru textul Concordatului.
Merită să reţinem câteva din mărturisirile făcute de
Vasile Goldiş privind felul său de a înţelege democraţia şi
libertatea religioasă în România Mare. „Nu există bărbat de
stat – zicea Goldiş – care ar putea să conceapă vreo jignire a
libertăţii confesionale, ori o ştirbire a condiţiilor de existenţă
şi prielnică dezvoltare a tuturor cultelor în Statul Român. Mai
vârtos bărbaţii politici ardeleni au a-şi aduce aminte hotărârile
de la Alba Iulia în acest sens. Cultele existente în România cea
nouă nu pot avea mai puţine drepturi, de cum le-au avut în
alte state înainte de înfăptuirea României Mari ... România
Mare nu s-a făcut în scopul de a suprima, ci tocmai pentru a
da tuturor mai multă libertate şi desăvârşită dreptate. Idealul
libertăţii şi al dreptăţii este menirea ei istorică. Este imposibilă
orice abatere de la acest principiu al civilizaţiei”192. În acelaşi
spirit democratic, referitor la Biserica romano-catolică din
România, Goldiş spunea: „Bisericii romano-catolice nu i se
menţine aceeaşi întâietate în Statul Român (pe care a avut-o
în vechea Ungarie), nici privilegii de orice natură nu i se pot
acorda, dar toate celelalte drepturi pe care le-a avut privi-
toare la organizarea ei internă, la educaţie şi instrucţie, vor
trebui pe deplin respectate. În problema bunurilor ei mate-
riale, tot ceea ce a posedat, trebuie să i se asigure şi pe viitor.
În orice chip s-ar face organizarea Bisericii romano-catolice
din România trebuie să i se asigure drepturile pe care le-a avut
până astăzi”193.
Concepţia lui Goldiş cu privire la Concordat reiese lim-
pede şi din memoriul pe care acesta l-a înaintat, la 29 iulie
1926, Guvernului Averescu (a cărui membru era), în care
sublinia că „în grabă Concordatul nu se poate face”, întrucât
192. Ibidem, p. 42-43;
193. Ibidem, p. 43;
este o problemă foarte grea194.

Ca ortodox înfocat, Goldiş era deci pregătit sufleteşte
să poarte negocierile pentru Concordat, în condiţii favorabile
Statului Român şi având tot timpul grijă să nu jignească Bi-
serica Ortodoxă, dominantă în stat. Se pune întrebarea: Ce
l-a determinat pe Vasile Goldiş să treacă peste convingerile
sale politico-istorice şi religioase şi să fie înduplecat să sem-
neze Concordatul? Cei care cunosc culisele acestui episod din
activitatea lui Goldiş, spun că el a fost victima devotamen-
tului său faţă de regele Ferdinand I. Acesta era grav bolnav
şi simţea că i se apropie ceasul morţii. Fiind romano-catolic
fervent, regele Ferdinand nu voia să păşească pragul eternităţii
fără a se fi împăcat cu Sfântul Scaun, care îi refuza iertarea şi
împărtăşirea cu Sfintele Taine pe patul de moarte.
În aceste împrejurări, regele fiind pe moarte şi înspăimântat
că nu va avea binecuvântarea papei, spera să o obţină prin
Concordat. Dar acestea întârziau. Nunţiul papal, Monseniorul
Angelo Maria Dolci, făcea presiuni asupra Regelui României,
ameninţându-l că papa nu-i va da iertare dacă nu va grăbi de-
mersurile semnării Concordatului cu Sfântul Scaun. În aceste
condiţii de presiune psihică, regele Ferdinand I a cedat şi l-a
rugat pe Vasile Goldiş, care era ministrul Cultelor şi Artelor, să
meargă personal la Roma şi să încheie, oricum, Concordatul195.
Menţinerea unui astfel de Concordat, semnat de un
ministru care a fost victima devotamentului faţă de Regele
său, nu este nicidecum un omagiu adus memoriei acestuia,
nici un serviciu adus ţării, ci, dimpotrivă, este o demonstrare
evidentă a slăbiciunii exponenţilor politici de vârf, din perioa-
da interbelică196 faţă de Casa Regală.
La o vârstă înaintată, de altfel în ultimii ani de activi-
tate politică militantă (1926 -1927) şi cu câţiva ani înainte de
moarte (1934), Vasile Goldiş îşi rememora, poate, momentele
194. Ibidem, p. 7;
195. Ibidem, p. XXIV;
196. Onisifor Ghibu, Nulitatea concordatului, p. XXVI;
cruciale din viaţă, mai ales primirea pe care Regele Ferdinand

I a făcut-o delegaţiei românilor ardeleni care a prezentat actul
Unirii la Bucureşti, din care a făcut şi el parte alături de epis-
copii Miron Cristea, Iuliu Hosu şi Al. Vaida Voievod.197
Momentul Bucureşti 1 Decembrie 1918 era pentru Vasile
Goldiș, luptătorul naţional pentru unirea Transilvaniei cu Pa-
tria Mamă, vârful piramidei carierei sale politice. Primirea198
pe care Regele Ferdinand le-a făcut-o celor cinci ardeleni l-a
legat definitiv sufleteşte de Casa Regală, personal de Ferdinand
Întregitorul, a cărui ultimă dorinţă nu putea să i-o refuze. O
slăbiciune omenească cu sacrificarea unor interese naţionale
sau un comportament politic izvorât din veşnica toleranţă
românească? Cert este că fapta lui Vasile Goldiş trebuie să stea
şi astăzi sub lupa intransigentă a conştiinţei politicienilor ro
mâni ai zilelor noastre. Graniţa între loialitate personală sau de
partid şi trădarea naţională trebuie bine cântărită!
I.6. Poziţia Bisericii Ortodoxe Române şi

a intelectualităţii româneşti în chestiunea
denunţării Concordatului
Semnarea Concordatului şi supunerea sa ratificării
Parlamentului au trezit reacţii dure din partea Bisericii Orto-
doxe Române, a unor înalţi prelaţi, preoţi, asociaţii religioase,
teologi specialişti în drept canonic, intelectuali, profesori la
facultăţile de teologie, istorici.
Sensibilitatea ortodocşilor faţă de Concordatul cu Roma
catolică îşi avea rădăcinile în istoria foarte recentă a asupri-
rii ortodoxiei în fostul imperiu dualist, în discriminarea Bise
197. Eugen Gagea, Vasile Goldiş (1862-1934). Monografie istorică.,
Ed. „Vasile Goldis” University Press, Arad, 2008. Vezi p. 266-271 –
problema Concordatului.
198. Delegația din Ardeal care a dus documentul Unirii Transilvaniei
cu România a fost primită cu multă căldură sufletească de către Regele
Ferdinand. Acest lucru l-a impresionat foarte mult pe Vasile Goldiș, astfel
încât acesta s-a legat sufletește de Rege și Casa Regală.
ricii Ortodoxe în raport cu Biserica Romano-Catolică şi cea

reformată. Sentimentul ostil faţă de acest act a fost cauzat şi
de alte motive, cum ar fi:
• patronajului suprem pe care îl avea Roma catolică asu-
pra Bisericii Greco-Catolice, pe care o considera doar
un rit;
• poziţia revizionistă a Statului Ungar în ceea ce priveşte
Tratatul de la Trianon;
• contribuţia catolicismului în promovarea revizionismului
Ungariei şi în susţinerea mişcării subversive iredentiste
a organizaţiilor paramilitare ungare de pe teritoriul ro
mânesc.
Primele reacţii oficiale împotriva Concordatului s-au
făcut auzite cu prilejul ratificării acestuia în Parlamentul
României, moment în care Biserica Ortodoxă Română a adop-
tat prima poziţie oficială.
Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, profesori,
jurişti, istorici, teologi şi oameni politici precum Tudor Popes-
cu, Ioan Mateiu, Ioan Lupaş, Lazăr Iacob, Onisifor Ghibu,
George Sofronie, Vasile Goldiş, Nae Ionescu, Grigore T. Mar-
cu şi alţii au luat atitudine împotriva Concordatului.
Menţionăm în continuare atitudinea colectivă a
preoţimii şi ierarhiei ortodoxe faţă de încheierea Concordatu-
lui. Preoţii ortodocşi din Bucureşti s-au întrunit, în ziua de 19
aprilie 1927, într-o şedinţă de lucru şi au votat o Moţiune de
protest în care au precizat cauzele pentru care sunt împotrivă,
şi anume: „Concordatul constitue cea mai mare primejdie
naţională pentru neamul nostru”, aplicarea lui „va provoca
o tulburare ale cărei margini nu le putem prevedea”, prin el
„papa urmăreşte catolicizarea noastră prin şcolile pe care le
va înfiinţa” pentru că „va înlesni catolicismul să se amestece
în politica ţării noastre”199.
Tudor Popescu, jurist şi profesor de drept canonic
199. Tudor Popescu, Concordatul cu Papa..., p. 17-18;

la Seminarul Central din Bucureşti, a denunţat ilegalitatea

Concordatului şi a cerut cu argumente anularea acestui act
diplomatic în lucrarea sa intitulată: ,,Cea mai mare primejdie
naţională actuală a României: Concordatul cu Papa”.
Mitropolitul Nicolae Bălan a considerat Concordatul
ca fiind ,,o pagină neagră a diplomaţiei româneşti, datorită
caracterului anticonstituţional excepţional de privilegiator,
tulburător al păcii confesionale şi antipatriotic”200.
Opinia publică din România a aflat despre semna
rea Concordatului abia după opt luni, mai precis în februa-
rie 1928, când ,,Telegraful Român” a publicat un articol de
fond, intitulat „Săvârşitu-s-a”, în care se prezentau condiţiile
parafării acestui act diplomatic. Este de reţinut că mulţi ierarhi
ai Bisericii Ortodoxe Române au manifestat o reprobare făţişă
a Concordatului şi l-au admonestat public pe Vasile Goldiş,
considerându-l principalul răspunzător – ca ministru al Cul-
telor şi Artelor – pentru semnarea acordului. În ziarul amintit
Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului scria:
„Concordatul cu Vaticanul a fost semnat de fostul Min-
istru al Cultelor , Domnul Vasile Goldiş, în ziua de 10 mai
1927. Şi anume în condiţii aşa de grele pentru ţară şi aşa de
umilitoare pentru celelalte culte – cel dominant şi cele mi-
noritare – cum nu şi-ar fi putut închipui nici cea mai temerară
minte omenească, născocitoare de imposibilităţi. Iar acest lu-
cru l-a făcut domnul Vasile Goldiş, care... a găsit de cuviinţă
să meargă la Roma în Săptămâna Patimilor, pentru ca în ziua
celei mai mari sărbători naţionale, 10 mai, să depună la picio-
arele Papei suveranitatea naţională, să pălmuiască conştiinţa
ţării şi să pironească încă o dată pe cruce dreptatea Bisericii
neamului românesc. Dumnezeu să-l ierte! ... De acum înainte
poate să stea în sihăstria domniei sale de la Arad. Căci ni-
meni n-o să-i mai tulbure meditaţia asupra actului de deces
200. Monitorul Oficial (Bucuresti) nr. 54, 6 iulie 1929, p. 1820.
Discursul Mitropolitului Nicolae Bălan. Desbateri parlamentare in Senatul
Romaniei, şedinţa de joi, 23 mai 1929,
politic, pe care şi l-a iscălit cu propria sa mână. Nu putem,

însă, crede că Guvernul român şi mai ales Ţara îşi va însuşi
Concordatul”201. Venerabilul episcop Nicolae Ivan adaugă
următoarele cuvinte, în periodicul Eparhiei ortodoxe din Cluj
– „Renaşterea” –, în numărul din 19 februarie 1928: „Oare
a meritat acest domn (Vasile Goldiş -n.n.) ca Înalt Sfinţia sa
Mitropolitul, în congresul din toamnă, să suprime interpela
rea protopopului V. Gan, care urmărea să aducă pe vinovat
pe banca de acuzare? De încheiere îl invităm la Cluj! La gară
îl vor aştepta Franciscanii, Piariştii şi Premonstratensii, în
frunte cu colaboratorul său de la Culte, ca împreună să facă o
missă la biserica Universităţii, rămasă ca cuiul lui Pepelea în
corpul Universităţii române, tot din dragostea către biserica
strămoşilor a domnului Vasile Goldiş”202.
La rândul său, episcopul Roman Ciorogariu publică în
„Legea Românească” din 15 februarie 1928 articolul: „Un făt
născut mort” în care autorul îl caracterizează pe Papa Pius al IX-
lea ca „Un Papă dominant, pentru care, în ordinea spirituală,
ortodoxia noastră este o erezie, pusă alături de sectari, iar în
ordinea materială, pământul ţării, al cărui beneficiar era până
acum clerul catolic, devine Patrimoniu Sacru al Scaunului pa-
pal. De pildă, dacă episcopia unită din Oradea ar reveni la
Biserica mamă Ortodoxă, averea ei ar trece asupra Papei.
Noi credem în patriotismul guvernanţilor noştri, care
sigur vor repara o greşeală capitală săvârşită în necunoştinţă
de cauză, oricâtă solicitudine ar avea pentru bunele relaţii di
plomatice cu Scaunul Papal. E imposibil să se găsească un gu-
vern român, care, de dragul unor efemere succese politice, să
fie gata, - uitându-şi suveranitatea Statului constituţional – ...să
impună ţării obligaţiuni jignitoare, înlesnind Romei papale să-
şi pună – prin concordat – la adăpost prada ce a jegmănit-o
din sufletul şi avutul neamului nostru, prin uneltirile-i ,,misio
201. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, “Săvârşitu-s-a”, în Telegraful
Român (Sibiu), 8 febr. 1928;
202. Renaşterea (Cluj), 19 februarie 1928, p. 1;
nare” de acum două veacuri... Guvernul trebuie să ţină seama

de învăţămintele istoriei şi să se ferească de provocarea unui
Kulturkampf cum n-a mai fost pe pământul românesc... Con-
cordatul Domnului Goldiş este un făt născut mort ”203.
Juristul Ioan Mateiu preciza: ,,... sub raportul politicii
Concordatare, România a semnat cel mai puţin fericit dintre
acordurile similare europene”204.
Istoricul Ioan Lupaş, la rândul său, sublinia: ,,Concor-
datul proiectat nu va fi decât un instrument în interesul acelui
,,Regnum Marianum” care timp de 1000 de ani a fost tot-
deauna copilul alintat al Sfântului Scaun din Roma şi pentru
a cărui reînviere episcopii romano-catolici nu vor lipsi a pune
în lucrare toate uneltirile iezuite şi a întinde mrejele cele mai
periculoase”205.
Cunoscutul jurist George Sofronie considera că Legea
Cultelor a fost votată după semnarea Concordatului. El conclu
zionează că dispoziţiile din Legea Cultelor s-au născut din Con-
cordat pentru a facilita trecerea documentului prin Parlament.
Nae Ionescu afirmă că anularea Concordatului este foar
te simplă, doar că nu există interes să se facă.
Teologul Grigorie T. Marcu precizează că ,,... în perioa-
da de după 1918, în România are loc o politică religioasă de
improvizaţie şi de cârpeală”206.
Reacţii împotriva Concordatului au venit şi din partea
Asociaţiei Generale a Clerului Ortodox din România, precum şi
din partea Asociaţiei Clerului Ortodox din Ardeal, care întrunin-
du-se într-o mare conferinţă, cu un număr mare de credincioşi,
au redactat o Moţiune în data de 4 martie 1928, din care redăm
câteva fragmente: “Protestăm cu toată puterea în contra faptului
203. Legea Românească (Oradea), 15 februarie 1928, nr.4, p. 1;
204. Dr. Ioan Mateiu, Valoarea Concordatului..., p. 29;
205. Ioan Lupaş, Chestiunea Concordatului în raport cu suveranitatea
Statului Român și cu programul istoric al Partidului Național din
Transilvania, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1921, p.7.
206. Grigorie T. Marcu, “Nulitatea Concordatului” în Telegraful
Român, (Sibiu), 17 noiembrie 1935, p. 4;
că conducătorii noştri legali ne lasă în completă necunoştinţă

despre această gravă problemă a Legii cultelor minoritare, ...
că Guvernul, prin această lege şi prin Concordat, transformă
Biserica Ortodoxă unită cu Roma, de care aparţin de la 1700,
români de acelaşi sânge şi limbă cu noi..., în Biserică catolică
de rit grec. Protestăm cu toată energia în contra acestei crime
care se săvârşeşte în contra neamului nostru dominant (orto-
dox), căci prin acest fapt se desfiinţează adevărata tărie a
neamului nostru, unitatea sufletului nostru, unicitatea religiei
noastre strămoşeşti creştine ortodoxe”207.
Un alt protest vehement împotriva Concordatului l-a
făcut Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, în discursul său
– Biserica neamului şi drepturile sale – rostit în şedinţa Sen-
atului din 27 martie 1928208.
Însuşi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a
luat atitudine fermă împotriva Concordatului, prin hotărârea
din şedinţa de lucru din data de 24 mai 1929, catalogându-l
drept ”anticonstituţional”, ”privilegiator exclusiv pentru cultul
catolic, ”tulburător al păcii”, ”antipatriotic”, refuzând a lua
parte la dezbaterea şi la votarea proiectului de lege.
Reacţii împotriva Concordatului s-au înregistrat şi din
partea Congresului Naţional Bisericesc al Mitropoliei Orto-
doxe din Transilvania, din partea profesorilor romano-catolici
români de la Universitatea din Cluj şi din partea Congresului
Asociaţiei „Andrei Şaguna”, a preoţilor din Mitropolia Trans-
ilvaniei.
Onisifor Ghibu este de părere că trebuie ”declarată
nulitatea Concordatului şi luate măsuri corespunzătoare, faţă
de cei care, sub haina religiei, atentează... la fiinţa noastră
naţională”. El face apel la credincioşii greco-catolici cu
207. Vezi articolul: “Întrunirea românilor ortodocşi-Moţiune”, în

Telegraful Român, (Sibiu), 10 martie 1928, nr. 21, p1-2.
208. Discursul Mitropolitului Nicolae Bălan rostit în şedinţa Senatului
din 27 martie 1928, publicat în Telegraful Român, (Sibiu), 15 aprilie
1928, nr. 31-32;
adevărat români: ,,…trebuie să fie mai categorici decât noi

pentru nulitatea Concordatului prezent şi să ceară înfăptuirea
unor dispoziţii solide, care să-i facă pe ei conducătorii efectivi
ai catolicismului în România. În continuare, îi îndeamnă să nu
accepte sub nici o formă situaţia în care i-a pus Concordatul
,,care a desfiinţat Biserica greco-catolică, reducând-o la un
simplu rit şi menţinând-o ca un apendice de clasa a doua ungu-
rilor”. Iar, dacă Roma papală nu va garanta supremaţia catoli-
cismului românesc şi dezarmarea catolicismului unguresc, ,,cu
această Romă, greco-catolicii trebuie să fie cei dintâi care să
rupă legăturile odată pentru totdeauna”209.
Considerentele pentru care intelectualitatea română şi
clerul ortodox se pronunţau împotriva Concordatului se rezu-
mau în linii mari la faptul că Bisericii Romano-Catolice din
România i s-a creeat o situaţie privilegiată de „stat în stat”, care
ştirbea suveranitatea Statului Român şi punea Biserica Ortodoxă
într-o stare de inferioritate, atingând totodată grav libertatea şi
egalitatea cultelor acceptate prin Constituţia din 1923.
Interesant este că împotriva Concordatului s-au ridicat
voci tocmai din partea minoritarilor catolici (mai ales unguri),
nemulţumiţi de semnarea acestui act. Motivele indignării lor
erau următoarele: sacrificarea Episcopiei catolice (maghiare)
de la Oradea, supunerea celorlalte episcopii catolice din Ar-
deal jurisdicţiei Arhiepiscopiei catolice de la Bucureşti, înglo-
barea anumitor venituri ale averilor bisericeşti într-o singură
administraţie (Patrimoniul Sacru), la care s-a adăugat supu-
nerea şcolilor catolice regimului legal al Statului Român,
concluzionându-se în şedinţa Senatului că „Sfântul Scaun de
la Roma a înţeles să sacrifice interesele naţionale ale maghi-
arimei din România”210. Aceştia aveau intenţia să recurgă la
mai multe forme de protest pentru a face „... tot posibilul să
209. Ghibu Onisifor, Nulitatea..., p. LXI-LXII.

210. Monitorul Oficial nr.54/6 iulie 1929, p.1822: Dezbateri
parlementare, Senatul... şedinţa de joi, 23 mai 1929, în Discursul
senatorului Gyarfas Elemer.
determine Sfântul Scaun să schimbe acest act diplomatic”. De

remarcat este faptul că minoritarii catolici maghiari doreau să
se adreseze direct Romei, şi nu guvernului, „...pentru a inter-
veni pe lângă papă să renunţe la ratificarea Concordatului
în forma lui de azi”. De aici se înţelege că cea care hotăra în
această chestiune era Biserica Catolică, Statul Român fiind un
simplu pion ce punea în practică ordinele venite de la aceştia.
Deşi au fost multe voci care s-au revoltat împotriva
Concordatului, este greşit a se crede că jurnaliştii, intelectualii
şi politicienii s-au ridicat “in corpore” împotriva înţelegerii.
Personalităţi marcante ale României interbelice, cum ar
fi: Pamfil Șeicaru, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Alexandru
Lepădatu, Nicolae Titulescu etc, prin articole publicate sau
luări de cuvânt în Parlament, se pronunţau deschis în favoarea
acestui act diplomatic.
Pamfil Şeicaru scrie o serie de articole pro Concordat
în ziarul bucureştean „Curentul”, pe care îl patrona. Ministrul
Afacerilor Streine al României, Take Ionescu, în alocuţiunea
sa din 18 februarie 1921, afima că „...nu Sfântul Scaun are ne-
voie de Concordat, ci Statul român, care are mai bine de trei
milioane de cetăţeni catolici... care fac parte dintr-o Biserică
universală”. Nicolae Iorga sublinia la rândul său că încheierea
unui acord cu Vaticanul este o încununare a sentimentelor
de înţelegere faţă de poporul român, manifestate de Sfântul
Scaun, fapt ce încheie linia acţiunilor întreprinse de Statul
Român, după 1918, pentru o consolidare a graniţelor de vest.
Alexandru Lepădatu, autor principal al Legii Cultelor,
aprecia Concordatul român ca „...izvorând din necesităţile de
organizare a statului nostru...” după 1918, fiind necesar „pentru
afirmarea suveranităţii noastre teritoriale, împietată prin ordi
nea ierarhică şi jurisdicţională moştenită de fostul stat maghiar
şi care trebuia neaparat şi cât mai curând schimbată”211. Nico-
lae Titulescu, ministru Afacerilor Streine, din iniţiativa căruia
211. Monitorul Oficial (Bucuresti) nr.54, 6 iulie 1929, p.1842. Dezbateri
parlamentare in Senatul Romaniei, şedinţa de vineri; 24 mai 1929,
Guvernul român a solicitat Vaticanului ”declaraţiile interpreta-

tive”, anexate la Concordat, nutrea speranţa că, prin ratificarea
Concordatului, “se vor stabili în mod definitiv, între Sfântul
Scaun şi România, legături strânse şi cordiale, pentru binele
României şi al Bisericii Romano-Catolice...”212.
Protestele împotriva Concordatului au venit nu numai
din partea Bisericii dominante sau a unor intelectuali (din
România). Cu trei ani mai târziu de la data ratificării acestuia,
s-a înregistrat reacţia oficială de denunţare a convenţiei, din
iniţiativă parlamentară. Astfel, la 16 aprilie 1932, s-a depus
în Adunarea deputaţilor un Proiect de lege pentru anularea
convenţiei încheiate la 10 mai 1927 între România şi Sfân-
tul Scaun. Ideile principale ale documentului se referă la
următoarele aspecte negative (legate de Concordat):
- Concordatul “nu recunoaşte Statul Român în actualele
lui graniţe”;
- este considerat a fi “în flagrantă contradicţie cu
Constituţia României”;
- formula de jurământ a episcopului catolic stabilită
prin Concordat ,,le permite acestora să saboteze pur şi simplu
România”;
- Concordatul a lăsat deschisă chestiunea ”Patronatului
Suprem” al regelui;
- nu se prevede nimic despre folosirea limbii oficiale a
Statului Român;
- se contestă comunicarea directă ,,a episcopilor, cleru-
lui şi a poporului cu Roma”;
- catolicii maghiari din Ardeal “au escamotat regali-
tatea constituţională a României, înlocuind-o cu regalitatea
lui Hristos”.
Luată în dezbaterea Consiliului Legislativ, în sedinţa din
4 iulie 1932, iniţiativa legislativă sus-amintită a fost restituită
semnatarilor, cu observaţia că ”faptele cuprinse în expunerea
212. Arhivele Diplomatice ale Romaniei. Fond/1920-1944, Vatican,
Relaţii cu România. 1920-1931, vol.19 bis, fila 127.
de motive sunt de o gravitate excepţională, mai ales chestiu-

nea excluderii Basarabiei, chestiunea formulei puţin precisă
a jurământului şi care face să se creadă că din această cauză
s-au produs faptele enunţate etc ...”.Totuşi, Consiliul este de
părere că, înainte de a se recurge la denunţare, să se ”ceară
Sfântului Scaun modificările necesare”. Abia după doi ani, în
1935 acest document a primit avizul pozitiv al Consiliului de
avocaţi ai Ministerelor Instrucţiei Publice, respectiv Cultelor
şi Artelor, precum şi Avizul Consiliului inspectorilor generali
ai Cultelor, prin care s-a sugerat Guvernului să treacă la anu-
larea acordului deoarece „interesele Statului Român nu sunt
servite prin aplicarea Concordatului”. Dosarul cuprinzând
actele privitoare la abrogarea Concordatului dintre România
şi Sfântul Scaun a fost înaintat celor două ministere, însă aces-
ta s-a oprit în drumul către denunţare din cauza deteriorării
situaţiei internaţionale şi a schimbării priorităţilor în politica
de la Bucureşti.
Statusul Romano-Catolic din Ardeal 113
Cap. II Statusul Romano-Catolic

Ardelean
Cu toate că este un capitol prea puţin cunoscut în istoria
noastră naţională şi bisericească, Statusul Romano-Catolic Ar-
delean constitue o altă armă a acţiunii catolicismului, folosită
de Roma împotriva naţiunii şi bisericii românilor, în perioada
interbelică. Pe lângă Concordat, au existat şi şcolile catolice,
precum şi ordinele şi congregaţiile călugăreşti ale apusenilor.
Statusul romano-catolic s-a născut ca o organizaţie având
caracter mai mult laic, ce servea intereselor catolicismului
maghiar, în dauna poporului român. Vreme de aproape patru
secole, catolicismul maghiar, printr-un mârşav demers, şi-a re-
vendicat drepturi de proprietate şi administrare a unor imense
bunuri materiale în Ardeal.
Această organizaţie a apărut în secolul al XVI-lea, într-
un moment de declin al catolicismului din Transilvania unde,
în această vreme, câştigă teren adepţii Reformei, iar episcopul
catolic încetează să mai existe. Astfel, ia fiinţă asociaţia laică
a Statusului catolic, care îşi asumă sarcina de a conduce afac-
erile bisericeşti, cârmuite până atunci de către prelaţi.
După căderea Ardealului sub stăpânire habsburgică
(1698), începe o consolidare puternică a catolicismului în
zonă. Aşa cum am amintit şi mai sus, se pierduseră mulţi
adepţi, deoarece aceştia au îmbrăţişat Reforma. Acum, dinas-
tia habsburgică decretează catolicismul ca religie de stat şi
înfiinţează Episcopii catolice. Drept urmare, Statusul catolic nu
mai poate fi un organ de conducere bisericească, ci “devine un
simplu auxiliar guvernului austriac şi colaborator al acestuia
în acţiunea de catolicizare”213.
La 28 ianuarie 1583, principele Poloniei, Ştefan Ba-
thory, dă un decret prin care oferă romano-catolicilor dreptul

114 Statusul Romano-Catolic din Ardeal
de a-şi alege un jude bisericesc cleric şi neapărat confirmat

de către principe. Acest jude conducea treburile bisericeşti
prin intermediul unui sobor alcătuit din preoţi şi mireni cu
carte. Sinodul se convoca o singură dată pe an sau “la şedinţa
tribunală ce urma să se ţină dupa necesitate”214. Astfel a
apărut Statusul catolic.
Mai târziu, o dată cu ocuparea Ardealului de către
habsburgi, împăratul Leopold, devenit, implicit, şi principe al
Transilvaniei, prin Diplomele din 1690, 1691 şi 1693, a re-
cunoscut şi întărit existenţa şi drepturile Statusului romano-
catolic ardelean.
În 1773, papa Clement al XIV-lea desfiinţează ordinul
iezuiţilor. Toate bunurile lor intră în posesia statului, condus
de Maria Tereza. Administrarea acestor averi este dată în grija
Comisiei literare, între 1773 şi 1848, perioadă în care Statusul
nu mai exista. În 1848, Ardealul este unit Ungariei, iar catoli-
cismul încetează a mai fi religie de stat. Acum se desfiinţează
şi Comisia literară. În aceste împrejurări, laicii catolici din
Ardeal se zbat să reînfiinţeze Statusul, cu scopul de a lua în
stăpânire averile ce fuseseră administrate de Comisie, însă în-
cercarea eşuează.
În 1866, deputaţii catolici din dieta ardeleană cer guver-
nului ca bunurile materiale să intre în atribuţiile Statusului. De
data aceasta, însă, obţin o victorie, dar nu deplină. Guvernul
hotărăşte administrarea “cu influenţa” Statusului catolic, dar
cu respectarea dreptului de patronaj al regelui. Adică, ave
rile considerate în proprietatea statului, erau administrate de
Biserică, dar numai cu influenţa Statusului catolic.
În 1873, episcopul Michael Fogarassy a convocat Statu-
sul catolic, şedinţă în care s-a elaborat statutul de funcţionare al
organizaţiei: “s-a adoptat creearea unui Consiliu dirigent com-
pus din 24 de membri (8 clerici si 16 mireni), care urma să pre-
214. Nechita Runcan, România interbelică în diplomaţia religioasă a

Vaticanului, ed. Ex Ponto, Constanţa 2008, p. 248;
ia sarcinile Comisiei catolice provizorii”215. Mirenii, fiind ma-

joritari, au reuşit să impună ca preşedinte al Statusului pe unul
de-ai lor: baronul Josika Ladislav. Pus în faţa faptului împlinit,
Ministerul Cultelor ungar nu aprobă pretenţiile autonomiste ale
Statusului dar, din considerente politice, îi recunoaşte existenţa.
În această stare, Statusul a funcţionat până la încadrarea Ar-
dealului între graniţele României, dar şi ulterior.
Observăm că, în viaţa Bisericii Catolice, mirenii au fost
ţinuţi departe de activitatea şi organizarea propriu-zisă. În
schimb, erau folosiţi ca “material combustibil pentru locomo-
tiva clerului”216. Nu se poate vorbi, însă, de un singur exemplu
de acest fel în Biserica Apuseană. De-a lungul istoriei austro-
ungare, Statusul a fost nu numai dezagreat, ci şi condamnat de
ierarhie, dar încurajat de autoritatea civilă a statului.
La unirea Ardealului cu Patria-mamă, situaţia de drept a
Statusului catolic era următoarea:
- Statusul de la 1873 nu este deloc o continuare a celui
din veacul al XVI-lea, ci o organizaţie cu totul şi cu totul nouă;
- a luat fiinţă prin abatere de la prevederile rescriptelor
imperiale;
- a fost doar tolerat de regele, Parlamentul şi guvernele
Ungariei şi niciodată nu a avut un statut de organizare aprobat
de vreun organ competent;
- nu a fost niciodată proprietarul de drept al fondurilor
deţinute, ci doar le-a administrat, uneori chiar prin abuz;
- Statusul catolic nu a fost niciodată aprobat de Vatican.
Profitând de neatenţia guvernanţilor români, membrii
Statusului catolic se întrunesc în mai multe şedinţe între anii
1920-1921 şi se organizează într-o adunare naţională şi politică
maghiară, autonomă întru totul, atât faţă de Statul român, cât şi
faţă de Vatican. Totuşi, se desfăşoară sub protecţia episcopului
catolic de Alba Iulia, contele Majlath Gustav, care va şi patrona
organizaţia.
215. Ibidem, p. 253;
Din cauza tulburărilor apărute în România pe această

temă, Guvernul de la Bucureşti a alcătuit o comisie pentru cer-
cetarea situaţiei juridice a organizaţiei catolice din Ardeal,217
din care fac parte profesorii Onisifor Ghibu, Victor Onişor,
Al. Borza, dr. Vitold Baroni, Istrate Micescu şi avocaţii Ioan
Dumitrescu, Moise Ienciu şi Ovidiu Demetrescu. La 15 iunie
1931, această comisie hotărăşte că “Statul Român, în virtu-
tea drepturilor lui legale, poate lua asupra sa, prin decizie
ministerială, bunurile deţinute în mod ilegal, timp de câteva
decenii, de Statusul catolic ardelean; nu e nevoie ca Statu-
sul să fie dizolvat, deoarece el nu a fost şi nu este persoană
juridică, întrunirile lui fiind pur şi simplu interzise; bunurile
în cauză urmează să fie afectate, de la caz la caz, organelor
canonice şi legal constituite ale Bisericii Romano-Catolice,
Universităţii din Cluj şi Statului Român”218.
De asemenea, Ion Broşu, însărcinat de Guvernul Român
cu afaceri la Vatican, în telegrama nr. 440 din 18 august 1931,
transmitea Ministrului Afacerilor Streine din Bucureşti că are
informaţii conform cărora: “deputatul maghiar Gyarfas s-a
prezentat în primăvara anului curent la Vatican, solicitând de
la Sfântul Scaun aprobarea Status-ului catolic din Transilva-
nia. Cererea deputatului maghiar a fost întâmpinată cu cea
mai mare rezervă, Sfântul Scaun refuzând până în prezent
noi statute ale acestuia. Consilierii Sfântului Scaun ar fi
nemulţumiţi mai vârtos de faptul că Status-ul catolic a alunecat
pe un teren primejdios, schimbându-se într-o instituţie politică
ce nu cadrează cu doctrina Bisericii romano-catolice”219.
Guvernul vremii este de acord cu hotărârile comis-
iei, Nicolae Iorga numind Statusul “o organizaţie ilegală şi
217. Ghibu Onisifor, Acţiunea catolicismului unguresc…, p. IX;

218. Valeriu Anania, op. cit. p., 68-69;
219. Arhivele Diplomatice ale României, fond 71. 1920-1944. Vatican,
Relaţii cu România (1920-1931), vol. 19 bis, fila 227; Apud Nechita
Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul..., p. 336;
primejdioasă”220. Cu toate acestea, exista amenințarea unui

eventual conflict cu Vaticanul şi, pentru a-l preîntâmpina, tre-
buiau aduse la cunoştinţa papei măsurile ce urmează a fi luate
împotriva Statusului. În scopul rezolvării acestei situaţii, gu-
vernul îl deleagă pe Onisifor Ghibu să meargă la Roma pentru
a se întâlni cu reprezentanţii papei. Fostul ministru pe lângă
Vatican în vremea ratificării Concordatului, Caius Brediceanu,
îi scrie lui Ghibu că nu este necesar ca problema Statusului să
fie discutată cu Vaticanul, ca fiind un punct de interes intern.
Totuşi, Onisifor Ghibu dorea să obţină asentimentul pa-
pei pentru desfiinţarea Statusului şi, în acest scop, a schiţat o
teză prin care aducea dovezi istorice în ceea ce priveşte ne-
catolicitatea Statusului. Referitor la acest aspect citim şi în
sentinţa dată de Tribunalul Cluj, secţia II, din 4 iulie 1933:
“Iată împrejurările prin cari a luat naştere Statusul catolic:
profitând de situaţia haotică a administraţiei ardelene în
primii ani după unirea Transilvaniei cu Ungaria (1867), şi
bătând sgomotos în coarda nedreptăţirii Ardealului de către
ţara mamă, conducătorii catolicismului ardelean, văzând că
chestiunea autonomiei regnicolare catolice n-are perspec-
tiva de a fi curând rezolvată, au cerut Guvernului maghiar
ca, cu considerare la situaţia specială din Transilvania, (unde
maghiarismul era într-o penibilă inferioritate numerică) să
lase administraţia fondurilor ardelene în seama unui organ
local, care mai bine poate corespunde marilor interese de tot
felul. Acest organ local avea să fie desemnat de către adunarea
Eparhiei de Alba-Iulia, pe baza principiilor depuse de statu-
tul organic al Autonomiei Catolice de la 1871 şi să stea sub
patronajul suprem al statului. Pentru a satisface întrucâtva
nemulţumirile ardelenilor – conţi, baroni şi înalţi funcţionari
de Stat – care, precum am arătat, se plângeau cu fiecare oca-
zie în contra tendinţelor centraliste anti-ardeleneşti ale Bu-
dapestei, Regele aproba în principiu, ca agendele (afacerile)
220. Onisifor Ghibu, Acte si documente privitoare la Statul romano-
catolic ardelean, Cluj, 1933, p. 17;
fostei Comisiuni literare zise şi catolice din Guvernul arde-

lean desfiinţat la 1867, să fie conduse până la organizarea
Autonomiei regnicolare cu influenţa Comitetului ales de Adu-
narea eparhială după modalităţile pe cari le va stabili Guver-
nul şi le va aproba Regele şi care vor avea la temelia lor res
pectul deplin al dreptului de patronat al acestuia. Adunarea
eparhială întrunită ad-hoc, fără vreo formă legală propriu-
zisă, s-a grăbit să aleagă imediat Comitetul din chestiune, sta-
bilind totodată şi un proiect de statut organic al Eparhiei de
Alba-Iulia, organizată în baza principiilor de autonomie”221.
În ciuda argumentelor lui Ghibu, catolicismul prinzând
curaj ia apărarea Statusului. Membrii organizaţiei, înaintează,
la 13 mai 1931, Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor,
un proiect de statut care, însă, este respins. Cu toate aces-
tea, Statusul se reorganizează în Adunarea generală întrunită
la Cluj în 19 noiembrie 1931. Astfel, Majlath Gustav Carol,
episcop catolic de Alba-Iulia, este ales preşedinte cleric, iar
baronul Gyarfas Elemer, avocat şi vicepreşedinte al Partidului
Maghiar, devine preşedinte laic. Adunarea începe printr-o cu-
vântare a lui Majlath adresată iubiţilor lui creştini “descendenţi
ai Casei lui Arpad”222. Vaticanul trimisese o telegramă ce a fost
citită în cadrul adunării, prin care, Cancelaria papală salută
congresul şi îi trimite binecuvântarea suveranului pontif.
La 21 decembrie 1931, deputatul de Năsăud Laurenţiu
Danea, anunţă în Parlament o interpelare în ceea ce priveşte
Statusul catolic ardelean. Parchetul Tribunalului din Cluj “a
deschis chiar o anchetă în urma căreia se cerea trimiterea
în judecată a conducătorilor Statusului catolic, sub acuza-
rea de uzurpare a drepturilor Statului Român, fraudă, fals,
înşelăciune şi mistificare, sustragere de la jurământ, însuşire
de bunuri publice, manipulări de fonduri pentru propaganda
221. dr. Vitold Baroni, dr. Octavian Ostrogovich, Statul catolic ardelean
şi Acordul de la Roma în faţa justiţiei, Instit. de Arte Grafice Ardealul,
Cluj, 1933, p. 20;
ostilă Statului Român, cerând în acelaşi timp sechestru pe-

nal pe toată averea Statusului”223. În urma acestei anchete,
conducătorii Statusului au încercat să întocmească un dosar
cu documente prin care încercau să dovedească legalitatea
organizaţiei. Dosarul urma să ajungă la Vatican.
Referitor la aspectele menţionate, juristul şi diplo-
matul român Nicolae Petrescu-Comnen (care era şi minis
tru plenipotenţiar pe lângă Sfântul Scaun), într-o telegramă
strict confidenţială, datată 30 decembrie 1931, scrie: “Aflu că
Episcopul Majlath a pus la dispoziţia Vaticanului un impor-
tant dosar, cuprinzând acte şi documente privitoare la Statul
catolic, precum şi două importante studii de un francez şi
un englez, conchizând la legitimitatea şi canonicitatea aces-
tei instituţii. Mi s-a şoptit că singurul argument de natură a
impresiona Vaticanul ar fi atitudinea nepatriotică a acestui
Status şi că, pentru a determina Vaticanul să iasă din rezerva
sa, lucru ce nu va fi uşor, va trebui să aducem actele şi docu
mentele spionajului, dovedind acţiunea subversivă a aces
tuia. Rog, binevoiţi a comunica cele de mai sus atât Domnului
Preşedinte al Consiliului de Miniştri cât şi Domnului Pop,
pentru a aduce cu Domnia sa toate documentele ce şi-ar putea
procura de la autorităţi, în special de la Parchet şi Siguranţa
Statului”224.
Dar, în momentul anchetei Statusul nu era în legali-
tate, nerecunoscut ca persoană juridică de Statul Român, şi
nici nu era prevăzut în Concordat. În art. IX al Concorda-
tului cu România, nu se menţiona recunoaşterea oficială a
acestei organizaţii: “Statul recunoaşte Bisericii romano-
catolice, reprezentată prin legitimele ei autorităţi ierarhice,
personalitatea juridică, conform dreptului comun al ţării. În
consecinţă, Parohiile, Protopopiatele, Mănăstirile, Capitlu-
rile, Starostiile, Abaţiile, Episcopiile, Mitropoliile şi celelalte
organizaţii canonic şi legal constituite, sunt persoane juridice,
223. Nechita Runcan, Romania interbelica in..., p. 275;
224. Ibidem, p. 276;
iar deplina proprietate a bunurilor lor, de orice natură ar fi

ele, este garantată de către Stat, conform Constituţiei Regatu-
lui, Bisericii romano-catolice, reprezentată prin legitimele ei
autorităţi ierarhice”225.
Pentru a-şi păstra relaţiile diplomatice cu Vaticanul, gu-
vernul Iorga (18 aprilie 1931 – 5 iunie 1932) a acceptat ca, prin-
tr-un acord comun între Vatican şi România, să se recunoască
Statusul romano-catolic de către ambele părţi. Art. XXII din
Concordat menţionează că “dificultăţile şi chestiunile ce s-ar
putea ivi cu privire la interpretarea prezentului concordat, vor
fi rezolvate de comun acord, între Sfântul Scaun şi Guvern”226.
Astfel, printr-un acord comun, totul intră în legalitate şi, con-
form Concordatului, Biserica Romano-Catolică devine pro-
prietara averilor deţinute de Status până atunci.
În februarie 1932, prim-ministrul Iorga se pronunţă
oficial, în Parlament, privind acuzaţia adusă Statusului. El
susţine, în argumentarea sa, că Statusul catolic face parte din
acele instituţii catolice canonice prevăzute şi în articolul IX
din Concordat. De asemenea, Iorga pledează pentru averile
Statusului, care trebuie să rămână Bisericii Catolice.
La 7 mai 1932, printr-un Acord, Statusul devine Con-
siliu al Episcopiei Catolice de Alba-Iulia, iar averile trec în
visteria Bisericii Catolice, ca proprietăţi fundaţionale.
La 30 mai 1932, la Roma, se încheie Acordul solemn
semnat de cardinalul Pacelli, în numele papei Pius al XI-lea
şi de ministrul (greco-catolic) Valer Pop, în numele regelui
Carol al II-lea227. “Prin acest Acord, Statusul se transformă în
Consiliu al eparhiei catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei
ordinariu va avea drept de administrare a averilor ce-i revin.
225. Monitorul Oficial al României, nr. 126 din 12 iunie 1929, p.

4479- 4486; Apud. Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul…,
p. 453-454;
226. Ibidem, p. 454;
227. Stefan Meteş, „Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania
intre 1919 - 1939”, Sibiu, 1940, p. 23;
Averile au caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate este

şi rămâne garantat. Mitropolitului catolic de la Bucureşti i se
conferă dreptul de control şi supraveghere asupra bunurilor;
acelaşi drept îl are şi Statul Român, în condiţiile prevăzute de
Concordat”228.
Împotriva acordului de recunoaştere a Statusului au exis
tat numeroase proteste. Frăţia Ortodoxă Română, în prezenţa
ierarhilor ortodocşi şi a intelectualităţii ardelene, într-un con-
gres ce a avut loc la Sibiu (28-29 oct. 1934) cere ca acordul “în
care s-a încercat în mod subversiv să se legifereze o instituţie
maghiară anticanonică (Statul Romano-Catolic Ardelean),
ilegală şi primejdioasă Statului Român, să fie declarat nul
şi neavenit, fie printr-un act de guvernământ, fie prin votul
parlamentului, fie prin justiţie, pentru ca astfel Statul Român
şi Universitatea din Cluj să intre în posesia averilor deţinute
în mod ilegal de Statusul Romano-Catolic Ardelean, averi în
mare parte ortodoxe”229.
Semnat la Roma şi publicat în Monitorul Oficial din
Bucureşti la 3 august 1932, “Acordul” nu a fost ratificat de
Parlament niciodată, socotit fiind un act interpretativ al Con-
cordatului. Cu toate protestele ardelenilor împotriva acestuia,
la fel ca şi în cazul Concordatului, Statul Român a trecut totul
sub umbra tăcerii.
228. Valeriu Anania, op. cit., p. 78

229. A se vedea studiile lui O. Ghibu, Acte şi documente privitoare la
Statul romano-catolic ardelean, Cluj, 1933, p. II+878; Idem, Acţiunea
catolicismului unguresc..., p. CII+984; Stefan Meteş, op. cit. p. 23 şi
Valer Pop, Acordul de la Roma, Cluj, 1934, p. 159;
Concluzii
După făurirea unităţii naţionale de la 1918, România a
început să-şi manifeste o nouă viaţă pe plan internaţional ca
stat suveran şi independent, făcând parte din statele mijlocii ale
Europei. În plan naţional a avut parte de personalităţi politice
de talie internaţională ca: I.C. Brătianu, Grigorie Gafencu, I.
Gheorghe Duca, Take Ionescu, Nicolae Titulescu şi alţii. Ţinând
seama de contextul intern şi extern al României, relaţiile pe plan
diplomatic nu au fost tocmai uşoare şi favorabile. Tot în această
categorie se înscriu şi relaţiile cu Vaticanul.
Prin Tratatul de pace de la Trianon, Statul Român a pre
luat o parte din patrimoniul Statului Maghiar, mai exact cel cu-
prins pe teritoriul Ardealului, dar şi problemele confesionale
din zonă care, anterior, fusese ocupată de Austria şi Ungaria.
Pe acest teritoriu locuiau credincioşi ai Bisericii Romano-
Catolice şi Greco-Catolice, deveniți minoritari.
În Constituţia României din 1923, Biserica Greco-
Catolică era considerată biserică românească. Prin Concordat,
ea devine un rit al Bisericii Romano-Catolice şi, totodată, un
mijloc de propagandă catolică într-o ţară ortodoxă, dar şi un
instrument prin care Statul Vatican devine proprietar al multor
averi din România, ceea ce constituie o victorie a diplomaţiei
Sfântului Scaun. Referitor la aceasta, organul de presă al
Mitropoliei Unite din Blaj spunea: ”Prin această Convenţiune
de ordin internaţional catolicismul câştigă un nou temeiu de
siguranţă pentru existenţa şi activitatea sa din România, iar
Biserica noastră particulară, Română-Unită, se readuce, şi pe
calea unei legi a ţării, în comunitatea de interese a Bisericii
Române, de care voia s-o despartă cunoscuta dispoziţie din art.
21230 al Legii Cultelor, care o prezintă drept un cult deosebit de
230. În acest articol din lege Biserica Greco-Catolică se prezintă drept

o biserică românească, alături de Biserica Orodoxă.
celelalte culte catolice din ţară”231.

Ţinând seama de linia politico-administrativă a Vati-
canului, acesta nu a contribuit în mod sincer la identificarea
unui popor ca neam aparte, ci a încercat să îşi înfiinţeze pro-
pria monarhie universală sub conducerea papei, folosindu-se
de sentimentele patriotice ale unor neamuri. România nu avea
nevoie de un Concordat cu Vaticanul dar, chiar şi aşa, înhămat
la o astfel de chestiune, ar fi fost bine să privească semnarea
Concordatului nu referindu-se doar la momentul de faţă, ci,
în mod deosebit, îndreptându-şi atenţia spre viitor, cu gândul
la consecinţe şi la consecinţele consecinţelor, la perspectiva
largă a dezvoltării naţionale a României. Concordatul semnat
de Vasile Goldiş a influenţat noua Lege a Cultelor, care spri-
jinea foarte mult cultul catolic (de ambele rituri) din Româ-
nia. În Camera Senatului au luat cuvântul Nicolae Bălan,
mitropolitul Sibiului, PS Roman Ciorogariu din Oradea şi PS
Grigore Comşa de la Arad, combătând punctele controversate
din Concordat, care influenţau negativ legea. În ciuda tuturor
intervenţiilor ierarhilor ortodocşi, Guvernul liberal a votat Le-
gea Cultelor, fără a face nici cea mai mică modificare.
Legea Cultelor din 1928 acorda dreptul Bisericii Romei,
deşi minoritară în România, de a avea autonomie. Atfel, Vati-
canul devenea stat în stat. Catolicismul a avut întotdeauna un
caracter militant şi ofensiv, combătând libertatea conştiinţei şi
principiul egalei îndreptăţiri, ambele fiind principii elementare
în constituţia statelor moderne.232
Unul din intelectualii care s-au împotrivit modului de
redactare a Legii Cultelor a fost istoricul Ştefan Meteş, care
spunea: „Împotriva uzanţelor internaţionale cele mai elemen-
tare, subordonând principiul menţinerii neştirbite a suveranităţii
interne, unor consideraţiuni de oportunism lipsit de temeiul
adevărat, guvernul român a crezut a fi în drepturile sale legitime
231. Mateiu Ion, Valoarea Concordatului, p. 87-88;
232. Lazăr Iacob, Regimul cultelor în România întregită, 1931, p.
21 ş.u.
încercând a adopta şi a pune în concordanţă dispoziţiunile cu-

prinse în legea cultelor cu textul convenţiunii încheiate anterior
cu Vaticanul, impunând în felul acesta ţării întregi, respectarea
voinţei şi intereselor unei organizaţii eclesiastice din afară de
frontierele României...”233.
Pentru diplomaţia Statului Vatican, semnarea şi ratifica
rea Concordatului de către Statul Român au însemnat o încunu
nare a activităţilor sale, începute cu câteva secole înainte. Acest
act diplomatic a încălcat Constituţia ţării şi Legea Cultelor. El
a reglementat unele chestiuni în ce priveşte cultul catolic, fiind
mult favorizat faţă de Biserica dominantă din România.
În consecinţă, prin Concordat se reglementează mai multe
aspecte legate de problema catolicismului în România, referitor
la organizarea ierarhiei, patrimoniul, şcolile, autonomia faţă de
stat etc, pe care nu le întâlnim la Biserica dominantă şi nici la
celelalte culte din România. În comparaţie cu alte state ce au
semnat concordate, în Concordatul cu România nu se face nici o
menţiune despre dreptul de control al Statului român, în timp ce
Biserica Ortodoxă nu are asemenea privilegii iar, în regulamen-
tul ei de organizare aprobat de Parlamentul ţării, este prevăzut
cu multă rigurozitate controlul Statului asupra Bisericii. Toate
acestea, cu ajutorul unui şantaj, folosindu-se de slăbiciunile
omeneşti ale unui rege şi ale apropiaţilor acestuia.
Problema patrimonială, nerezolvată prin Concordat, a
fost reglementată ulterior prin recunoaşterea de către Statul
Român a personalităţii juridice a Statusului Romano-Catolic
din Ardeal, prin Acordul de la Roma, semnat la 30 mai 1932.
Acest Acord este unic în diplomaţia Bisericii Romei (fiind întâl-
nit doar în situaţia patrimonială din Ardeal). Prin el s-a acordat
Statusului personalitate juridică. Statusul catolic din Ardeal a
avut originile în perioada Evului Mediu. A fost o organizaţie
mai mult laică decât bisericească, fiind subordonată Episcopiei
latine de Alba. Aceasta a intrat în posesia unor averi însemnate
233. Ştefan Meteş, Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania
în cei din urma douazeci de ani (1919-1939), Sibiu, 1940, p. 23-24;
din Ardeal, care, ulterior, au devenit proprietăţi ale Vaticanului.

Lucrarea de faţă arată felul în care Biserica Romei îşi
lărgeşte sfera de interese în România, urmărind extindere,
supremaţie, îmbogăţire etc., toate acestea în detrimentul Bi-
sericii Ortodoxe şi al Statului Român.
Însemnate personalităţi ale României: istorici, oameni de
cultură, deputaţi, profesori, ș.a. au cerut organelor în drept ale
statului denunţarea actului diplomatic, dar politicienii români
s-au eschivat, spunând fiecare că nu este de competenţa lui.
Puterea politică din perioada semnării şi ratificării Concordatu-
lui şi-a atras un mare capital electoral prin sloganuri naţionaliste
şi tot ea a fost cea care a vândut ţara.
Concordatul a fost denunţat la 17 iulie 1948 de către
Guvernul Republicii Populare Române, nu din motive de pa-
triotism, ci din cauze politice şi din tendinţa de expansiune a
politicii Moscovei. Deoarece enoriaşii greco-catolici erau de
naţionalitate română, dar supuşi unei puteri politico-religioase
occidentale, Moscova secularizată se folosea de Bisericile ori-
entale pentru a elimina orice influenţă a Vaticanului în sfera sa
de activitate. Desfiinţarea ritului greco-catolic al Bisericii Ro-
mei, în România nu a fost greu de înfăptuit, ţinând seama şi de
numărul mic al enoriaşilor pe care îi avea la acea dată, com-
parativ cu al enoriaşilor romano-catolici din Ardeal. În urma
desfiinţării acestui rit, o parte dintre credincioşii greco-catolici
au devenit membrii ai episcopiilor latine (romano-catolice,
maghiare) din Ardeal, punând considerentele dogmatice mai
presus decât cele naţionale, iar cea mai mare parte au revenit la
Biserica Ortodoxă din care s-au desprins strămoşii lor în perioa-
da ocupaţiei Imperiului Habsburgic şi, ulterior, a dualismului
austro-ungar.
După căderea comunismului în România, Vaticanul
luptă pentru reînfiinţarea ritului greco-catolic din Ardeal, atât în
scop prozelit, pentru a atrage enoriaşi din rândul credincioşilor
ortodocşi, cât şi din interese economice şi administrative. Episco-
piile greco-catolice reînfiinţate (fiind considerate româneşti deo-
arece enoriaşii acestora sunt de naţionalitate română), revendică

toate bunurile materiale din Ardeal, dar care conform Codexului
Romano-Catolic, fiind bunuri ale unei instituţii ecleziastice cato-
lice (de orice rit) devin implicit in proprietatea Vaticanului.
Practic, prin legile şi ordonanţele date de clasa politică
românească din perioada post comunistă, cea mai pare parte a
favorurilor pe care Biserica Romei le-a obţinut prin Concordat
au fost reactualizate..., dar prin alţi oameni politici!
BIBLIOGRAFIE
Baroni Vitold, Ostogovich Octavian, Statul catolic ar-
delean și acordul de la Roma în fața justiției, Institutul de Arte
Grafice Ardealul, Cluj, 1933
Carol Hârşan, Georgiana Arsene, Absurdul intercon-
fesional, ed. Vicovia, Beiuş, 2009.
Dumitru Stăniloae, Catolicismul de după război, Si
biu, 1933.
Dumitru Stăniloae, Uniatismul în Transilvania, în-
cercare de dezmembrare a poporului român, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1973.
E. Popovici, Istoria Bisericească Universală, Bucu
rești, 1928;
Eugen Gagea, Vasile Goldiş (1862-1934). Monografie
istorică., Ed. „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2008.
Gheorghe Ciuhandu, Patronatul eclesiastic ungar în
raport cu drepturile Statului Român, Arad, 1928.
I. Gotcu, Concordat?, ed. Albina, Iaşi, 1921.
Ioan Lupaş, Chestiunea Concordatului în raport cu
suveranitatea Statului Român și cu programul istoric al Par-
tidului Național din Transilvania Tipografia Arhidiecezană,
Sibiu, 1921.
Ioan N. Ciolan, Transilvania – Istorie şi dăinuire
românească, Ed. Sirius, Bucureşti.
Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu,
1993.
Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc. Concor-
datul – act diplomatic în slujba acţiunii catolice, Sibiu, 1993.
Ion Mateiu, Valoarea concordatului încheiat cu Vati-
canul, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1929.
Ivan N. Ostrumov, Sinodul de la Ferrara-Florența,
Ed. Scara, București, 2002.
Lazăr Iacob, Cultul catolic în România, Concordatul
cu Vaticanul, Oradea, 1933.

Lazăr Iacob, Regimul cultelor în România întregită,
1931.
Lazăr Iacob, Natura juridică a patronatului suprem şi
drepturile suverane ale Statului Român, Cluj, 1936.
Moldovan Ştefan, Concordatul în dreptul internaţional
şi Concordatul Statului Român cu Vaticanul.
Nechita Runcan, Premise istorice ale acţiunii catoli-
cismului în România interbelică, Ed. Europolis, Constanţa,
1998.
Nechita Runcan, Relațiile României cu Vaticanul în
perioada interbelică, ed. Ex Ponto, Constanța 2004.
Nechita Runcan, România Interbelică în diplomația
religioasă a Vaticanului, Ed. Exponto, Constanța, 2008.
Nechita Runcan, Implicaţii politico-religioase ale Con-
cordatului României cu Vaticanul, Ed. Ex Ponto, Constanţa,
2003.
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Române, vol. 2,
Bucureşti, 1935,
Onisifor Ghibu, Acte și documente privitoare la Statul
Romano-Catolic Ardelean, Cluj, 1933.
Onisifor Ghibu, Acţiunea catolicismului unguresc şi a
Sf. Scaun în România întregită, Cluj 1934.
Onisifor Ghibu, Nulitatea concordatului, Cluj, 1935.
Onisifor Ghibu, Politica religioasă şi minoritară a
României, Cluj, 1940.
Petru Ciuhandu, Biserica Ortodoxă Română şi Bi-
serica Greco-Catolică în faţa neamului, Ed. Schitul Ortodox
Huta, Finiş - Bihor, 2004.
R. Cândea, Concordate, un capitol de istorie politică,
Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1921.
Stoian Stanciu, Cultele religioase în Republica
Populară Română, Ed. Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1949.
Teodor Popescu, Enciclica patriarhilor ortodocși de la
1848, studiu introductiv, București, 1935.
Tudor Popescu, Concordatul cu papa, Ed. Institului de

Arte Grafice „Răsăritul”, Bucureşti, 1927.
Şerban Turcuş, Sfântul Scaun în relaţiile internaţionale:
Între societatea perfectă şi poporul lui Dumnezeu, Ed. Româ-
nia Press, Bucureşti, 2008.
Ştefan Meteş, Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania, în cei din urmă douăzeci de ani (1919-1939),
Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1940.
Valeriu Anania (IPS Bartolomeu), Pro memoria,
acţiunea catolicismului în România interbelică, Ed. IBM-
BOR, Bucureşti, 1993.
Vasile Goldiş, Concordatul, Arad, 1928.
Publicații:
Rev. Legea Românească, Oradea, anul 1935, nr.22,
anul 1924, nr.30, anul 1928, nr.22.
Rev. Renașterea, Cluj, 19 februarie 1928, nr.4.
Rev. Neamul Românesc, București, din 11.11.1922.
Rev. Telegraful Român, Sibiu, 15 aprilie 1928, nr. 31-
32, 10 martie 1928, nr. 21, 8 febr. 1928, 17 noiembrie 1935;
130
Indice alfabetic de nume, locuri și

persoane
Actul Unirii – 4, 102;
Adrian Oţoiu – 91;
Alba-Iulia – 4, 23, 25, 35, 51, 77, 94, 100, 115, 117, 118,
120, 125;
Alexandru Borza – 116;
Alexandru Theodor Cisar (ep.) – 89, 90, 91;
Alexandru Lepădatu – 47, 77, 79, 95, 96, 109, 111;
Al. Ioan Cuza – 68;
Al. Vaida Voievod – 84, 102;
America – 23, 24;
Andrei Şaguna – 107;
Angelo Maria Dolci – 37, 41, 43, 78, 101;
Anglia – 16;
Arad – 104, 123;
Ardeal – 7, 8, 21, 22, 25, 27, 35, 37, 44, 49, 54, 57, 60, 66,
68, 69, 71, 76, 79, 84, 85, 89, 93, 95, 104, 106, 107, 108, 110,
113, 114, 115, 116, 117, 118, 122, 124, 125, 126;
Armean (rit catolic) – 51;
Arpad – 118;
Aurel Vlad – 96, 97;
Austria – 8, 17, 18, 20, 24, 50, 54, 71, 113, 122, 133, 141;
Averescu – 7, 35, 37, 38, 39, 43, 47, 85, 92, 100;
Baden – 19, 20;
Bangha Bela – 23, 24.
Basarabia (Bucovina) – 56, 71, 111;
Bavaria – 17, 18, 19;
Belgia – 40;
Benedict XV (papă) – 29, 30, 32, 33, 90;
Biserica Apostolică – 36, 50, 51;
Biserica Evanghelică – 48, 77;
Biserica Greco-Catolică – 4, 25, 28, 30, 32, 37, 46, 48, 51,
131
61, 66, 67, 77, 79, 84, 89, 103, 107, 108, 122, 126, 139, 140,
141, 142.
Biserica Ortodoxă – 4, 7, 9, 19, 22, 27, 32, 36, 46, 47, 48,
51, 53, 61, 63, 67, 68, 71, 74, 76, 77, 79, 80, 83, 84, 93, 94, 97,
98, 101, 102, 103, 104, 107, 108, 124, 125, 138, 139;
Biserica Reformată – 4, 48, 77, 103;
Biserica Romano-Catolica (Apuseană, Romei, latină) – 7,
9, 10, 11, 13, 22, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 31, 32, 33, 34, 35, 36,
37, 44, 45, 46, 47, 49, 50, 51, 52, 57, 60, 64, 65, 66, 67, 68, 70,
74, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 86, 87, 88, 90, 94, 95, 96,
97, 98, 99, 100, 103, 105, 108, 109, 110, 116, 119, 120, 122,
123, 124, 125, 126, 139, 140;
Biserica Unitară – 48, 77;
Biserica Naţională – 18, 22, 32, 50;
Biserici surori – 32;
Blaj – 51, 122;
Bongorgini Duca – 38;
Bourges – 16, 17;
Bonifaciu (papă) – 15;
Bucureşti – 4, 8, 26, 36, 38, 39, 42, 51, 52, 53, 68, 78, 83,
86, 90, 102, 103, 104, 108, 111, 116, 121;
Budapesta – 22, 23, 24, 25, 26, 66, 67, 117;
Bule papale – 15, 32;
Butykay Anton – 23;
C. Banu – 37, 38;
C. Diaconovici – 90;
Caius Brediceanu – 25, 45, 117;
Calixt II (papă) – 15;
Cancelaria papală – 34, 118;
Canossa – 12;
Carpati – 90;
Carol (rege) – 14, 120;
Casa Regala – 101, 102;
Cehia (Cehoslovacia) – 20, 33;
Clement XIV (papă) – 114;
Cluj – 25, 105, 107, 116, 117, 118, 121;
132
Codex (drept canonic) catolic – 22, 28, 29, 37, 43, 46, 47,
52, 72, 73, 74, 75, 82, 96, 102, 103, 116, 119, 120, 121, 126;
Colegiul Angelic – 23;
Comisia literara – 114;
Comunism – 10, 125, 139, 140;
Conciliu – 16, 17, 28;
Constanţa – 16;
Constantin Argetoianu – 43, 44, 79;
Constituţie(a): 9, 18, 37, 40, 42, 45, 46, 47, 51, 52, 56, 58,
59, 62, 63, 64, 68, 75, 79, 80, 84, 93, 94, 98, 99, 103, 105, 108,
109, 110, 120, 122, 123, 124;
Dimitrie C. Penescu – 36, 38, 47, 78;
Ecuador – 20;
Enciclică papală – 28, 30;
Enric IV (rege) – 12;
Erdely Lapok – 25;
Erdely Tudosito – 25;
Eugen IV (papă) – 16;
Europa – 7, 35;
Evul Mediu – 13, 81, 124;
Făgăraş – 23, 51;
Ferdinand I (Regele României) – 4, 8, 24, 36, 38, 40, 41,
42, 49, 56, 57, 58, 59, 70, 98, 99, 100, 101, 102, 110, 114, 115,
117, 118, 120, 124, 138;
Ferrara-Florenţa – 33;
Finlanda – 30;
Fond de studii – 37, 65, 69;
Fond religios - 37, 65, 66, 69, 71;
Francisc I – 17;
Francisc Iosif – 54;
Frankfurt – 16;
Franţa – 16, 17, 18, 20, 33, 40;
Frația ortodoxa romana – 121;
Gaspar Muth – 88;
Gasparri (cardinal) – 22, 38;
Georghe Sofronie – 103, 106;
133
Germania – 9, 16, 19, 20, 30, 40;

Gheorghe Duca – 122, 138;
Gherla – 23, 51, 53, 66;
Gyarfas Elemer – 25, 85, 86, 87, 108, 116, 118, 120, 139;
Grecia – 31;
Grigore I, VII, XVI (papi) – 12, 14, 28;
Grigorie Comsa (ep.) – 123;
Grigorie Gafencu – 122;
Grigorie T. Marcu – 103, 106;
Guvernul Budapesta – 22, 117;
Guvernul Bucureşti (României, Regal) – 7, 8, 10, 26, 36,
37, 38, 42, 43, 44, 45, 47, 49, 55, 56, 57, 58, 59, 63, 68, 77, 78,
79, 80, 83, 85, 88, 89, 90, 91, 92, 98, 99, 100, 105, 106, 107,
109, 110, 111, 114, 115, 116, 117, 120, 121, 123, 125;
Hitler – 20, 30;
Iaşi – 51, 53;
Ierusalim – 31;
Imperiul Austro-ungar – 19, 21, 22, 30, 36, 49, 57, 70, 71,
84, 115, 125, 134;
Imperiul Habsburgic – 35, 61, 71, 97, 113, 125, 134;
Institute si congregaţii misionare catolice – 7, 23, 18, 24,
27, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 49, 50, 60, 62, 63, 64, 65, 69, 70, 71,
72, 73, 74, 82, 83, 87, 113, 119, 120, 121, 126;
Inochentie III (papă) – 15;
Ioan Dumitrescu – 116;
Ioan Lupaş – 8, 39, 103, 106;
Ioan Mateiu – 103, 106;
Iosif II – 18;
Irenikon (rev.) – 34;
Iugoslavia – 20;
Iuliu Hosu – 66, 67, 79, 92, 95, 102;
Iuliu Maniu – 7, 44, 79, 92, 138, 139, 142;
Italia – 9, 14, 17, 20, 30, 38, 55, 57, 59, 60, 69;
Japonia – 30;
Katholikus Elet (rev.) – 23, 24;
Kulturkampf (rev.) – 106;
134
Ladislau cel sfânt – 25;

Lambruschini – 18;
Lateran – 16, 17, 54;
Laurentiu Danea – 118;
Lazar Iacob – 103;
Legea Cultelor – 9, 37, 45, 49, 57, 58, 61, 62, 69, 72, 73, 74,
75, 76, 80, 93, 96, 99, 106, 123, 124;
Legea Învăţământului – 65, 83;
Legea Rurală (Agrară) – 68;
Legea Secularizării – 68;
Leon X, XIII (papi) – 17, 29;
Letonia – 19, 30;
Lituania – 19, 30;
Lugoj – 23, 51, 53;
Majlath Gustav Carol – 25, 115, 118;
Maria Tereza – 25, 114;
Meletie IV Metaxakis (patr.) – 31;
Mihail Kogălniceanu – 68;
Milano – 35;
Ministerul (ministrul) Afacerilor Streine – 25, 43, 45, 54,,
76, 78, 79, 83, 99, 109, 116;
Ministerul (ministrul) Cultelor şi Artelor – 7, 37, 38, 39, 41,
47, 49, 50, 55, 56, 59, 61, 62, 63, 64, 72, 76, 77, 79, 83, 96, 97,
99, 101, 104, 111, 115, 118;
Ministerul Instrucţiunii – 61, 63, 64, 65, 83, 111, 118;
Miron Cristea (patr.) – 38, 102;
Mironescu G. G. – 25, 79;
Mişcarea ecumenică – 5, 31;
Moise Ienciu – 116;
Monay Francisc dr. – 23;
Monitor Oficial – 44, 121;
Moscova – 125;
Moţiune – 39, 103, 106, 107;
Munţii Apuseni – 76;
Musolinii – 31;
Nae Ionescu – 103, 106;
135
Napoleon – 17;
Năsăud – 118;
New York – 23;
Nichifor Crainic – 41, 43;
Nicolae I (ţar) – 18;
Nicolae Bălan (mitrop.) – 9, 40, 67, 79, 80, 81, 82, 83, 84,
85, 92, 93, 103, 104, 107, 123;
Nicolae Iorga – 8, 24, 109, 116, 120;
Nicolae Ivan – 105;
Nicolae Petrescu – 119;
Nicolae Titulescu – 43, 44, 76, 78, 79, 109, 122;
Nunţiu apostolic (papal) – 26, 29, 31, 37, 41, 78, 90, 101;
Occident – 13, 33, 125;
Octavian Goga – 7, 35, 36, 37, 39, 47;
Onisifor Ghibu – 8, 44, 103, 107, 116, 117, 118, 121;
Oradea – 3, 5, 6, 9, 23, 25, 35, 37, 51, 52, 53, 86, 105, 108,
123, 140, 141, 142;
Ovidiu Demetrescu – 116;
Pamfil Şeicaru- 109;
Parchet – 118, 119;
Parlament – 3, 7, 8, 10, 20, 43, 44, 45, 47, 58, 67, 69, 70,
77, 78, 79, 85, 97, 98, 102, 103, 106, 109, 110, 115, 118, 120,
121, 124, 138, 141;
Partid – 21, 22, 26, 57, 84, 85, 88, 89, 92, 93, 96, 102, 106,
118;
Patay Iosif – 133;
Patriarhia Constantinopol – 28, 31, 33;
Patrimoniu – 15, 42, 55, 65, 66, 67, 68, 69, 81, 94, 105, 108,
122, 124;
Patronat catolic – 36, 49, 70, 71, 72, 74, 82, 110, 118;
Petru Groza – 10;
Pius IX, X, XI (papi) – 24, 28, 29, 30, 31, 34, 78, 105, 120;
Pisa – 16;
Polonia – 9, 19, 30;
Portugalia – 20;
Primul Război Mondial – 3, 19, 22, 29, 30, 33, 34, 48;
136
Prusia – 19;
Prut – 90;
Renașterea – 105;
Roben (pr.) – 31;
Roman Ciorogariu (ep.) – 9, 105, 123;
Rusia – 17, 18, 19, 30, 33, 34;
Satu Mare (satmar) – 23, 35, 37, 51, 52, 86;
Senat (senator) – 44, 47, 50, 66, 67, 68, 76, 77, 79, 85, 86,
87, 88, 89, 91, 92, 93, 95, 96, 97, 107, 108, 123;
Serbia – 17, 19;
Seredy Iustinian – 22, 23, 24;
Sfântul scaun (sf. parinte) – 4, 7, 8, 12, 18, 20, 23, 25, 28,
38, 42, 44, 54, 55, 56, 63, 66, 73, 78, 81, 84, 85, 86, 90, 91,
93, 94, 96, 99, 101, 105, 106, 108, 109, 110, 111, 116, 119,
120, 122;
Sfintele Evanghelii – 58, 59;
Sibiu – 9, 40, 67, 90, 92, 121, 123;
Siguranța Statului – 4, 119;
Sinod – 46, 63, 107, 114;
Spania – 20;
Status – 25, 76, 85, 113, 114, 115, 116, 117, 118, 119, 120,
121, 124, 133;
Statul Ungar (Ungaria) – 8, 21, 22, 24, 25, 27, 30, 38, 52,
56, 66, 68, 69, 70, 81, 84, 86, 89, 100, 103, 114, 115, 117,
122, 141;
Statut – 3, 48, 51, 56, 66, 74, 81, 82, 114, 115, 116, 117,
118;
Szabo Szadoc – 23;
Ştefan Bathory – 113;
Ştefan Meteş – 26, 123;
Take Ionescu – 109, 122;
Telegraful Român – 40, 104, 105, 106, 107;
Timişoara – 23, 35, 51;
Traian Bratu – 85, 91, 92, 96;
Transilvania – 3, 4, 21, 23, 25, 35, 56, 77, 97, 107, 113,
116, 117;
137
Trianon – 8, 21, 23, 52, 68, 69, 103, 122;

Tribunal – 72, 114, 117, 118, 132, 139, 141;
Tudor Popescu – 103;
Turcia – 31;
Ucraina – 7, 32;
Uniatia – 7, 32, 33, 34, 83;
Universitate – 3, 5, 105, 107, 116, 121;
Vasile Goldiş – 4, 5, 38, 39, 40, 41, 42, 45, 59, 76, 77, 87,
97, 98, 99, 100, 101, 102, 103, 104, 105, 106, 123, 138;
Vecsey A. – 25;
Vering H. – 11;
Victor Onișor – 116;
Viena – 16, 54;
Vitold Baroni – 116, 118;
Vladimir Zaloziecki – 89;
Worms – 14;
Zenovie Pâclişanu – 37, 38;
138
Nota asupra ediţiei

Un subiect puţin cunoscut în lumea religioasă din Româ-
nia este cel al Concordatului. Sunt multe informaţii din istorie
care ne arată tertipurile papalităţii atunci când vine vorba de
putere şi câştig material. Aceste metode iezuite nu au ocolit
nici ţara noastră. Aşa s-a întâmplat la 1700, când românilor li
s-a promis că, dacă vor trece la uniatism, vor primi ceea ce
trebuia, de drept, să fie al lor. Asemenea în 1927 când, Regele
României, în urma unui şantaj, a dat dispoziţie să fie semnat un
act ce era în detrimentul intereselor ţării.
Concordatul Vaticanului cu România a fost semnat, în
secret, sub influienţa regelui Ferdinand, în anul 1927, de către
Vasile Goldiş, ministru în guvernul liberal al lui I.G. Duca, iar
în parlament a fost ratificat doi ani mai târziu, în 1929, sub gu-
vernarea lui Iuliu Maniu. Biserica Ortodoxă s-a împotrivit, în
parlamentul României, alături de ea fiind mari personalităţi de
cultură care au văzut în acest act diplomatic un gest de trădare
naţională. Iuliu Maniu, fiind fidel intereselor papei, nu a ţinut
seama de opoziţia majorităţii populaţiei ţării şi a ratificat Con-
cordatul în condiţiile în care Statul Român nu avea nimic de
câştigat, ci doar de pierdut.
Lucrarea de faţă dezvăluie felul în care diplomaţia politico-
religioasă a Vaticanului a acţionat în România interbelică prin
structurile politice ale Statului Român, favorizând în toate do-
meniile prozelitismul Bisericii Romei. Pe de o parte şantajul asu-
pra regelui Ferdinand, iar pe de alta partidele şi oamenii politici,
avându-l în centru pe Iuliu Maniu, au favorizat ratificarea unui
act diplomatic menit să susţină interesele Bisericii Apusene în de
trimentul Statului Român şi a Bisericii Ortodoxe Române. Acest
act diplomatic este “Concordatul Vaticanului cu România”.
Prin Concordat, catolicismul în România primea acceptul
şi recunoaşterea Statului Român pentru a deveni stat în stat, fiind
favorizat în detrimentul Bisericii Naţionale şi a celorlalte culte
recunoscute în România. În fiecare oraş se înfiinţa o şcoală234
234. În multe situaţii Biserica Ortodoxă din România întâmpina mari greutăţi
139
catolică pe cheltuiala statului, episcopiile catolice (în special cele

din Ardeal) au devenit implicit proprietare235 peste imobile ale
Statului Român pe care, după căderea comunismului, le-au re-
vendicat în instanţe. Subvenţiile de la Stat au fost mult mai mari
decât ale Bisericii Ortodoxe sau ale altor culte, numărul de epis-
copii şi parohii, a posturilor clericale şi neclericale, a fost exag-
erat de mare comparativ cu numărul de credincioşi şi cu aceleaşi
servicii oferite de stat Bisericii Naţionale. Numirea episcopilor
devenea un drept al papei faţă de care jurau fidelitate fără a tre-
bui să depună vreun jurământ faţă de Statul Român. Ordinele
călugăreşti maghiare erau scoase de sub orice control al statului,
dar erau finanţate şi de Statul Român, în timp ce Biserica Greco-
Catolică este un simplu rit al Bisericii Romano-Catolice. Aces-
tea sunt doar câteva dintre favorurile oferite Vaticanului, de către
Statul Român, în timpul guvernării lui Iuliu Maniu, dar care au
fost pregătite în timp de către diplomaţia papală. Românii erau
conştienţi că aceste favoruri, Vaticanul nu le-a putut avea nici
măcar în unele ţări catolice, motiv pentru care nu doreau să sem-
neze Concordatul. Presiunile politice şi şantajul a răzbit în cele
din urmă...
Acelaşi lucru se petrece şi astăzi, dar cu alţi oameni şi
alte strategii politice.
Pe lângă mărturiile lăsate de către istoricii acelei perioade,
se cunosc foarte multe cazuri când călugării şi clericii catolici
erau protejaţi prin Concordat pentru a putea servi spionajului
maghiar în Ardeal. Astfel a fost cazul a douăzeci de demnitari
catolici care au fost condamnaţi de tribunalul din Cluj-Napoca.
Printre ei erau şi deputatul romano-catolic Gyarfas Elemer, pre-
pozitul papal dr. Iosif Patay, seful ordinului piarist, toţi consil-
ierii dirigenţi ai Statusului Romano-Catolic. Mai multe detalii
despre spionajul clerului catolic, de ambele rituri, din România
din partea administraţiei publice pentru înfiinţarea de şcoli, chiar şi cu fonduri

proprii. Aceasta s-a întâmplat şi în perioada interbelică, dar şi azi, după căderea
comunismului în România.
235. Statul Maghiar a dat Bisericii Greco-Catolice dreptul de folosinţă a
moșiilor, în timp ce, prin Concordat, Statul Român îi da dreptul de proprietate.
140
pot fi găsite în cărţile lui Onisifor Ghibu.

Până la data semnării Concordatului, Biserica Greco-
Catolică a primit o oarecare autonomie faţă de Biserica Romei.
Această autonomie, practic nu exista, fiind doar fictivă, pentru
ca românii ardeleni să creadă în promisiunile care li se ofereau.
În realitate Biserica Unită din Ardeal era subordonată Episcopiei
Romano-Catolice maghiare de Estergom, şi implicit Vaticanului,
având pe lânga fiecare ierarh câte un iezuit maghiar care să-i
controleze activitatea. Prin Concordat Biserica Unită cu Roma
este transformată într-un rit al Bisericii Apusene prin care
Vaticanul devine proprietar al tuturor imobilelor şi domeniilor pe
care aceasta le avea înainte (majoritatea din perioada ocupaţiei
Ardealului de către Austria si Ungaria). După 1989, diplomaţia
Bisericii Apusene insista asupra Frontului de Salvare Naţională236
să reînfiinţeze Biserica Greco-Catolică, deşi, astazi, uniatismul
cu greu reuşeşte să adune membri. Vaticanul avea nevoie de
reînfiinţarea Bisericii Greco-Catolice ca prin ea să obţină mii
de hectare de păduri şi păşuni din Ardeal, biserici, cladiri şi alte
bunuri materiale de care Biserica Romei are nevoie în România
pentru campania prozelită pe care o desfăşoară în ţările ortodoxe.
Pe lângă favorul politico-economic pe care Vaticanul îl obţine
în Ardeal, prin greco-catolicism, cu ajutorul Concordatului, se
aduce un prejudiciu şi în plan religios, uniatismul fiind un in-
strument eficient prin care prozelitismul papal îşi răspândeşte
învăţătura eretică237 printre români. Autorul cărţii a scris despre
câteva dintre aceste aspecte şi pe blogul nostru http://astradrom-
filiala-bihor.blogspot.ro, în ziarul local Crişana238, revista „Buna
vestire” din Beiuş şi „Legea Românească” din Oradea, precum
şi pe alte siteuri şi reviste de natură laică şi religioasă, fiind direct
implicat în acest subiect ca urmare a procesului intentat de Epis-
236. Frontul de Salvare Naţională (FSN) – organ de decizie şi conducere a
Statului Român, înfiinţat imediat după căderea comunismului.
237. Despre ereziile Bisericii Romei, teologul apusean Wladimir Guettee a
adus mai multe detalii în cartea “Papalitatea eretică”. Aceasta a fost tipărită şi în
limba română.
238. Articolele din varianta electronică a ziarului Crişana au fost şterse. Se mai păs-
trează doar cele în varianta scrisă existente la arhiva Bibliotecii Judeţene din Oradea.
141
copia Greco-Catolică de Oradea împotriva Schitului Ortodox de

la Huta, com. Finiş, jud. Bihor.
Prin procesul intentat la Tribunalul din Beiuş, Episcopia
Unită de la Oradea a revendicat239 prin instanţă terenul de sub
lăcaşul de cult ortodox, încercându-se astfel desfiinţarea schitului
ctitorit de părintele Eftimie Mitra. Terenul respectiv cuprindea o
poieniţă cu suprafaţa de un hectar. În această poieniţă era schi-
tul de la Huta cu biserică, corp de chilii, pangar şi alte anexe.
Zona de la Huta a intrat în posesia Episcopiei Greco-Catolice
de Oradea perioada în care Ardealul era sub ocupaţie maghiară.
Comuniştii au confiscat aceste moşii în 1948. După 1989, paro-
hia ortodoxă Finiş a primit acest teren de la Statul Român pentru
construirea unui schit. Schitul fiind deja construit, Parlamentul
României a votat legea 247/2005 prin care Vaticanul beneficia de
restituirea integrală a proprietăţilor confiscate de comunişti (în
cea mai mare parte obţinute în perioada ocupaţiei habsburgice
şi a dualismului austro-ungar). Odată cu această lege au apărut
şi revendicările bisericilor, clădirilor, moşiilor etc., pe care Vati-
canul le avea în Ardeal prin intermediul episcopiilor catolice de
ambele rituri.
Fiind în conflict „juridic” cu Episcopia Greco-Catolică de
Oradea, pentru a se apăra, părintele Eftimie a căutat mai multe
informaţii despre „adversarii” săi: „În 2001, când am mers la
Huta, nu ştiam prea multe despre uniatism. Credeam că e aşa
cum sunt prezentaţi în presă. Am văzut că mereu aveau câte ceva
de revendicat şi de fiecare dată se victimizau. Pretenţiile lor mi
se păreau foarte exagerate, mi se părea absurd să ia biserica de
la un sat întreg pentru motivul că acolo au reuşit să adune vreo
5-10 adepţi. La puţin timp am urmat şi noi. Episcopia Unită de
239. Deşi părintele Eftimie a oferit protopopiatului Unit din Beiuş un alt teren,
în altă locaţie, protopopul greco-catolic a refuzat propunerea şi astfel s-a ajuns
în instanţă. În discuţiile dintre părintele Eftimie şi protopopul greco-catolic, Ioan
Mada, acesta ameninţa spunând: „Vă desfiinţăm ortodocşi sărăntoci, în curând vă
luăm toate bisericile” sau „A trecut vremea ortodoxiei, acum e timpul catolicis-
mului”. Atitudinea protopului unit era susţinută şi de superiorii săi ierarhici care,
în public sau în apariţiile din presă, aveau o aparenţă conciliantă şi pacifistă faţă
de ortodoxie. Vezi si „Bihoreanul”(Oradea) din 2 aug. 2004, p. 11.
142
Oradea a revendicat terenul de sub schit şi astfel am început să

caut în izvoarele istorice să văd de unde au ei atâtea averi în
Ardeal.” Aşa a ajuns părintele Eftimie să afle mai multe despre
trecutul vieţii politice, sociale, religioase şi culturale a românilor
ardeleni, despre Concordat şi alte aspecte care au influenţat
zestrea culturală, patrimonială şi religioasă a mult încercatului
Ardeal. În ce priveşte Concordatul, una dintre concluziile sale
era: „Catolicismul, în România, nu e doar o simplă chestiune de
culte, ci chiar o problemă naţională. Vaticanul e o putere supra
statală cu mască clericalistă care are puterea să corupă miniştri
şi să determine decizii politice într-un stat”. Toate acestea sub
pretextul protecţiei enoriaşilor pe care Biserica Romei îi are în
ţările respective.
Autorul, prin această carte, oferă informaţii pe care, mulţi
dintre istoricii zilelor noastre le ţin sub tăcere, clasa politică le
ascunde, iar mass-media românească se face că n-a auzit de ele.
Cineva are interesul să dea uitării jocurile de culise purtate la
nivel înalt de către politrucii români, printre care şi Iuliu Maniu
pe care propagandiştii catolici ni-l prezintă ca fiind un mare
„erou naţional”.
Cartea de faţă este lucrerea de licenţă a ieromonahului
Eftimie (Mitra Petre-Tony) susţinută în februarie 2011 la Fac-
ultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea pe care a absolvit-o
în vara anului 2010, avându-l coordonator pe vrednicul de po-
menire prof. dr. diacon Pavel Cherescu. Comisia de examinare
a facultăţii a notat lucrarea cu 9,50. Autorul ne-a dat dreptul de
tipărire pentru această ediţie încă din anul 2011, la puţin timp
după finalizarea ei, dar datorită lipsei de fonduri abia acum
vede lumina tiparului. Această ediţie aduce încă câteva lămuriri
referitor la situaţia de astăzi, care este, în cea mai mare parte,
o consecinţă a trecutului, a conjuncturii în care evenimentele
istorice s-au petrecut.
Oradea, 28 mai 2016.
Anca Avram,
preşedinte ASTRADROM
Cuprins
Argument.................................................3
Introducere..............................................7
Preliminarii ........................................... 11
Câteva noţiuni generale despre concordate......11
Concordatele Vaticanului cu alte state......13
Cap. I Concordatul cu România..........21
I.1 Împrejurări interne şi externe ale semnării Con-

cordatului cu România..........................21
I.1.1 Contextul istoric al iniţierii Concordatului cu

România..............................................21
I.1.2. Concordatul cu România în contextul proze-

litismului Vaticanului în ţările din răsăritul Euro-
pei, în perioada interbelică.................27
I.2. Etapele tratatelor diplomatice în vederea pregăti-

rii Concordatului dintre Vatican şi România ....... 35
I.3. Concordatul în raport cu Constituţia României şi

Legea Cultelor.......................................45
I.4. Dezbaterile în Parlamentul României.77
I.5. Justificările lui Vasile Goldiş...........97

I.6. Poziţia Bisericii Ortodoxe Române şi a intelectu-
alităţii româneşti în chestiunea denunţării Concorda-
tului......................................................102
Cap. II Statusul Romano-Catolic Ardelean ...... 113
Concluzii ..............................................122
BIBLIOGRAFIE.................................127
Publicații:.............................................129
Indice alfabetic de nume, locuri și persoane ..... 130
Nota asupra ediţiei..............................138

Concordatul Vaticanului in Romania - Final4

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Concordatul Vaticanului in Romania - Final4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mitra Petre - Tony (Eftimie)

Corectura text: prof. Geta Cristea

© 2016 Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate

Preluarea unor texte sau capitole este liberă, cu menţiu-

al Transilvaniei și de-a se integra în mersul politicii europene a

cată după retragerea sa din politica militantă, Goldiș a încercat

tru a realiza repartizarea corectă a colegilor lor în cămine, a

Oradea, mai 2016

1. Autorul folosește în prezenta lucrare expresii ca: „Biserica Romei”, „Bise-

Pentru a înțelege mai bine condițiile în care s-a ivit ideea

2. Nicolae Iorga, „România si Roma papală”, în Neamul Românesc

Se arată de asemenea faptul că actul diplomatic încheiat

drepturi cu toate cultele existente în România la acea dată, con-

Câteva noţiuni generale despre concordate

5. Ferrel, Ambrose, lector în drept canonic şi divin, Oxford.

între două părţi, care se încheie cu concesii. Deci, “concorda-

9. I. Gotcu, Concordat?, Ed. Albina, Iaşi, 1921, p. 6;

“Concordatul” este, deci, un tratat de pace încheiat între

ce în ce mai multă influenţă politică. Primul care face politică

11. R. Cândea, op. cit., p. 26;

chentie, uiți aşa de uşor că el este un păstor de suflete. Pe

15. R. Cândea, op.cit., p. 29;

ori nu au fost aplicate. Istoria le-a dat uitării, papii putând să

În momentul în care gloria lui Napoleon apune, în 1817,

Concordatele cu Letonia, Polonia şi Lituania. Leto-

În aceeaşi perioadă, Vaticanul a încheiat concordate şi

23. Lazăr Iacob, Natura juridică a patronatului suprem şi drepturile

Cap. I Concordatul cu România

I.1 Împrejurări interne şi externe ale semnării

I.1.1 Contextul istoric al iniţierii Concordatu-

24. În art. 27 al tratatului se menţiona care sunt aceste teritorii.

bunuri intră în posesia Statului Român. În Ardeal, populaţia

26. In Ungaria s-a creat o mişcare având drept scop reintroducerea

Tratatul de la Trianon va fi anulat cât de repede, printre aceste

cial, în acelaşi scop, celebrităţi olandeze, americane, spaniole,

30. Bangha Bela, „Internaţionala catolică”, în Katholikus Elet (Budapesta)

Mariei Tereza, pe fiii regelui Ştefan cel Sfânt, pe urmaşii sfântu-

33. “Magyar Katholikus Almanach” (Oradea), 1927, p. 384 (apărut şi

cu atât mai mult cu cât credincioşii greco-catolici, la acea dată,

36. Legea Românească (Oradea), 1924, nr. 30, p. 7;

multe drepturi şi facilităţi în România decât a avut în Ungaria.

I.1.2. Concordatul cu România în contextul

sector important al activităţilor întreprinse în plan „misionar”.

38. Şerban Turcuş, Sfântul Scaun în relaţiile internaţionale: Între

şi de urmaşii lui Pius al IX-lea: Leon al XIII-lea (1878-1903),

sele naţionale ale ţării în care activează.43

43. Şerban Turcuş, op.cit. p.135-140 (a se vedea capitolele V şi VI);

siei, papa a acţionat şi în 1939 când, în timpul războiului fin-

46. Ioan Floca, Din istoria dreptului românesc. Concordatul – act

campanie de deznaţionalizare a bisericilor din Răsărit şi de

49. Ibidem, p.38;

ale ţarilor ruşi.52 Neavând randamentul dorit, Vaticanul a încer-

la diferite congrese, sau chiar le organiza, prin instituţiile sau

puteau fi atraşi mai uşor.

I.2. Etapele tratatelor diplomatice în vederea

(obligatoriu pentru toţi), se va preda şi învăţa limba vorbită de

58. Nechita Runcan, Premise istorice..., p. 70;

Perioada 1922-1926 (marea guvernare liberală)

ciliant. Astfel, cardinalul Gasparri şi Monseniorul Bongorgini

64. Onisifor Ghibu, op. cit. p. XIII-XIV;

lui dr. Lupaş că e chestie grea, Goldiş a venit la mine. I-am

66. Nechita Runcan, Premise istorice..., p. 78;

catolicismului în politica ţării noastre, așa cum a făcut şi în Bel-

aceste proprietăţi sunt înscrise pe Biserică în cărţile funciare.