Curs Vibratii

MOTIVATIE - OBIECTIVE SI SCOP
De ce trebuie urmărită starea de funcţionare a utilajelor?

Utilizând aparatură performantă şi personal tehnic specializat, se poate diagnostica
sursa defecţiunii apărute, astfel încât repararea să se materializeze numai în înlocuirea
pieselor componente defecte şi nu a tuturor pieselor de uzură. Aceasta este soluţia
prin care se pot face economii importante prin reducerea manoperei şi a cantităţii de
piese de schimb. În plus, putând anticipa reparaţia, se va cunoaşte din timp şi
necesarul de piese de schimb, astfel diminuându-se până la lichidare stocul.
Dacă rezultatele monitorizării unui utilaj vor fi păstrate într-o bază de date, se va
acumula un volum important de informaţii deosebit de util pentru o analiză periodică
a principalelor surse de defecte şi se vor putea lua măsuri de evitare a apariţiei lor
ulterioare.
O astfel de abordare a problemelor, numită şi proactivă, va putea conduce, pe termen
mediu şi lung, la alte economii importante.
Curs_VM_USAMV_Carmen Bujoreanu 1
De ce vibraţia?
Se cons ideră că vibraţia unui utilaj dinamic caracterizează cel mai bine, la nivelul
tehnicii actuale, starea de funcţionare a unui utilaj dinamic. Vibraţiile se datorează în
general efectelor dinamice ale toleranţelor de execuţie ale subansamblelor, a jocurilor
şi a contactului direct între părţile aflate în mişcare ale unui utilaj, cât şi efectelor
forţelor care nu sunt în echilibru în piesele antrenate în mişcări rotative sau
alternante.
În cele mai multe dintre cazuri, vibraţiile sunt nedorite, ele ducând la scurtarea
dramatică a duratei de viaţă a utilajelor şi la apariţia unor opriri accidentale, uneori
catastrofale. De aceea, se consideră că dacă un utilaj nu vibrează, el va funcţiona fără
probleme, timp îndelungat, în timp ce un utilaj lăsat să funcţioneze cu vibraţii
importante are o durată de scurtă de viaţă.
Fiecare componentă a unui utilaj produce o vibraţie cu una sau mai multe frecvenţe
specifice. Cunoscând componentele spectrală ale vibraţiei globale (sau compuse), se
poate determina la care dintre componentele ansamblului în mişcare a apărut
problema.
CONSIDERAŢII GENERALE
Un sistem mecanic se poate găsi în mod obişnuit în repaus sau în mişcare de regim,
stări numite de referinţă.
Vibraţiile sunt mişcări alternative efectuate de sistemul mecanic în raport cu starea de
referinţă, fiind provocate de forţe perturbatoare (numite excitaţii) ale căror mărimi,
direcţii sau puncte de aplicaţie variază în timp.
• Din punct de vedere energetic, vibraţia sistemului este o schimbare periodică a
energiei cinetice în potenţială.
• Studiul mişcărilor vibratorii, în raport cu stările de referinţă, se efectuează în
general cu ajutorul unor parametri geometrici independenţi. Determinarea
acestor parametri înseamnă determinarea răspunsului sistemului mecanic la
excitaţia dată.
• Răspunsul este condiţionat atât de parametrii excitaţiei cât şi de caracteristicile
mecanice ale sistemului.
Mişcarea armonică simplă
Cea mai simplă mişcare vibratorie posibilă este mişcarea pe o singură direcţie a
masei rigide controlate de un resort elastic.
Un asemenea sistem se numeşte sistem masă-resort cu un singur grad de libertate.
Dacă masa respectivă se îndepărtează forţat de poziţia de echilibru, iar apoi este
lăsată liberă, resortul va întoarce masa în poziţia de echilibru, dar până în momentul
echilibrului masa va avea o energie cinetică, care va face resortul să se întindă şi să se
comprime repetat.
În figura următoare apare graficul deplasării masei rigide în funcţie de timp.
Dacă în sistem nu ar exista frecare, oscilaţia ar continua cu aceeaşi amplitudine şi cu

aceeaşi perioadă la infinit. Totuşi, în practică nu există aşa ceva. În orice sistem
mecanic există frecare, lucru care face ca amplitudinea vibraţiei să scadă gradat, iar
energia să se transforme în căldură.
Definiţiile următoare se aplică mişcării armonice simple:
T = Perioada undei
Perioada este timpul necesar parcurgerii unui ciclu. Perioada se măsoară în secunde,
sau milisecunde în funcţie de cât de des se modifică unda.
f = frecvenţa undei = 1/T
Frecvenţa este numărul de cicluri efectuate într-o secundă şi este invers proporţională
cu perioada şi se măsoară în (Hz), denumire dată după cercetătorul german, Heinrich
Hertz.
Schema logică pentru studiul teoretic al vibraţiilor sistemelor mecanice
CLASIFICAREA VIBRAŢIILOR MECANICE
a) După natura sistemului elastic

• vibraţii liniare
• vibraţii neliniare
b) După natura forţelor care acţionează în timpul vibraţiei
Forţele care intervin în timpul vibraţiei sunt în general: forţa elastică Fe, forţa
rezistentă Fr şi forţa perturbatoare (excitatoare) Fp.
În funcţie de valorile acestor forţe, vibraţiile pot fi clasificate:
• După forţa rezistentă Fr (forţa rezistentă este pozitivă dacă acţionează în sensul
mişcării ):
Fr=0 vibraţii neamortizate;
Fr≠0 Fr<0 vibraţii amortizate;
F r > 0 vibraţii autoântreţinute sau autoexcitate.
• După forţa perturbatoare.
Fp=0 vibraţii libere;
Fp≠0 vibraţii forţate ;
F p cunoscut vibraţii deterministe;
F p aleatoare vibraţii aleatoare.
c) După numărul gradelor de libertate.
Numărul de grade de libertate ale unui sistem elastic reprezintă numărul de parametri
scalari independenţi, necesari pentru a determina poziţia elementelor sistemului.
Sistemele elastice pot fi:
• cu număr finit de grade de libertate;
a) Sisteme cu un grad de libertate (1DOF)
b) Sisteme cu 2 grade de libertate (2DOF)
• cu număr infinit de grade de libertate (sistem continuu).

d) După traiectoria pe care se deplasează punctele sistemului oscilant,
vibraţiile pot fi de translaţie sau de rotaţie.
ELEMENTE CARACTERISTICE ALE SISTEMELOR ELASTICE
În figura următoare este prezentat cel mai simplu model de sistem elastic care
cuprinde următoarele elemente caracteristice:
a) Masa m F=m x
b) Elementul elastic k - caracteristica liniară sau neliniară
- elementul elastic liniar
Observaţii:
-Constanta de proporţionalitate k se numeşte constantă elastică sau
elasticitate şi se măsoară în N/m.
-În cazul elementului elastic cu caracteristică neliniară: F= kxn
-Arcul ideal este considerat fără masă şi în consecinţă forţa aplicată la un capăt
este egală şi de sens opus cu cea aplicată la capătul opus.
-Elementele elastice înmagazinează energie potenţială de deformaţie.
-Repartiţia proprietăţilor elastice în sistem poate fi discretă sau continuă, după
cum repartiţia maselor este discretă sau continuă.
c) Amortizorul c poate fi cu:
• amortizare vâscoasă: - liniară;
- neliniară;
• amortizare histeretică (amortizare structurală, datorită frecărilor din îmbinări,
reazeme) şi care depinde numai de amplitudinea mişcării;
Amortizorul vâscos liniar - forţa aplicată este proporţională cu viteza relativă

dintre punctele sale de fixare.
Observaţii:
- Constanta c se numeşte coeficient de amortizare şi caracterizează amortizorul.
-Amortizorul ideal este considerat fără masă. În amortizor are loc disiparea
energiei prin transformarea acesteia în căldură.
- La amortizorul vâscos neliniar: Fr = c ⋅ xn
Cunoscând aceste caracteristici ale sistemului putem determina principala sa
caracteristică vibratorie: pulsaţia proprie ω0, măsurată în s −1 sau în rad/s.
Intre pulsaţia proprie ω0(s −1) si frecvenţa proprie f0 (Hz) există relaţia:
Principalele mărimi care se urmăresc în studiul vibraţiilor sunt:
• pulsaţiile proprii, pentru a cunoaşte dacă există pericol de rezonanţă;
• amplitudinile vibraţiilor (deplasări, viteze, acceleraţii) pentru a stabili dacă
sunt dăunătoare sistemului oscilant sau mediului.
MĂRIMI CARE DESCRIU FORMA DE UNDĂ A VIBRAŢIILOR
Mişcarea oscilatorie armonică este cea mai simplă formă de mişcare periodică fiind
descrisă de funcţia armonică (1) şi reprezentată în Fig. :
(1)
Unde: t = timpul [s] , a = amplitudinea oscilaţiei [m], ω = viteza unghiulară [rad/s],

φ= faza [rad] la originea timpului
f = frecvenţa [s-1 sau Hz]; T = perioada [s]; (Fig. 1).
Fig. 1- Mişcarea oscilatorie armonică
La originea timpului amplitudinea este: acosωt

Timpul asociat maximului de amplitudine dinaintea originii timpului se deduce din
relaţia:
x(t) = a cos(ωt+ φ) = a
Pentru deducerea vitezei şi acceleraţiei vibraţiei se derivează funcţia armonică în
raport cu timpul, stiind ca exista : -sinx = cos(x+π/2); -cosx = cos(x+π)
(Avârf
2
Observăm amplitudinile deplasării ( Xvârf = a), vitezei (Vvârf = aω) şi acceleraţiei = aω ) punctului
material sau corpului care descrie mişcare armonică. Rescriem expresiile pentru mişcarea armonică şi
pentru viteza şi acceleraţia asociate:
Observăm faptul că viteza este defazată faţă de deplasare cu 900 şi acceleraţia este
defazată faţă de viteză cu 900.

Fig.2 - Deplasare, viteză, acceleraţie
MĂSURAREA AMPLITUDINII VIBRAŢIILOR
Următoarele definiţii se aplică la determinarea amplitudinii vibraţiilor mecanice.
Fig. 1
Amplitudinea la vârf (Vf.) reprezintă cursa maximă a undei faţă de zero sau punctul
de echilibru.
Amplitudinea vârf-la-vârf (Vf.-Vf.) reprezintă distanţa de la un vârf negativ la unul

pozitiv. În cazul undei sinusoidale, valoarea vârf-la-vârf, este exact dublul valorii la
vârf, deoarece forma de undă este simetrică. Afirmaţia nu este valabilă pentru toate
formele de undă de vibraţii, deoarece nu toate sunt simetrice faţă de axa OX.
În practică vibraţiile se compun din sinusoide de frecvenţe diferite. Valoarea RMS se

foloseşte la exprimarea amplitudinii vitezei de vibraţie a undei sinusoidale compuse.
Astfel, rădăcina medie pătrată a amplitudinii (RMS) va fi rădăcina pătrată din
media pătratelor amplitudinilor de undă.
Numai în cazul undelor sinusoidale, valoarea eficace RMS este egală cu 0,707 din
valoarea la vârf. Valoarea RMS este proporţională cu aria de sub curbă - în cazul în
care vârfurile de amplitudine negativă sunt rectificate, de exemplu transpuse în zona
pozitivă de grafic, iar aria determinată de curba rezultată mediată la un nivel constant,
nivel care va fi proporţional cu valoarea RMS.
Valoarea RMS a unui semnal de vibraţii este o măsură importantă a

amplitudinii sale şi este numeric egală cu rădăcina pătrată din media pătratelor
amplitudinilor undelor componente. Pentru a putea calcula această valoare, trebuie să
prelucrăm valorile instantanee ale amplitudinilor undelor componente (să le ridicăm
la pătrat şi să le mediem pe o anumită perioadă de timp). Acest interval de timp
trebuie să fie de cel puţin o perioadă pentru a ajunge la valoarea corectă.
Valoarea RMS este importantă fiindcă este o măsură strâns legată de energia
vibraţiei. Valoarea RMS trebuie utilizată în toate calculele pentru exprimarea puterii
sau energiei unei forme de undă.
UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU AMPLITUDINEA VIBRAŢIILOR
În Sistemul Internaţional, deplasarea se măsoară în (m) vârf-la-vârf, viteza în (m/s)

RMS sau (m/s) vârf, iar acceleraţia în (g) RMS sau (g) vârf.
Se obişnuieşte, măsurarea acceleraţiei în g, cu toate că “g” nu este o unitate de

măsură pentru acceleraţie, ci este acceleraţia gravitaţională medie la suprafaţa
pământului, acceleraţie a cărei măsură o resimţim toţi în viaţa cotidiană.
În mod normal, în Sistemul Internaţional, acceleraţia se măsoară în m/sec 2, iar 1g =
9,81 m/sec2.
Accelerometrul este considerat traductorul standard pentru măsurarea vibraţiilor,
pentru că acceleraţia vibraţiei, pe care acesta o măsoară, este uşor de integrat o dată
sau de două ori, în scopul afişării vitezei de vibraţie sau deplasării. Cele mai multe
aparate comerciale disponibile folosite ca integratoare, funcţionează corect la
frecvenţe peste 1 Hz, ceea ce, ca şi limită inferioară, este suficient pentru aproape
toate aplicaţiile referitoare la măsurarea vibraţiilor.
Alte mărimi utilizate in studiul vibraţiilor:
- energia elastică, Wp : este energia acumulată sub formă de energie
potenţială de deformaţie. Pentru un sistem elastic cu un grad de libertate,

liniar, cu rigiditatea k, energia elastică acumulată într-o perioadă este:
T
T x(t) k 2
∫0 2 2 ∫0
Wp = k x(t)dt = x (t)dt
- puterea medie pentru o perioadă, PT : se obţine raportând energia elastică
acumulată într-o perioadă la valoarea perioadei:
1 k T 2
PT = T Wp = 2T ∫0 x (t)dt
FRECVENŢE NATURALE
Pentru orice structură fizică se poate crea un model fizic compus din mai multe
resorturi elastice, mase rigide şi amortizoare. Amortizoarele absorb energia, pe când
resorturile şi masele nu.
În cazul în care unui sistem mecanic de tip resort elastic – masă rigidă i se imprimă o
anumită energie, acesta va vibra la frecvenţa sa naturală, iar nivelul de vibraţii pe
care le va dezvolta acest sistem mecanic va depinde de intensitatea energiei
imprimate sistemului, precum şi de absorbţia sau amortizarea inerentă din sistem.
Pulsaţia proprie (naturală) ω0 şi frecvenţa proprie (naturală) f0 ale unui sistem
neamortizat resort-masă sunt date de relaţiile următoare:
ω= k ω = 2π f ω= 1 k
m 2π m
0 0 0 0
unde k = modulul de elasticitate a resortului; m = masa rigidă
De aici rezultă că frecvenţa naturală a sistemului mecanic va creşte direct

proporţional cu rigiditatea sistemului, şi va scădea invers proporţional cu creşterea
masei rigide. Dacă sistemul mecanic este amortizat, ceea ce se întâmplă de fapt la
toate sistemele mecanice, frecvenţa sa naturală va fi puţin mai mică, şi va depinde de
amortizare.
Multitudinea de sisteme simple de tip masă – resort - amortizor care alcătuiesc un

sistem mecanic complex se numesc „grade de libertate”, iar cantitatea de energie de
vibraţie transferată unei maşini se va distribui între grade de libertate în cantităţi care
depind de frecvenţele lor naturale, de amortizare şi de frecvenţa sursei de energie.
Din acest motiv, vibraţia nu va fi uniform distribuită tuturor componentelor maşinii.
De exemplu, la o maşină acţionată de un motor electric, o sursă majoră de energie de

vibraţie o reprezintă dezechilibrul rezidual al rotorului motorului. Acest lucru va duce
la dezvoltarea unei vibraţii măsurabile pe lagărele motorului. Dar dacă maşina are un
grad de libertate cu o frecvenţă naturală apropiată de turaţia rotorului, nivelul său de
vibraţie poate fi foarte mare, chiar dacă nu este situată foarte aproape de motor.
Este important să ţineţi cont de aceste aspecte la evaluarea vibraţiilor maşinii,
deoarece locaţia cu nivel maxim de vibraţii nu trebuie să fie neapărat şi cea mai
apropiată de sursa de vibraţii. Energia de vibraţii se propagă frecvent pe distanţe mari
de-a lungul conductelor şi poate face ravagii atunci când întâlneşte o structură aflată
la distanţă de sursa de vibraţii, dar care are o frecvenţă naturală apropiată cu cea a
sursei.
REZONANŢA
Rezonanţa reprezintă starea de funcţionare în care o frecvenţă de excitaţie se

apropie de o frecvenţă naturală a structurii maşinii. Frecvenţa naturală (proprie)
este frecvenţa la care va vibra o structură lăsată să vibreze liber, după ce asupra
acesteia se intervine cu o forţă care îi modifică starea de echilibru.
O structură tipică va avea mai multe frecvenţe naturale. Atunci când apare fenomenul
de rezonanţă, nivelul de vibraţie rezultat poate fi foarte mare şi poate provoca rapid şi
iremediabil daune.
Sisteme mecanice de maximă rezonanţă: clopoţelul şi diapazonul.
La o maşină care produce un spectru larg de vibraţie, rezonanţa apare în spectru ca un

vârf cu frecvenţă constantă, chiar dacă viteza maşinii este variabilă. Vârful poate fi
ascuţit sau extins, în funcţie de coeficientul de amortizare efectiv pe care îl are
structura la frecvenţa în cauză.
Nici o maşină nu trebuie să funcţioneze la frecvenţa de rezonanţă!
Pentru a determina dacă o maşina funcţionează în condiţii severe de rezonanţă, se pot

efectua teste, după cum urmează:
Testul de impact – Picioarele maşinii sunt lovite, pe rând, cu o masă grea de lemn,
de exemplu, timp în care se măsoară vibraţiile. Când maşina ajunge să funcţioneze la
o frecvenţă apropiată de frecvenţa sa naturală, atunci aceasta va începe să vibreze
foarte tare. Nivelul de zgomot şi de vibraţii va scădea numai după ce se depăşeşte
frecvenţa de rezonanţă. Dacă însă este lăsată să funcţioneze prea mult timp în condiţii
de rezonanţă, maşina se va avaria.
Testul de funcţionare în regim tranzitoriu „Coast Up” şi „Coast Down” – Maşina

se porneşte şi se opreşte repetat, iar între timp se colectează vibraţiile şi se măsoară
turaţia cu un tahometru. Forma de undă în timp va prezenta amplitudinea maximă
atunci când frecvenţa de lucru a maşinii va coincide cu una dintre frecvenţele naturale
ale componentelor structurii.
Testul de viteză variabilă - La o maşină de turaţie variabilă se va modifica viteza

treptat şi se vor colecta vibraţiile cu un vibrometru şi turaţiile de lucru cu un
tahometru. Datele vor fi interpretate ca la testul anterior.
Figura de mai jos prezintă o curbă de răspuns idealizată a unei rezonanţe mecanice.
Comportarea unui sistem rezonant atunci când este supus acţiunii unei forţe externe
este interesant şi oarecum contra intuitiv. Aceasta depinde foarte mult de frecvenţa
forţei de excitaţie.
- În cazul în care frecvenţa de lucru este mai mică decât frecvenţa naturală - cu alte
cuvinte în partea stângă a vârfului - atunci sistemul se comportă ca un resort
elastic, iar deplasarea sa este direct proporţională cu forţa de excitaţie. Resortul şi
masa ataşată lui formează sistemul rezonant care determină răspunsul în termeni
de vibraţii al acestuia. În domeniul elastic, sistemul se comportă aşa cum intuim,
răspunzând cu o deplasare mai mare unei forţe de excitaţie mai mari, forţa şi
deplasarea sistemului nefiind defazate.
- În apropierea frecvenţei naturale, situaţia este diferită. Aici, masa reprezintă
elementul de control, iar sistemul va arata ca o masă supusă unei forţe de intrare.
Acest lucru înseamnă că acceleraţia ei este direct proporţională cu forţa aplicată,
iar deplasarea este relativ constantă la modificări de frecvenţă. Deplasarea este
defazată faţă de forţă în acest domeniu.
- La rezonanţă sistemul arată complet diferit la aplicarea unei forţe de excitaţie.
Aici, masa şi resortul elastic se contracarează reciproc în mod eficient, în sistem
înregistrându-se numai amortizarea sau frecarea. În cazul în care sistemul este
uşor amortizat, acesta se comportă ca şi când ar fi împins prin aer. Când împingem
un sistem, acesta se îndepărtează de noi. În consecinţă, unui sistem aflat în
rezonanţă nu i se poate aplica o forţă de excitaţie prea mare deoarece va dezvolta
vibraţii de amplitudini foarte mari. Amortizarea este aceea care controlează
mişcarea unui sistem rezonant la frecvenţa sale naturală.
Exemple de rezonanţă la utilajele dinamice sunt aşa-numitele frecvenţe critice ale

arborilor aflaţi în mişcare de rotaţie.
Defazajul dintre vibraţia sursei de excitaţie şi răspunsul structurii este întotdeauna de
90º la frecvenţa naturală a sistemului în discuţie.
ANALIZA DE FRECVENŢĂ
Pentru a obţine informaţiile care pot descrie cât mai fidel un semnal de vibraţii se
recurge la efectuarea analizei de frecvenţă, aşa-zisa analiză spectrală de frecvenţă pe
semnalul de vibraţii respectiv. Forma de undă este graficul amplitudine funcţie de
timp, iar spectrul este graficul amplitudine funcţie de frecvenţă.
Analiza spectrală este echivalentă cu transformarea informaţiilor din termeni
amplitudine-timp în termeni amplitudine-frecvenţă.
Între timp şi frecvenţă există următoarea relaţie, adică timpul este invers proporţional
cu frecvenţa.
Orarul unui tren de metrou, de exemplu, poate clarifica termenii de timp şi de

frecvenţă:
Reprezentarea frecvenţei în acest caz este mult mai scurtă decât reprezentarea
timpului. Aceasta este o „reducere de date”.
De reţinut este faptul că informaţia este aceeaşi în ambele reprezentări, numai că în

domeniul frecvenţă, informaţia este mult mai compactă. O planificare foarte lungă în
domeniul timp se poate comprima la numai două rânduri în domeniul frecvenţă.
Este o regulă generală de transpunere comprimată a evenimentelor periodice care au

loc într-un interval lung de timp, în locaţii specifice în domeniul de frecvenţă.
DE CE SE EFECTUEAZĂ ANALIZA SPECTRALĂ?
În figura de mai jos se observă cum sunt componentele individuale de frecvenţă

separate şi distincte în spectrul de frecvenţă, având un nivel uşor de identificat. Ar fi
dificil pentru a extrage aceste informaţii din forma de undă reprezentată în domeniul
timp.
În figura alăturată, se vede că evenimentele care se suprapun şi se pot confunda în

domeniul timp sunt clare şi separate în componente individuale în domeniul de
frecvenţă.
Forma de undă conţine multe informaţii, altfel inaccesibile cu ochiul liber. Unele
informaţii se regăsesc în componentele de nivel foarte redus a căror mărime poate fi
mai mică decât lăţimea liniei graficului formei de undă. Totuşi, astfel de componente
de nivel foarte scăzut pot fi importante în cazul în care indică o problemă în curs de
evoluţie, cum ar fi un defect de rulment.
Esenţa mentenanţei predictive constă în detectarea timpurie a defectelor incipiente,
astfel încât trebuie să fim receptivi la valori foarte mici ale semnalelor de vibraţii, aşa
cum vom vedea în continuare.
În figura următoare, o componentă de nivel foarte scăzut reprezintă un defect minor
de rulment, în curs de dezvoltare, care ar fi trecut neobservat în domeniul timp sau ca
nivel total de vibraţii.
Pe de altă parte, există situaţii în care forma de undă în timp oferă mai multe
informaţii analistului decât spectrul de vibraţii.
CUM SE EFECTUEAZĂ ANALIZA DE FRECVENŢĂ?
Înainte de a parcurge metoda de analiză a spectrului de frecvenţe, ne vom familiariza

cu diferite tipuri de semnale pe care le vom întâlni în continuare.
Din punct de vedere teoretic şi practic, semnalele din domeniul timp se pot clasifica
în mai multe categorii. Aceste tipuri diferite de semnal produc diferite tipuri de
spectre, şi pentru a evita erorile în efectuarea analizei de frecvenţă, este instructiv să
le cunoaştem caracteristicile.
SEMNALE STAŢIONARE
În general, semnalele se pot împărţi în semnale staţionare şi nestaţionare. Semnalele

staţionare au parametrii caracteristici constanţi în timp. Dacă privim un semnal
staţionar pentru câteva momente acum şi apoi, după o oră îl privim din nou, vom
observa că arată, în esenţă, la fel, adică nivelul său global ar fi aproximativ aceeaşi;
de exemplu distribuţia în amplitudine şi deviaţia standard ar fi aproximativ la fel.
Maşinile rotative produc, în general, semnale staţionare de vibraţii.
Semnalele staţionare se pot împărţi în semnale deterministe şi semnale
nedeterministe sau aleatorii. Semnale aleatorii sunt imprevizibile ca frecvenţă şi
nivel de amplitudine, dar au totuşi parametrii relativ uniformi în timp. Exemple de
semnale aleatorii sunt ploaia care cade pe un acoperiş, zgomotele turbo-motoarelor,
cavitaţia şi turbulenţele pompelor.
Semnale deterministe şi nedeterministe (aleatorii)
Semnale deterministe sunt o categorie specială de semnale staţionare cu frecvenţă şi

amplitudine relativ constante pe o perioadă lungă de timp. Acestea pot fi exprimate
printr-o relaţie analitică (formulă) exactă, ce conduce la determinarea precisă a valorii
lor în orice moment. Asemenea semnale „nu spun nimic nou”, fiind absolut
previzibile.
Semnalele deterministe sunt generate de maşinile rotative, de instrumentele muzicale

şi de generatoarele de tensiuni sinusoidale. Ele se pot împărţi în continuare în
semnale periodice şi cvasi-periodice. Semnalele periodice au forme de undă cu model
repetitiv la intervale egale de timp, în timp ce semnalele cvasi-periodice au forme de
undă a căror rată de repetiţie variază în timp, dar, la prima vedere par a fi periodice.
Uneori, maşinile rotative produc semnale cvasi-periodice, în special echipamentele
antrenate cu curele de transmisie.
Semnalele deterministe sunt, probabil, cele mai importante în analiza vibraţiilor şi

spectrele lor arată după cum urmează:
De obicei, utilajele produc o combinaţie de astfel de semnale.
Majoritatea semnalelor Semnale periodice produc întotdeauna spectre de

frecvenţă cu componente discrete, care sunt serii
cvasi-periodice sunt de fapt armonice. Termenul „armonică” provine din
combinaţii ale câtorva serii muzică, unde armonicile sunt multiplii frecvenţei
armonice.
fundamentale.
Semnalele nedeterministe sau aleatorii sunt cele a căror evoluţie în timp nu poate fi
anticipată cu certitudine, ca de exemplu: semnalul vocal, video, seismic etc. Cu cât
aceste semnale sunt mai imprevizibile, cu atât mai mare este cantitatea de energie pe
care o poartă. De exemplu, semnalul recepţionat pe durata de transmisie a ştirilor la
un post de radio este ascultat cu interes, datorită caracterului său de noutate.
Dacă ascultătorul ar şti în fiecare moment ce urmează să spună crainicul în
continuare, atunci semnalul nu ar mai purta informaţie nouă pentru ascultător. În
cazul semnalelor nedeterministe, pentru ca informaţia să poată fi receptată, trebuie ca
cel care o transmite şi cel care o recepţionează să folosească acelaşi limbaj (cod,
alfabet etc.).
Semnalul nedeterminist are caracteristici specifice, şi anume media, dispersia, media

globală, dispersia globală, histograma, densitatea spectrală de putere etc. Semnalul
poate avea un anumit grad de predictibilitate a evoluţiei sale în timp.
În funcţie de anumite caracteristici ale sale, semnalul nedeterminist poate fi:
• Staţionar – media şi dispersia nu depind de timp, ci sunt constante

• Ergodic – media pe porţiuni nu diferă de media globală
• Zgomot alb – are o densitate spectrală de putere constantă în toată
banda de frecvenţă.
Semnale nestaţionare
Semnalele nestaţionare sunt împărţite în semnale continue şi tranzitorii. Exemple de

semnale nestaţionare continue sunt vibraţiile produse de ciocanul rotopercutor şi de
sunetul focurilor de artificii.
Semnalele tranzitorii sunt definite ca semnale care încep şi se încheie la nivelul zero
şi durează o perioadă finită de timp. Acestea pot fi foarte scurte sau destul de lungi.
Ca exemple de semnale tranzitorii putem enumera loviturile de ciocan sau zgomotele
produse de aeronave pe canalele de zbor.
Exemple de forme de undă şi de spectrele aferente acestora
În continuare sunt prezentate forme de undă şi spectre care ilustrează unele

caracteristici importante ale analizei de frecvenţă. Deşi acestea sunt idealizate, în
sensul că provin de la un generator de funcţie electronică şi analizate cu un analizor
FFT, ele totuşi prezintă anumite atribute frecvent observate la spectrele utilajelor
dinamice.
O undă sinusoidală conţine numai o singură frecvenţă, iar spectrul său este un singur
punct. Teoretic, o undă sinusoidală este infinită în timp şi nu se schimbă niciodată.
Aparatul matematic ce converteşte forma de undă din domeniul timp în domeniul
frecvenţă este transformata Fourier, care comprimă toate informaţiile aferente undei
sinusoidale într-un domeniu infinit de timp, într-un singur punct. Faptul că vârful din
spectrul de mai sus are o lăţime finită este un atribut al analizei FFT, despre care vom
discuta mai târziu.
O maşină cu rotorul dezechilibrat prezintă o forţă de excitaţie care este o undă

sinusoidală la 1×RPM. În cazul în care răspunsul maşinii este perfect liniar, vibraţiile
rezultate se vor concretiza într-o undă sinusoidală pură, ca cea prezentată mai sus. La
multe maşini echilibrate precar, forma de undă în timp seamănă cu o undă
sinusoidală, iar în spectrul de frecvenţă apare un vârf de mare amplitudine în
fundamentală (1×RPM).
Scale logaritmice de frecvenţă
Până în prezent, singurul tip de analiză de frecvenţă despre care am discutat a fost pe
scale de frecvenţă liniare, de exemplu, axa frecvenţei este stabilită într-un mod liniar.
Aceasta este potrivită pentru analiza de frecvenţă cu o rezoluţie de frecvenţă
constantă pe tot domeniul de frecvenţă, cunoscută şi sub denumirea de analiza de
bandă îngustă. Analizoarele FFT efectuează acest tip de analiză.
Există multe situaţii în care se doreşte efectuarea analizei de frecvenţă, dar analiza în
bandă îngustă nu prezintă datele în cea mai accesibilă formă.
Un exemplu în acest sens ar fi analiza undelor acustice în cazul în care se studiază

valoarea de suportabilitate a zgomotului la un observator uman. Mecanismul auzului
uman este receptiv constând mai degrabă într-un domeniu limitat de două frecvenţe
alăturate (octavă), decât într-o frecvenţă reală.
De exemplu, dacă un sunet cu frecvenţa de 100 Hz creşte la 200 Hz, putem spune că
a crescut cu o octavă, iar dacă un sunet de 1000 Hz creşte la 2000 Hz, spunem, de
asemenea, că s-a modificat cu o octavă, deoarece frecvenţele iniţială şi finală au
acelaşi ordin de mărime. Astfel, octava se poate defini ca fiind raportul a două
frecvenţe aflate la distanţă de o treaptă, chiar dacă octava în sine este de fapt o
măsură subiectivă care arată o schimbare de frecvenţă a sunetului de o treaptă.
Pe scurt, acest fenomen poate fi rezumat spunând că percepţia urechii umane este
mai degrabă proporţională cu logaritmul frecvenţei, decât cu frecvenţa în sine. Prin
urmare, este logic ca frecvenţa spectrului acustic să se exprime pe o scală logaritmică
de frecvenţă.
Octava este un interval de frecvenţă perceptibil de

către urechea umană, astfel încât că aşa-numita
analiză în bandă de octave a fost definită ca standard
pentru analiza acustică. Figura de mai jos prezintă
un spectru tipic de bandă de octave la care
Axa verticală a unui spectru în se aplică standardul ISO pentru frecvenţele

centrale bandă de octave este, este de din benzile de octave. Fiecare bandă de
octave are o lăţime egală cu aproximativ 70% din frecvenţa ei
obicei scalată în dB.
centrală. Acest tip de spectru este denumit bandă de
procent constant, deoarece fiecare bandă de
frecvenţă are o lăţime care reprezintă un procent
constant din frecvenţa sa centrală. Cu alte cuvinte,
analiza de bandă devine mai amplă în funcţie de
frecvenţele centrelor benzilor considerate.
Se poate argumenta că rezoluţia frecvenţei la analiza în bandă de octave este prea

scăzută pentru a fi utilă, mai ales atunci când este vorba despre analiza spectrului de
vibraţii al unui utilaj, dar se poate defini o analiză în benzi de procent constant de
frecvenţă, pentru benzi mai înguste.
Un exemplu comun în acest sens este spectrul de o treime de octavă, ale cărei lăţimi
de bandă filtrate reprezintă aproximativ 27% din frecvenţele lor centrale. Trei benzi
de o treime de octavă alcătuiesc un interval complet (o octavă), astfel încât rezoluţia
unui astfel de spectru este de trei ori mai bună decât cea a spectrului de frecvenţe în
benzi de octave. Spectrele de o treime de octavă sunt frecvent utilizate în
măsurătorile acustice.
Un avantaj major al analizei în bandă de procent constant constă în faptul că pe un
grafic unic se poate afişa un domeniu foarte mare de frecvenţă, iar rezoluţia la
frecvenţe mai mici poate rămâne în continuare destul de mică. Desigur, rezoluţia la
cele mai înalte frecvenţe are de suferit, dar acest lucru nu este o problemă pentru
anumite aplicaţii, cum ar fi detectarea defectelor maşinilor.
Când vom vorbi despre diagnosticarea defectelor utilajelor, vom vedea că spectrele de
bandă îngustă sunt foarte utile în rezolvarea armonicilor de înaltă frecvenţă şi benzilor
laterale, dar pentru detectarea defectelor maşinilor, nu este nevoie de o astfel de
rezoluţie înaltă. Cele mai multe spectre ale vitezei de vibraţie ale maşinilor vor
înregistra diferenţe considerabile de amplitudine la frecvenţe înalte, pe când un
spectru în bandă cu procent constant (CPB) pentru aceleaşi date va fi de obicei mult
mai uniform ca amplitudine, într-un domeniu larg de frecvenţe.
Aceasta înseamnă că un spectru CPB profită mai bine de domeniul dinamic al
instrumentelor de măsură. Spectrele de o treime de octavă sunt suficient de înguste la
frecvenţe joase pentru a afişa primele câteva armonici ale turaţiei de lucru, şi pot fi
folosite eficient pentru detectarea defectelor la afişarea trendului.
Traductoare de vibraţie
Un traductor primar de vibraţii este degetul omului!
Traductorul de vibraţii este un dispozitiv care transformă impulsul mecanic într-un

semnal electric sau analogic. Un traductor bun nu ar trebui să adauge semnalului
măsurat componente parazite şi ar trebui să producă semnale uniforme pe întreg
domeniul de frecvenţe de interes.
Exista diferite tipuri de traductoare sensibile la diferiţi parametri ai sursei de vibraţii,

aşa cum se arată în tabelul de mai jos:
Denumire Sensibile la
Traductoare de proximitate non-contact Deplasare
Traductoare de viteză Viteză
Accelerometre Acceleraţie
În continuare vom examina caracteristicile acestor traductoare.
Traductoare de deplasare
Traductorul de proximitate, denumit şi traductor de deplasare, este o unitate montată

permanent care necesită un convertor de semnal pentru a genera o tensiune de ieşire
proporţională cu distanţa dintre acesta şi arbore.
Acesta funcţionează pe principiul magnetic, şi este sensibil la anomaliile magnetice ale

arborelui - trebuie să aveţi grijă ca arborele să nu fie magnetizat, pentru a vă asigura
că semnalul de ieşire nu este contaminat.
Este important să reţinem că traductorul măsoară deplasarea relativă dintre lagăr şi

fus, şi nu măsoară nivelul total de de vibraţii al arborelui sau carcasei.
Traductorul de deplasare este foarte frecvent instalat pe maşini mari, cu lagăre de

alunecare, pentru a detecta defecţiunile de lagăr şi a preveni avariile catastrofale.
Un tip foarte comun de traductor de proximitate este cel produs de Bentley Nevada.
Aceste traductoare sunt utilizate frecvent în perechi, montate defazat cu 90° şi
conectate la un osciloscop pentru a afişa orbita sau traiectoria fusului în lagăr.
Răspunsul în frecvenţă al traductorului de deplasare se extinde de la 0 Hz la

aproximativ 1000 Hz.
Traductoare de viteză
Unele traductoare de viteză presupun o bobină care se deplasează în afara unui

magnet staţionar. Principiul de funcţionare este acelaşi.
Mai există şi un alt tip de traductor de viteză care este alcătuit dintr-un accelerometru
cu un integrator electronic încorporat şi este, din multe puncte de vedere, superior
traductorului clasic seismic de viteză.
Traductor de viteză inductiv
Traductorul de viteză a fost unul dintre primele traductoare de vibraţie construite.

Acesta constă într-o bobină şi un magnet astfel dispus încât, chiar dacă îşi schimbă
poziţia, acesta tinde să rămână staţionar datorită inerţiei sale. Mişcarea relativă dintre
magnet şi bobină induce un curent proporţional cu viteza de mişcare. Astfel,
traductorul produce un semnal direct proporţional cu viteza de vibraţie. Traductorul
este auto-generator şi nu are nevoie de o electronică sofisticată care să-i condiţioneze
funcţionarea, iar impedanţa semnalului său de ieşire este relativ scăzută, ceea ce îl
face aproape insensibil la zgomotul de fond.
În ciuda tuturor acestor avantaje, traductorul de viteză are şi multe dezavantaje care
îl fac necompetitiv cu echipamentele noi, deşi în foarte multe industrii există încă în uz
mii de asemenea traductoare. Traductorul de viteză este relativ greu şi complicat şi
costisitor şi are un răspuns în frecvenţă slab, de la aproximativ 10 Hz până la 1000
Hz. Resortul şi magnetul alcătuiesc un sistem rezonant de joasă frecvenţă, cu o
frecvenţă naturală de aproximativ 10 Hz. Această rezonanţă trebuie amortizată pentru
a evita un vârf de mare amplitudine la frecvenţa de răspuns. Problema este că
amortizarea oricărui sistem este dependentă de temperatură, iar acest aspect
influenţează răspunsul în frecvenţă şi faza.
Traductoare de acceleraţie
Accelerometrul piezoelectric
Accelerometrul de tip compresiv ilustrat mai sus, a fost prima aplicaţie de acest tip
introdusă în practică. Există mai multe tipuri de accelerometre, iar unul dintre acestea
constă într-o soluţie constructivă, care este în general preferată şi la care elementul
activ descompune forţele.
Accelerometrul piezoelectric poate fi considerat traductorul standard pentru

măsurarea vibraţiilor maşinilor. Acest tip de accelerometru este întâlnit în practică în
configuraţii diferite, dar vom folosi modelul clasic pentru a explica principiul de
funcţionare.
Masa seismică este fixată pe bază printr-un bolţ axial care coboară într-un arc circular.
Elementul piezoelectric este comprimat între masa seismică şi bază. Atunci când un
cristal piezoelectric este supus unei anumite forţe, se generează o diferenţă de
potenţial între suprafeţele sale. Există multe tipuri de astfel de materiale, dar cuarţul
este cel mai frecvent utilizat. Există, de asemenea, materiale ceramice piezoelectrice
care funcţionează bine, şi, în unele cazuri, suportă temperaturi mai mari decât
cristalele de cuarţ. În cazul în care temperatura cristalului creşte până când atinge
punctul Curie sau temperatura Curie, atunci acesta îşi va pierde proprietatea
piezoelectrică. Când se întâmplă acest lucru, traductorul se defectează iremediabil.
Atunci când accelerometrul se deplasează sus-jos, elementul activ dezvoltă forţa

necesară pentru a muta masa seismică. Conform legii a doua a lui Newton, această
forţă este proporţională cu acceleraţia. Forţa care acţionează asupra cristalului
produce semnalul de ieşire, care este, prin urmare, proporţional cu acceleraţia
traductorului.
Accelerometrele au un domeniu dinamic foarte larg. Nivele cele mai mici de

acceleraţie pe care accelerometrele piezoelectrice le pot detecta sunt determinate
doar de zgomotul electric produs de echipamentele electronice, şi cele mai înalte
nivele sunt limitate doar de distrugerea elementului piezoelectric în sine. Acest
domeniu de acceleraţie se poate întinde pe un domeniu de amplitudine de aproximativ
160 dB! Nici un alt tip de traductor nu poate ajunge la această performanţă.
Accelerometrul piezoelectric este foarte stabil pe perioade lungi de timp, şi va rămâne

calibrat dacă este folosit corespunzător. Cele două moduri în care pot fi deteriorate
accelerometrele sunt expunerea la căldură excesivă şi la cădere pe o suprafaţă dură.
Dacă a căzut de la o înălţime mică pe o podea de beton sau pe o suprafaţă metalică,
accelerometrul ar trebui recalibrat pentru a vă asigura că nu s-a spart cristalul. O
fisură oricât de mică va determina scăderea sensibilităţii şi va afecta răspunsul în
frecvenţă al accelerometrului.
Este bine a calibra accelerometrele o dată pe an în cazul în care funcţionează

împreună cu colectoarele de date portabile.
Domeniul de frecvenţă al accelerometrului este foarte larg şi se întinde de la frecvenţe

foarte scăzute până la câteva zeci de kHz. Răspunsul de înaltă frecvenţă este limitat
de rezonanţa masei seismice şi de elasticitatea elementului piezoelectric. Această
rezonanţă produce un vârf de mare amplitudine la frecvenţa naturală a traductorului,
iar acest lucru este, de obicei, undeva aproape de 30 kHz pentru accelerometrele
uzuale. O regulă de bază spune că un accelerometru este utilizabil până la
aproximativ 1/3 din frecvenţa sa naturală.
Când se utilizează unMajoritatea accelerometrelor folosite astăzi în industrie sunt

accelerometru ICP, trebuiede tip ICP, adică au în alcătuire un circuit integrat intern de
să vă asiguraţi că nu aveţi preamplificare. Acest preamplificator este alimentat de
de măsurat un nivel desemnalul în sine, astfel încât nu este nevoie de conexiuni
acceleraţie pentru caresuplimentare. Accelerometrul trebuie să aibă această
tensiunea de ieşire vatensiune de curent continuu disponibilă.
depăşi câţiva volţi. Majoritatea accelerometrelor ICP au o frecvenţă redusă, în
Altfel, preamplificatoruljur de 1 Hz. Există însă unele care sunt special concepute
intern va fi suprasolicitat şi pentru a merge la 0,1 Hz, dacă trebuie achiziţionate date de
date măsurate la ieşire vor foarte joasă frecvenţă.
fi denaturate!
Când accelerometrul ICP este conectat la sursa de alimentare, are nevoie de câteva
secunde pentru ca amplificatorul să se stabilizeze, iar în acest timp, datele colectare
vor fi afectate de o tensiune uşor variabilă. Din acest motiv, colectoarele de date care
lucrează cu accelerometre iau în calcul un timp de aşteptare până când unitatea
devine stabilă şi poate începe colectarea datelor. În cazul în care timpul de întârziere
este prea scurt, peste forma de undă în timp se va suprapune o rampa de tensiune
exponenţială şi spectrul de frecvenţă va afişa o caracteristică de foarte joasă
frecvenţă, care presupune o creştere exponenţială de amplitudine, uneori denumită
”pârtie de schi”. Acest lucru ar trebui evitat, deoarece domeniul dinamic de măsurare
va fi compromis.
Frecvenţa de rezonanţă a unui accelerometru este puternic dependentă de montaj. Cel

mai bun tip constructiv întrebuinţat până acum este cel cu ştift filetat, orice altă
soluţie constructivă reducând domeniul de frecvenţă efectiv al traductorului.
La montarea unui accelerometru, este important să se ţină seama ca distanţa de la
sursa de vibraţii la accelerometru să fie cât mai scurtă posibil, mai ales dacă se
măsoară vibraţiile rulmenţilor.
Analizorul FFT
Mulţi cred că analizorul FFT este o cutie magică în care intră un semnal şi iese un
spectru. De obicei presupunem că spectrul de frecvenţe ne arată adevărul – cutia
magică nu poate minţi. Această ipoteză este valabilă în multe cazuri, dar putem fi
induşi în eroare, pentru că sunt mai multe capcane în procesul de analiză a semnalului
digital.
Analiza spectrală
Analiza spectrală, care este definită ca fiind transformarea unui semnal de la un tip de
reprezentare în domeniul timp într-o reprezentare în domeniul frecvenţă, îşi are
rădăcinile în secolul al 19-lea, atunci când mai mulţi matematicieni s-au implicat în
crearea modelului matematic, pornind de la o bază teoretică. Dar a fost nevoie de un
om practic, de un inginer experimentat cu cunoştinţe matematice solide, pentru a
dezvolta raţionamentul pe care se bazează aproape toate tehnicile moderne de analiză
spectrală. Acesta a fost inginerul francez Jean Baptiste Fourier, care a lucrat pentru
Napoleon în timpul invaziei acestuia în Egipt pentru soluţionarea problemei
supraîncălzirii tunurilor, când a dezvoltat faimoasa serie Fourier pentru conducţia
termică. Fourier a generalizat ulterior seria Fourier în transformata Fourier integrală.
Nevoia analizei semnalelor digitale a condus mai târziu, în mod natural la aşa-
numitele Transformata Fourier Discretă(DFT) şi la Transformata Fourier Rapidă (FFT).
Conversia semnalului analogic în semnal digital
Primul pas în efectuarea unei analize FFT este procesul real de prelevare a
eşantioanelor, care este ilustrat în continuare:
Conversia Analog - Digitală
Eşantionarea este un proces analogic, nu digital, care se realizează cu ajutorul unui

circuit de „eşantionare şi memorare date”. Semnalul de ieşire din acest circuit este o
succesiune de nivele de tensiune transmise unui convertor analog-digital (ADC).
Acestea sunt convertite în informaţii digitale, reprezentând fiecare nivel din
eşantionare. Precizia nivelelor eşantionate depinde în mare parte de numărul de biţi
din informaţia digitală. Cu cât este mai mare numărul de biţi, cu atât este mai mic
nivelul de zgomot şi cu atât mai mare va fi domeniul dinamic. Cele mai multe
analizoare FFT utilizează informaţii de 12 biţi ceea ce determină un domeniu dinamic
de aproximativ 70 dB (3,100:1). Informaţiile de 14 biţi pot atinge un domeniu dinamic
de 80 dB (10.000:1).
Se poate observa aici că rata de eşantionare determină frecvenţa maximă a

semnalului care poate fi codificat. Eşantionul prelevat nu poartă informaţii despre
semnalul intermediar, existent între perioadele de eşantionare.
Claude Shannon, matematician renumit, dezvoltator al aşa-numitei teorii a

informaţiei, a stabilit că, pentru a codifica toate informaţiile dintr-un semnal
eşantionat, frecvenţa de eşantionare trebuie să fie cel puţin dublul frecvenţei
maxime curente a semnalului respectiv. Această regulă este numită uneori
criteriul Nyquist.
Aliasing
Este important faptul că nu există nicio informaţie în eşantion la frecvenţa de
eşantionare, care să permite evitarea unei anumite probleme denumită aliasing.
Aliasing
Aici, semnalul real este reprezentat în negru şi eşantionul este reprezentat în vernil.
Liniile verticale reprezintă frecvenţa de eşantionare. Reţineţi că, în cazul în care
frecvenţa semnalului iniţial este acelaşi cu frecvenţa de eşantionare, fiecare eşantion
va avea aceeaşi mărime, iar circuitul de eşantionare va prelua un semnal de tensiune
constantă continuă – care nu are, în mod evident, nicio legătură cu frecvenţa
semnalului de intrare.
Acum, observaţi ce se întâmplă în cazul în care semnalul real are frecvenţa mai mare
decât frecvenţa de eşantionare. Semnalul de ieşire din circuitul de eşantionare va
arăta ca o frecvenţă foarte scăzută, ceea ce nu este o reprezentare corectă a
semnalului real. Acest fenomen se numeşte aliasing şi poate conduce la erori grave,
cu excepţia cazului în care este evitat. Cel mai bun mod de a evita aliasing-ul constă
în trecerea semnalului de intrare analogic printr-un filtru trece-jos, a cărui frecvenţă
de filtrare este mai mică decât jumătate din frecvenţa de eşantionare. La cele mai
moderne analizoare FFT, frecvenţa de eşantionare este de cel puţin de 2,56 ori mai
mare decât frecvenţa de filtrare.
Filtrul trebuie să aibă o caracteristică de filtrare foarte abruptă, ceea ce înseamnă că
va avea, la un moment dat, o schimbare de fază care poate afecta datele în cazul în
care sunt necesare informaţii despre fază în apropierea limitei superioare a domeniului
de frecvenţă al analizorului.
Pentru a evita acest lucru, selectaţi un interval de frecvenţă, astfel încât frecvenţa în
cauză să se încadreze în jumătatea inferioară a domeniului de frecvenţă. Acest aspect
este important când se efectuează echilibrări cu analizorul FFT şi se impune
determinarea fazei la 1xRPM.
Aliasingul apare, de asemenea, şi în alte medii, cum ar fi imaginile în mişcare. De

exemplu, uneori în filmele western spiţele roţilor vehiculelor pot să pară la un moment
dat oprite, sau că se rotesc în sens invers. Acest fenomen este aliasingul optic, iar
pentru un film este o reprezentare eşantionată a mişcării originale.
Un alt exemplu de aliasing optic este stroboscopul, care este setat să lumineze
intermitent cu o frecvenţă egală sau apropiată de frecvenţa de rotaţie a obiectului
observat, făcându-l să apară în staţionare sau în mişcare încetinită, sacadată.
Reguli de eşantionare în analiza semnalelor digitale
1. Datele trebuie să treacă printr-un filtru analogic trece-jos anti-aliasing.

2. Frecvenţa de eşantionare trebuie să fie de cel puţin două ori mai mare decât
frecvenţa maximă care urmează a fi analizată.
3. Frecvenţa de răspuns care urmează a fi analizată depinde de frecvenţa de
eşantionare.
Aceste reguli se aplică tuturor analizelor FFT şi orice analizor îndeplineşte aceste
condiţii. Filtrul anti-aliasing este setat intern la valoarea corespunzătoare pentru
fiecare domeniu de frecvenţă al analizorului. Timpul total de eşantionare se numeşte
durata timpului de înregistrare, iar tipul de analiză Fourier dictează distanţa dintre
componentele de frecvenţă din spectrul de frecvenţă (rezoluţia), care este inversul
duratei timpului de înregistrare.
De exemplu, în cazul în care rezoluţia de frecvenţă este de 1 Hz şi se doreşte

măsurarea acestei frecvenţe, atunci durata înregistrării este de cel puţin 1 s (minim o
perioadă completă a celei mai joase frecvenţe), iar în cazul în care rezoluţia este de
0,1 Hz, atunci durata înregistrării va trebui să fie de cel puţin 10 s etc. Deci, se poate
observa că, pentru a efectua măsurători de înaltă rezoluţie şi la joasă frecvenţă, se
impune ca durata timpului de colectare a datelor să fie relativ mare. Acest aspect nu
are de-a face cu viteza de calcul a analizorului, ci este pur şi simplu este o lege
naturală a analizei de frecvenţă.
În figura de mai jos se prezintă un semal eşantionat (reprezentat prin puncte).

Semnalul original este sinusoida de culoare roşie.
Datorită unei frecvenţe de eşantionare reduse, semnalul reconstituit din cel eşantionat
este reprezentat de sinusoida albastră.
Astfel în spectrul de frecvenţă va apare un vârf la o frecvenţă mult mai mică decât cea
reală.
Analiza vibraţiilor utilajelor dinamice
Etapele efectuării manuale a analizei de vibraţii a utilajelor dinamice sunt:
• Identificarea vârfurilor din spectru şi raportarea lor la frecvenţele de defect;

• Determinarea gradului de severitate al defectelor utilajelor, analizând
amplitudinile vârfurilor din spectru şi frecvenţele la care apar acestea;
• Elaborarea recomandărilor privind reparaţiile care se impun, în funcţie de
severitatea problemelor descoperite.
Pentru a reuşi să efectuaţi cea mai bună analiză de vibraţii aveţi nevoie de un
calculator şi de normativele şi standardele în vigoare, referitoare la aprecierea
severităţii vibraţiilor pentru tipul de utilaj în cauză.
Evoluţia în timp a utilajului respectiv este, de asemenea, de un real folos, dacă aveţi
aşa ceva la dispoziţie.
Aprecierea severităţii vibraţiilor
“Starea de funcţionare” a oricărui utilaj industrial, fie el static sau dinamic, reprezintă
principala preocupare a proiectanţilor şi a utilizatorilor. Una dintre caracteristicile
acestei “stări”, este mişcarea vibratorie. Atunci când această mişcare vibratorie are o
amplitudine care depăşeşte limita admisibilă, utilajul poate deveni o sursă
perturbatoare (d.p.d.v. acustic), se poate deteriora sau poate determina avarierea
altor utilaje, devenind un potenţial pericol în funcţionare.
În acelaşi timp, o modificare semnificativă a valorilor măsurate poate evidenţia

dezvoltarea unor defecte în utilajul respectiv.
Pentru a evita asemenea situaţii neplăcute şi costisitoare, este necesară:
• cunoaşterea acestor limite admisibile ale amplitudinii vibraţiei, pentru fiecare utilaj în
parte;
• urmărirea evoluţiei vibraţiei, folosind aparatură corespunzătoare;
• pregătirea personalului de supraveghere şi control pentru diagnosticarea funcţionării
utilajelor, atunci când deţin toate informaţiile necesare, precum şi pentru o intervenţie
rapidă, atunci când este cazul.
Deoarece amplitudinea vibraţiei este o măsură a stării de funcţionare a utilajului

dinamic, se pune întrebarea: cât de mare poate fi această amplitudine, astfel încât
utilajul respectiv să fie exploatat în condiţii de siguranţă?
Pentru a răspunde la această întrebare, este bine să ţinem seama că obiectivul este
următorul: folosirea măsurătorilor de vibraţii pentru a detecta eventualele defecte cât
mai devreme posibil, putându-se astfel realiza un program de măsuri cât mai rapide şi
eficiente (cu costuri cât mai mici).
Se poate spune că se foloseşte eficient acest sistem doar atunci când se reuşeşte o
diagnosticare corectă a apariţiei şi evoluţiei unui defect, intervenindu-se la timp, şi nu
atunci când se determină cât de mare poate fi vibraţia unui anumit utilaj înainte de
avariere sau distrugere, sau cât poate funcţiona cu nivele mari de vibraţii.
Nu există o diagramă care să precizeze limita de vibraţie admisă pentru un utilaj

dinamic oarecare, limită peste care maşina s-ar defecta imediat. Fiecare tip de defect
se dezvoltă diferit de la situaţie la situaţie şi de la utilaj la utilaj, fiind greu de precizat
o limită.
Totuşi, statistic s-a putut face o evaluare generală a nivelului admisibil de vibraţii pe
categorii de utilaje dinamice, aşa după cum veţi putea vedea în continuare.
Criterii de apreciere a severităţii vibraţiilor
Două criterii pot fi aplicate pentru aprecierea severităţii vibraţiilor. Unul ia în

considerare amplitudinea vibraţiilor de bandă largă observate şi cel de-al doilea ia în
considerare schimbările în magnitudine, indiferent dacă sunt scăderi sau creşteri.
Amplitudinea vibraţiilor
Acest criteriu constă în definirea limitelor pentru magnitudinea vibraţiilor în condiţiile

unei încărcări dinamice acceptabile pe lagăre şi a unei transmiteri acceptabile a
vibraţiilor în reazem şi în fundaţie.
În vederea aprecierii severităţii vibraţiilor se pot determina următoarele mărimi:
• deplasarea, exprimată în µm;

• viteza vibraţiilor, exprimată în mm/s;
2
• acceleraţia, exprimată în m/s
Pentru a evita confuzia şi a asigura interpretarea corectă a datelor, este important de

fiecare dată să fie identificate clar unităţile de măsură [ex. µm (vârf-vârf), mm/s
(valoare eficace RMS)].
Având în vedere capacităţile aparatelor de măsurare a vibraţii actuale, recomandăm
colectarea directă a mărimii necesare.
Se obişnuieşte, în funcţie de experienţă, să se utilizeze valoarea RMS a vitezei la
evaluarea vibraţiilor de bandă largă ale maşinilor rotative, deoarece aceasta poate fi
legată de energia de vibraţie. Totuşi, se pot folosi şi alte mărimi, precum deplasarea
sau acceleraţia şi valorile de vârf. În acest caz sunt necesare criterii alternative, care
nu sunt în mod necesar legate de criteriile bazate pe valorile eficace.
Se ştie că evaluarea severităţii vibraţiilor efectuată numai asupra unei viteze de

vibraţie, independent de frecvenţă, poate pierde din vedere valori inacceptabile ale
deplasărilor sau acceleraţiilor. Din acest motiv, mai ales pentru maşinile cu turaţie
mică, ISO 10816-2 recomandă şi măsurarea deplasărilor, oferind şi criterii pentru
evaluarea acestora.
Magnitudinea maximă a vibraţiilor observată pe fiecare lagăr în parte se compară cu 4

zone de evaluare stabilite din experienţa internaţională.
De exemplu, standardul ISO 10816-1 defineşte următoarele zone tipice de evaluare

pentru a permite o atribuire calitativă a vibraţiilor pe o maşină dată:
• Zona A: Vibraţiile maşinilor nou recepţionate ar trebui în mod normal să se

încadreze în această zonă.
• Zona B: Maşinile cu vibraţii care se încadrează în această zonă sunt în mod
normal considerate acceptabile pentru operarea pe termen lung, fără restricţii.
• Zona C: Maşinile cu vibraţii în această zonă sunt în mod normal considerate
nesatisfăcătoare pentru operare continuă pe termen lung. În general, acestea pot
funcţiona o perioadă limitată în această stare, până când apare o posibilitate de
urmat pentru acţiuni de remediere.
• Zona D: Valorile de vibraţie din această zonă sunt considerate a fi suficient de
severe pentru a cauza deteriorarea maşinii.
Zonele de evaluare
Şi alte standarde apreciază funcţionare utilajelor în cele patru zone de evaluare, cu

interpretări similare. De exemplu ISO 2372 sau standardul STAS 6910-87 apreciază
astfel funcţionarea utilajului corespunzător zonei de evaluare unde se încadrează
vibraţiile măsurate:
Zona de Aprecierea
evaluare funcţionării
A bună
B satisfăcătoare
C nesatisfăcătoare
D inacceptabilă
Aprecierea severităţii vibraţiilor conform ISO 2372
Pentru a specifica limitele zonelor de evaluare, standardele ISO 10816-1 şi ISO

2372 clasifică utilajele în patru clase, în funcţie de tip şi putere nominală, astfel:
• Clasa I: Părţi individuale ale motoarelor sau maşinilor, conectate integral la

întreaga maşină în starea sa normală de operare. (Motoarele electrice până la 15
kW sunt exemple tipice pentru maşinile din această categorie).
• Clasa II: Maşini de mărime medie (tipic motoare electrice cu putere între 15 şi
75 kW), fără fundaţii speciale, motoare cu ardere internă montate rigid sau
maşini (până la 300 kW) pe fundaţii speciale.
• Clasa III: Maşini motoare şi alte maşini cu mase în rotaţie montate pe fundaţii
rigide şi grele, care sunt relativ rigide în direcţia măsurării vibraţiilor.
• Clasa IV: Maşini motoare şi alte maşini cu mase în rotaţie, montate pe fundaţii
relativ slabe în direcţia măsurării vibraţiilor (de exemplu turbogeneratoarele şi
turbinele de gaz cu puteri de ieşire mai mari de 10 MW).
Standardul ISO 10816 conţine părţi adiţionale pentru tipuri specifice de maşini,
partea I aplicându-se doar utilajelor neacoperite de către aceste părţi adiţionale.
Astfel, pentru evaluarea vibraţiilor bandă largă pentru maşini industriale cu putere
nominală peste 15 kW şi turaţii nominale între 120 RPM şi 15000 RPM (ISO
10816/3-1998) recomandă un alt mod de clasificare şi alte limite pentru zonele de
apreciere.
Limitele tipice ale zonelor (după ISO 10816/1-95)
Clasificarea în funcţie de tipul maşinii; puterea nominală sau distanţa dintre axa
arborelui şi planul de susţinere este:
- Grupa 1: Maşini mari cu putere nominală peste 300 kW; maşini electrice cu distanţa
dintre axa arborelui şi planul de susţinere H ≥ 315 mm;
- Grupa 2: Maşini medii cu putere nominală de peste 15 kW şi până la 300 kW

inclusiv; maşini electrice cu distanţa dintre axa arborelui şi planul de susţinere 160
mm ≤ H < 315 mm;
- Grupa 3: Pompe centrifuge cu maşină de antrenare separată, cu putere nominală de

peste 15 kW;
- Grupa 4: Pompe centrifuge cu utilaj de antrenare integrat, cu putere nominală
de peste 15 kW;
Clasificarea în funcţie de flexibilitatea fundaţiei împarte maşinile în două categorii:
1. Maşini pe suport rigid, la care cea mai mică frecvenţă proprie a ansamblului maşină
- fundaţie, în direcţia măsurării, este mai mare decât frecvenţa de rotaţie cu cel
puţin 25%;
2. Maşini pe suport flexibil, în celelalte cazuri.
Valorile pentru limitele zonelor de evaluare sunt prezentate în continuare, în

conformitate cu anexa A a standardului.
Pe plan naţional s-au dezvoltat o serie de standarde, cu prevederi similare celor internaţionale.
A/B B/C C/D

Deplasare Viteză Deplasare Viteză Deplasare Viteză
µm mm/s µm mm/s µm mm/s
VALRMS VALRMS VALRMS VALRMS VALRMS VALRMS
Fundaţie rigidă
Grupa
29 2.3 57 4.5 90 7.1
1
Grupa
22 1.4 45 2.8 71 4.5
2
Grupa 18 2.3 36 4.5 56 7.1
3
Grupa
11 1.4 22 2.8 36 4.5
4
Fundaţie elastică
Grupa
45 3.5 90 7.1 140 11.0
1
Grupa
37 2.3 71 4.5 113 7.1
2
Grupa
28 3.5 56 7.1 90 11.0
3
Grupa
18 2.3 36 4.5 56 7.1
4
Zonele de evaluare
Pentru utilajele energetice există STAS 6910-87. Conform acestuia, utilajele sunt
clasificate în trei categorii:
a. Turbine cu abur, alternatoare, hidroagregate, turbocompresoare, precum şi pompe,

ventilatoare şi electromotoare de acţionare ale acestora, cuplaje hidraulice,
reductoare, multiplicatoare şi variatoare de turaţie;
b. Maşini mari sau grele, bine reglate, aşezate pe fundaţi rigide, maşini mari de forţă şi
de lucru (de exemplu: compresoare, suflante, ventilatoare etc., cu puteri instalate de
peste 300 kW);
c. Maşini aşezate pe fundaţii elastice cu amortizoare (compresoare centrifugale,
compresoare elicoidale şi altele similare), maşini şi agregate de acţionare cu efecte de
mase neechilibrate (mori cu ciocane, mori cu bile, mori ventilator) şi alte utilaje cum
ar fi: centrifuge, transportoare vibrante, maşini de preparat şi altele similare.
Pentru fiecare dintre cele trei categorii, standardul împarte amplitudinea vibraţiilor
măsurate pe corpurile lagărelor, pe trei nivele ale căror limite sunt specificate,
bineînţeles cu excepţia cazurilor când limitele sunt prescrise de producător.
Tot în acest standard se recomandă:
• Dacă amplitudinile vibraţiilor măsurate se încadrează la nivelul satisfăcător, nu
sunt necesare măsuri speciale.
• Dacă ele depăşesc limita superioară a nivelului satisfăcător, se admite
funcţionarea sub supraveghere, până la prima revizie sau reparaţie, când trebuie
înlăturate cauzele acestei depăşiri.
• Dacă amplitudinile vibraţiilor măsurate nu depăşesc nivelul admis, trebuie
analizate cauzele şi înlăturate cu ocazia primei revizii sau reparaţii.
• Dacă amplitudinile depăşesc limita superioară a nivelului admis, maşina trebuie
oprită pentru înlăturarea cauzelor vibraţiilor.
La punerea în funcţiune a maşinilor şi a agregatelor energetice, precum şi după revizii

şi reparaţii, trebuie ca la toate verificările Vefsă nu depăşească 4,6 mm/s.
Toate aceste standarde prezentate mai sus, precum şi altele care se pot întâlni în
literatura de specialitate - STAS 12476-86, STAS 8681-78, STAS 10822-84, ISO 2373
- sunt utile pentru a crea o imagine cât mai reală asupra stării de funcţionare a
utilajului, dar nu este obligatoriu ca aceste valori să fie strict respectate.
Se recomandă ca un utilaj nou sau corect reparat, imediat după punerea în funcţiune,
să se încadreze în domeniul A de severitate.
Recomandăm ca motoarele electrice măsurate în gol, fie pe poziţia de montaj dar

decuplate de utilajul antrenat, fie pe un stand de probă rigid, care să simuleze identic
prinderea motorului pe fundaţie, să se încadreze ca nivel de vibraţii în domeniul A al
respectivei clase.
În caz contrar, este posibil ca după cuplarea utilajului, atunci când apar de cele mai
multe ori creşteri semnificative şi obiective ale nivelului de vibraţii pe întregul utilaj,
acesta să se situeze în domeniul C sau chiar D.
Schimbarea în amplitudine a vibraţiilor
Acest criteriu prevede luarea în considerare a unei schimbări în amplitudinea

vibraţiilor de bandă largă măsurate de la o valoare de referinţă prestabilită.
Este important ca măsurătorile de vibraţii care sunt comparate să fie efectuate la
aceeaşi locaţie şi orientare a traductorului şi sub aproximativ aceleaşi condiţii de
operare. Se va avea în vedere repetabilitatea măsurătorilor care depinde de banda de
frecvenţă utilizată, locaţia aleasă pentru punctul de măsurare şi modul de dispunere a
traductorului în punctul de măsurare respectiv.
Criteriile pentru aprecierea schimbărilor în vibraţiile de bandă largă sunt date în ISO
10816, cu aplicare la tipuri specifice de maşini. De exemplu, pentru maşinile
industriale cu putere nominală peste 15 kW şi turaţii nominale între 120 RPM şi 15000
RPM, ISO 10816-3-1998 recomandă ca o schimbare cu 25% din limita superioară a
zonei de evaluare B să fie considerată semnificativă.
CARACTERISTICILE FIZICE ALE ZGOMOTULUI
 Vibraţia acustică reprezintă mişcarea particulelor unui mediu elastic de o parte şi de

alta a unei poziţii de echilibru.
 Sunetul este o vibraţie acustică capabilă să producă o senzaţie auditivă. Senzaţia

auditivă este provocată de vibraţiile care au frecvenţe cuprinse între 16Hz şi 20000Hz,
domeniu care delimitează grupul vibraţiilor sonore sau acustice.
 După felul vibraţiilor care le produc, sunetele pot fi împărţite în:

• Tonul muzical – este un sunet produs de o singură vibraţie sinusoidală;
• Sunetul muzical – este produs de o vibraţie periodică mai complexă, formată
prin suprapunerea mai multor tonuri muzicale;
• Zgomotul – este un sunet de durată mare, determinat de vibraţii care nu sunt
periodice. Din punct de vedere fiziologic, zgomotul se consideră a fi orice sunet
supărător.
 Definiţii:
• Undele acustice sunt rezultatul perturbării stării staţionare a mediului gazos
într-un punct al spaţiului.
• Câmpul acustic reprezintă o zonă a unui mediu elastic, care se găseşte în stare
de vibraţie şi în care se propagă undele acustice.
• Câmpul acustic liber este orice câmp acustic care nu este limitat de o suprafaţă.
• Viteza sunetului (c) reprezintă viteza cu care se propagă în spaţiu perturbaţia
produsă de radiaţia unei surse sonore. Viteza sunetului depinde de elasticitatea de
volum a mediului şi de densitatea acestuia. Viteza de propagare a sunetului este
mai mare în solide decât în lichide şi respectiv gaze.
• Lungimea de undă (λ ) este distanţa dintre două puncte succesive, în care au
loc concomitent comprimări sau dilatări.
c
λ = f = c⋅ T ,
unde c este viteza de deplasare a undei, iar f este frecvenţa acesteia, T este timpul
unui ciclu complet descris de presiunea acustică.
• Presiunea acustică (p) reprezintă valoarea medie efectivă a variaţiei de
presiune, într-un punct dat al mediului. Presiunea acustică se măsoară în Pa
2
(Pascal) (1Pa= 1N/m ).
Utilizarea unei scări liniare pentru exprimarea presiunii acustice este dificilă, atât
datorită domeniului dinamic foarte mare a valorii presiunii pe care o poarte percepe şi
analiza urechea umană, cât şi datorită răspunsului neliniar, logaritmic, al urechii la
stimulii exteriori.
De aceea, practic, se utilizează nivelul de presiune acustică dat de relaţia:
mărimea obţinută fiind exprimată în decibeli.

Valoarea de referinţă p0 = 20 μPa reprezintă limita de audibilitate pentru un sunet cu
frecvenţa de 1kHz.
Belul este o unitate de măsură logaritmică a raportului dintre două intensităţi sonore
sau electromagnetice (belul este un omagiu adus in 1925 lui Graham Bell, pionerul
telefonului). Pentru sunete intense se lucrează cu valori foarte mari şi de aceea s-a
adoptat o altă unitate, decibel (dB). Când dB se referă la auz, se foloseşte notaţia
dB(A). Este o unitate de măsură relativă, având ca bază logaritmul raportului între
intensitatea zgomotului dat şi intensitatea de referinţă, care a fost considerată ca
limita inferioară a sunetelor audibile de către om.
• Intensitatea acustică (I) reprezintă fluxul de energie acustică care străbate
unitatea de suprafaţă, perpendicular pe direcţia de propagarea a sunetului, în
unitatea de timp.
Întrucât, intensitatea acustică variază în limite foarte largi, se utilizează frecvent
mărimea logaritmică, nivelul de intensitate acustică, definit prin relaţia:
Pentru sunete care se propagă în aer
unde I este intensitatea acustică măsurată, iar I0 este valoarea de referinţă. Ţinând
seama de scara logaritmică, înseamnă că sunetele cu intensitatea de 10, 20, 30 dB
reprezintă depăşirea de 10, 100, 1000 ori a pragului inferior al intensităţii acustice a
sunetului.
• Puterea acustică (P) reprezintă energia acustică totală radiată de o sursă
acustică în unitatea de timp. Puterea acustică se calculează cu relaţia:
unde In este intensitatea acustică iar n este direcţia normal la elementul de suprafaţă
dS. Nivelul de putere acustică este dat de relaţia:
• Reflexia undelor sonore.

Atât timp cât în calea undelor sonore nu este interpus nici un obstacol, sunetul se
propagă numai prin unde progresive.
Dacă undele întâlnesc un obstacol, realizat dintr-

un alt mediu, obstacol prin care undele pot trece
integral, parţial sau deloc (fig.), atunci la
suprafaţa de separare a celor două medii se
produce fie o reflexie a undelor, o refracţie sau
ambele concomitent. În cazul reflexiei totale,
întreaga energie acustică se reflectă, iar în cazul
refracţiei totale, întreaga energie acustică
incidentă trece în al doilea mediu.
Dacă cele doua fenomene se produc simultan, o
parte a energiei se reflectă (Ir), iar o altă parte
(It) se propagă în cel de-al doilea mediu.
• Atenuarea sunetului în aer liber este cauzată pe de o parte de o împrăştiere a
energiei prin divergenţă sferică şi pe de altă parte de o absorbţie a energiei în
mediu. Pe măsură ce depărtarea de o sursă sonoră nedirecţionată creşte, energia
transportată de unde se distribuie pe suprafaţa unei sfere din ce în ce mai mare.
• Reverberaţia reprezintă persistenţa sau prelungirea sunetului într-o încăpere,
după încetarea emisiei sursei sonore. În practică, se consideră că sunetul s-a
atenuat integral dacă nivelul de presiune acustică a scăzut cu 60dB. Timpul necesar
producerii acestei atenuări a nivelului de presiune acustică se numeşte durată de
reverberaţie (T) şi se exprimă în secunde. Durata de reverberaţie este
independentă de puterea sursei sonore, dar depinde de dimensiunile geometrice
ale încăperii şi de absorbţia acustică din încăpere, fiind cu atât mai mare cu cât
volumul încăperii este mai mare şi cu cât absorbţia corespunzătoare este mai mică.
POLUAREA SONORĂ
Reprezintă creşterea intensităţii zgomotului şi vibraţiilor, mai ales în marile

aglomerări urbane.
Acest zgomot are o multitudine de efecte nedorite asupra organismului şi de aceea,
este importantă cunoaşterea şi studierea poluării sonore.
Dacă zgomotul este, în general, neplăcut, tot aşa absenţa sa totală este de nedorit.
Organismul uman se adaptează greu la "lumea tăcerii". Astfel, liniştea desăvârşită
poate avea - paradoxal - urmări nedorite, perturbări ale activităţii cerebrale normale.
Modificările organice ce apar datorită acţiunii zgomotului sunt traumatisme ale urechii
interne, care, repetate în timp, duc la surditate de percepţie (surditate profesională),
constatată prima dată la muncitorii din cazangerii. La intensităţi egale, zgomotele cu
frecvenţa mai înaltă sunt mai nocive decât cele cu o frecvenţă joasă.
În ţara noastră, nivelul maxim admisibil al zgomotului în centrele populate este de 45
dB, între orele 6-22 şi 35 dB între orele 22-6.
Poluarea infrasonoră este produsă de maşini de spălat, aspiratoare de praf,
frigidere, autocamioane cu motoare cu benzină, cu motoare Diesel, compresoare,
turbine, mişcări ale aerului, sub formă de vânt.
Efectele asupra organismului sunt variate: creşterea rapidă a oboselii, modificările
cardio-vasculare (scăderea tensiunii arteriale, creşterea frecvenţei cardiace), creşterea
frecvenţei respiratorii (accelerarea ritmului respirator), tremurăturile membrelor şi
scăderea tonusului muscular.
Poluarea ultrasonoră este produsă de motoare de avion, de operaţiile
efectuate cu instrumente pneumatice, iar efectele asupra organismului sunt: oboseala
intensă, ameţelile, psihastenia, tulburările de memorie, scăderea tensiunii arteriale.
Măsuri pentru protectia mediului şi atenuarea nivelului de

zgomot si vibratii
• amplasarea rationala a cladirilor si a încaperilor zgomotoase, precum si a surselor de

zgomot;
• captusirea peretilor încaperilor cu materiale fonoabsorbante si montarea de panouri
fonoizolante si fonoabsorbante perpendicular pe directia de propagare a zgomotului;
• la alegerea masinilor - unelte si a utilajelor, în conditii tehnice comparabile, se va
acorda prioritate acelora care produc zgomotul cel mai mic, precum si acelora care
sunt sau pot fi complet automatizate în masura în care aceasta corespunde si
cerintelor tehnologice si economice;
• acoperirea cu carcase fonoizolante si fonoabsorbante a pieselor sau a ansamblurilor
de piese ale masinilor unelte si ale utilajelor care produc zgomot;
• carcasarea în întregime a masinilor unelte si a utilajelor care radiaza zgomot prin
întreaga lor suprafata;
• prevederea orificiilor de trecere a organelor de actionare si a cablurilor de
conexiune ale aparatelor de masura si de control cu canale captusite în interior cu
materiale fonoabsorbante;
• prevederea de atenuatoare de zgomot speciale la masini unelte si la utilajele care
produc zgomote de natura aerodinamica (ventilatoare, suflante, utilaje si masini
unelte pneumatice).
• agregatele care produc vibratii puternice se vor instala în subsol sau la parter, pe
fundatii masive, asezate direct pe pamânt, fara nici o legatura rigida cu elementele de
constructie ale cladirii;
• pe perimetrul dintre fundatie si pamânt se va lasa un spatiu de aer (interval
acustic) cu o latime de cel putin 70 mm, care se va umple cu pasta, rumegus uscat,
moloz de constructii usor sau cu alte materiale cu rezistenta acustica mica; talpa
fundatiei agregatului va fi mai jos decât talpa fundatiei cladirii si va fi izolata de
pamânt cu o garnitura corespunzatoare;
Exemple:
Materialele de construcţie reduc de câteva zeci de ori zgomotele. Astfel, plăcile de
lemn atenuează de 30 – 34 de ori, vata de sticlă de 42 – 88 ori, covoarele de 7 – 41
ori, uşile de 20 – 25 ori, ferestrele duble de 30 ori, zidăria de beton de 48 ori, zidăria
de cărămidă de 40 ori etc.
Pietonii percep componentele înalte de zgomot, iar pasagerii autoturismelor
percep componentele de frecvenţă joasă şi ultrasunete de aproximativ 10 Hz,
componente ce pot avea efecte nefavorabile, inclusiv asupra şoferului. Motorul, prin
oscilaţii şi vibraţii produce infrasunete de 0,5 – 10 Hz şi respectiv 11 – 17 Hz; şasiul
produce zgomote de 25 – 40 Hz; deformaţiile unor piese produc zgomote cu 50 – 150
Hz.
ECHIPAMENTE DE MĂSURĂ A ZGOMOTULUI

Sonometrul
Sonometrul este cel mai simplu aparat portabil pentru măsurarea zgomotului.
Aparatul măsoară efectiv nivelul de presiune acustică exprimat în dB. Sonometrul este
un aparat care răspunde semnalului sonor aproximativ în acelaşi mod ca urechea
umană şi care permite determinări de nivel de zgomot obiective şi reproductibile.
Semnalul sonor este convertit într-un semnal electric identic prin intermediul unui
microfon de înaltă calitate. Cele mai bune microfoane din punct de vedere al preciziei
sunt cele de tip condensator.
Semnalul sonor fiind de nivel scăzut, trebuie amplificat înainte de a putea fi citit pe
ecranul instrumentului. După primul amplificator, semnalul trebuie să fie trecut prin
reţeaua circuitelor de ponderare sau printr-un filtru de octavă sau de o treime de
octavă, care poate fi conectat din exteriorul aparatului.
Octava este diferenţa care separă două frecvenţe ale sunetului, dintre care una este
dublul celeilalte.
Analizorul de frecventa
Analizorul este un aparat care permite măsurarea spectrului zgomotului, adică
a distribuţiei presiunii acustice în funcţie de frecvenţă.
În principiu, analizorul de frecvenţă este constituit dintr-un amplificator de intrare, o
serie de reţele corectoare, o secţiune de amplificare selectivă şi un amplificator de
ieşire.
Analizorul de frecvenţă tip 2107 (BRŰEL şi KJAER) este un amplificator selectiv
continuu în domeniul de frecvenţă 20 Hz – 20 KHz împărţit în 6 domenii. Filtrul este
constant proporţional cu lărgimea benzii care este reglabilă de la 6 la 20%. Are
încorporate circuite de ponderare A, B şi C care pot fi înserate în serie cu filtrul
permiţând analiza de frecvenţă a semnalelor de tărie sonoră egală.
Scala instrumentului este etalonată în dB, V şi % pentru operarea coeficientului de
adsorbţie la materialele fonoabsorbante.
Fig.1.Microfon 4133 Fig.2. Sonometru 2209
Fig.3. Sonometru 2209 Fig.4. Sonometru 2209
Fig.5. NI DAQPad-6015 Fig.6. Caracteristici NI DAQPad-6015
Fig. 7. Echipament conditionare NI Fig.8. Caracteristici de masurare atenuare
Fig.9. Sound level meter Fig.10. Sound level meter

Curs Vibratii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Vibratii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MOTIVATIE - OBIECTIVE SI SCOP

De ce trebuie urmărită starea de funcţionare a utilajelor?

Dacă în sistem nu ar exista frecare, oscilaţia ar continua cu aceeaşi amplitudine şi cu

CLASIFICAREA VIBRAŢIILOR MECANICE

a) După natura sistemului elastic

b) Sisteme cu 2 grade de libertate (2DOF)

• cu număr infinit de grade de libertate (sistem continuu).

Amortizorul vâscos liniar - forţa aplicată este proporţională cu viteza relativă

Principalele mărimi care se urmăresc în studiul vibraţiilor sunt:

MĂRIMI CARE DESCRIU FORMA DE UNDĂ A VIBRAŢIILOR

Unde: t = timpul [s] , a = amplitudinea oscilaţiei [m], ω = viteza unghiulară [rad/s],

f = frecvenţa [s-1 sau Hz]; T = perioada [s]; (Fig. 1).

Fig. 1- Mişcarea oscilatorie armonică

La originea timpului amplitudinea este: acosωt

raport cu timpul, stiind ca exista : -sinx = cos(x+π/2); -cosx = cos(x+π)

defazată faţă de viteză cu 900.

Următoarele definiţii se aplică la determinarea amplitudinii vibraţiilor mecanice.

Amplitudinea vârf-la-vârf (Vf.-Vf.) reprezintă distanţa de la un vârf negativ la unul

În practică vibraţiile se compun din sinusoide de frecvenţe diferite. Valoarea RMS se

Valoarea RMS a unui semnal de vibraţii este o măsură importantă a

UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU AMPLITUDINEA VIBRAŢIILOR

În Sistemul Internaţional, deplasarea se măsoară în (m) vârf-la-vârf, viteza în (m/s)

Se obişnuieşte, măsurarea acceleraţiei în g, cu toate că “g” nu este o unitate de

potenţială de deformaţie. Pentru un sistem elastic cu un grad de libertate,

acumulată într-o perioadă la valoarea perioadei:

Pulsaţia proprie (naturală) ω0 şi frecvenţa proprie (naturală) f0 ale unui sistem

neamortizat resort-masă sunt date de relaţiile următoare:

unde k = modulul de elasticitate a resortului; m = masa rigidă

De aici rezultă că frecvenţa naturală a sistemului mecanic va creşte direct

Multitudinea de sisteme simple de tip masă – resort - amortizor care alcătuiesc un

De exemplu, la o maşină acţionată de un motor electric, o sursă majoră de energie de

Rezonanţa reprezintă starea de funcţionare în care o frecvenţă de excitaţie se

La o maşină care produce un spectru larg de vibraţie, rezonanţa apare în spectru ca un

Nici o maşină nu trebuie să funcţioneze la frecvenţa de rezonanţă!

Pentru a determina dacă o maşina funcţionează în condiţii severe de rezonanţă, se pot

Testul de funcţionare în regim tranzitoriu „Coast Up” şi „Coast Down” – Maşina

Testul de viteză variabilă - La o maşină de turaţie variabilă se va modifica viteza

Exemple de rezonanţă la utilajele dinamice sunt aşa-numitele frecvenţe critice ale

Orarul unui tren de metrou, de exemplu, poate clarifica termenii de timp şi de

De reţinut este faptul că informaţia este aceeaşi în ambele reprezentări, numai că în

Este o regulă generală de transpunere comprimată a evenimentelor periodice care au

În figura de mai jos se observă cum sunt componentele individuale de frecvenţă

În figura alăturată, se vede că evenimentele care se suprapun şi se pot confunda în

Înainte de a parcurge metoda de analiză a spectrului de frecvenţe, ne vom familiariza

În general, semnalele se pot împărţi în semnale staţionare şi nestaţionare. Semnalele

Semnale deterministe şi nedeterministe (aleatorii)

Semnale deterministe sunt o categorie specială de semnale staţionare cu frecvenţă şi

Semnalele deterministe sunt generate de maşinile rotative, de instrumentele muzicale

Semnalele deterministe sunt, probabil, cele mai importante în analiza vibraţiilor şi

Majoritatea semnalelor Semnale periodice produc întotdeauna spectre de

Semnalul nedeterminist are caracteristici specifice, şi anume media, dispersia, media

În funcţie de anumite caracteristici ale sale, semnalul nedeterminist poate fi:

• Staţionar – media şi dispersia nu depind de timp, ci sunt constante

Semnalele nestaţionare sunt împărţite în semnale continue şi tranzitorii. Exemple de

În continuare sunt prezentate forme de undă şi spectre care ilustrează unele

O maşină cu rotorul dezechilibrat prezintă o forţă de excitaţie care este o undă

Scale logaritmice de frecvenţă

Un exemplu în acest sens ar fi analiza undelor acustice în cazul în care se studiază

Octava este un interval de frecvenţă perceptibil de

Axa verticală a unui spectru în se aplică standardul ISO pentru frecvenţele

Se poate argumenta că rezoluţia frecvenţei la analiza în bandă de octave este prea

Un traductor primar de vibraţii este degetul omului!

Traductorul de vibraţii este un dispozitiv care transformă impulsul mecanic într-un