1

Michaël Riche-Villmont
Villmont

Saint Bernard de
Clairvaux şi Ordinele
Cavalereşti

ISBN 978-606-671-769-4
Copyright © 2015Toate drepturile asupra acestei
ediţii sunt rezervate autorului. Ediţia a II-a 2015

2
 Sfântul Bernard de Clairvaux a avut o
minte iscoditoare şi sclipitoare, o atitudine şi
comportare pragmatică, un suflet de creştin
adevărat, o inimă de luptător într-un corp firav, de
ascet, îmbrăcat în sutana albă a curăţeniei
spirituale şi materiale. Imaginea lui este uriaşă,
pluteşte deasupra lumii cavalereşti prin veacuri,
menţinând viu spiritul acesteia, cu valorile ei
fundamentale.

3
 Capitole

1. Viaţa şi opera sfântului Bernard de Clairvaux- 12

2. Ordinul Cavalerilor Templieri- 39

3. Ordinul de Calatrava-76

4. Ordinul de Alcantara- 95

5. Ordine cavalereşti succesoare-102

1. Ordinul de Montesa -120
2. Ordinul Militar al lui Hristos- 127

4
 Despre autor

Michaël Riche-Villmont, un scriitor al misterelor

şi, în acelaşi timp, un scriitor romantic al spiritului
nobiliar şi cavaleresc!
Autor de literatură hispano-franceză, el a scris şi
publicat în spaniolă şi ranceză, lucrări, romane şi
articole istorice, având ca subiect cavalerismul medieval
francez şi iberic.
Este, de asemenea şi autor de romane poliţiste,
de dragoste şi acţiune, bine cunoscute datorită stilului
inconfundabil de a crea o succesiune logică şi coerentă
între evenimentele şi acţiunile petrecute în evul mediu
şi urmările lor din zilele noastre.
În cărţile lui, personajele medievale
interacţionează, prin mijloace misterioase, uneori
magice, cu eroi de astăzi, generând întâmplări deosebite,
iar aventurile cavalereşti determină, peste timp,
desfăşurarea unor acţiuni poliţiste, în zilele noastre.
Recurgând la ficţiune, el descrie evenimente şi
personaje reale din perioada medievală, utilizează
expresii verbale adecvate epocii, ceea ce face ca cititorul
să trăiască atmosfera vremurilor de mult apuse. Iar
misterul şi neprevăzutul fac aproape normală călătoria
imaginară din lumea secolelor trecute, în lumea noastră,
cu bunele şi relele ei. Totodată, logica şi naturaleţea
acţiunilor eroilor cărţilor sale îl fac pe cititor să pătrundă

5
firesc în lumea spiritelor, să le înţeleagă prezenţa în
lumea materială ca pe un fapt firesc. Deşi spiritele
misterioase, fantomele care se materializează, induc
teamă, în cărţile autorului spiritele sunt benefice, luptă
cu răul pentru salvarea celor în primejdie.
Şi, folosind ca pretext prezentarea unor aspecte de
viaţă din zilele noastre, ale urmaşilor vechilor cavaleri,
autorul pune în oglindă valorile spirituale şi modul de
viaţă tradiţionale, cu cele de astăzi, lăsând cititorul să le
aprecieze, să le accepte sau să le respingă.
Păstrând caracterul de romane poliţiste şi
cavalereşti, autorul descrie adevărate poveşti de
dragoste, cu eroi cavaleri şi castelene, cu urmaşii lor,
poveşti misterioase în care, din nou, apar magia şi
paranormalul.
Multe din întâmplările descrise în cărţi, multe din
personajele istorce, au o bază reală, ceea ce face
romanele şi mai atractive. Astfel, autor Michaël Riche-
Villmont pune în evidenţă istoria bogată, eroică, a
ţinuturi iberice şi france, a locuitorilor acestora, a
familiilor nobiliare care au participat la scrierea istoriei.
Şi nu în ultimul rând, mulţi din eroii cărţilor lui
Michaël (Miguel) Riche-Villmont sunt animăluţe,
simpatice, iubitoare, care luminează şi însufleţesc
atmosfera domestică a prietenilor lor, oamenii.
Interesante, atractive, chiar documentare,
romanele autorului te cuceresc de la primele pagini, iar
surprizele şi neprevăzutul te ţin în tensiune, purtându-te

6
de la sentimente şi trăiri dramatice, la mari satisfacţii,
alături de eroii principali. Eroi care devin parte din
trăirile şi amintirile tale şi după ce ai terminat de citit,
oricare din cărţile acestui autor.
Deşi romanele autorului sunt cărţi de ficţiune, prin
elementele documentare, istoric atestate, ele se constituie
o cronică a primei cruciade creştine, a înfiinţării
ordinelor cavalereşti (Ordinul templier şi Ordinul
cavalerilor de Malta), fiind cărţi de referinţă în acest
domeniu.
Cărţi de viaţă, de dragoste şi acţiune, ce determină
sentimente şi trăiri profunde, romanele autorului Michaël
(Miguel) Riche-Villmont devin parte a vieţii sociale din
locurile unde se desfăşoară acţiunea. „Fantomele din
Tarragona”, de exemplu, a determinat organizarea unor
trasee turistice în provincie, care se derulează pe urmele
eroilor Melissa şi Lὀpez. De asemena, „Dragoste şi
mister în Barcelona” se constitie ca un adevărat ghid la
frumosului şi misteriosului oraş Barcelona, cu legendele
lui urbane.
De aceea, cărţile lui Michaël Riche-Villmont nu
trebuie să lipsească din biblioteca personală, ele devin,
prin personajele lor, parte din trăirile cititorului oriunde
s-ar afla el, frumoase, misterioase, pline de neprevăzut.

7
 Cuvânt înainte

Documentarea şi scrierea acestei lucrări a durat

aproape un an de zile. Iniţial, se dorea a fi un articol
despre personalitatea Sfântului Bernard de Clairvaux şi
influența lui asupra lumii cavalerismului medieval, dar
bogăţia şi profunzimea subiectului ne-au determinat să
extindem articolul, devenind o lucrare de sine stătătoare.
Probabil, dezvoltarea subiectului va continua în
viitor, dată fiind uriaşa personalitate a Sfântului Bernard
şi amploarea influenței lui în lumea creştină din perioada
evului mediu, influență ce se resimte şi în zilele noastre.
Concluziile documentării le-am prezentat în
lucrare, dar ţinem să menţionăm că sprijinul şi influenţa
Sfântului Bernard asupra dezvoltării ordinelor
cavalereşti este doar un aspect al influenţei reciproce
dintre ţinuturile franceze şi cele iberice pe plan religios,
spiritual, dar şi militar în perioada medievală.
Regatele iberice, angajate în Reconquista, au
influenţat, la rândul lor, spiritualitatea franceză, dar au
beneficiat şi de sprijinul religios al ordinelor monastice
franceze, cu suport material şi spiritual. Lumea aceasta,
cea a cavalerismului monastic, este fascinantă pentru
orice cercetător al istoriei care încearcă să-i afle, parţial,
tainele şi misterele, unele ascunse, altele uitate prin
trecerea timpului. Dar această lume este tot mai
interesantă nu numai pentru cunoscătorii domeniului, ci
şi pentru publicul larg. Tocmai de aceea ne-am gândit să

8
scriem această lucrare sintetică despre lumea
cavalerismului medieval.
Mulţumim pe această cale tuturor celor care ne-
au încurajat în documentarea şi scrierea lucrării,
cunoscători ai domeniului.

Autorul Marseille,6/22.2013

9
 Saint Bernard de Clairvaux
şi Ordinele Cavalereşti

Lumea dură, misterioasă a vechilor Ordine

cavalereşti, cu legile ei specifice, cu valorile morale şi
spirituale pe care le-au adoptat şi apărat cu sânge, este, în
acelaşi timp, o lume interesantă prin tainele, secretele
ce o înconjoară. Lumea şi spiritul cavaleresc, sunt
indisolubil legate de numele Sfântului Bernard de
Clairvaux, prin profundele trăiri spirituale ale celor care
compuneau lumea ordinelor cavalereşti, prin
expresivitatea simbolică deosebită a învăţăturilor
promovate; dar şi prin ezoterismul ce încă pluteşte în
jurul acesteia, prin elementele mistice ce o înconjoară şi
o apără de curiozitatea oamenilor.
Cel puţin lumea ordinului Militia Christi, mai bine
cunoscut ca Ordinului Cavalerilor Templieri, Cavalerii
Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, în
latină «Pauperes Commilitones Christi Templique
Salomonici”, nu ar fi fost, în istorie, aşa cum este
cunoscută astăzi şi nu ar fi marcat epoca Evului Mediu,
fără contribuţia definitorie a călugărului Bernard de
Clairvaux, la înfiinţarea şi existenţa acestui ordin.
Bernard de Clairvaux, el însuşi o mare
personalitate religioasă a Evului Mediu, a marcat, chiar

10
revoluţionat, gândirea religioasă a vremii, cu influenţe ce
se manifestă şi în zilele noastre.

11
 Capitolul 1. Viaţa şi opera Sfântului Bernard de
Clairvaux-scurtă descriere

Bernard de Fontaines s-a născut în anul 1091, după

unele surse 1, în anul 1090, în localitatea Fontaines,
astăzi Fontaines-les-Dijon, localitate limitrofă marelui
oraş Dijon. Encyclopaedia Britannica ne spune că
Bernard provenea dintr-o familie nobiliară. Tatăl său,
cavalerul Téscelin a participat la prima cruciadă, între
anii 1096 –1099, cruciadă ce a avut ca rezultat cucerirea
oraşului Ierusalim şi constituirea Regatului creştin al
Ierusalimului. Cavalerul Téscelin s-a întors din cruciadă
glorios, imediat după cucerirea Sfântului Oraş. Din
Encyclopaedia citată, aflăm că tatăl lui Bernard,
cavalerul Téscelin ar fi decedat în timpul cruciadei, dar
după alte surse, acesta s-ar fi înapoiat la domeniul/
Chatillon-sur-Seine, din districtul Montbard, pe care-l
administra. Credem şi noi că Tescelin cel Roşcat, senior
al micului domeniu Fontaines-les-Dijon şi administrator
al văilor bogate, dominate de Chatillon-sur-Seine, a
participat la cruciadă, ca mulţi din nobilii cavaleri ai
vremii. După anii 1065, când a primit pământurile din
districtul Montbard, s-a căsătorit cu una din frumoasele
castelane, Aletha, pe care a adus-o la castelul Fontaine.
Acolo, la castel, s-au născut cei şapte copii ai lor. Pe
1
1911, Encyclopaedia Britannica, Vol. 3, Berna

12
timpul participării seniorului Téscelin la cruciada din
1096-1099, soţia şi copiii s-au mutat la Chatillon-sur-
Seine, district şi domeniu de Montbard, pentru a fi
aproape de familia nobiliară de Montbard. După
înapoierea din cruciadă, Téscelin revine şi el Chatillon-
sur-Seine, în castelul unde locuia întreaga lui familie.
Acolo, seniorul tată se ocupă şi de educaţia fiilor săi,
pregătindu-i pentru viaţa de nobili cavaleri. Prin 1105, în
urma unei boli la plămâni, cavalerul Téscelin moare la
Chatillon.
Mama lui Bernard, Aletha de Montbard2, o
reprezentantă tipică a nobilimii locale din Burgundia,
frumoasă, cultă, cu înclinaţii spre cultură şi religie, l-a
ţinut pe micul Bernard mereu în preajma sa, dată fiind şi
constituţia fizică mai firavă a acestuia. Astfel, mama l-a
influenţat şi i-a încurajat preocupările religioase,
dezvoltându-i înclinaţiile spre cele sfinte.
Aletha de Montbard provenea dintr-o veche şi
numeroasă familie, originară din ţinuturile france
nordice. Unul din fraţii ei, mai tânăr decăt ea, nobil
cavaler, se numea André de Montbard .Peste câţiva ani,
pe tânărul cavaler André de Montbard îl regăsim printre
fondatorii ordinului templier.
Bernard mai avea cinci fraţi şi o soră, băieţii
primind o educaţie şi pregătire atentă, pentru a deveni
nobili cavaleri, buni şi loiali luptători. Bernard a

2
Encyclopaedia Catolică 1013, Vol. 2- Saint Bernard, by Brather
Marie Gildas

13
beneficiat, în primii ani ai copilăriei, de aceeaşi educaţie
nobiliară şi cavalerească, la fel ca fraţii săi, cu toate că
avea o constituţie fizică firavă. Parcă pentru a suplini
constituţia firavă, copilul Bernard şi descoperit
înclinaţile spirituale, încurajate de mama sa, o fire
romantică, dar şi religioasă. Cu toate acestea, educaţia
cavalerească primită în primii săi ani ai copilăriei,
exemplul tatălui, plecat la cruciadă, dar şi povestirile
acestuia despre Ţara Sfântă, l-au marcat pe viitorul
prelat. S-ar putea spune că personalitatea lui avea două
laturi: una ascunsă, cea de luptătător, cavaler,
caracterizată prin voinţă puternică, hotărâre, spirit de
sacrificiu, preluată de la tatăl său şi alta, dominantă, cea
spirituală, exprimată prin înclinaţiile sale spre literatură,
artă, religie, cunoaşterea lumii, a omului şi a naturii.
Ultima latură a personalităţii sale a fost preluată, cum am
spus, de la mama sa, Aletha.
La vârsta de zece ani, în anul 1100, Bernard a
fost înscris la şcoala din Chatillon-sur-Seine, unde a
studiat religia până prin 1110. Şcoala, cu un mare
prestigiu în rândul nobilimii, era recunoscută pentru
viaţa austeră pe care călugării şi elevii o duceau, dar şi
pentru vastele cunoştinţe religioase pe care aceştia le
primeau. În acel an, 1110, a murit mama sa, Aletha de
Montbart-Fontains, ceea ce i-a provocat o mare durere
sufletească. Tânărul Bernard şi-a găsit refugiul în
literatură şi poezie, precum şi în studiul aprofundat al
Cărţilor Sfinte, ajutat de cuvântările şi scrierile stareţului

14
mănăstirii Molesme, părintele Robert. Aceste cuvântări
şi scrieri religioase exprimau noua gândire în religie, cea
a Ordinului Cistercian, de revenire la preceptele
Sfântului Benedict. Preceptele cereau modestie, căinţă şi
profundă austeritate în viaţa materială şi religioasă a
înalţilor şi micilor prelaţi, a tuturor călugărilor. În felul
acesta, călugării erau priviţi ca exemple pentru toţi
credincioşii creştini.
În aceşti ani de început ai lucrării sale spirituale,
Bernard a citit o mulţime de scrieri ale filosofilor antici,
dar şi operele lui Homer. Dar nu s-a limitat la a citi
scrierile altora, ci a început să-şi pună pe pergament
gândurile şi simţămintele sale, dovedind un real talent.
Toate gândurile erau filtrate prin trăirea sa religioasă,
lucru reflectat prin predicile ce a început să le ţină în faţa
colegilor şi profesorilor, predici cu un pround conţinut
benedictin. Impresiona la fel de mult şi faptul că toate
predicile erau exprimate într-o formă literară simplă,
accesibilă auditoriului.
Atras de dogma noului ordin, Bernard a cerut să fie
primit şi el, ca novice în mănăstire, dar a fost amânat din
motive administrative.
Abia în anul 1113, tânărul Bernard, însoţit de alte
câteva zeci de tineri nobili, au bătut la poarta mănăstirii
Cîteaux, cerând îngăduinţa de a fi primiţi de stareţul
Ştefan (Harding). Înfăţişarea tânărului, care vorbea în
numele celor peste douăzeci şi cinci de nobili, i-a plăcut
stareţului. Slab, aproape ascet, de înălţime medie, poate

15
ceva mai scund, cu faţa puţin prelungă, tenul închis,
purta haine simple, de culoare închisă şi arăta modestie.
Dar, poate, cel mai mult i-au plăcut ochii negri ai
tânărului, negrii şi strălucitori, inteligenţi, ce răspândeau
o lumină stranie, căreia nu-i puteai rezista. Iar vorbele
sale, pline de evlavie, modestie şi înţelepciune, l-au făcut
pe stareţul Ştefan să le deschidă definitiv uşa acelui tânăr
şi însoţitorilor săi. L-a primit cu încredere şi dragoste
frăţească, fapt ce nu l-a regretat niciodată. Iar razele
soarelui, care luminau, cu o strălucire divină, drumul lui
Bernard spre mânăstire în acel mijloc de mai al anului
1113, erau semnul ceresc al predestinării pentru
săvârşirea marilor fapte spirituale, pe care acesta era
chemat să le facă.
În momentul primirii sale în ordinal Cistercian, la
mănăstirea Cîteaux, Bernard de Fontaines era apreciat
ca un bun cunoscător al dogmei religioase, al filosofiei,
dar şi autor al câtorva lucrări literare.3 Începuse chiar să
noteze ideile novatoare ce vor deveni, mai târziu, lucrări
de ascetică, mistică şi polemică religioasă. Prin pasiunea
arătată în prezentarea ideile şi convingerile dogmatice,
prin puterea înnăscută de influențare a persoanelor din
jurul său, s-a impus ca un incontestabil lider religios al
tinerilor nobili din zona Dijon. De remarcat că până în
acel moment, nu fusese încă hirotonisit.

3
Cistercian Abbey, Bernard-Bernard. Jeunesse et entrée à Cîteaux,
Éditions Dominique Guéniot, 2012, ISBN 978-2-87825-518-8

16
 De la moartea mamei sale şi până în 1113, Bernard
intenţionase să plece spre Ţara Sfântă, făcând chiar
pregătiri pentru a-şi îndeplini această dorinţă. Intenţia
lui de a pleca spre Ierusalim avea două motive puternice:
răspândirea credinţei creştine şi a preceptelor Sfinţilor
Augustin şi Benedict în ţinuturile orientale, precum şi
apărarea acestei credinţe, a credincioşilor în faţa
atacurilor neîncetate ale necredincioşilor orientali. S-ar
putea ca intenţia de plecare să fi fost determinată şi de
povestirile din perioada cruciadei, spuse de tatăl său,
cavalerul Téscelin. Renunţarea la această plecare s-a
produs în primăvara anului 1113, când a şi fost primit în
mănăstirea Cîteaux, cum am arătat mai sus, dar dorinţa
de a ajuta Ţara şi Locurile Sfinte i-au rămas neschimbate
întreaga lui viaţă. Să fi fost oare, o expresie a legăturilor
sale incipiente, nedefinite încă, induse inconştient de
familia sa nobiliară, cu lumea cavalerismului? Cu
certitudine, Bernard avea calităţile şi educaţia nobiliară
în spiritul valorilor cavalereşti. În acelaşi timp, a primit o
educaţie timpurie religioasă de excepţie chiar de la
mama sa. Să fi fost oare personalitatea sa prototipul
nobilului cavaler-monah, pe care l-a definit mai târziu în
Carta latina? De aceea i-a fost atât de uşor să
întocmească, peste ani, regulile Ordinului templier,
reguli ce erau deja în interiorul fiinţei sale şi care
trebuiau numai formulate şi scrise pe hârtie?
Primirea lui Bernard de Fontaines în Ordinul
Cistercian a însemnat începutul unui drum lung şi greu

17
pentru el, dar şi împlinirea destinului de lider religios.
Pentru Ordin, prezenţa lui Bernard a ajutat la impunerea
lui ca unul din cele mai eficiente, puternice şi influente
ordine monahale, cu un caracter internaţional autentic.
Nu se poate şti ce ar fi fost Ordinul Cistercian fără
Bernard, dar putem spune, parafrazând o cunoscută
afirmaţie, că dacă nu ar fi fost Bernard de Fontaine,
cistercienii ar fi trebuit să-şi găsească unul ca el.
Drumurile lor s-au întâlnit şi, de atunci, din mai 1113, au
mers împreună, devenind o singură entitate, până la
săvârşirea întru Domnul a înţeleptului călugăr.
Dar ce a fost şi este Ordinul Cistercian? Să vedem
o scurtă istorie a acestui binecunoscut ordin.
În anii 1090 d. Hr., la mănăstirea benedictină din
Molesme, situată în Laignes, în Burgundia, ce aparţinea
de Ordinul benedictin de Cluny, câţiva călugări şi-au
exprimat tot mai deschis nemulţumirea faţă de modul
cum se respectau preceptele şi învăţăturile Sfântului
Benedict. Acestea le cereau călugărilor un trai ascetic, în
sărăcie, obedienţă deplină şi castitate. Viaţa
călugărească trebuia să se desfăşoare într-o tăcere
autoimpusă, ferită de ispitele vorbelor răutăcioase şi
deşarte, iar călugării îşi ţineau promisiunea din jurământ
de a duce o viaţă modestă, având doar strictul necesar
traiului de zi cu zi. Fiindcă viaţa monahală, de adâncă
spiritualitate, închinată credinţei creştine, numai în acest
fel putea primi binecuvântarea Divină şi aducea
adevărata fericire spiritului, minţii şi trupului fraţilor

18
călugări. Lucru ce nu se prea respecta în acea mănăstire,
din Molesme, unde luxul şi nemunca şi-au făcut loc.
Printre cei nemulţumiţi era şi Robert, stareţul mănăstirii
care, oricât s-a străduit, nu a putut instaura, în totalitate,
aceste reguli stricte, în întreaga aşezare monahală. Însoţit
de vreo douăzeci de fraţi călugări din Molesme,
mănăstire deja reformată, Robert a plecat spre locul
primit de la ducele de Burgundia, Era o mică suprafaţă
de teren mlăştinos, aflată la câţiva kilometri sud de
Dijon, unde, cu îngăduinţa legatului papal, a început
defrişarea zonei şi ridicarea unei mănăstiri. Planul era ca
mănăstirea să fie simplă şi cu o bună utilitate, pentru ca
prelaţii să trăiască după canoanele benedictine.
Construcţia aşezământului a fost terminată în anul 1098,
iar cei douăzeci şi unu de călugări s-au mutat acolo în
Duminica Floriilor.4
Locul ales pentru ridicarea acestei mănăstiri se afla
în vecinătatea localităţii Nuits-Saint-Georges. În epocă,
era o vale plină cu stuf, trestie, denumit în franceza
timpului cisteaux, iar în latina veche, Cistercium. În
acest fel, preluând această denumire, aşezarea monahală

4
Martine Plouvier, Alain Saint-Denis:” Pour une histoire
monumentale de l'abbaye de Cîteaux (1908-1998)”, Cîteaux,
commentarii cistercienses, Association Bourguignonne des Sociétés
Savantes, 1998 , ISBN 90-800413-9-4

19
a primit numele de Abbaye de Cîteaux, mănăstirea din
stufăriş.5
După aproape un an de zile, stareţul Robert a fost
nevoit să se înapoieze la Molesme, la vechea lui
mănăstire, astfel că la noua mănăstire din Cîteaux a fost
ales un alt stareţ, Alberyc. El a continuat să predice
respectarea preceptelor benedictine, organizând viaţa
călugărilor după normele ascetice impuse de Robert. La
moartea stareţului Alberyc, zece ani mai târziu, a devenit
stareţ Ştefan Harding, o minte luminată, un spirit deschis
şi o inimă bună, după cum era caracterizat de cei
apropiaţi. Acesta a fost cel care i-a primit în aşezământ
pe tânărul Bernard şi pe însoţitorii lui. Cu toate
eforturile celor trei stareţi succesivi, activitatea
ecleziastică din Abbaye de Cîteaux nu s-a remarcat cu
nimic în mediul monahal din regiune şi nu a primit
susţinere din partea altor aşezăminte, unde renunţarea la
viaţa lejeră era mai dificilă. Noua orientare religioasă, de
asceză şi curăţenie spirituală, apărută la mănăstirea
Cîteaux, a rămas la nivelul călugărilor mănăstiri, primind
prea puţini alţi adepţi. Stareţul Ştefan, pentru a consolida
comunitatea din mănăstire, a acceptat aşa numiţii fraţi
laici, ţărani liberi care depuneau jurământ de sărăcie,
castitate şi obedienţă faţă de stareţ, dar nu erau

5
Maurice Chaume- Les anciens vicomte de Beaune et la fondation
de Cîteaux , Mémoires de l'Académie des sciences, arts et belles-
lettres de Dijon , 1923 (Libre Wikipedia)

20
hirotonisiţi. Ei desfăşurau diversele munci pentru
întreţinerea mănăstirii şi a gospodăriei ajutătoare a
acesteia, în limitele strictului necesar.
Odată cu sosirea noilor membrii ai comunităţii
călugăreşti, tinerii nobili conduşi de Bernard, în 1113,
viaţa spirituală din aşezarea monahală Cîteaux a
cunoscut o revigorare evidentă. Această revigorare era
determinată de energia intelectuală, entuziasmul tineresc
şi multitudinea temelor teozofice, biblice şi ale ştiinţelor
antice greceşti promovate de tânărul Bernard. Primul
lucru pe care acesta l-a făcut, cu ajutorul stareţului
Ştefan, a fost să studieze şi să completeze, într-o formă
mult accesibilă, învăţăturile şi regulile Sfântului
Benedict, ca fundament al Statutului (Constituţiei)
Cistercian, denumit Carta Caritatis. Era statutul iniţiat
de stareţul Robert şi Alberyc şi definitivat de stareţul
Ştefan, cu regulile de viaţă ale adepţilor. În acest fel,
noua lor orientare religioasă a îmbrăcat forma unui
adevărat ordin religios, preluând denumirea mănăstirii,
Ordinul Cistercian.
Tinerii nobili care veniseră la mănăstire odată cu
Bernard, au putut astfel să cunoască multe lucruri noi
despre Sfântul Benedict şi regulile sale care au stat,
printre altele, la baza vieţii monahale în lăcaşurile
creştine.

21
 Sfântul Benedict de Nursia6 a trăit între anii
480? şi 543 d. Hr. Pătruns de adânca lui credinţă în
Dumnezeu, a întemeiat douăsprezece aşezăminte creştine
în apropiere de Roma, după care s-a retras pe Monte
Casino, în sud, la vestita mănăstire, devenind şi stareţul
acesteia. Pentru ca toate comunităţile creştine din
aşezămintele întemeiate de el să aibă reguli simple după
care să-şi organizeze şi să-şi ducă viaţa de zi cu zi,
Benedict a sintetizat câteva reguli, prezentate la început
ca îndemnuri, apoi ca porunci monahale. La rândul său,
Sfântul Benedict şi-a format convingerile sale despre
viaţa călugărească citind Regula Magistri şi scrierile
Sfântului Ioan Casian,7 născut la gurile Dunării, în
Scyntia Minor, Dobrogea - Romania. De la acesta,
sfântul Benedict a aflat despre beneficiul ascetismului
egiptean şi despre cele opt vicii care subjugă spiritul
omului.
Tânărul călugăr Bernard, ajutat de alţi câţiva
călugări cărturari, pasionaţi pentru studiu şi cunoaştere,
au refăcut de câteva ori statutul iniţiat de stareţul Robert
şi modificat de urmaşii acestuia la abaţia de Cîteaux.
Forma în care au fost redactate regulile benedictine de
către Stefan, Alberyc şi Ştefan Harding, au fost bune,
chiar inovatoare pentru călugării mănăstirii, acceptate şi

6
Jaques Berlioz, Saint Bernard, le soldat de Dieu, tiré de Moines et
religieux au Moyen Age, Seuil 1994,
7
Maurice Hassett- Catholic Encyclopedia, căpit. Ioan Cassian,
NewYork, 1908.

22
aplicate de aceştia. Stareţii altor mănăstiri din Burgundia
s-au arătat a fi interesaţi de cunoaşterea regulilor ce
aduceau un spirit de noutate în viaţa monahală şi în
lumea canonică, dar destul de rezervaţi în a le însuşi şi
aplica în lăcaşurile pe care le păstoreau. În acest stadiu
de cunoaştere a regulilor monahale din Abbey de
Cîteaux, intervenţia lui Bernard, ajutat de alţi călugări, a
fost un moment relevant în dezvoltarea spiritului
benedictin şi transformarea lui în ordin monahal.
Având o solidă bază de cunoştinţe despre
învăţăturile Sfinţilor Augustin şi Benedict, Bernard a
reformulat regulile micului ordin de la mănăstirea
Cîteaux, eliminând detaliile şi ambiguităţile din vechiul
text. Totodată, el a organizat textul regulilor după o
anumită structură, uşor de înţeles şi aplicat.
Regulile Sfântului Bernard de Clairvaux, La
Régle de Saint Benoît, în număr de şaptezeci şi două, au
fost ordonate pe capitole, conform mottoului benedictin
“Ora et Labora” (Roagă-te şi munceşte), respectiv pe
două planuri: cel spiritual şi cel material-administrativ.8
Astfel, la începutul statutului, prin conţinutul primelor
reguli, el cerea ca mănăstirea să fie o adevărată şcoală
de pregătire şi de mântuire a călugărilor prin credinţa în
Hristos şi descrie patru categorii de călugări. Pe
parcursul scrierii sale, Bernard menţionează principiile

8
Charles Herbermann, "The rule of St. Benedict, Encyclopedia
Catholica, Robert Appleton Company, ed. 1913.

23
şi regulile obligatorii ale călugărilor, ce trebuiau
respectate zilnic şi pe ore ale zilei.
Ziua monastică, Horarium, a fiecărui călugăr
cuprindea rugăciunea, citirea cărţilor sfinte pentru
creşterea spirituală personală, odihnă şi munca fizică,
administrativă. Viaţa comunităţii monahale trebuia să se
desfăşoare în modestie, sărăcie personală, moderaţie în
vorbire, obedienţă totală şi castitate. Activităţile
spirituale se desfăşurau în Capitul, sala destinată citirii
psalmilor, intonării cântărilor şi antifoanelor şi
transmiterea poruncilor administrative zilnice. Pentru
slujbele cu un caracter specific, deosebit, de divinaţie, se
folosea o sală a mănăstirii, numită Oratoriu, deschis
întregii comunităţi călugăreşti din aşezământ.
Referitor la îmbrăcăminte, hainele călugărilor
trebuiau să fie simple, de culoare deschisă, curate şi era
interzisă purtarea bijuteriilor. Sutana trebuia să fie de
culoare albă şi în permanenţă curată, ca dovadă de
puritate spirituală.
Igiena personlă era strict reglementată. Călugării
cistercieni trebuiau să poarte în permanenţă haine curate,
cum am spus, să se spele zilnic, să fie mereu proaspăt
tunşi şi bărbieriţi. Ca element specific lor, era tunsoarea.
Părul era tuns foarte scurt, iar creştetul capului era ras.
De jur împrejurul capului era lăsată o fâşie de păr, care
simboliza coroana de spini a lui Isus. Toate icoanele cu
Saint Bernard, pictate ceva mai târziu de pictori anonimi,
îl înfăţişau cu astfel de tunsoare.

24
 Regulile reglementau şi alimentele ce erau
consumate în mănăstiri. Alimentele se consumau în stare
primară, gătite simplu, de obicei de post, multe chiar
nepreparate, în starea naturală. Se cerea moderaţie în
alimentaţie şi se respectau cu stricteţe zilele de post. De
obicei, se serveau două mese pe zi şi câte două feluri de
mâncare, toate pregătite de călugări bucătari.
Precizări clare au fost făcute şi în legătură cu
abaterile ce le săvârşeau călugării şi modul lor de
pedepsire. Celui care a greşit i se cerea să evite viciile
şi ispita, asumându-şi greşeala sau păcatul, iar pentru
izbăvire să facă benevol penitenţe. Pedepsele, destul de
dure, îmbinau penitenţele spirituale cu suplicii fizice,
considerând că trebuie supuse îndreptării atât spiritul
păcătosului, cât şi trupul.
Referitor la muncile fizice, toţi călugării trebuiau
să facă, fiecare după priceperea lui, lucrări
administrative. Totodată, ei lucrau şi la micile gospodării
ajutătoare de pe lângă mănăstiri, între slujbe, împreună
cu fraţii laici, pentru asigurarea celor necesare traiului.
Călugării aveau, totuşi, un statut aparte, superior fraţilor
laici, astfel că nu efectuau munci murdare. Unii călugări
care se ocupau de îngrijirea animale pentru lapte, blană,
lână (carnea acestora era exclusă de la consum),
coordonau aceste activităţi, alţii coordonau lucrarea
pământului cultivat cu cereale, cu viţă de vie sau pomi
fructiferi. Ei erau ajutaţi de laici angajaţi la mănăstire, pe
baza unui salariu şi de fraţii laici, specializaţi ca

25
meseriaşi în diferite domenii. Un regim special aveau
lucrătorii laici constructori, care lucrau la întreţinerea
mănăstirilor. Vom vedea acest lucru în capitolele
următoare.
Preocuparea principală a călugărilor a fost, totuşi,
cea spirituală, religioasă. Pentru aprofundarea
înţelesurilor regulilor Sfântului Benedict, Bernard a
iniţiat şi condus discuţii polemice cu fraţii săi călugări,
notând în permanenţă ceea ce i se părea a fi mai
interesant din cuvintele participanţilor la acele discuţii.
Acest gen de pregătire canonică l-a preluat de la vechile
şcoli ale grecilor antici, în special de la Şcoala
Pitagoreică. El a generalizat participarea călugărilor
novici la cursurile canonice, iar hirotonisirea se făcea
după o atentă examinare a novicelui.
Un capitol important din viaţa călugărului Bernard
îl constituie înfiinţarea mănăstirii Clairvaux, din
apropierea domeniului Troyes.9
În baza unei promisiuni mai vechi, stăreția din
Cîteaux a primit de la Seniorul de Troyes, Hugue, conte
de Champagne, o suprafaţă de teren, nu prea mare, în
Val d'Absinthe, la câţiva kilometri nord de Troyes.
Valea, destul de izolată datorită inundaţiilor ce se
produceau periodic şi mlaştinii permanente, plină de
iarbă şi stuf, cu o înfăţişare dezolantă, era improprie

9
Jean Leclercq - Bernard de Clairvaux , Desclée, Paris, 1989 , ISBN
2-7189-0410-0

26
pentru ridicarea de construcţii, chiar rudimentare. La
aceasta se adăuga şi clima destul de schimbătoare. Vara,
căldurile erau aproape insuportabile, iar iernile, cu
temperaturi scăzute şi zăpadă abundentă, făceau puţinele
drumuri impracticabile. Dar aceste condiţii naturale
dificile nu l-au împiedicat abatele Ştefan să-l trimită pe
Bernard, împreună cu doisprezece fraţi călugări, în anul
1115, să înceapă construcţia unei noi mănăstiri, acolo,
lângă Troyes.
În primăvara acelui an 1115, într-o zi ploioasă,
călugărul Bernard şi câţiva însoţitori din mănăstirea
Cîteaux, au ajuns pe Val d'Absinthe, pentru a vedea
terenul viitoarei mănăstiri. Întreaga vale era inundată şi
acoperită cu iarbă şi alte plante acvatice, din loc în loc
răsărind mici insuliţe cu pământ ceva mai stabil. Ceea ce
au văzut călugării în acel loc, le-a produs dezamăgire şi
au hotărât să rediscute cu stareţul Stefan Harding despre
construcţia mănăstirii. Insă stareţul şi-a menţinut decizia
de a ridica în acel loc mănăstirea ciserciană, ca o
încercare a voinţei comunităţii mănăstireşti.
Înţelegând şi Bernard că piedicile naturale erau
probe de încercare, a făcut multe măsurători şi planuri cu
fraţii laici constructori din abaţia Cîteaux. Atunci când
căutarea soluţiilor de arhitectură le depăşea posibilităţile,
apelau la arhitecţi laici de pe domeniile nobiliare din jur.
Întocmirea planurilor de construcţie le-a luat
întreaga primăvară şi, la începutul sezonului călduros, în
luna iunie 1115, au demarat lucrările de edificare a

27
aşezământului mănăstiresc. Cu fundaţiile ridicate pe
piloni groşi din lemn, bătuţi în pământul mlăştinos,
folosin lemn şi piatră aduse din zonele apropiate, au
construit biserica, aproape zece chilii, magazii pentru
alimente şi drumul de acces spre aşezământ.
În câteva luni, noua mănăstire putea fi locuită,
lucrările de extindere şi consolidare a acesteia
continuând până prin anul 1118. Cei doisprezece
călugări au început să se refere la acel loc, numindu-l
Claire Valle, nume ce-i va rămâne pentru totdeauna,
Clairvaux.
Pentru a-şi asigura alimentele şi celelalte materiale
necesare traiului, călugărul Bernard, împreună cu stareţul
Ştefan, au discutat cu Hugue, conte de Champagne şi au
primit câteva suprafeţe de teren, pentru a fi lucrate şi
cultivate cu cereale. Astfel, aşezământul a devenit un loc
destul de căutat de cei care voiau să intre în viaţa
monahală.
Din nou talentul lui Bernard de orator şi prestigiul
ce şi-l câştigase, şi-au spus cuvântul, astfel că în scurt
timp mănăstirea era plină de novici, dornici să intre în
ordin. Printre cei veniţi erau şi cei cinci fraţi ai săi. Viaţa
comunităţii monahale din noul aşezământ era deosebit de
dură, pe de o parte datorită condiţiilor locale şi
administrative, pe de altă parte, datorită regulilor ascetice
impuse de Bernard, care, între timp, fusese ales ca stareţ
al aşezământului. După mai bine de un an, la sfatul
insistent al unor cunoştinţe, nobili locali, Bernard a

28
acceptat să îmbunătăţească acele condiţii de viaţă. A
iubit de la început locurile şi mănăstirea, rămânând stareţ
al acesteia până la moartea sa şi refuzând toate rangurile
ce i s-au propus de-a lungul vieţii.
În mai puţin de doi ani, călugărul Bernard a
câştigat respectul tuturor călugărilor din Abbey de
Cîteaux, precum şi al comunităţilor laice din regiunea
Dijon. Carismatic, bun orator, a atras spre viaţa
monahală o mulţime de persoane din rândul micilor
nobili locali, astfel că a apărut necesitatea măririi aşezării
din Cîteaux. Între anii 1113 şi 1119, Stareţul Ştefan de
Cîteaux, ajutat de Bernard şi alţi câţiva entuziaşti
călugări, au pus bazele a patru noi aşezăminte monahale,
mănăstirile din La Ferte, Pontigny, Clairvaux și
Morimond, care au devenit autonome şi şi-au organizat
activitatea canonică după Regulile sfântului Benedict,
adaptate la viziunea cisterciană din Cîteaux.10
Primirea călugărilor în cele patru noi mănăstiri a
însemnat începutul extinderii Ordinului Cistercian care,
prin efervescenţa creatoare şi inovatoare a
reprezentanţilor săi de început, şi-a răspândit şi
consolidat influența, ajungând până la Vatican.
Având încă patru mănăstiri ale Ordinului
Cistercian, Stareţul Ştefan, de comun acord cu stareţii

10
Jean Marilier, Histoire de l'Église en Bourgogne , Les Éditions du
Bien Public, 1991 ISBN 2-905441-36-4

29
celor patru aşezăminte, au definitivat statutul ordinului,
completând forma pe care o întocmise el însuşi cu ani în
urmă. Statutul ordinului era necesar pentru a crea o
unitate a tuturor lăcaşurilor cisterciene, înfiinţate deja
până la acea dată, dar şi pentru cele care urmau a fi
înfiinţate pe viitor. Mai era necesară existenţa statutului
şi pentru asigurarea continuităţii respectării regulilor
Sfântului Benedict în cadrul ordinului, a stabilităţii
preceptelor lor canonice şi, mai ales pentru recunoaşterea
ordinului de către Papa Calist al II-lea. Acesta provenea
din Ordinul de Cluny, un fel de concurent al
cistercienilor şi privea cu scepticism demersurile
călugărilor din Cîteaux. Având un statut bine întocmit,
simplu şi clar, recunoscut de papalitate, ordinul
cistercienilor ar fi avut cale deschisă pentru răspândirea
rapidă în lumea creştină.
Din aceste considerente, cei cinci stareţi cistercieni
au adoptat statutul sub denumirea de Carta Caritatis în
anul 1119, iar înainte de Crăciunul din acel an, era
aprobat de Papa.
Carta Caritatis a preluat în totalitate Regulile
Sfântului Benedict privind viaţa monahală, obligaţiile de
obedienţă, asceză, castitate, modestie şi moderaţie, unele
fiind chiar înăsprite, cum ar fi cele privind obligaţia la
tăcere, asceza traiului de zi cu zi, pedepsele ce se aplică
celor care au greşit şi păcătuit, ş.a. În acelaşi timp, ca
măsuri organizatorice şi administrative, s-a prevăzut
autonomia fiecărei mănăstiri şi conducerea Ordinului de

30
către un Capitul General, format din stareţii tuturor
mănăstirilor, ce urma să se întrunească anual, în
septembrie, de ziua Sfintei Cruci. Capitulul General era
condus de stareţul de Cîteaux.11
Pentru a se deosebi de Ordinul benedictin de
Cluny, prin Carta Caritatis s-au introdus, legal,
veşmintele monahale albe, cu o cruce pe sutană,
purtătorii acesteia fiind denumiţi şi călugării albi.
Aprobarea statutului Carta Caritatis de către Papă a
dus la extinderea rapidă a ordinului Cistercian în toată
Europa, extindere facilitată şi de primele scrieri ale lui
Bernard, în 1120, De clase Superbiae et Humilitatis și
De Laudibus Mariae.
Faima sa i-a adus şi critici din partea altor ordine
religioase sau a unor înalţi prelaţi. Unele critici se
refereau la implicarea sa în alegerile papale din 1130,
când l-a susţinut pe Inocenţiu al II-lea pentru demnitatea
de Papă, sau în 1145, când l-a susţinut pe Eugeniu al III-
lea. Dar a avut şi merite pentru implicarea în alegerile
papale. Ultima sa propunere nominală fiind acceptată de
cardinalii electori, prin alegerea Papei Eugeniu al III-lea,
s-a încheiat schisma papală, ce ar fi putut periclita

11
Leopold Janauschek - Originum Cisterciensium Tomus Primus in
quo praemissis congregationum domiciliis adjectisque tabulis
chronologico-genealogicis veterum abbatiarum a monachis
habitatarum fundationes ad fidem antiquissimorum fontium primus
descripsit, Vindobonae [Viena], 1877.

31
stabilitatea lumii creştine. După acest moment
triumfător pentru el, Bernard a devenit unul dintre cei
mai influenţi prelaţi ai lumii creştine. Această influenţă
şi-a folosit-o, la cererea Papei, în acelaşi an 1145 şi până
în 1147, pentru a mobiliza întreaga lume creştină în
vederea organizării unei noi cruciade în Ţara Sfântă,
cunoscută ca cea de-a II-a cruciadă. Se spune că fără
predicile lui, ţinute pe parcursul lungilor călătorii în
ţinuturile regatului Franţei şi al Sfântului Imperiu, regele
Ludovic al VII-lea şi regele Conrad nu ar fi trimis
armatele lor la cruciadă.
Concomitent cu aceste activităţi, Bernard a
continuat întemeierea de noi aşezări monahale
cisterciene de-a lungul şi de-a latul Europei, din
Portugalia până la graniţa de răsărit a Sfântului Imperiu,
către ţinuturile vlahe şi din Sicilia până în Britania.
Această extindere a continuat şi după trecerea sa în
nefiinţă, un exemplu elocvent fiind ridicarea mănăstirii
din Igriş, judeţul Timiş, aflată în vestul României.12

Mănăstirea de la Igriş13 a fost construită de

călugării cistercieni de la abaţia din Potigny, Burgogne,
în anul 1179.
După doi ani de amânări, zece călugări au fost
trimişi la graniţa de est a Sfântului Imperiu Roman, în

12
Leopold Janauschek, op. citate
13
K. Juhász, Die Stifte der Temeswares Diözese im Mittelalter,
Münster 1927

32
regatul Ungariei, pentru a căuta un loc adecvat ridicării
unei mici mănăstiri cisterciene. Locul găsit se afla
undeva spre estul regatului, în ţinuturile valahilor. Atât
ţinutul, cât şi locuitorii băştinaşi i-au impresionat pe
călugării franci, care au comunicat decizia lor reginei
Ungariei, originală din provincia Burgundia. Cu ajutorul
reginei Anna de Châtillon, soţia regelui Bella al III-lea al
Ungariei, au construit monumentala mănăstire, în ceva
mai mult de un an. După construirea lăcaşului, cei zece
călugări au rămas la mănăstire, ridicată imediat la rangul
de abaţie.
Mănăstirea a fost împroprietărită cu teren agricol
şi ceva pădure de şes, organizându-se după toate regulile
cisterciene. Se pare că printre călugări şi fraţii laici erau
şi localnici vlahi, trecuţi la religia catolică şi primiţi în
ordinul cistercian.
Călugării franci rămaşi la mănăstire, au pregătit
spiritual noii călugări cistercieni din aceste ţinuturi. Se
spune că numele mânăstirii provine de la cuvintele eg
res, însemnând Poarta către cer. Devenind o adevărată
şcoală, călugării au amenajat în mănăstire o sală cu
foarte multe cărţi, manuscrise şi papirusuri, procurându-
şi lucrări ale grecilor antici şi ale învăţaţilor vremii.
Ajungând o abaţie puternică, bine organizată,
călugării abaţiei de la Igriş au construit o altă mănăstire

33
în Cârţa, judeţul Sibiu, în anul 1202, ca dependentă a
abaţiei-mamă.14
Atât de importantă a devenit mănăstirea în regatul
Ungariei, încât, se spune, în mănăstirea de la Igris ar fi
fost înmormântaţi Yolanda de Courtenay, soţia regelui
Andrei al II-lea şi fiul regelui Bella.
Din nefericire, această aşezare monahală a fost
distrusă de tătari, la şaptezeci de anii de la ridicarea ei.

Opera Sfântului Bernard de Clairvaux este

grandioasă. Ea cuprinde peste şase sute de scrieri din
domenii diverse, aproape toate având legătură cu
biserica şi viaţa spirituală. Prima ediţie cuprinzând
aproape toate scrierile sale cunoscute, a apărut la Paris
în anul 1508, editată de André Bocard sub titlul de
“Seraphica melliflui devotique scripta doctoris S.
Bernard”.
Dintre multiplele sale scrieri, putem aminti
tratatele dogmatice (De gratia et libero arbitrio - despre
liberul arbitru în relaţia omului cu Dumnezeu), lucrări de
mistică şi trăire ascetică (De clase humilitatis et
superbiae), nenumărate predici şi imnuri.
Neuitând latura ascunsă a personalităţii sale
complexe, Bernard de Clairvaux a scris şi despre viaţa de
cavaleri şi călugări a templierilor (De laude Novae

14
Andrei Adrian Rusu -Dicționarul mănăstirilor din Transilvania,
Banat, Crișana și Maramureș, Presa Universitară Clujeană 2000

34
militiae anunț milites Templi – 1132).15 (Wikipedia),
precum şi multe predici, adevărate opere literare şi
egumenice, în sprijinul organizării celei de-a II-a
Cruciade, din 1147.
Pe la începutul anului 1153, Bernard de Clairvaux
s-a îmbolnăvit şi puterea sa fizică s-a împuţinat, dar i-au
rămas intacte puterea şi neliniştea minţii sale iscoditoare.
Prevestindu-şi sfârşitul pe această lume, şi-a pus în
ordine lucrările neterminate şi a plecat la cer, mulţumit
de ceea ce realizase, dar nemulţumit că nu i-a mai rămas
timp să termine tot ceea ce voia să facă. Pe douăzeci
august 1153, înconjurat de fraţii lui călugări, a plecat în
altă lume.
Ca recunoaştere a personalităţii sale extraordinare,
a adevăratelor minuni pe care le-a făcut în viaţa
pământeană, la 18 ianuarie 1174 a fost canonizat,
devenind Sfântul Bernard (Saint Benoît).

15
Pierre Aubé, Saint Bernard de Clairvaux, Paris, Fayard, 2003

35
 Stilul cistercian în arhitectură şi construcţii.

Concepţia lui Bernard de Clairvaux despre asceză,

moderaţie şi simplitate şi-a spus cuvântul şi în stilul
arhitectural al construcţiilor cisterciene, biserici,
mănăstiri, ansambluri religioase sau administrative.16
Putem remarca astfel, că stilul arhitectural trebuia să
asigure construcţiilor cisterciene soliditate, rezistenţă şi
austeritate, evitând ornamentele artistice inutile, care
puteau distrage atenţia călugărilor de la asceză şi
umilinţă. Construcţiile cisterciene trebuiau, de asemenea,
să se încadreze în mediul înconjurător, protejându-l, aşa
cum făceau cistercenii care protejau pădurile şi, în
general, flora şi fauna; să folosească materiale locale,
uşor de procurat, ca lemnul piatra şi fierul; să caute
soluţii novative, ştiut fiind faptul că mănăstirile
cisterciene erau ridicate în locuri mlăştinoase, pe cursuri
de ape sau în locuri inundabile ale văilor; să acorde
atenţie simetriilor, echilibrului şi proporţiilor
construcţiilor, care să asigure armonia şi liniştea
activităţilor spirituale ale călugărilor, aşa cum echilibrul
şi armonia se regăseau în Regulile Sfântului Benedict şi
în Carta Caritatis.

16
Hugh Chisholm, ed. 1911 în Encyclopaedia Britannica, ed 11,
Cambridge University Press.

36
 Pentru a îndeplini aceste cerinţe, Ordinul
Cistercian trebuia să pregătească oameni pricepuţi,
capabili să răspundă condiţiilor arhitecturale şi de
construcţie impuse de acest nou stil. Iar astfel de oameni
au fost repede găsiţi în rândul unor călugări şi al fraţilor
laici, iar pentru pregătirea şi calificarea lor au fost
împrumutaţi meşteri calificaţi de la nobilii locali.
Până la apariţia Ordinului Cistercian şi în perioada
de început a acestuia, toate construcţiile, inclusiv cele
religioase erau ridicate în stilul roman, preluat de la
vechii arhitecţi romani şi gildele lor profesionale de
constructori, stil caracterizat prin elemente circulare şi
arcade semicirculare. 17
Noul stil cistercian a făcut trecerea de la stilul
romanic la cel gotic, caracterizat prin arcade înalte, în
arc de cerc, având ferestre luminoase, care lăsau să
pătrundă lumina în interiorul clădirilor.
Poate aşa se explică şi existenţa, în cadrul
aşezămintelor monahale cisterciene, a unor dezvoltate
ateliere şi echipe de lucrători pietrari, zidari, lemnari şi,
ca nouă calificare, fierari, cu mici topitorii şi forje.
Aceste echipe de constructori beneficiau de aprecierea
comunităţilor şi au primit privilegii, având o relativă
stabilitate, deoarece construcţia unul ansamblu religios
putea dura şi zeci de ani. Secretele realizării
construcțiilor erau bine păstrate în rândul acestor ateliere

17
René Huyghe, Larousse Encyclopedia of Byzantine and Medieval
Art , Paul Hamlyn, 1958

37
şi bresle profesionale, care foloseau simboluri şi
ritualuri pentru a-şi proteja tainele meseriei. Rezultă
faptul că, beneficiind de dezvoltarea arhitecturii laice,
cu atât mai mult stilul gotic s-a dezvoltat în interiorul
Ordinului Cistercian, stil care a răspuns exact cerinţelor
Cartei Caritatis. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni
faptul că membrii ordinelor cavalereşti au fost nu numai
luptători şi călugări, ci şi eminenţi constructori. Ei au
ridicat nenumărate forturi de apărare, cetăţi şi castele, în
special în ţinuturile orientale, la graniţele regatului
Ierusalimului, dar şi în ţările creştine europene.
Intermediarul răspândirii secretelor arhitecturii şi ale
ştiinţelor construcţiei în interiorul ordinelor cavalereşti,
liantul dintre cavaleri şi constructori, a fost ordinul
cistercian, deţinătorul secretelor ştiinţelor religioase,
spirituale, mistice şi, poate, chiar ezoterice. Această
legătură să fie, oare, explicaţia dispariţiei subite a
cavalerilor templieri francezi şi a tezaurelor acestora în
1314, când ordinul lor a fost desfiinţat în regatul Franţei?
Ar trebui să schimbăm termenul de dispariţie cu cel de
transformare a lor în călugări şi constructori privilegiaţi?

38
 Capitolul 2. Influenţa Ordinului Cistercian şi a lui
Bernard de Clairvaux asupra unor ordine
cavalereşti

Ordinul Cavalerilor Templieri

Ordinul Cistercian, încă din primii ani ai existenţei

sale, datorită personalităţii lui Bernard de Clairvaux şi a
doctrinei novatoare, a regulilor din Carta Caritatis, a
avut influenţe uriaşe, definitorii şi asupra altor
organizaţii înfiinţate în epocă. Vorbim de organizaţii ce
aveau strânsă legătură cu viaţa spirituală şi credinţa
creştină. Şi nu numai. Printre primele care au beneficiat
de sprijinul Ordinului Cistercian au fost şi Ordinele
Cavalereşti, ordine militare şi spirituale. Fondatorii
acestora s-au inspirat, în modul de organizare şi de
fiinţare a ordinelor, din structura şi regulile cisterciene,
primind chiar un sprijin direct de la călugării de seamă
cistercieni.
Cele mai semnificative ordine care au primit un
astfel de sprijin, în ordinea cronologică, sunt Ordinul
Cavalerilor Templieri, din Ierusalim, Ordinul de
Calatrava, din Castilia, Spania, Ordinul de Alcantara,
Leon, Ordinul Sfântului Benedict de Aviz (Ordem de
São Bento de Avis), Portugalia, Ordinul lui Cristos,

39
Portugalia, şi altele. Acestea au fost înfiinţate în
secolele al XII-lea şi al XIII-lea.

Cavalerii Templieri, Pauperes Commilitones

Christi Templique Solomonici (fr. Ordre du Templiers).
În anii 1096-1099 a avut loc prima cruciadă
creştină, organizată la cererea Papei Urban al II-lea,
având ca scop eliberarea Ţării Sfinte, ocupate de
Califatul Fatimid al Egiptului şi de Imperiul selgiucid
turc. În august 1099 a fost eliberat Ierusalimul şi s-a
înfiinţat Regatul Ierusalimului, după ce, anterior, s-au
înfiinţat câteva principate şi comitate creştine în Eddesa,
Antiochia şi Tripoli.18
După constituirea acestora, armatele turceşti şi cele
egiptene au efectuat în permanenţă incursiuni pe
teritoriile creştine, încercând să le recucerească. Pentru
că armatele creştine din zonă erau prea slabe să apere
aceste teritorii, a apărut necesitatea de a găsi alte forme
şi organisme de apărare, mai puternice, dar şi mai puţin
costisitoare. Regele Baldouin I al Ierusalimului, mort în
anul 1118, apoi regele Baldouin al II-lea, sprijiniţi de
nobili cavaleri, personalităţi cu totul deosebite, dar şi de
Biserică, au încurajat orice iniţiativă de organizare a unor
detaşamente militare, ce veneau în sprijinul regatului
creştin şi a principatelor creştine, detaşamente de tip
militia Cristi.

18
René Grousset, Histoire de croisades et du royaume franc de
Jérusalem, Paris, Perrin, 1936, édition 2006 en 3 volumes.

40
 Astfel, imediat după eliberarea Ierusalimului, şi-a
reluat activitatea şi s-a consolidat Suveranul Ordin
Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de
Rhodos și de Malta (it. Sovrano Militare Ordine
Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di Rodi e
di Malta) înființat în jurul anului 1050 d.Hr., ca ordin
călugăresc. Misiunea lui era ajutorarea şi îngrijirea
pelerinilor din Ţara Sfântă. Sub conducerea Sfântului
Gerard (Gerard de Soussa), ordinul călugăresc şi-a extins
misiunile şi la apărarea pelerinilor pe drumurile
regatului, fiind recunoscut ca atare în anul 1113, de
către Papa Pascal al II-lea19. Existenţa şi acţiunile acestui
ordin călugăresc, transformat treptat de Maestrul
Raymond de Puy în ordin cavaleresc, erau, totuşi,
insuficiente.
Un alt renumit nobil cavaler, cu o puternică
personalitate, Hugues de Payens, ajutat de Godefroy de
Saint-Omer şi André de Montbard, au înfiinţat, în
toamna anului 1118, un ordin cavaleresc denumit
Pauperes Commilitones Christi Templique
Solomonici,(Ostaşii săraci ai lui Hristos şi ai templului
lui Solomon, sau Ordinul cavalerilor templieri). Numele
ordinului provenea de la Templul lui Solomon din
Ierusalim, unde cavalerii fondatori şi-au stabilit sediul.

19
Michael Riche-Villmont, Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, ed. 2014

41
Ordinul a avut iniţial nouă membrii, nobili cavaleri,
dintre care câţiva participaseră şi la cruciadă20.
Deşi este unanim acceptat, pe baza unor vechi
înscrisuri, că ordinul a fost înfiinţat în anul 1118, este o
certitudine că cel puţin o parte din cei nouă cavaleri au
constituit o grupare, o frăţie militară cu unul, doi ani
înainte. Cel puţin şase cavaleri fondatori au făct parte din
ordinul militar al Sfântului Mormânt, ceea ce le-a
favorizat cunoaşterea reciprocă şi întemeierea frăţiei.
Credem că, după venirea cavalerului Hugues de Payens
şi a contelui Hugue de Chapagne, în Ierusalim, în anul
1114, s-a realizat acea frăţie cavalerescă, nucleul
viitorului ordin templier.
Consfinţirea înfiinţării ordinului, în 1118, ca şi
recunoaşterea lui de către Patriarhul Goumount, s-a făcut
pe baza unui statut sumar, o cartă întocmiă într-o formă
primară, după modelul statutului Ordinului Ospitalier.
Ca sursă de inspiraţie a primului statut au fost regulile
mănăstireşti, obligatorii pentru recunoaşterea ordinului
de către Biserică. Câteva din regulile asupra cărora au
convenit fondatorii s-au inspirat din regulile cavalereşti
şi din preceptele unor religii orientale iniţiatice, ca
ismailiţii, gnosticii, sau şcoli spiritule: casa înţelepciunii

20
Guillaume de Nangis,Chronique latine de Guillaume de Nangis,
de 1113 à 1300 avec les continuations de cette chronique de 1300 à
1368, vol. 1, Paris, Éditions H. Géraud, 1843

42
din Cairo sau casa cunoaşterii din Damasc. Aceste reguli
au rămas nescrise, constituindu-se în cutume, pentru a nu
cotraveni preceptelor religioase, deşi ele priveau mai
mult cavalerismul şi formele de luptă.
Textul cartei iniţiale a noului ordin cavaleresc
religios, cuprindea doar câteva reguli monahale,
religioase, celelalte prevederi erau transmise verbal
noilor membrii ai ordinului, cum am arătat.
O problemă care ne-a preocupat a fost aceea a
momentului înfiinţării ordinului, respectiv data formală
când a fost confinţită constituirea acestuia. Analizând
evenimentele istorice, politice şi militare din anul 1118,
credem că anunţul oficial despre înfiinţarea ordinului
cavalerilor Templului lui Solomon s-a făcut la messa de
sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în 15 august
1118, la Biserica Sfântului Mormânt.
Ipoteza pe care o emitem şi în care credem, este
plauzibilă. Credem că data de 15 august este cea mai
probabilă pentru consfinţirea înfiinţării ordinului
templier. In primul rând, este data la care a început prima
cruciadă, ce a avut drept consecinţă constituirea
Regatului Latin al Ierusalimului şi a Principatelor
creştine de Eddesa, Tripoli şi Antiochia. Un eveniment
deosebit de important pentru regat şi întreaga
creştinătate, comemorarea acestuia fiind pentru cruciaţi
exact momentul cel mai bun de consfinţire a existenţei
ordinului. Majoritatea celor nouă cavaleri au fost
cruciaţi, ca şi regele, de altfel. În al doilea rând,

43
templierii o venerau şi se înhinau Sfintei fecioare Maria,
considerând-o adevărata patroană a ordinului.
De asemenea, credem că nici alegerea Bisericii
Sfântului Mormânt pentru messa de consfinţire a
ordinului, nu a fost întâmplătoare. Pe de o parte, şase din
cei nouă cavaleri au fost membrii ai Ordinului
Cavalerilor Sfântului Mormânt, înfiinţat de cruciaţi
imediat după cucerirea Ierusalimului, în 1099. Pe de altă
parte, membrii noului ordin templier erau ostaşi săraci
ai lui Hristos, ceea ce făcea ca messa să aibă loc, în mod
natural, la Sfântul Mormânt.
Un alt aspect al ipotezei, este cel al ritualului prin
care ordinul a fost confirmat. Avem în vedere că, regulile
scrise şi cutumele nobiliare din Franţa medievală,21
cereau un înfăptuirea unui anumit ritual22 pentru
ridicarea unui tânăr de origine nobilă la rangul de
cavaler. Era o adevărată iniţiere, cu stagiu de pregătire a
tânărului candidat la acest rang nobiliar militar. Se făcea
pregătirea psihică şi religioasă a candidatului, finalizată
în momentul îndeplinirii efective a ritualului.
Cu atât mai mult, înfiinţarea ordinului cavaleresc,
militar şi religios, trebuia, în opinia noastră, să fie
consfinţită de rege printr-un ritual religios şi laic

21
Barthélemy Dominique - L'Ordre seigneurial: XIe - XIIe siècle,
Collection: Nouvelle histoire de la France moderne, vol. 3, Paris:
Editions du Seuil, 1990, ISBN 2-02-011554-9
22
Michael Rich-Villmont, Le Chevalier de Payns, capit.I, ed. Sf.
Ierarh Nicolae, 2014.

44
nobiliar, similar cu cel de ridicare la rangul de cavaler.
Se cunoaşte sprijinul decisiv pe care regele Baldouin II l-
a dat lui Hugues de Payens şi celorlalţi opt cavaleri
pentru înfiinţarea şi recunoaşterea ordinului templier. A
fost implicat ca rege şi ca nobil cavaler în acel proiect
militar. Tocmai de aceea credem că regele a condus
ritualul de consfinţirea a înfiinţării ordinului templier,
ajutat de Patriarhul Garmount, care a dat binecuvântarea
sa celor nouă cavaleri templieri. Pentru a confirma şi
întări apartenenţa ordinului şi a membrilor săi
creştinătăţii şi ţinuturilor creştine ale regatului
Ierusalimului, nu excludem posibilitatea ca regele, prin
ritual, să le fi acordat membrilor ordinului, titlul de
nobili cavaleri ai regatului Ierusalimului. Credem că ar
fi putut face acest lucru pentru a încuraja intrarea în
ordin şi a altor tineri, fii de nobili săraci din Europa şi
din orient.
În cadrul ritualului, conform regulilor cavalereşti,
regele trebuia să rostească o cuvântare de confirmare a
înfiinţării ordinului şi de înnobilare a cavalerilor şi avem
convingerea că a făcut acest lucru.
Ne putem face o imagine în privinţa conţinutului
cuvântării sale, pornind de la personalitatea lui Baldouin.
Exprima satisfacţia deosebită pe care a avut-o regele
pentru înfiinţarea ordinului cavaleresc, în prezenţa
înalţilor prelaţi şi a nobililor regatului la acea importantă
festivitate. Credem, astfel, că regele a salutat înfiinţarea
acestui ordin cavaleresc şi a proclamat existenţa lui

45
pentru vecie, accentuând pe caracterul de stabilitate şi
permanenţă a ordinului. Ceea ce templierii ar fi putut
înţelege că era un fel de testament. Să nu uităm că la
acea dată, 1118, ordinul templier era văzut în Ierusalim
sub autoritatea regelui Baldouin şi a Patriarhului latin al
Ierusalimului.
Un alt aspect ar fi existenţa unui edict regal de
înfiinţare a ordinului templier. Nu am găsit până în
prezent vreun document credibil în acest sens, dar nu
excludem posibilitatea ca acest edict să fi fost scris pe
pergament, pentru confinţirea formală înfiinţării
ordinului. Pergament care ar fi putut fi deteriorat sau
distrus de-a lungul timpului, sau, poate, rătăcit prin
diverse arhive creştine.

În anul 1119 principala preocupare a celor nouă

cavaleri fondatori ai ordinului, a fost implicarea lor în
luptele de apărare a pelerinilor, alături de cavalerii
Ospitalieri şi cei ai Ordinului Sfântului Mormânt, din
care unii dintre ei făcuseră parte, după cruciadă. În
această perioadă cavalerii s-au confruntat cu numeroase
dificultăţi de ordin material, financiar şi administrativ,
neavând nici un sprijin din partea regelui, prea sărac
pentru el însuşi şi nici din partea Bisericii din Ierusalim.
Aceasta a recunoscut formal Ordinul, dar fără obligaţii
materiale.

46
 Fondatorii au devenit tot mai conştienţi de
dificultăţile ce le vor întâmpina şi pe viitor dacă nu vor
primi recunoaşterea Bisericii latine şi sprijinul acesteia,
recunoaştere necesară pentru obţinerea de donaţii şi
recrutarea de noi cavaleri. Cu ajutorul şi implicarea
directă a regelui Baldouin al II-lea, care l-a convins pe
Patriarhul latin al Ierusalimului să sprijine ordinul,
Hugues de Payens, Godefroy de Saint-Omer şi André de
Montbard au obţinut promisiunea Patriarhului de a
susţine recunoaşterea ordinului la Consiliul de la Nablus,
ce urma să aibă loc la începutul lunii ianuarie 1120.
Capii Bisericii latine din Regatul Ierusalimului şi din
Principatele creştine din orient, la insistenţele
Patriarhului Goumount, ascultând argumentele celor trei
cavaleri fondatori, au recunoscut Ordinul cavalerilor
Templieri sub denumirea de Pauperes Commilitones
Christi Templique Solomonici. Pentru a sprijini
dezvoltarea ordinului şi obţinerea recunoașterii acestuia
de către Biserică, Regele Baldouin a cedat întreaga
clădire a palatului regal cavalerilor, construcţie care
fusese anterior folosită de musulmani, cunoscută ca
moscheea Al Aqsa. De fapt şi până atunci cei câţiva
cavaleri locuiseră acolo, dar regele a ţinut să oficializeze
sediul ordinului în perioada întrunirii Consiliului de la
Nablus. Semnificaţia locului unde cavalerii ordinului şi-
au stabilit cartierul general era deosebită, deoarece
moscheea fusese ridicată, cu aproape şase sute de ani în
urmă, pe ruinele Templuliu lui Solomon, templu sfânt

47
pentru evrei şi pentru creştini. Era locul unde intrase şi
predicase Isus Hristos.
O perioadă de timp, până prin 1120, erau între
doisprezece şi douăzeci de cavaleri, la care se adăugau
câteva zeci de ostaşi, sergenţi angajaţi şi scutierii.
Acţiunile militare permanente la care participau cavalerii
templieri, au impus dezvoltarea lor rapidă ca forţă
militară. Luând modelul ordinelor cavalereşti şi al
armatelor din acel timp, cavalerii templieri au întărit
ordinul, ca forţă militară, prin primirea sergenţilor ca o
categorie aparte, proveniţi din rândul ostaşilor şi a
ţăranilor liberi. La aceştia s-au adăugat şi mici
detaşamente de mercenari, turcopolis, creştini proveniţi
din rândul diferitelor naţionalităţi, inclusiv turci şi arabi.
Recunoaşterea ordinului Templier de către
Biserica din Ierusalim a avut efect imediat. Numărul
cavalerilor, membrii ai ordinului a crescut destul de
mult, iar donaţiile au început să acopere cheltuielile de
organizare şi de acţiune ale acestora.
Tot acum, Hugues şi ceilalţi opt fondatori şi-au
definitivat concepţia asupra organizării, regulamentului
şi misiunilor ordinului militar ce-l înfiinţaseră, întocmind
o Cartă mai bine sistematizată, un adevărat statut, pe care
o şi prezentaseră patriarhului Goumount spre aprobare.23
Regulamentul cuprindea regulile de organizare şi de
comportare a membrilor acestuia, considerându-l ca

23
Vezi M.Riche-Villmont, Cavalerii Marelui Templu, ed.Sf.Ierarh
Nicolae, 2014

48
ordin militar şi religios, înfiinţat pentru a contribui la
apărarea regatului, a credinţei şi a pelerinilor veniţi la
Sfântul Mormânt.
Contribuţia Ordinului Templier la apărarea
ţinuturilor regatului, la protecţia şi apărarea drumurilor şi
itinerariile folosite de pelerini şi la acţiunile militare
desfăşurate de armata regală, a atras recunoştinţa regelui
şi a principilor, precum şi a nobililor locali.
Recunoaşterea deschisă vitejiei şi curajului membrilor
acestui nou ordin s-a reflectat în susţinerea lui şi în
statele europene, precum regatul Franţei, Imperiul
Bizantin, micile regate din peninsula latină. Însuşi Papa a
auzit de faptele eroice ale templierilor, făcând aprecieri
elogioase la adresa lor.
Dar, pentru a deveni cu adevărat puternic, cu mare
prestigiu şi influenţă, Ordinul avea nevoie şi de
recunoaşterea papală. Lucru oarecum dificil de obţinut,
dată fiind mica lui importanţă europeană. În vara anului
1120, Godefroy de Saint-Omer şi André de Montbard au
fefectuat o călătorie la Roma şi în Provence, căutând
sprijin în rândul nobilimii şi a clerului papal, dar fără
nici un rezultat.
O altă călătorie, prin 1125, de data aceasta în
regatul Franţei, efectuată de cei doi cavaleri, au avut
rezultate minore în privinţa ajutoarelor materiale. Şi
totuşi, întâlnind nobili din Nice, Frejus, Marseille,
Toulouse, Godefroy de Saint-Omer şi André de
Montbard au făcut primii paşi pentru recrutarea de noi

49
membrii ai ordinului din rândul nobilimi şi înfiinţarea,
ulterior, a primelor comanderii templiere.
Treptat, prestigiul Ordinului Cavalerilor Templieri
s-a răspândit în regatele europene şi câţiva mari nobili au
aderat la ordin. Printre aceştia a fost Fulk, conte de
Anjou şi Tours, viitor rege al Ierusalimului din 1131,
care a devenit templier în vara anului 1120 (când a făcut
o călătorie la Ierusalim). El a adus ordinului şi o bună
donaţie, fiind dat ca exemplu de către regale Baldouin.
De asemenea, în anul 1125 a intrat în ordin Hugue, conte
de Champagne, cel care donase în 1115 pământul
necesar Ordinului Cistercian pentru a ridica mănăstirea
Clairvaux, de lângă Troyes. Mulţi alţi nobili din toate
privincie franceze au devenit templieri, numărul
acestora, după unele surse documentare, depăşind o sută
de membrii. De asemenea, au fost primiţi mulţi sergenţi
sub steagul templier, iar Biserica a desemnat preoţi care
să slujească în capelele templiere. Erau capelanii.
Sfătuindu-se cu regele Baldouin, în anul 1127,
Hugues de Payens, împreună cu Payen de Montdidier,
Godefroy de Saint-Omer, Archambault Saint-Amand,
Geoffroy Bisol și Rolland, cărora, se pare, că li s-a
alăturat şi tânărul André de Montbard, au plecat într-o
lungă călătorie prin regatele europene. Ei aveau asupra
lor o scrisoare din partea regelui Baldouin către Bernard
de Clairvaux, stareţul mănăstirii Clairvaux, nepotul lui
André de Montbard. Scrisoarea descria situaţia ordinului
templier şi-i solicita prelatului ajutorul pentru obţinerea

50
recunoaşterii papale a acestui ordin. Hugues de Payens şi
însoțitorii lui urmau să meargă în toate regatele
europene, inclusiv în Britania, de unde să obţină donaţii
şi să invite nobilii să intre în ordin. Călătoria a fost un
succes şi a însemnat începutul unei noi etape în
dezvoltarea ordinului cavaleresc. Vom vedea în ce a
constat succesul acelei călătorii prin Europa a cavalerilor
fondatori.
Bernard de Clairvaux a discutat amănunţit cu
nobilii cavaleri templieri pentru a le afla concepţia
despre ordin, la ce nivel de dezvoltare a acestuia au ajuns
şi donaţiile ce le-au obţinut până atunci. Întâlnirea a avut
loc spre sfârşitul călătoriei acestora prin Europa, aşa că
toate datele erau aproape complete. Bernard le-a promis
ajutorul şi le-a descris părerea sa despre ordin, aceea de
a-l transforma într-un ordin militar şi călugăresc, ce va
fiinţa pe baza unei constituţii foarte asemănătoare cu cea
a Ordinului Cistercian, inspirată din regulile Sfinţilor
Augustin şi Benedict.
Discuţiile purtate de cavalerii templieri cu Bernard
şi Stefan Harding, stareţul Abbey de Cîteaux, au fost
adevărate lecţii despre cărţile sfinte şi canoane, despre
modestie şi asceză, clarificând şi modul în care va fi
organizat ordinul, în orient şi în Europa. Au mai
clarificat şi modul de primire în ordin a solicitanţilor,
modul de viaţă al acestora, activitatea administrativă şi,
în general, aproape tot ceea ce era necesar pentru
expansiunea organizatorică şi economică a templierilor.

51
 Au înţeles, de asemenea, cum funcţionează
fermele ajutătoare ale mănăstirilor, pentru a-şi asigura
propriile resurse materiale şi financiare, fără a mai
depinde de donaţii. Se pare că această nouă concepţie, de
a-şi procura mijloacele materiale şi financiare prin
propriile lor puteri şi propria activitate a comanderiilor, a
stat la baza marii puteri economice şi financiare a
ordinului, care a devenit o adevărată organizaţie
multinaţională.
Călătoria din anul 1127 în regatul Franţei a
însemnat şi înfiinţarea unora din primele comanderii, în
Payns şi Barbonne şi, se pare, în Chapenns. Ele
consfinţesc modelul vestic de comanderie, diferit faţă de
cel estic, din Regatul Ierusalimului. Primele organizări,
incipiente, a unor comanderii rudimentare, au apărut şi în
Provence, iar de aici, prin Contele de Barcelona şi
Provance, Raymond, modelele templierilor francezi au
ajuns şi în Catalonia.
La mijlocul lunii ianuarie 1129, mai exact pe 13, la
Troyes a avut loc Conciliul ecumenic, cu participarea
înalţilor prelaţi, dar şi a unor laici, printre care contele
Hugue de Champagne şi cavalerul Hugues de Payens,
recunoscut ca Maestru al Ordinului cavalerilor
Templieri. Secretarul Conciliului era chiar Bernard de
Clairvaux, funcţie prin care-i erau recunoscute meritele
ecleziastice. Cardinalul Matei de Albano, legatul papal
în regatul Franţei a recunoscut ordinul Templier sub
denumirea latină de Pauperes commilitones Christi

52
Templique Solomonici şi a aprobat constituţia acestuia,
sub forma unui regulament. Acesta va fi cunoscut sub
denumirea de Carta Latina (textul original fiind scris în
limba latină, limba oficială a timpului pentru Biserică).
Carta a fost completată de mai multe ori, dar a rămas,
de-a lungul întregii existenţe a ordinului, constituţia
acestuia, documentul de bază care i-a reglementat
organizarea şi funcţionarea. A fost, în acelaşi timp,
model de sinteză a unei reglementări ce consfinţea
existenţa unei adevărate organizaţii militare şi
economice multinaţionale, foarte eficientă sub toate
aspectele.
Regulamentul templier, întocmit de Bernard de
Clairvaux, cuprindea şaptezeci şi două de reguli,după
cum am mai arătat, dar doar jumătate erau reglementări
propriu-zise, celelalte aduceau precizări primelor treizeci
de reguli.24
Unul din manuscrisele ce cuprindea regulile
originale ale Ordinului Templier, copiate prin 1610, a
fost descoperit la mănăstirea Saint-Victor, Franţa, astăzi
depus la Biblioteca Naţională a Franţei. Traducerea
documentului (Regulilor) din limba latină în franceză a
fost realizată la universitatea din Anvers de Aubert le
Mire, care a publicat documentul pentru prima dată în
acel secol al XVII-lea. (conf. Wikipedia)

24
Laurent Dailliez, Règles et Statuts de l'ordre du Temple, Dervy,
1998 , ISBN 2-85076-733-6

53
 Carta Latina se adresa tuturor celor care voiau să
părăsească viaţa laică şi să intre în ordin, trăind după
regulile monahale şi în spirit cavaleresc.
Principalele capitole ale Cartei se refereau la:
- primele reguli interne;
- ierarhia internă;
- modul de alegere a Maestrului (şeful Ordinului);
- sancţiunile ce se puteau aplica membrilor
ordinului pentru diverse greşeli şi păcate săvârşite;
- modul şi condiţiile de viaţă din mănăstire,
cantonamente sau în afara acestora;
- despre Capitule;
- despre penitenţe;
- modul de primire în ordin a noilor membri
(Reception) şi altele.
De exemplu, primirea în ordin (Receptio), aşa cum
a gândit-o Bernard, nu se făcea imediat ce candidatul
depunea cererea. Candidatul era primit în sala
cavalerilor, unde era întrebat de motivele cererii sale, i se
puneau şi alte întrebări pentru cunoaşterea lui şi i se
spuneau condiţiile în care va trăi alături de fraţii săi
cavaleri. Accentul era pus pe explicarea obligaţiillor ce
le avea candidatul faţă de cavaleri şi faţă de ordin, după
care era scos din sală, pentru a se gândi la cele aflate. În
acest timp, cavalerii discutau despre candidat, iar dacă
hotărau primirea lui, candidatul era chemat din nou în
sală, i se spuneau din nou toate obligaţiile ce le va avea
şi depunea jurămintele de obedienţă, sărăcie şi castitate.

54
 Ritualul de primire în ordin a noilor membrii era
un adevărat ritual de iniţiere religioasă, spirituală şi
ezoterică. Astfel, după slujba de binecuvântare a
candidatului şi a armelor sale de către preoul templier,
numit capelan, candidatul primea şi binecuvântarea ca
nobil templier, un adevărat botez, prin care era curăţat
spiritual de păcatele vieţii laice şi primit ca un om nou,
liber, în slujba de soldat a lui Hristos. Comandantul
comanderiei în care se făcea Receptio noului templier,
continua ritualul prin cuvinte, gesturi şi mişcări rămase
secrete (după cum se susţinea în actul de acuzare a
Marelui Maestru De Molay, în 1312). Una din
semnificaţii era aceea că vechiul candidat a murit şi a
reînviat noul cavaler templier, într-o nouă viaţă,
închinată Domnului, Ordinului şi credinţei creştine. El
era instruit cu primele cunoştinţe spirituale, religioase şi,
în parte, ezoterice pe care trebuia să le cunoască în noua
sa calitate.
Abia după aceea cavalerul templier avea dreptul să
îmbrace hainele cavalereşti şi pelerina albă.
Într-un alt capitol al cartei se precizau activităţile
canonice, chiar şi rugăciunile, psalmii şi cântările ce se
intonau la slujbele religioase zilnice, patru la număr.25
De remarcat faptul că Ordinul cavalerilor templieri
avea proprii lui preoţi, numiţi capelani.

25
Herbermann, Charles, ed. 1913, "La regle de Saint Nenoît ",
Encycoiphedia Catholica, Robert Appleton Company.

55
 Termenul provine din limba latină, Capellanus şi
desemnează acel preot care nu aparţine de o parohie, ci
face slujbele într-o capelă. Numele de capelan îl purtau
preotii itineranţi, care însoţeau armatele cruciate, sau
detaşamentele militare plecate în expediţii. De asemenea,
se numeau capelani preoţii ce slujeau în spitale, sau în
forturi, capele şi cetăţi.
Cavalerii ce aparţineau unei comanderii, se
întruneau săptămânal, lunar şi anual, pentru a discuta
preblemele curente ale comanderiei, pentru comunicări
de ordine şi pentru luarea unor decizii comune, atunci
când se impunea. Această întrunire, adunare a cavalerilor
se numea Capitul.26 Cuvântul provine din limba latină,
Capitulum, iar ca noţiune, desemna adunarea călugărilor
catolici dintr-o mănăstire, sau a clericilor dintr-o
biserică. Prin regulile consemnate în Carta Caritatis27,
Bernard de Clairvaux a instituit regula ca zilnic, fraţii
călugări să se adune într-o sală a mănăstirii, pentru a
discuta despre treburile lăcaşului şi ale vieţii monahale.
Întrunirea începea întotdeauna cu citirea unui capitol din
cărţle sfinte. Citirea frecventă a Vechiului şi Noului
Testament şi altor cărţi sfinte, pe Capitole (Capitulum), a

26
D'Albon, Carturaire general d'ordre du Temple, 1119-1150,
Paris, 1013

27
“Capitulul, Encyclophedia Catholica, New York, Robert Appleton
Company. 1913.

56
dus la folosirea acestui termen chiar pentru reuniunea
respectivă. Prin extindere, termenul se folose şi pentru
desemnarea locului unde se întâlneau clericii, iar mai
târziu, cavalerii Ordinelor cavalereşti, dintr-o anume
comanderie. Deseori, pentru a deosebi adunarea
cavalerilor de locul unde se întruneau, se folosea
termenul de sală capitulară. Sala capitulară putea fi
orice încăpere ce avea condiţii minime pentru a permite
adunarea unui număr mai mare de persoane. Astfel, sala
capitulară era în capela comanderiei, separat de sala de
rugăciuni, sau în biserică. În forturi şi castele, sala
capitulară era în sau lângă locurile de rugăciune, iar în
campanile militare mai îndelungate, era înr-un cort sau
în aer liber.
Capitulele erau comune, în comanderii, sau
generale, la care participau cavalerii dintr-o regiune,
zonă sau ţară, respectiv dintr-un balifat sau priorat.
Referitor la îmbrăcăminte, toţi membrii ordinului
trebuiau să poarte acelaşi fel de mantie, de culoare albă,
neagră sau maro (după categoria din care făcea parte:
nobili cavaleri, sergenţi sau preoţi), cavalerii având o
mantie albă, ca semn al purităţii din inimă (castitatea) şi
din corpul fizic (curăţenia şi igiena personală). Nu erau
admise îmbunătăţiri, accesorii (blănuri) sau bijuterii.
Cavalerii şi sergenţii purtau armuri, iar preoţii, pe
câmpul de luptă puteau purta şi ei armurile pentru
apărare. Când membrii ordinului, cavalerii, primeau
haine noi, le înapoiau pe cele vechi pentru a fi purtate de

57
sergenţi. Era reglementată şi încălţămintea, care trebuia
să fie simplă, fără şnururi, cavalerii purtând cizme.
Toţi membrii ordinului trebuiau să fie tunşi scurt,
fără barbă şi cu mustăţile bine ajustate.
Referitor la alimente şi mâncare, membrii
ordinului luau masa în sala anume destinată, respectau
tăcerea deplină pe timpul servitului mesei, mâncau câte
doi dintr-un bol, evitând carnea. Carnea de patrupede era
interzisă, iar cea de pasăre şi peşte se servea de trei ori pe
săptămână, în afara postului, când era interzisă total.
În afara cantonamentului sau a mănăstirii, membrii
ordinului nu se deplasau izolaţi, ci în grupuri mici, cel
puţin câte doi, având grijă unul de celălalt.28
Regulile de obedienţă. Fiind ostaşi săraci ai lui
Hristos, membrii ordinului trebuiau să îndeplinească
imediat, cu bună credinţă poruncile comandanţilor lor şi
ale Maestrului ordinului, porunci date în numele lui
Hristos: Ob auditu Auris obedivit mihi29.
În locurile de cazare membrii ordinului nu puteau
face nimic fără aprobarea comandantului lor, căruia i se
supuneau toţi, inclusiv membrii primiţi pentru o
perioadă determinată: “Non veni facere voluntatem
meam, sed ejus que Misit mine, Patris (Nu am venit să
fac voia Mea, ci voia Tatălui meu care m-a trimis.)"

28
Bruno Hapel, L'ordre du Temple, les textes fondateurs, Paris, Guy
Trédaniel, 1991
29
ORB Online Encyclopedia , La regle du temple

58
Când plecau undeva, în afara locului de cazare, sau în
călătorii, fraţii templieri trebuiau să meargă în grup, cum
am mai arătat, din care unul va fi comandant, numit de
comandantul său. Comandantul grupului lua toate
deciziile ce se impuneau pentru îndeplinirea misiunii ce
au primit-o.
Un cavaler putea primi trei cai şi un scutier, iar
dacă avea nevoie de mai mulţi cai, îi putea primi numai
cu aprobarea comandantului său.
Carta interzicea violenţa sub orice formă s-ar
manifesta: pe câmpul de luptă membrii ordinului erau
obligați să respecte regulile războiului şi cele cavalereşti,
civilii fiind întotdeauna protejaţi şi apăraţi; se interzicea
vânătoarea, iar fraţii, între ei, se comportau întotdeauna
cu înţelegere, toleranţă şi întrajutorare, apărându-se unul
pe altul cu preţul vieţii.
Din cele expuse mai sus, putem observa cu
uşurinţă că regulile Cartei Latine sun aproape identice cu
regulile Cartei Caritatis ale Ordinului Cistercian,
adaptate la specificul ordinului militar al templierilor.
Cum am mai spus, regulile au fost completate de
nenumărate ori în cei două sute de ani ai existenţei
ordinului templier, dar esenţa lor benedictină, augustină
şi cisterciană a rămas neschimbată.30

30
Bruno Hapel, L'ordre du Temple, les textes fondateurs, Paris, Guy
Trédaniel, 1991

59
 Prima completare a cartei a făcut-o însuşi Bernard
de Clairvaux, în anul 1129, după bătălia de la Damasc,
unde templierii s-au acoperit de glorie. La cererea
Maestrului Hugues de Payens, Bernard i-a trimis o
scrisoare de apreciere a cavalerilor ordinului, cu
îndemnuri, cerinţe şi misiunile acestora, toate potrivit
viziunii înaltului prelat31. Scrisoarea este cunoscută sub
denumirea de Liber ad milites Templi, de laude Novae
militia. În comparaţia ce o făcea între cavalerii templieri
şi cavalerii laici, descria modul de viaţă ascet, obedient,
în profundă credinţă, al templierilor, considerându-i
adevăraţii şi bunii cavaleri, în timp ce laicii erau
cavalerii răi, supuşi păcatului. Prin aceste laude şi
descrieri, Bernard aducea şi precizări în completarea
Cartei latine, asupra modului de viaţă şi misiunile
templierilor, cu accent pe locurile ce le aveau în apărare,
în Ţara Sfântă.
Prin cele două documente, Carta Latina şi Laude
Novae Militia, s-a definitivat inclusiv modul de
organizare al ordinului templier, teritorială,
administrativă şi pe categoriile de luptători. Categoriile
de luptători erau: 1. nobilii cavaleri, având descrise
toate condiţiile ce trebuiau să le îndeplinească pentru
primirea în ordin:

31
Bernard de Clairvaux, Éloge de la nouvelle chevalerie, ed. P.Y.
EMERY, Éd. du Cerf -Sources Chrétiennes 367, Paris 1990,

60
 - vârsta de peste optsprezece ani;
- să fie oameni liberi, într-o bună stare fizică şi
psihică;
- să nu aibă datorii de nici un fel la nimeni;
- să accepte voluntar regulile şi obligaţiile ce le
reveneau;
- să depună jurămintele de castitate, sărăcie şi
obedienţă; să nu facă parte dintr-un alt ordin);
2. sergenţii şi 3. preoţii-capelani. Fiecare din
aceste categorii de membrii ai ordinului aveau armele
bine precizate, ca şi misiunile şi obligaţiile specifice.
Câteva consideraţii despre structura teritorială şi
administrativă a ordinului templier.32
Structura teritorială a ordinului cavalerilor
templieri era adaptată condiţiilor locale ale teritoriului
unde organizaţia funcţiona, dar şi satisfacerii nevoilor
formaţiunilor templiere participante la acţiuni militare.
Descrierea acestor structuri a fost foarte bine făcută de
Gian Luca Todini , într-o lucrare publicată pe Il Portale
Medievale.it
În acelaşi timp, nu trebuie uitat că nobilii
locali şi regii creştini aveau tot interesul să sprijine o
forţă militară loială care se autogestiona, forţă care le
apăra teritoriile şi asigura stabilitatea structurii feudale.
Ordinul şi-a pliat structura locală templieră pe structura

32
F. G. Giannini - I Templari. I Cavalieri del silenzio. Medioevo
Dossier n. 2/2002. De Agostini - Rizzoli periodici

61
sistemului feudal, iar mulţi nobili locali, seniorii feudali,
făceau parte şi din ordinul templier. Doar aveau acelaşi
interes militar şi economic.
Ordinul era condus de Magister generalis, (Marele
Maestru). Cartierul general al Magister generalis era
Domus Capitanum din Ierusalim, de unde conducea
întregul ordin, răspândit din principatele creştine
orientale, până în peninsula Iberică. El era ajutat de
Conventul anual, format din cavalerii cu cele mai
importante funcţii şi demnităţi, precum şi de Capitulul
general, format din reprezenanţii provinciilor şi
prioratelor.
Magister generalis era ales pe viaţă de către
Convent şi Capitul, reunite în Casa Capitanum. Prin bula
papală Omne datum optim, din 1139, se consfinţea faptul
că Magister generalis era ales numai din rândul
templierilor şi numai de către cavaleri, fără ingerinţe,
directe sau indirecte, din afara ordinului. Aceasta
însemna deplina şi totala independenţă a ordinului, chiar
faţă de Biserică, el fiind responsabil numai în faţa Papei.
Marele maestru avea, ca însemn al rangului său, un
baston, în capul căruia era o sferăşi crucea templieră.
Foarte puţine documente vechi şi articole mai recete
vorbesc despre acest însemn, adevărat sceptru, care avea
semnificaţii însemnate şi multiple. Era un adevărat
simbol al puterii marelui maestru.
Ca semnificaţie religioasă, credem că desemna pe
deţinătorul lui ca fiind călăuza spirituală, înţeleaptă a

62
membrilor ordinului, conducătorul poporului său luptător
prin pustiul deşertăciunii şi a viciului, spre victorie şi
Ţara promisă, cea a credinţei şi adevărului. Această
semnificaţie ar fi putut fi preluată de la Moise, cel care
şi-a eliberat poporul din robia egiptenilor şi l-a condus
spre Ţara promisă. La fel ca Moise, marele maestru era
văzut ca un înţelept ce fusese binecuvântat în numele
Domnului, iar toiagul l-a ajutat pe drumul spre apărarea
credincioşilor.

Casa capitanum avea o structuă proprie, formată

din cavaleri mari demnitari, care asigurau legătura între
Magister generalis şi comandanţii Provinciilor
(Prioratelor), în cele mai importande domenii: primul
locţiitor-Seneshal, organizare militară şi disciplină-
Mareshal, marele cancelar, ş.a.
Provincia (Prioratul), era forma structurală
corespunzătoare marilor provincii creştine, Principatelor
orientale şi regatelor. Ea coordona organizaţiile locale,
comanderiile templiere.
Provincia era condusă de un comandant, Magister
Provincialis, ajutat de o structură proprie, ce avea un
cartier general propriu, provincialis domus. Magister
provincialis era ajutat de Capitulul provincialis, ce
reunea comandanţii comaderiilor, vicarii catolici,
Legatul papal, alţi înalţi prelaţi cistercieni. Prima
Provincie a fost constituită în Franţa şi primul ei
Magister Provincialis a fost Payen de Montdidier.

63
 Comanderia (Franţa), Precetorim (latină),
Convento (Peninsula Latină), era forma organizatorică de
bază a ordinului, corepunzătoare unei aşezări
mănăstireşti cisterciene. Comanderiile (Precettoriile)
erau magiores sau minores, în funcţie de mărimea
proprietăţilor pe care le aveau sau administrau. Ele erau
conduse de un comandant (cavaler), care avea un sediu,
Praeceptor Domus, ce putea fi la sediul comanderiei sau
separat, într-o altă locaţie. Comanderiile mici puteau fi
conduse de un capelan (Abate) sau de un sergent. Un
comandant cavaler putea conduce mai multe comanderii
mici, ajutat de sergenţi sau capelani.
Ordinul Cavalerilor Templieri a fost înfiinţat cu
scopul de a lupta pentru apărarea ţinuturilor creştine din
orient şi apărarea pelerinilor, ceea ce a făcut ca şi
comanderiile să fie organizate şi specializate pentru
realizarea acestui scop. Astfel, comanderiile din regatul
Ierusalimului şi Principatele de Eddesa, Antiochia şi
Tripoli, ulterior Comitatul de Jaffa, erau structurate şi
organizate ca detaşamente militare teritoriale, cartierele
lor generale fiind în forturi, castele, cetăţi, sau aşezări
fortificate, în interiorul teritoriului şi pe graniţe. Ele
primeau luptători, arme şi alimente de la comanderiile
din regatele europene.
În regatele europene, comanderiile erau
specializate după caracteristicile regiunii unde au fost
înfiinţate. Astfel, erau comanderii specializate în
cultivarea pământurilor cu cereale, altele cu viţă de vie,

64
pomi fructiferi, sau creşterea animalelor, toate adevărate
ferme. De asemena erau comanderii specializate în
fabricarea armelor, sau fabricarea ţesăturilor şi
confecţionarea hainelor. În Provence şi în ţinuturile
catalone erau comanderii care s-au specializat în
creşterea şi dresarea cailor de luptă, trimişi, ulterior, în
regatul Ierusalimului.
Un caz specific il constituiau comanderiile din
Peninsula Iberică, unde acestea avea o dublă misiune,
cea de luptă împotriva imperiului Almohad al maurilor şi
de autogestiune economică, procurându-şi singure cele
necesare purtării bătăliilor.
Ca misiune generală a tuturor comanderiilor,
indiferent de provincie, era aceea de recrutare a
luptătorilor şi pregătirea acestora pentru a fi trimişi în
regatul Ierusalimului.
Din punct de vedere al membrilor ordinului şi al
personalului aferent, cum am mai arătat, structura era cea
corespunzătoare misiunii militare. Astfel, prima
categorie era cea a cavalerilor, proveniţi din rândul
nobililor. Ei erau primiţi în ordin pe viaţă, dar, ceva mai
târziu, au fost primiţi şi cu durată limitată, pentru câţiva
ani. Din numărul total de ostaşi templieri, cavalerii erau
în proprorţie de circa unul la zece luptători. Prin dotarea
şi instruirea lor, curajul şi vitejie, constituiau cavaleria
grea, arma principală a ordinului, temută în întreg
orientul. Altă categie era cea a sergenţilor, care
proveneau din rândul ţăranilor liberi şi orăşenilor, primiţi

65
pe bază de jurământ şi, rareori, cu o soldă. Aeştia
constituiau cavaleria uşoară, care, folosind cai mici şi
sprinteni, era folosită în zonele muntoase, greu
accesibile, dar şi pentru realizarea încercuirilor pe timpul
luptelor. Capelanii erau preoţii ordinului, care slujeau în
comanderii şi însoţeau detaşamentele de luptători în
campaniile militare. Într-o comanderie, erau mai mulţi
capelani, în funcţie de locaţiile şi întinderea fermelor.
Mercenarii, numiţi turcopolis, erau angajaţi din rândul
populaţiei creştine turce şi egiptene. Aceştia luptau
alături de sergenţi, călări sau pedeştri. Pe durate de timp
limitate, sau pentru expediţii militare, erau angajaţi
mercenari turci şi arabi, organizaţi în detaşamente
separate şi care luptau alături de sergenţi, în sprijinul
acestora.
Pentru a-şi asigura propria bază materială, ordinul
cavalerilor templieri avea nevoie de ajutorul papal, prin
scutiri de impozite şi taxe, ca şi drept de liberă trecere
prin teritoriile creştine. Aceste privilegii au fost acordate,
întărite şi mărite de aproape fiecare din papii care au fost
înscăunaţi la Vatican.
O altă contribuţie, în acest sens, a lui Bernard de
Clairvaux, la dezvoltarea ordinului templier şi creşterea
prestigiului acestuia în regatele creştine, a fost aceea că a
susţinut recunoaşterea privilegile templierilor, acordate
de către Papa Inocenţiu al II-lea, la 29 martie 1139, prin
bula Omne datum optim. Papa a consfinţit autonomia
totală a ordinului, aflat sub protecţia sa papală. Ordinul

66
era scutit de taxe pe veniturile şi proprietăţile sale, avea
liberă trecere în toate ţinuturile creştine, putea percepe
taxe în cetăţile şi forturile orientale pe care le apărau,
avea proprii preoţi care asigurau serviciul religios
cavalerilor şi sergenţilor, precum şi multe alte avantaje
de natură spirituală şi materială. În schimb, ordinul
templier apăra ţinuturile creştine din orient cu preţul
vieţii membrilor săi, scutind astfel de multe cheltuieli
regii creştini, care ar fi trebuit să trimită ajutoare în
această zonă.
Lui Bernard de Clairvaux i se datorează şi alegerea
patronului spiritual al ordinului, Sfânta Fecioară Maria şi
venerarea Sfântului Gheorghe, marele general şi luptător
împotriva răului.
În anul 1146, la propunerea lui Bernard de
Claivaux, papa a aprobat, oficial, purtarea crucii roşii pe
faţa, spatele şi mâneca mantiei templiere. Deşi, după
cum se ştie, crucea roşie, preluată de la cruciaţi, a fost
purtată pe mantie încă de la începutul existenţei
ordinului.

67
 Deviza templierilor-scurtă istorie şi
semnificaţii
“Non nobis Domine, non nobis, sed Nomini Tuo
da Gloriam!”

Este cunoscuta deviză şi rugăciune a “Ostaşilor

săraci ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon”, din
Ierusalim, pe scurt, cavalerii templieri. Deviză adoptată
la începututile existenţei ordinului templier, în secolul al
12-lea şi preluată de toate ordinele care se proclamă
continuatoare a tradiţiilor templiere.
Dar ce semnifică această expresie, folosită în
limba latină şi cum au ajuns templierii medievali să o
NOBIS adopte ca deviză şi crez spiritual?
Fraza de mai sus nu este o expresie inventată de
cavalerii templieri, ci Psalmul 113.9, cu următoarea
formulare completă: “ Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci
numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi pentru
adevărul Tău”33. De la prima cântare a acestul Psalm şi
până la adoptarea lui ca deviză a cavalerilor-călugări
creştini, au trecut 2000 mii de ani, iar adoptarea acestei
devize nu s-a făcut întâmplător, ci în mod natural, în
contextul unei evoluţii spirituale parcă predestinată
pentru temerarii ostaşi ai creştinătăţii.

33
Catholic Encyclopedia, Psalms

68
 Mai întâi, să vedem ce este Psalmul. Psalmul este
o rugăciune de smerenie, de pocăinţă, sau de laudă
adusă Lui Dumnezeu, spusă în forma în care este scrisă
în Cartea Cântărilor- Psaltirea. Cele mai vechi rugăciuni,
sau cântări religiose creştine sunt psalmii, preluaţi din
cultul iudaic. Psalmii, în număr de 151, sunt grupaţi în 5
secţiuni, aşa cum au fost ei categorisiţi în cartea ebraică
Tora, grupare făcută după ceea ce ei exprimă: laudă,
pocăinţă, durere, tristeţe. De aceea, Psaltirea a mai fost
denumită şi Cartea sufletului.34
Psalmii, în limba ebraică, înseamnă Cartea
Laudelor, fiindcă acestea laudă Lucrarea Domnului şi
grija Lui faţă de toate fiinţele. Autorii Psalimilor au fost
marii învăţaţi ai vechilor vremuri, adevăraţi iniţiaţi în
ştiinţele spirituale, printre care şi religia: David,
Solomon, Etan,Moise, Ezechia, ş.a. Regele David a scris
peste 70 de Psalmi, Solomon a scris 18 Psalmi, printre
care, se pare că şi Psalmul 113. Marii preoţi evrei nu au
făcut altceva decât consemneze şi să grupeze Psalmii,
ultimul grup de Psalmi, al 5-lea, fiind denumit
PERFECTIUNEA ŞI LAUDA CUVÂNTULUI LUI
DUMNEZEU. Din această secţiune face parte şi Psalmul
113: 9: cu formularea pe care am arătat-o: Nu nouă,
Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă,
pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău

34
Lea Mazor, 2011, "Cartea Psalmilor", Berlin

69
 Aşadar, Psalmul 113.9 arată că Gloria Lui
Dumnezeu este atât de mare, încât nu numai oamenii îi
cântă slava, ci şi marea, munţii, pământul şi râul Iordan.
Şi această mare Glorie trebuie slăvită mereu, spusă şi
cântată fiindcă mereu se manifestă Lucrarea Domnului.
Pentru evrei, Psalmul are o semnificaţie deosebită, prin
el îşi amintesc mereu că Dumnezeu i-a salvat din Egipt,
învăţându-l pe Moise ce să facă pentru a-I elibera din
robie.
Religia creştină a preluat Psaltirea de la evrei şi a
introdus Psalmii în toate slujbele religioase, după criterii
şi moment bine alese. Psalmul 113, de exemplu, se
cântă în săptămâna Patimilor, înaintea Paştelui. Dar nu
numai. Atât vechii evrei, cât şi preoţii şi călugării
creştini cântau acest Psalm ori de câte ori se întâmpla
ceva miraculous, neobişnuit sau obţineau un mare succes
în activitatea lor. Îl considerau o laudă adusă Domnului
pentru măreţia şi bunătatea Lui în raport cu cererea şi
neînsemnătatea omului faţă de Divinitate. În acelaşi
timp, creştinii mulţumesc lui Dumnezeu pentru că Fiul
său a preluat păcatele omenirii şi că l-a înviat a treia zi
după răstignire.
Mai târziu, Psalmul a fost spus şi cântat, ca
rugăciune de mulţumire, de către creştini atunci când au
obţinut victoria în luptele pe care le purtau frecvent, atât
în regatele creştine, cât şi împotriva celor de alte religii.
Se considera că biruinţa putea fi obţinută numai prin
voia Domnului şi de aceea Îi aduceau cânturi de slavă.

70
Din diferite surse documentare, aflăm că Psalmul 113 a
fost cântat frecvent de capelanii care însoţeau armatele
creştine în prima cruciadă, astfel că rugăciunea, în forma
pe care o ştim, “Non nobis Domine, non nobis, sed
nomini Tuo da Gloriam!” a devenit bine cunoscută şi
cântată de ostaşii cruciaţi. Sau, mai bine spus, de atunci a
început să fie des utilizată ca formă de mulţumire pentru
orice victorie, mare sau mică.
Unul din momentele semnificative ale primei
cruciade, în care cruciaţii au mulţumit Domnului rostind
Psalmul 113.9, a fost lupta de la Cetatea Antiochia. Fiind
în inferioritate numerică, după cucerirea cetăţii, în iunie
1098, armatele cruciate trebuiau să respingă un
contraatac al armatei musulmane. Mobilizaţi de ştirea că
în biserica cetăţii a fost găsită Lancea Sfântă, cruciaţii i-
au învins pe musulmani. Victoria cruciaţilor a făcut ca
Psalmul să fie considerat o rugăciune foarte puternică ,
ce aducea biruinţa creştinilor, iar după cucerirea
Ierusalimului, în august 1099, a devenit un adevărat
motto al noii frăţii cavalereşti, “Ordinul Sfântului
Mormânt”. Templierii au adoptat acest motto-ul datorită
faptului că cinci din cei nouă fondatori au fost, după
unele date, cavaleri ai Sfântului Mormânt. Motto-ul a
fost acceptat şi de Sain Bernard de Clairvaux, care
considera, în lucrarea sa…. Că singurii adevăraţi cavaleri
sunt membrii ordinelor militare religioase. Poate şi de
aceea, acest motto-ul a fost unul dintre cele mai

71
cunoscute, cu semnificaţii şi efecte dintre cele mai
profunde.
În perioada feudalismului târziu, după desfiinţarea
oficială a ordinului, regăsim motto-ul pe multe
construcţii din Anglia şi Scoţia, ceea ce denotă
continuitatea existenţei şi manifestării spiritului templier.
Care este semnificaţia acestui motto? Credem, în
primul rând, că prin adoptarea acestui Psalm ca motto,
templierii şi-au exprimat Crezul:”Cred în Dumnezeu, îi
închin viaţa mea şi lupt în numele şi pentru Gloria
Lui!” Şi-au declarat credinţa creştină şi supunerea faţă
de Dumnezeu.
Pornind de la faptul că Psalmul ar fi fost făcut de
Solomon sau de David, după cum susţin mai mulţi
cercetători, o altă semnificaţie ar fi aceea de continuitate
a operei spirituale a celor doi regi. Căutarea Luminii şi
Adevărului Lui Dumnezeu. Regele David a primit
mesajul Domnului pentru construirea Templului, iar fiul
lui, regele Solomon, l-a pus în practică, a ridicat
magnificul Templu, care îmbină cele două laturi: cea
materială şi cea spirituală. Rugăciunea de glorificare a
Domnului întăreşte spiritual luptătorului, al templierului,
renăscut în Templul lui Solomon ca nobil cavaler al lui
Hristos. El, luptătorul, apără credinţa creştină nu numai
pe câmpul de luptă, ci şi spiritual, începând cu propria sa
elevare spirituală.
Putem aprecia ca fiind o importantă semnificaţie a
Motto-ului preluat din Psalm şi aceea de mobilizare

72
religioasă, morală şi spirituală a cavalerilor înaintea
acţiunilor militare pentru a-şi învinge inamicii. Starea de
spirit a luptătorului a fost şi este cea mai important armă
a oricărui ostaş în bătălie, care asigură obţinerea
victoriei, iar rugăciunea avea tocmai rolul mobilizator în
luptă.
Un aspect interesant este şi modul de exprimare a
rugăciunilor. Psalmii şi, în general rugăciunile creştine,
erau spuse ca poezii rimate, poezii cu rima albă sau
cântări. De fapt, mai mult de o treime din aceste
rugăciuni erau cantate, uneori şi acompaniate de
instrumente rudimentare, de epocă. Este o mare diferenţă
între cântec şi cântare. Cântarea, foarte melodioasă,
conţine în textul său pilde sau postulate cu o mare
încărcătură de înţelepciune. Însăşi noţiunea de Cântare
înseamnă "luminare" sau "înțelepciune", ceea ce explică
de ce Psalmii au fost numiţi şi Cântări.35
Aspectul nu a scăpat atenţiei marilor compozitori
care au compus muzică pentru diferiţi Psalmi. Psalmii,
ca lucrare muzicală, au o armonie cu totul deosebită prin
marea încărcătură spirituală şi muzicalitatea specifică
rugăciunilor religioase.

35
Oxford Dictionary of the Judaic religion, Oxford University Press

73
 Psalmul 113.9 este o cântare, la fel ca celelalte
rugăciuni din Psaltire, cu o melodică inconfundabilă.
Recitat, scris sau cântat, motto-ul templier a fost
şi rămâne o expresie plină de semnificaţii, de
înţelepciune, care a transces timpului şi vremurilor,
poate şi datorită simbolismului său complex.
În legătură cu marea contribuţie a Sfântului
Bernard de Clairvaux la recunoaşterea, dezvoltarea şi
existenţa, în general, a ordinului cavalerilor templieri,
putem trage câteva concluzii:
- Ordinul cavalerilor Templieri avea, ca principală
caracteristică, aceea că nobilii cavaleri, militari prin
definiţie, educaţie şi pregătire, au acceptat şi adoptat
viaţa monahală, păstrându-şi, în acelaşi timp şi calitatea
de militari.
- Sfântul Bernard, împreună cu Hugues de Payens
şi ceilalţi cavaleri fondatori, au reuşit să creeze o
adevărată lume a templierilor, un adevărat spirit
templier, total diferit de lumea laică sau cea monahală.
Această lume templieră avea propriile ei reguli, drepturi
şi obligaţii, era independentă într-o epocă feudală de
fărâmițare teritorială şi mari privilegii ale seniorilor.
Spiritul lumii templiere a creat un nou tip de luptător,
care în mâna dreaptă avea spada şi în stânga ţinea Biblia,
supus total comandanţilor săi şi numai lor, bucuros să-şi
dea viaţa pentru credinţa sa, pentru fratele său templier,
dar şi pentru creştinii din ţinuturile Ţării Sfinte.

74
 - Această lume templieră, cu propriile ei reguli, a
generat o mulţime de mituri, legende şi superstiții
datorită secretelor, tainelor în care templierii trăiau şi
mureau, departe de ochii Bisericii şi ai regilor.
- Spiritul cavalerului templier a transcens timpul şi,
de-a lungul veacurilor, a consolidat prototipul acestui
gen de luptător ca precursorul trupelor speciale
moderne.
- Ordinul templier, ca şi Ordinul Cistercian, au fost
primele organizaţii transnaţionale de o eficienţă
deosebită, adevărate modele de organizare şi structură
administrativă. Răspândirea ordinului templier în ţările
creştine s-a făcut cu sprijinul direct al mănăstirilor
cisterciene şi a preoţilor, care, de multe ori, trimiteau ei
înşişi nobili spre ordinul templier.
Iar o mare parte din aceste realizări de excepţie i se
datorează vizionarului Sfânt Bernard de Clairvaux.

75
 Capitolul 3.
Ordinul de Calatrava, Castillia, Spania.

În Peninsula Iberică, ţinut ai cărui locuitori au o

istorie veche şi glorioasă, plină de momente tragice, dar
şi victorii strălucite, în perioada evului mediu a fost
înfiinţat un ordin militar şi monahal dintre cele mai
puternice. Este, poate, cel mai vechi ordin cavaleresc
din peninsulă, provenit din ordinul Cistercian.36
Înfiinţarea ordinului de Calatrava s-a făcut cu sprijinul şi
sub patronajul Abaţiei de Morimond, la fel ca multe alte
ordine cavalereşti de inspirație cisteriană, după
învăţătura Sfântului Bernard. În acelaşi timp, noul ordin
a preluat şi modelul ordinului templier, ordin care
avusese, până atunci, în apărare, cetatea Calatrava.

Contextul istoric al apariţiei ordinelor

cavalereşti în peninsulă.

36
Herbermann, Charles, ed. 1913, Catholic Encyclopedia, Robert
Appleton Company.

76
 Expansiunea arabilor şi maurilor în Europa a
început în anul 711, când califul al-Aziz şi-a condus
armata peste strâmtoarea Gibraltar, intrând în ţinuturile
Peninsulei Iberice.37 În peninsulă, maurii au fost opriţi de
armata vizigoţilor, care cuceriseră întreaga regiune cu
patru sute de ani în urmă. Cu o armată mică, regele
vizigot Rodrigo nu a putut face faţă invaziei
musulmane, fiind învins la Guadalupe. Aducând mereu
trupe proaspete, musulmanii au înaintat spre nordul
peninsului, iar în următorii şapte ani au ajuns la Munţii
Pirinei, ameninţând şi regatul Franţei. Până prin 1030, s-
au constituit, în nordul peninsului, regatele Asturia-
Leon, Castilla, Navara, Aragon şi Comitatul Catalonia.
După cucerirea de către musulmani a centrului şi
sudului peninsulei, populaţia locală a încercat, de mai
multe ori, să se răscoale împotriva invadatorilor, în mod
izolat şi fără prea mare forţă. Una din luptele cele mai
cunoscute pentru eroismul populaţiei a fost cea de la
Covadonga, condusă de regale Asturiei, Pelayo, în anul
722. Majoritatea istoricilor consider că Reconquista,
recucerirea teritoriilor iberice de la mauri, a început în

37
Jackson, Gabriel, Introducción a la España medieval, Alianza,
Madrid, 1996

77
anul 722, iar iniţiatorul acestei îndelungate acţiuni
militare a fost Don Pelayo.38
După anul 1050, atât populaţia creştină, cât şi
evreii din regiunile central ocupate de mauri, la care s-au
aliat şi locuitorii regatele creştine din nordul peninsulei,
au intensificat lupta împotriva cuceritorilor. După anii
1130 ei au reuşit să recucerească teritorile din nord până
spre central peninsulei. Un rol important l-au avut nobilii
locali, care unificau eforturile populaţiei de susţinere a
luptelor împotriva invadatorilor. Cu lupte victorioase şi
înfrângeri temporare, Reconquista a continuat până în
1492.
În teritorile cucerite de mauri coexistau, cu
excepţia unor mici perioade, religile musulmană, ebraică
şi cea catolică, iar în teritorile eliberate de iberici,
curentele catolice, cel conservator de Cluny şi cistercian
de Clairvaux, şi-au făcut intrarea cu rapiditate, devenind
qvasi dominante.
Multe din mănăstirile existente au devenit adepte
a unuia sau altuia din cele două ordine, dezvoltându-se
prin aducerea de noi adepţi. Totodată, aşezămintele

38
Francisco García Fitz, «La Reconquista: un estado de la cuestión»,
Clio & Crimen. Revista del Centro de Historia del Crimen de
Durango, n.º 6, 2009,

78
mănăstireşti părăsite până atunci din cauza invaziei
maure, au fost donate de către regii micilor state creştine
ordinelor religioase. Beneficiarii celor mai multe donaţii
au fost cistercienii, plecaţi din mănăstirile franceze, în
special din Abaţia de Morimond, pentru a-şi întemeia
noi lăcaşuri de cult.
Mişcarea ordinelor religioase spre nordul şi
centrul peninsulei iberice a fost însoţită şi de mişcarea
ordinelor cavalereşti, cel ospitalier şi cel templier.
După anul 1129, când a fost recunoscut de
papalitate, Ordinul cavalerilor templieri a înfiinţat
comanderii în regatele creştine din Europa, ajungând,
înainte de anii 1140, până în regatele Iberice: Comitatul
Catalonia, regatele Stilliei, Aragon, Castillia, Leon,
Galicia. În aceste ţinuturi se desfăşurau în permanenţă
lupte între Califii Imperiului maur de Almonades,
Maghreb şi Andalusia (1130-1269), aflat în plină
expansiune spre nord şi regatele creştine iberice. În acest
context de război şi lupte continue, au fost începute
discuţii, adevărate tratative, între Marele Maestru al
ordinului Templier, Robert de Craon (în funcţie între
1136-1147) şi Contele de Barcelona şi Provence,
Raymond, pentru înfiinţarea de comanderii templiere în
peninsulă. Începând, desigur, cu ţinuturile Cataloniei. În
jurul anului 1143 cei doi nobili au încheiat un acord în
acest sens şi, de atunci, prezenţa templierilor s-a făcut
simţită în toate bătăliile ce s-au purtat în peninsulă cu
maurii. Treptat, comanderiile templiere s-au consolidate

79
în toate regatele, printre care şi în Aragon, Leon,
Galicia.
Comanderiile înfiinţate de templieri în peninsulă
aveau caracteristici specifice, diferite de cele ale altor
comanderii din regatele europene Aceste caracteristici
erau determinate de dubla lor misiune: cea de luptă
împotriva maurilor, membrii luptători ai ordinului fiind
organizaţi la fel ca în comanderiile orientale; a doua,
misiunea comanderiilor din nord, din Munţii Pirinei, era
cea de furnizare a sprijinului material comanderiilor din
Regatul Ierusalimului (alimente, furaje, arme, cai şi chiar
luptători). De altfel, erau recunoscute unele comanderii
din Catalonia pentru caii de rasă pe care-i creşteau şi
dresau, în vederea trimiterii lor spre ţinuturile aflate în
război cu turcii selgiucizi.
După anul 1145, regatul de Castillia şi-a întărit
poziţia în sudul teritoriului, astfel că regele Alfonso al
VII-lea a încercat să-i împingă pe mauri spre sud şi să
elibereze teritorile pierdute. În anul 1147, după câteva
victorii, a stabilizat graniţa cu imperiul maur la sud de
aşezarea Calatrava, aflată pe valea bogată a râului
Guadiana. Singurul punct fortificat de pe vale, ce
controla principala cale de aces dintre Cordova, în sud şi
Toledo, în nord, era cetatea Calatrava. Iar cucerirea ei a
creat un mare avantaj strategic la graniţă. Aşezarea,
aflată în apropierea cetăţii, se numea Calatrava la Vieja
şi era locuită de puţine persoane, majoritatea locuitorilor
fugiseră din calea armatei maure.

80
 Valea Guadiana, traversată de râul cu acelaşi
nume, în sectorul Castillia-La Mancha, are o lăţime de
câţiva kilometri. Pantele line şi întinse ale dealurilor ce o
mărginesc la nord şi la sud sunt propice pentru cultura
cerealelor, dar şi a pomilor fructiferi. Spre coamele
dealurilor, terenurile cu o iarbă bogată, verde tot timpul
anului, în epocă au fost populate de păstori cu animalele
lor, pe care le puteau uşor ascunde prin păduri în caz de
primejdie. Pe malul sudic al râului, pe zeci de kilometri,
trecea drumul principal comercial din direcţia Andalusia,
iar după ce traversa râul pe un pod de piatră, spre nord,
ducea spre Toledo, cel mai important oraş al regatului.
Pe panta deluroasă aflată la nord de râu, pe un
mamelon mărginit de apele râului, se ridica un castel,
construit de mauri cu vreo patru secole în urmă. Se
numea Calatrava, nume derivat din limba arabă. A-l
numi castel, este puţin spus, deoarece ansamblul
fortificat, o adevărată cetate, se întindea pe ceva mai
mult de cinci hectare. Mai multe construcţii, ridicate din
piatră şi unite între ele, asigurau bune condiţii de viaţă
pentru o garnizoană formată din câteva sute de oameni,
având magazii pentru alimente, rezervoare cu apă şi
peste patruzeci de turnuri de apărare. Ansambul era
înconjurat de un zid puternic de apărare, pentru că nu
erau obstacole naturale împotriva asediatorilor. Doar pe
latura de sud putea fi oarecum apărat de apele râului.
Cheltuielle pentru întreţinerea armatei a sărăcit
visteria regatului şi singura soluţie pe care a găsit-o

81
regele Alfonso de a apăra cetatea, a fost aceea de a o
încredinţa Ordinului cavalerilor templieri. Astfel, a
apelat la Magister provincialis din Toledo, cavalerul
Roger de Palamos?, magister comandant, căruia i-a
propus preluarea în administrare a pământurilor de pe
Valea Guadiana. I-a promis acordarea de scutiri de
impozite, dreptul de a pune taxe de drum, totul în
schimbul apărării cetăţii Calatrava şi a drumului
principal spre Toledo.
Ca urmare a înţelegerii cu templierii, în anul 1147,
regele Castilliei, Alfonso al VII-lea a cedat cavalerilor
templieri cetatea de la Calatrava. Cetatea era punctul
fortificat de apărare sudic al regatului, aflat la graniţa cu
ţinutul califatului maur, fortificaţie de care depindea, în
ultima instanţă, stăpânirea a jumătate din regat. Regele a
judecat bine situaţia şi a luat cea mai bună măsură de
apărare. Cedarea cetăţii şi pământurilor aparţinătoare
către templieri avea drept scop organizarea apărării
sudului regatului împotriva atacurilor maure, templierii
fiind singurii, în acel moment, care puteau ţine piept
acestora. Şi singurii care-şi puteau asigura mijloacele
militare şi luptătorii, prin mijloace proprii.
Prezenţa templierilor s-a dovedit benefică pentru
rege, care a obţinut o relativă linişte în acea parte a
ţinutului.
Anul 1147 a fost un an tumultos, plin de
evenimente politice şi militare în întreaga Europa
(inclusiv Peninsula Iberică), dar şi în Orient. Papa Eugen

82
al III-lea a autorizat şi binecuvântat trei cruciade
împotriva necredincioşilor, în trei zone diferite, toate în
acel an 1147: - cea de-a doua cruciadă în orient pentru
eliberarea Comitatului de Eddesa şi alungarea turcilor
spre estul regatului Ierusalimului. La organizarea acestei
cruciade un rol deosebit de important l-a avut ordinul
Cistercian şi stareţul Bernard, în special; - cruciada
nordică, începută de Sfântul Imperiu de răsărit, către
nord-estul Europei, împotriva populaţiilor slave, dar şi
spre Peninsula scandinavă. Această cruciadă era un
adevărat război de extindere teritorială a imperiului; şi,
în sfârşit, - cruciada Iberică, pentru reconquista
ţinuturilor ocupate de mauri, cruciadă începută de
voluntarii britanici cu marşul spre Lisabona. În anul
1148, regele Alfonso şi contele de Barcelona au înaintat
spre sud-est, cucerind Almeria şi Tortosa. În aceste
condiţii, templierii şi-au întărit toate comanderiile,
participând cu succes la apărarea sudului regatului,
inclusiv prin consolidarea cetăţii Calatrava.
Succesele armatelor creştine în Peninsulă au
determinat trecerea în defensivă a califatului maur,
următorii zece ani fiind caracterizaţi de linişte şi de
oarecare siguranţă la graniţele de sud ale Castilliei şi
Cataloniei. Acest lucru a favorizat, printre altele şi
apariţia noilor aşezăminte cisterciene în regatele iberice.
Înfiinţarea acestor mânăstiri cisterciene, unele
noi, altele preluate de la diverse alte ordine, se datorează
Stareţului Bernard, care a încurajat abaţiile din Cîteaux

83
şi Clairvaux să trimită călugări în Peninsulă tocmai în
acest scop, luând sub protecţia lor noile aşezăminte. Până
la moartea sa, în 1153, în Peninsulă fuseseră înfiinţate
cam douăzeci şi cinci, treizeci de mănăstiri, răspândind
preceptele din Carta Caritatis în rândul credincioşilor
catolici.39
În acest context, prin 1142, contele Pedro
Fernandes a donat călugărilor cistercieni o veche
mănăstire, ruinată, din Sobrad, în Galicia, pentru a fi
renovată şi folosită de aceştia. În regatul Castillia, în
anul 1143, au fost înfiinţate mănăstirile Valparaiso
Peleas, apoi cele din La Espina, Sacramenia şi Fitero. 40
În anul 1157, ordinul templier a fost nevoit să se
retragă din cetatea Calatrava, posibil la cererea Marelui
Maestru interimar al ordinului. Retragerea s-a făcut în
toamna lui 1157 şi s-ar fi putut datora unor evenimente
importante pentru templieri. În iunie acel an, lângă lacul
Meron, în orient, cavalerii templieri au fost înfrânţi de
armata emirului din Damasc, Nuredin, iar marele
maestru Bertrand de Blanchefort (în funcţie în perioada
1156-1169) a fost făcut prizonier. Un alt eveniment
important a fost moartea regelui Alfonso al VII-lea, cel
care a cedat cetatea Calatrava templierilor. La moarta sa,
cei doi fiii ai săi au împărţit regatul între ei, diminuându-
39
Ermelindo Potela Silva, cistercian Colonización de Galicia, 1142-
1250, Madrid, Fundación Juan March, 1980
40
Patricio P. Guerin, "Moreruela y los del Origen Cister en España"
Cistercium, 1960

84
i puterea militară. Teritoriul Castilliei a fost preluat de
noul rege Sancho al III-lea.
După retragerea templieră, în cetatea Calatrava
rămăseseră, pentru apărarea ei, doar un mic detaşament
format din ostaşi regali, insuficient pentru siguranţa
graniţei. Regele a comunicat întregii populaţii a ţării că
oferă cetatea şi proprietăţile ei, gratuit şi cu privilegii
fiscale, nobililor interesaţi, sub condiţia de a organiza
apărarea cetăţii, a drumului comercial şi a întregii văi.

Oferta regelui nu a fost acceptată de nici un nobil,

dar i s-a părut demnă de luat în seamă Stareţului
mânăstirii Fitero, Ramon de la Sierra, care aparţinea de
Abaţia de Morimond. Călugărul Ramon a cerut sfatul
stareţului şi Capitulului abaţiei în privinţa preluării în
administrare şi apărare cetatea Calatrava, cu toate
proprietăţile ce-i aparţineau. Conştienţi că regele Sancho
avea mare nevoie de ajutor, călugării stareţiei de
Morimond l-au sfătuit pe stareţul Ramon să accepte
propunerea regelui de a prelua cetatea. Preluarea cetăţii
urma să fie făcută împreună cu acei călugări din Fitero
care ar fi acceptat să-l urmeze pe stareţ. În aceste
condiţii, călugării din Fitero au fost singurii care au
acceptat să preia cetatea şi să asigure apărarea ei.
Stareţul Don Ramon de la Sierra avea o bogată
experienţă canonică şi se dovedise a fi un bun
organizator. Sub conducerea sa, mănăstirea din Fitero s-a
transformat dintr-o aşezare monahală minoră, aproape

85
necunoscută, într-una din cele mai importante şcoli
canonice din Navarra. Mănăstirea Fitero, de unde veneau
călugării, fusese înfiinţată în jurul anului 1152, în
Navarra, de stareţul Durando, ca filială a Abbey de
Escaladieu, situată în Munţii Pirinei. După trei ani de la
înfiinţare, Don Ramon a devenit stareţ şi, în doar câţiva
ani, lăcaşul a devenit una din mânăstirile cele mai
importante din nordul peninsulei, un adevărat centru
ecumenic, trecând la Abaţia de Morimond.
În 1158, Don Ramon, însoţit de vreo treizeci de
călugări, a ajuns la Calatrava, aducând cu el şi un grup
de ostaşi regali din Navarra. La faţa locului, spre plăcuta
lui surprindere, a primit ajutor şi de la vreo zece
cavaleri templieri, rămaşi să ajute slaba garnizoană
formată din ostaşi regali.
Credem că acceptarea ofertei regelui de a prelua
cetatea şi pământurile din jurul ei de către călugării
cistercieni conduşi de stareţul Ramon, a fost făcută la
îndemnul abaţiei franceze de care Fitero aparţinea, din
câteva considerente importante: unul, de natură
spirituală, ar fi acela de a contribui la lupta împotriva
necredincioşilor mauri, apărând astfel credinţa creştină şi
ţinuturile locuite de creştini; altul, de natură practică,
administrativă, ar fi acela că pământurile mănoase, bine
lucrate, puteau asigura suficiente alimente şi furaje,
fructe, lână şi animale pentru a fi trimise şi altor aşezări
cisterciene, situate în zone mai sărace. Aceste
considerente se bazează tocmai pe mottoul ordinului,

86
Ora et Labora (Roagă-te şi lucrează). Iar călugărul
Ramon şi însoţitorii săi nici nu intuiau ce urmări
fructuoase a avut venirea lor în cetatea Calatrava.
Din lipsă de soldaţi, stareţul Ramon şi-a instruit
călugării în mânuirea armelor, cu ajutorul puţinilor
cavaleri templieri şi ai soldaţilor regali şi, treptat, i-a
transformat în buni luptători, în adevăraţi cavaleri.
Vestea despre instruirea călugărilor s-a răspândit la
mănăstrile din Navarra şi Catalonia, astfel că stareţului
Ramon i-a fost uşor să găsească mulţi alţi călugări, care
să vină la Calatrava. Cu atât mai mult, cu cât chiar
abaţiile cisterciene au lansat chemarea către călugării lor
de a se îndrepta spre cetate pentru a participa la apărarea
ţinuturilor creştine împotriva maurilor din sudul
peninsulei.
În cadrul garnizoanei Calatrava, unul dintre
călugării luptători s-a remarcat în mod deosebit, prin
spiritul de organizare şi tactica militară ce o aplica pentru
pregătirea călugărilor. Acesta se numea Diego
Velázquez41 şi venea din aceeaşi mănăstire, de Fitero.
Mărindu-se numărul călugărilor din cetate, se impuneau
reguli stricte pentru menţinerea disciplinei militare, total
diferită de disciplina şi obedienţa din mănăstiri. O strictă
disciplină se impunea şi în ceea ce-i privea pe localnicii
laici, care veneau în cetate pentru a deveni luptători. Ei

41
Sophia Menache, "Medieval states and military orders: the Order
of Calatrava in the late Middle Ages," in Iris Shagrir, Ronnie
Ellenblum

87
primeau o dublă pregătire: cea religioasă pentru a eveni
călugări şi cea militară, pentru a deveni ostaşi, luptători.
Pentru buna şi eficienta organizare a luptătorilor
garnizoanei, călugărul Diego Velázquez s-a gândit să
organizeze un ordin călugăresc şi cavaleresc, după
modelul ordinului templier. El era deja familiarizat cu
regulile de viaţă templiere, participând la instruirea
călugărilor alături de puţinii templieri rămaşi în cetate.
Despre planurile lui de organizare a ordinului călugăresc
a vorbit cu Don Ramon, căruia i-a plăcut ideea şi a
acţionat pentru punerea ei în practică. Astfel, cei doi
călugări au plecat la mănăstirea Morimond pentru a cere
ajutorul stareţului cistercian. Cu aprobarea stareţiei din
Clairvaux, călugării din Morimond i-au ajutat pe Don
Ramon şi pe Diego Velázquez să întocmească o
constituţie a noului ordin călugăresc. Constituţia (Carta)
ordinului a fost redactată folosind textele regulilor din
Carta Caritatis cisterciană şi Carta Latina templieră.
Structura organizatorică era cea cisterciană şi
templieră, cu o conducere formată din Master generalis
şi Capitul general, Master provincialis şi capitule
regionale. Comanderiile aveau structura cunoscută şi
misiunile asemănătoare celor din regatul Ierusalimului:
lupta pentru apărarea ţinuturilor creştine iberice şi
asigurarea mijloacelor materiale necesare ducerii
bătăliilor pentru Reconquista.
Membrii ordinului, erau călugări şi depuneau
jurământ de castitate, obedienţă, sărăcie şi sacrificiu în

88
numele credinţei creştine. Chiar şi vestimentaţia era
asemănătoare templierilor, mantie albă cu o cruce roşie
înflorată pe mâneci, pe faţa şi spatele mantiei.
Regulile din Carta Caritatis cisterciană, adaptate la
viaţa de luptător şi traiul din cetatea Calatrava, au fost
respectate în totalitate, membrii ordinului fiind împărţiţi
în cavaleri, sergenţi, călugări şi fraţi laici, care se ocupau
de lucrarea pământurilor şi de fermele din jurul cetăţii.42
Dacă templierii, la origine au fost cavaleri şi apoi au
devenit şi călugări, membrii Ordinului de Calatrava au
fost călugări ce au devenit cavaleri.
În anul 1163, la moartea maestrului Ramon,
conducerea ordinului a fost preluată de un alt călugăr-
luptător, Garcia, ajutat de călugărul Diego Velasquez.
Acest lucru nu a avut acceptul tuturor celor din cetate,
spre nemulțumirea unora din călugări, care au părăsit
cetatea. Diego Velasquez, cu un înnăscut spirit
organizatoric, un adevărat cruciat, a reorganizat ordinul
şi a trimis o scrisoare la Abbey de Cîteaux, mănăstirea
de care depindeau ca ordin cavaleresc. În acea scrisoare
arăta ceea ce făcuse pentru reorganizarea ordinului,
completările şi modificările pe care le propunea a fi
adăugate statutului acestuia şi solicita sprijin pentru
recunoaşterea ordinului ca organizaţie religioasă
cavalerească subordonată ordinului Cistercian.

42
Joseph F. O'Callaghan: The Affiliation of the Order of Calatrava
with the Order of Cîteaux, Analectica Cisterciensia,

89
 Capitulul General al ordinului Cistercian şi Papa
Alexandru al III au aprobat modificările menţionate în
scrisoare, ceea ce constituie o primă recunoaştere a
ordinului de Calatrava, la acest nivel.
Ordinul de Calatrava, recunoscut de papalitate, a
devenit principala forţă de apărare din centrul peninsulei,
respectiv a regatului de Aragon. El a primit nenumărate
proprietăţi, forturi de apărare, castele, pământuri şi
beneficia de întinse privilegii.
În anul 1174, regele Alfonso al VIII-lea a acordat
ordinului cetatea Zorita de los Canes şi pământurile
aferente, situate în Guadalajara, pe platoul Barren. În
1180, regele a extins proprietatea şi asupra aşezării
Zorita, pe malul râului Tagus, pentru a controla pantele
şi trecătoarea principală a munților Sierra de Altamira.
Acest lucru a determinat reîntoarcerea populaţiei în zonă,
părăsită cu ani în urmă de frica maurilor.
Prestigiul ordinului a crescut în Peninsulă datorită
vitejiei şi curajului călugărilor luptători, astfel că prin
1179 a fost înfiinţată o importantă comanderie a lor în
Aragon, la Alcaniz.43 Castelul Alcaniz, situat în nord-
estul peninsulei, la graniţa dintre Aragon şi Catalonia,
era în ruină. Prin înfiinţarea comanderiei Alcaniz,
cavalerii de Calatrava au refăcut castelul şi forturile de
apărare şi au construit cu zid pternic de apărare a
aşezării, beneficiind de sprijinul populaţiei.

43
Olivier Chebrou de Lespinats, Ordre Militaire de Calatrava, revue
Templarium no 6, août-septembre 2003

90
 În anul 1187 a venit recunoaşterea şi consacrarea
deplină a ordinului de către Papa Grigore al VIII-lea,
care a aprobat Carta definitivă a ordinului de Calatrava,
acordându-le şi unele privilegii administrative. În cartă
s-a consfinţit purtarea pelerinei albe cu o cruce cu floare
pe ea, semn distinctiv al membrilor ordinului.
Din nefericire, situaţia militară din Peninsula
Iberică s-a schimbat în anii 1190, când a început
extinderea califatului maur spre nord. În 1195, în marea
bătălie de la Alarcos, castillienii au fost învinşi de mauri,
pierderile creştinilor fiind uriaşe, zeci de mii de oameni.
Cetatea Calatrava a fost apărată eroic de cavalerii
ordinului şi de populaţie, dar, ca singurul bastion de
apărare din zonă, rămas fără ajutoare, a trebuit să fie
abandonat.
Puţinii cavaleri care au scăpat cu viaţă s-au retras
la mânăstirea din Cirvelos. Dar, obişnuiţi cu viaţa ascetă
de cavaleri călugări şi cu multe alte greutăţi ce le
întâmpinaseră anterior, cavalerii ordinului nu s-au
împăcat cu situaţia lor temporară de învinşi.
Către sfărşitul anului 1198, ceva mai mult de
cincizeci de cavaleri au atacat prin surprindere fortul
Salvatierra, din Alvara, situat pe creasta unui mic deal ce
aparţine munţilor Atalaya. Fortul controla depresiunea
Guadalquivir şi trecătorile Sierra Morena. Atacul a
început la primele ore ale dimineţii, înainte de a se
lumina de zi, folosindu-se doar trei scări de asalt.
Beneficiind de o bună pregătire militară, atacând gărzile

91
prin surprindere, cavalerii au cucerit relativ uşor fortul.
Împreună alţi refugiaţi, cavalerii de Calatrava s-au
instalat în acel punct fortificat, organizându-se imediat
pentru apărare împotriva unui eventual atac.
În scurt timp, cavalerii şi puţinii localnici ce-i
însoţeau, au mai construit un fort de apărare la
Salvatierra, edificând un devărat castel. În anii următori,
nu departe de castel, localnicii veniţi din alte părţi ale
regatului, au ridicat o aşezare, care astăzi poartă numele
de Calzada de Calatrava.
În acest loc au rămas până prin 1215-1216,
perioadă în care ordinul şi-a refăcut forţa prin primirea
de noi membrii. Prestigiul acestui ordin supravieţuitor a
crescut enorm şi s-a remarcat imediat prin numărul
mare de membrii, prin disciplina şi spiritul de sacrificiu
al acestora, încât a primit, temporar, denumirea de
Ordinul de Salvatierra.44 Mulţi nobili îl considerau ca
fiind un nou ordin cavaleresc, vechiul ordin dispărând în
luptă. Lucru ce s-a dovedit a fi neadevărat.
Prezenţa cavalerilor de Salvatierra (Calatrava) a
favorizat construirea a încă patru forturi de apărare în
ţinuturile muntoase din jur, prin care se controlau
drumurile şi trecătorile, dar şi văile productive. Se

44
Charles, Herbermann, ed. 1913. Catholic Encyclopedia, Robert
Appleton Company.

92
consolida astfel, o adevărată linie de apărare împotriva
expansiunii maure.
În anul 1209 armatele regatelor iberice au reluat
luptele împotriva maurilor şi au reuşit să-i învingă,
succesiv, în câteva bătălii, recucerind aşezările din sudul
regatelor Castillia şi Leon, inclusiv cetatea Calatrava. În
aceste lupte, cavalerii ordinului de Salvatierra şi-au
arătat, din nou, buna pregătire şi vitejia, contribuind la
obţinerea victoriilor de către creştini.
După anul 1216, membrii ordinului s-au înapoiat
în cetatea Calatrava, reluându-şi numele bine cunoscut
de Ordinul de Calatrava. Dar nu şi-au stabilit sediul în
cetatea Calatrava, ci la Dueñas, la vreo şaizeci de
kilometri sud de cetate. Noua locaţie a cartierului general
al ordinului a primit numele de Calatrava la Nueva. În
Calatrava la Vieja a rămas o comanderie, destul de
puternică, ce controla întreaga zonă.
Beneficiind de ajutorul regelui şi încurajarea
papală, ordinal s-a extins treptat, depăşind numărul de
două mii de cavaleri luptători şi sergenţi, devenind o
adevărată forţă militară în Peninsulă.
Prin modificarea statutului ordinului, survenită în
1467, s-a completat şi structura de conducere a acestuia.
Astfel, funcţia supremă era cea de Mare Maestru, ales pe
viaţă. El era ajutat de Marii Comandanţi de Castillia şi
Aragon, care coordonau toate comanderiile din aceste
regiuni. Fortul Calatrava, sediul central al ordinului, era
condus şi apărat de un Locotenent al Marelui Maestru,

93
funcţie în aparenţă minoră, dar în realitate foarte
importantă. Acesta era devenind un adevărat adjunct al
şefului suprem. Stareţul Abbey de Morimond,
conducătorul spiritual al Ordinului de Calatrava şi a încă
trei ordine cavalereşti, era reprezentat de un Prieur în
Consiliul Marilor Comandanţi.
Istoria ordinului se întinde până prin anii 1800,
când autoritatea regală a preluat toate bunurile acestuia.
Regele a devenit şeful ordinului, dispunând de
proprietăţile şi tezaurul ordinului după bunul său plac. În
plus, nemaiavând un scop concret pentru menţinerea
acestei puternice forţe militare, regalitatea a acţionat în
sensul diminuării importanţei lui şi a numărului
membrilor săi. Devenise un ordin nesemnificativ,
aproape desfiinţat.
Un secol mai târziu, Ordinul a fost reînființat de
câţiva nobili şi el există şi în zilele noastre, având un
caracter religios, cu scopuri spirituale şi de binefacere.

94
 Capitolul 4. Ordinul de Alcantara

Ordinul cavalerilor de Calatrava (l'Ordre de

Calatrava) nu a fost singurul ordin înfiinţat prin grija şi
sprijinul abaţiei de Morimond şi confirmat ca atare de
către Capitulul General al ordinului Cistercian, după
regulile acestuia45. Alte trei ordine, cel puţin, au fost
înfiinţate şi sprijinite de stareţia din Morimond: Ordinul
de Alcantara (L'Ordre d'Alcantara), Ordinul de Avis
(L'Ordre d'Avis) şi Ordinul lui Hristos (l'Ordre du
Christ)46(Portugalia).

Ordinul de Alcantara, (denumirea iniţială

Ordinul Sfântului Julien Pereiro- L'Ordre de Saint
Julien Poirier), a fost înfiinţat în anii 1165-1170, dar
nucleul lui era constituit încă din 1155-1156, poate şi
mai devreme. Bazele înfiinţării lui s-au pus în schitul de
pe lângă mica localitate San Julian del Pereiro, Leon,
provincia Extremadura, foarte aproape de graniţa cu
Portugalia.

45
Durois, Histoire de l'Abbaye de Morimond , Dijon, 1852
46
Leopold Januaschek , Originum Cisterciensium : in quo,
praemissis congregationum domiciliis adjectisque tabulis
chronologico-genealogicis, veterum abbatiarum a monachis
habitatarum fundationes ad fidem antiquissimorum fontium primus
descripsit , t. I, Vienne , 1877,

95
 Povestea acestui ordin cavaleresc este deosebit de
interesantă, plină de enigme încă de la începuturile sale,
cu multe întâmplări eroice, cu alianţe şi trădări , specific
perioadei respective. Dar, pe ansamblul său, istoria
acestui ordin este una demnă de respect, reflectând
eroismul şi spiritul de sacrificiu al locuitorilor creştini
din Castillia-Leon, în lupta împotriva maurilor, pentru
libertatea lor.
Prin anii 1145-1150, unul din sergenţii care au
luptat în Ierusalim, sub comanda contelui de Burgundia,
s-a înapoiat în ţinuturile sale natale din vestul provinciei
Salamanca, Leon, aproape de graniţa cu Portugalia.
Ajuns la o vârstă destul de înaintată şi fără familie, s-a
retras pe munte, ridicându-şi un schit. Locul unde şi-a
construit schitul avea o poziţie strategică: pe vârful
muntelui, apărat pe trei laturi de povârnişuri abrupte,
acoperite de pădure deasă, iar pe a patra latură, era apărat
de o prăpastie adâncă.
Erau anii când armata musulmană înainta spre
nordul Peninsulei Iberice, ajungând până la
Extramandura. Cei care mai opuneau rezistenţă, erau
nobilii locali, care-şi formaseră detaşamente din localnici
şi puţinii mercenari ce se mai găseau în zonă.
Printre nobilii care şi-au dedicat viaţa luptei
împotriva musulmanilor şi nu cultivării câmpiei bogate
din Extemadura, erau şi tinerii fraţi Sancho şi Gomez

96
Fernandez Barrientos.47 Prin curajul dovedit în luptele de
hărţuire a musulmanilor, au devenit mici lideri locali,
fiind urmaţi de alţi vreo zece tineri nobili. Aflând de
faptul că pustnicul Amado Ravez? a fost luptător în Ţara
Sfântă, ostaş cu experienţa războaielor împotriva
necredincioşilor, prin anii 1155-1156 grupul de nobili au
început să-l viziteze pe pustnic. Scopul viztelor era acela
de a se sfătui împreună asupra acţiunilor militare ce le
organizau în zonă. După un timp, şi-au stabilit chiar
cartierul lor general în acel schit, greu de găsit de către
duşmanii mauri.
Discutând frecvent despre cavalerii templieri şi
despre noul ordin de Calatrava, ce tocmai se înfiinţa,
pustnicul schitului San Julian del Pereiro le-a sugerat
tinerilor nobili conduşi de fraţii Fernandez, să
construiască acolo, la schit, un fort de apărare. Fortul
urma să fie locul unde să cheme cât mai mulţi nobili din
zonă, pentru a forma un o frăţie, un Ordin cavaleresc,
după modelul Ordinului templierilor. Pustnicul, fost
militar, cunoştea destul de bine ordinul templier şi le-a
povestit tinerilor nobili multe lucruri despre temuţii
luptători din ţinuturile Ierusalimului. În câteva luni,
fortul era ridicat şi cavalerii au adunat acolo, câteva

47
Manuel Ladero Quesada , “La Orden de Alcántara en el siglo
XV. Datos sobre su potencial militar, territorial, económico y
demográfico”,“En la España Medieval II. Estudios en memoria del
profesor D. Salvador de Moxó.” Madrid, Universidad Complutense,
1982

97
detaşamente de ostaşi. Periodic, participau la luptele de
hărţuire împotriva maurilor.
După un timp, fortul de apărare a fost mărit, pe
munte ridicându-se o adevărată cetate, cunoscută sub
acelaşi nume ca şi schitul, San Julian del Pereiro. Odată
cu mărirea numărului de luptători, nobili şi soldaţi
localnici, în cetate au fost chemaţi şi călugării cistercieni,
pentru a susţine viaţa spirituală, religioasă a celor din
cetate. Împreună cu acei călugări cistercieni, în 1156
fraţii Sancho şi Gomez au consfinţit constituirea
Ordinului cavalerilor de San Julian del Pereiro.
Unii autori susţin că în ordin au intrat, la
constituirea lui şi câţiva călugări cistercieni, dar este o
certitudine că Ordinul cistercian a întocmit Carta
ordinului San Julian del Pereiro, numindu-l astfel după
locul unde a fost înfiinţat.
Carta prevedea că membrii ordinului depuneau
jurământ de obedienţă, sărăcie şi castitate, purtau mantie
scurtă, de culoare albă cu o cruce grecească înflorată, de
culoare verde şi că luptau împotriva necredincioşilor,
pentru apărarea credinţei şi a pământurilor iberice.
Regulile privind îmbrăcămintea cavalerilor-
călugări, alimentaţia, modul de viaţă, chiar şi înfăţişarea
şi igiena colectivă şi cea personală, erau cele din Carta
Caritatis cisterciană. Se specifica faptul că atunci când
nu se instruiau şi nu erau în campanii militare, membrii
ordinului erau consideraţi călugări şi se supuneau
canoanelor cisterciene.

98
 Primul Magister generalis a fost ales Sancho
Fernandez, recunoscut astfel, odată cu recunoaşterea
ordinului de către Episcopul de Salamanca, în 1170.
Recunoaşterea era consecinţa normală a sacrificilor
făcute de membrii ordinului în luptele purtate până
atunci cu musulmanii.
Participarea puţinilor cavaleri ai ordinului la
luptele din zonă, ca şi victoriile obţinute de aceştia în
bătăliile din zona de vest a peninsulei, purtate împotriva
maurilor alături de armata regală, i-a făcut cunoscuţi pe
cavalerii fondatori. Această faimă a făcut ca numărul
membrilor ordinului să crească mereu, devenind o
adevărată forţă locală. Pentru a cunoaşte bine structura
organizatorică şi statul ordinului de Calatrava, cei doi
cavaleri Barientos, împreună cu alţii câţiva, au plecat în
cetatea Calatrava, punând bazele unei bune colaborări
viitoare. În felul acesta au primit, prin Calatrava,
sprijinul abaţiei de Morimond pentru organizarea şi
recunoaşterea lor ca ordin religios cavaleresc. În jurul
anului 1170, ordinul era deja structurat şi funcţional,
recunoscut de Capitulul General Cistercian, având ca
statut regulile sfântului Benedict şi cele ale ordinului
Cistercian, exact ca şi ordinal de Calatrava.
În câţiva ani, mai exact, în 1177, ordinul a obţinut
recunoaşterea Papei Alexandru al III-lea, ca ordin
religios şi militar, al cărui şef suprem era Gómez
Fernández Barrientos.

99
 Peste cinci ani, în 1183, Papa Lucius al III-lea,
printr-o bulă, a aprobat statutul de esenţă cisterciană şi a
trecut oficial ordinul sub jurisdicţia abaţiei şi stareţului
de Marimond. Prin acelaşi act, l-a confirmat Mare
Maestru pe Gómez Fernández Barrientos şi le-a acordat
diverse privilegii economice comanderiilor ordinlui.
Membrii acestui ordin aveau, oficial, dreptul de apurta
mantie albă cu o cruce înflorată, asemănătoare cu cea din
Calatrava, doar că era de culoare verde.
În anul 1212, regale Castilliei, Alfonso al VIII-lea,
a iniţiat o cruciadă48 împotriva imperiului Almohad al
maurilor din peninsula Iberică. Cu sprijinul Papei
Inocenţiu al III-lea, care, printr-o bulă papală chema
creştinii la luptă în peninsulă, a reuşit să abţină
participarea unor detaşamente din regatul Franţei şi din
Provence, precum şi a statelor Aragon, Navarra și
Portugalia. Forţele reunite ale cruciaţilor au fost
completate de detaşamente ale Cavalerilor Templieri,
cele ale ordinului de Calatrava şi ale Ordinului San
Julián del Pereiro, cavaleri cu o instrucţie militară
temeinică şi curaj ieşit din comun.
Cruciada a început la sfârşitul lunii iunie 1212, iar
la mijlocul lunii iulie, cruciaţii au obţinut o victorie
decisivă asupra armatei maure înbătălia de la Las Navas
de Tolosa În cursul aceluiaşi an şi în anul următor, 1213,

48
“The Latin Chronicle of the Kings of Castile”, publicată în
Medieval &Renaissance Text & Studies, fondată de Mario Di
Cesare în 1978

100
regele Alfonso, rămas fără sprijinul aliaţilor săi, care
plecaseră spre regatele lor, în urma unor lupte crâncene,
cucereşte de la mauri cetatea Alcantara (El Cantara).
Cetatea şi pământurile aparţinătoare de aceasta au fost
donate Ordinului de Calatrava, pentru apărare. Din
nefericire, Ordinul de calatrava nu avea suficiente forţe
pentru apărarea cetăţii şi a ţinuturilor înconjurătoare
acesteia, ceea ce l-a determinat pe regele Alfonso, la
cererea Maestrului ordinului, să încredinţeze apărarea
cetăţii Ordinului Sfântului Julien Pereiro, San Julián del
Pereiro. Acest nou ordin nu avea un cartier general
adecvat forţei şi mărimii sale din acel moment. Apărarea
urma să fie făcută de Ordinului Sfântului Julien Pereiro
sub comanda Ordinului de Calatrava, ceea ce a dus la o
apropiere de facto a celor două ordine cavalereşti,
păstrându-şi, totuşi, fiecare identitatea. Întreg ordinul
Sfântului Julien Pereiro s-a mutat în cetatea Alcantara,
iar cu timpul, a luat numele acestei cetăţi, consfinţit
astfel prin 1253, ca Ordinul de Alcantara
Continuând să fiinţeze sub această denumire,
ordinul de Alcantara va fi implicat activ în toate marile
evenimente din Peninsula Iberică o lungă perioadă de
timp. Din anul 1501 regii spanioli, cu acordul papei, au
devenit mari maeştri ai ordinului, preluând conducerea
efectivă a acestuia şi patrimoniul deosebit de valoros.
Ordinul există şi astăzi având un caracter onorific,
destinat, în principal, militarilor spanioli.

101
 Capitolul 5. Ordinele cavalereşti succesoare
Ordinului Cavalerilor Templieri (Spania şi
Portugalia)

Contextul istoric al desfinţării Ordinului

Cavalerilor Templieri.

Cucerirea oraşului Ierusalim, în toamna anului

1187, de către turcii sarazini a însemnat, practic,
desfiinţarea Regatului Latin al Ierusalimului. Regatul a
devenit, după acel an, o fâşie de pământ de-a lungul
Mării Mediterane, fără importanţă militară în zonă.
Căderea oraşului în mâna sarazinilor a fost o consecinţă
a înfrângerii suferite de armata reunită a principatelor
creştine, la Hattin, în vara aceluiaşi an.
Regele Ierusalimului, Guy de Lusignan, primind
ajutor de la principii creştini din Antiochia, Tripoli,
Eddesa, precum şi de la ordinele cavalereşti, cel al
Ospitalierilor Sf. Ioan şi Templier, şi-a concentrat armata
de peste 20 000 de soldaţi, în apropierea cetăţii Tiberias.
Intenţiona să-l oprească acolo, în Tiberias, pe Saladin,
care avea o armată de peste 30 000 de luptători.
La sfatul principilor şi ai maeştrilor celor două
ordine, Ospitalier şi Templier, regele Guy, un slab
conducător, a hotărât să-l întâmpine pe Saladin într-un

102
loc propice purtării bătăliei, renunţând la ajutarea cetăţii
Tiberias, înconjurată de turci. Era un sfat bun, realist.
Noaptea, sub influenţa maestrului templier Gérard
de Ridefort, şi-a schimbat planul şi a pornit spre
Tiberias, intrând în capcana întinsă de Saladin. Armata
creştină a fost decimată, reuşind cu greu să scape
aproape toţi cavalerii ospitalieri şi o parte din armata
principelui de Tripoli. Din acel moment, statele creştine
au rămas fără apărare, turcii sarazini reuşind să
cucerească aproape toate ţinuturile creştine, cu excepţia
cetăţilor Tir şi Acra. Vina pentru această înfrângere a
fost aruncată asupra regelui Guy şi a templierilor. Vestea
despre înfrângere şi vina regelui şi a templierilor a fost
primită cu durere de majoritatea populaţiei creştine din
Orient, inclusiv din Ierusalim şi de regii creştini din
Europa.
După căderea Ierusalimului, cele două ordine
cavalereşti şi-au mutat cartierele generale la Acra. Pentru
templieri începea o perioadă dificilă din punct de vedere
militar. Începea perioada de declin, pierzându-şi raţiunea
de a fi. Să nu uităm că Ordinul a fost înfiinţat pentru
apărarea statelor creştine din orient şi protecţia
pelerinilor ce călătoreau spre Locurile Sfinte. Ori, statele
creştine fiind desfiinţate de sarazini, misiunea ordinelor
cavalereşti s-a încheiat. Ordinul Cavalerilor ospitalieri,
spre deosebire de templieri, avea o a doua misiune
importantă, aceea de a apăra şi îngriji pelerinii creştini şi
populaţia săracă din toate statele creştine, inclusiv cele

103
din Europa. Ordinul Ospitalier şi-a continuat misiunea
prin azilele, spitalele şi comanderiile lor din toate statele
creştine, atât în Orient, cât şi în Europa. În schimb,
templierii au rămas doar cu activităţile lor economice,
înmulţindu-şi proprietăţile şi averea fabuloasă pentru
acel timp.
Sesizând că existenţa Ordinului cavalerilor
Templieri, o forţă militară de temut, dar care rămăsese
doar cu activităţi economice, putea deveni o problemă
pentru mulţi din regii creştini, Papa Grigore al X-lea a
propus, la Conciliul de la Lyon, din martie 1274,
unificarea ordinelor Ospitalier cu cel templier.
Propunerea a fost, în principiu, acceptată de Ordinul
ospitalier, dar respinsă ferm de Ordinul templier. Deşi s-
a încercat o mediere între conducerea celor două ordine,
cardinalii desemnaţi pentru consilierea marilor maeştrii
au comunicat Papei eşecul demersurilor lor. A fost una
din ultimile ocazii pentru Ordinul cavalerilor templieri
de a-şi continua existenţa, ca o instituţie militară şi
religioasă însemnată a evului mediu.
Poate era o dovadă a lipsei de viziune, dar şi a
spiritului diplomatic precar care au caracterizat pe unii
din marii maeştri templieri. Aceştia s-au bazat mai mult
pe forţa lor militară şi economică, pe protecţia Papei, în
detrimentul înţelepciunii politice şi diplomatice. Sau,
poate, voiau să evidenţieze spiritul templarismului,
indiferent de consecinţe. Se ştie că templierii erau
caracterizaţi de curajul dus dincolo de limitele omeneşti,

104
nu aveau teamă să moară pentru ceea ce credeau, iar
convingerea că vor ajunge în paradis le accentua spiritul
de sacrificiu. Poziţia lor negativă faţă de unirea celor
două ordine, putea avea ca motivaţie tocmai
supravieţuirea, peste veacuri, a spiritului de cavaleri ai
credinţei şi dreptăţii. Stăpânind ştiinţele oculte, oare
marii maeştri templieri au acţionat deliberat în maniera
pe care o cunoaştem? Chiar şi Jacques de Molay, marele
maestru care s-a sacrificat pentru adevărul în care
credea? Fiindcă prevedeau, cu certitudine, desfiinţarea
ordinului care nu mai avea raţiunea de a exista.
A urmat un alt eveniment ce a grăbit dispariţia
ordinului. Este vorba de bătălia de la Acra, din anul
1291, când cetatea a fost cucerită de turci. După acea
înfrângere, Ordinul Templier, condus de marele maestru
Thibaud Gaudin, şi-a retras comanderiile din micul regat
al Ierusalimului şi şi-a mutat cartierul general în Cipru.
În anul următor, a fost ales ca mare maestru Jacques de
Molay. Pentru el, nu a devenit clară pierderea raţiunii de
a fi a ordinului templier şi necesitatea unirii cu Ordinul
ospitalier, pentru a-şi continua existenţa. Din anumite
motive, această uniune rămăsese varianta de neacceptat,
deşi în 1303, la Vatican, se discutase din nou această
posibilitate.
După anul 1300, templierii au menţinut cartierul
general în Cipru. În Franţa, regele Filip ce Frumos era
cel mai mare debitor al lor şi se manifesta tot mai ostil la
adresa templierilor. Maestrul de Molay nu a instituit

105
măsuri de apărare vizibile, poate conta pe faptul că-l
putea controla pe rege prin fondurile financiare tot mai
mari pe care acesta le solicita cu împrumut de la
templieri. Sau a luat măsuri secrete de protecţie a
tezaurului.
În acea perioadă s-au intensificat neânţelegerilor
dintre papalitate şi regele Filip. Fiecare din aceştia îşi
diputa supremaţia asupra credincioşilor, inclusiv asupra
celor din Franţa.
Papa Clement V, uns la Vatican în anul 1305, a
făcut o nouă încercare de a unifica cele două ordine
cavalereşti, dar marele maestru Jacques de Molay a
refuzat şi i-a trimis, un an mai târziu, o scrisoare Papei,
explicându-şi refuzul prin prestigiul şi misiunea de
credinţă pe care ordinul templier încă le avea.
După momentul mutării cartierului general al
ordinului în Cipru, abia prin anul 1306, templierii au
luat măsuri secrete pentru protecţia tezaurului şi a
cavalerilor cu funcţii înalte din Europa. Se pare că
tezaurul ce cuprindea bunuri mobile, obiecte de valoare,
bijuterii, monede, a fost pregătit pentru a fi ascuns în
locuri secrete de detaşamente de cavaleri anume
desemnaţi. De asemenea, cavalerii au primit instrucţiuni
pentru a fi pregătiţi în orice moment să plece spre
ascunzători sigure, la domeniile unor nobili de încredere
şi la mănăstiri, în special cisterciene.
Una din modalităţile de a se ascunde, pregătite de
cavalerii templieri aflaţi în pericol, pregătită din timp, a

106
fost aceea de a-şi schimba hainele cavalereşti în cele
monahale, sau a-şi lua înfăţişarea de lucrători laici la
fermele comanderiilor şi ale mănăstirilor.
Pentru a distrage atenţia agenţilor şi militarilor
regali, în caz de pericol, unii dintre cavalerii templieri,
voluntari, trebuiau să se lase arestaţi fără a opune
rezistenţă.
Fără îndoială că, având o perfecţionată structură
administrativă şi economică în Europa, mai ales în
Franţa, templierii ar fi putut organiza ocuparea reşedinţei
regale şi capturarea regelui cu minim de efort. Dar, cum
rezultă din documentele întocmite chiar de anchetatorii
francezi, templierii arestaţi au spus că nu puteau lupta
împotriva creştinilor. Asta le cerea Carta latină şi
ordinele comandanţilor lor, deoarece erau sub directa
autoritate a Papei.
În anul 1307, regele Filip, dator deja cu sume mari
de bani ordinului, a cerut un nou împrumut, exagerat de
mare, dar a fost refuzat. Adânc rănit în orgoliu, regele
Filip s-a gândit cum să folosească mai bine acest refuz,
pentru a se răzbuna pe Ordinul cavalerilor Templieri, a
nu le mai plăti debitele uriaşe ce le avea, dar şi cum să-l
sfideze pe Papa Clement al V-lea.
În baza unui ordin secret al regelui Filip, marele
maestru Jacques de Molay, marele trezorier și Hughes de
Pairaud, maestrul prior pentru Franţa, Geoffroi de
Charney şi alţi aproape o sută de cavaleri templieri
importanţi, au fost arestaţi în ziua de 13 octombrie 1307.

107
O lună mai târziu, au fost arestaţi aproape 500 de
cavaleri templieri de pe teritoriul regatului francez.
Motivul arestării a fost acela de pretinsă erezie, motiv
des invocat pentru a justifica persecuţile religioase, dar şi
acţiunile organizate ale inchiziţiei. Însă, cea mai
important prevedere a ordinului regal, era aceea de a
confisca toate bunurile, financiare, mobile şi imobile pe
care Ordinul Templier le avea pe teritoriul regatului.
Aceasta a fost, de fapt, motivaţia reală a persecuţiilor la
care au fost supuşi templierii. Visteria goală a regelui
trebuia umplută cu banii şi obiectele de valoare
templiere, confiscate printr-o acţiune pregătită în secret.
Spre surpriza regelui şi a agenţilor acestuia,
întregul tezaur al templierilor a dispărut şi nimeni nu a
aflat în ce mod. S-a aflat ulterior că înainte de expedierea
ordinului secret al regelui de arestare a templierilor şi
confiscarea bunurilor acestora, corăbile templiere, aflate
în diferite porturi franceze, au ridicat ancora spre
destinaţii necunoscute. Doar din portul La Rochelle au
ridicat ancora unsprezece corăbii încărcate la capacitate
maximă, cu destinaţia, se spune, Scoţia.
Dezamăgit, apoi furios pentru eşecul acţiunii de
capturare a tezaurului templier, regale Filip a poruncit ca
templierii importanţi ai ordinului, arestaţi pentru erezie,
să fie torturaţi pentru a recunoaşte erezia şi a spune unde
este ascuns tezaurul. Pentru obţinerea mărturisirilor
templierilor şi găsirea tezaurului, a fost însărcinat

108
Guillaume de Nogaret, supus loial al regelui, fost
ministru.
În primele zile, Papa Clement s-a pronunţat
împotriva arestării templierilor pe teritoriul Franţei. Asta
cu atât mai mult, cu cât Sanctitatea Sa anunţase anterior,
prin luna august, că va ancheta, prin prelaţi inchizitori,
acuzaţiile aduse cavalerilor. Fiind ameninţat de regale
Filip, papa şi-a schimbat atitudinea şi, spre sfârşitul
anului 1307, a emis o bulă papală, Pastoralis
Praeminentiae, prin care cerea regilor europeni să reţină
şi să protejeze cavalerii templieri, să confişte bunurile
ordinului şi să-i ţină sub protecţia Bisericii. Edictul avea
şi un caracter de protecţie a templierilor împotriva
exceselor monarhilor, până la o viitoare clarificare a
statutului ordinului.
În Franţa, supuşi torturilor, unii dintre templieri au
recunoscut, prin octombrie 1307, acuzaţiile ce li s-au
adus, inclusive maestrul Jacques de Molay. Primind o
înştiinţare din partea regelui Filip despre recunoaşterea
acuzaţiilor de către marele maestru, Papa, a trimis trei
cardinali să se convingă dacă de Molay a recunoscut
acuzaţile de erezie. În faţa cardinalilor, marele maestru
de Molay retractează declaraţia făcută sub tortură.
Drept urmare, papa emite un document, cunoscut
ca Manuscrisul de la Chinon49, prin care absolvă de

49
Barbara Frale, “ Le Parchemin de Chinon : absolution papale du
dernier Templier : maître Jacques de Molay”, in Journal of
Medieval History, no 30, 2004

109
orice vină ordinul cavalerilor templieri şi conducerea
acestuia. Documentul a fost găsit de Barbara Frale, în
anul 2001, în arhivele Vaticanului şi era datat în 17
august 1308.
Cu toate acestea, regele Filip a continuat
persecuţia templierilor, cei mai importanţi comandanţi
fiind reţinuţi în închisorile regale. În mai 1310, aproape
cincizeci de templieri, care şi-au retractat declaraţiile de
recunoastere a ereziei, au fost ucişi prin ardere pe rug,
tocmai sub acuzaţia de erezie.
Din lucrările istoricului englez Malcolm
50
Barber , expert în istoria ordinului templier, aflăm
succesiunea evenimentelor care au avut drept consecinţă,
dispariţia oficială a ordinului cavalerilor templieri.
În luna martie 1312, la Conciliul de la Vienne,
oraş ce se află în Franţa, în sud, pe malul râului Rhône,
regele Filip cel Frumos a făcut demersuri pe lângă Papa
Clement şi ceilalţi participanţi la adunare, pentru ca
ordinul cavalerilor templieri să fie desfiinţat pentru
erezie. A insistat, de asemenea, ca proprietăţile acestora
să fie confiscate, devenind bunuri ale statului.
Principalul oponent al acestor demersuri era chiar papa,

50Malcolm Barber,The Trial of the Templars, Cambridge

University Press. 1st edition, 1978. 2nd edition, 2006

110
astfel că Filip a recurs la ameninţări deschise. În final,
Conciliul a adoptat bula papală Vox in Excelso, prin care
Ordinul cavalerilor templieri era desfiinţat, anulându-se
şi constituţia acestuia şi toate privilegiile acordate de
papalitate. Motivul invocat îl constituiau acuzaţiile aduse
de Filip membrilor ordinului.
Această bulă papală, aprobată de Sinod, a avut
efect imediat, membrii ordinului fiind persecutaţi, în
Franţa, timp de cinci ani. Statele creştine din Europa au
aplicat parţial şi cu mare întârziere prevederile bulei
papale, căutând diverse subterfugii pentru a preteja
membrii ordinului. Singurii care au pus în aplicare
imediat prevederile bulei papale, jefuind toate
proprietăţile templiere, au fost regele Franţei şi regele
Angliei, atraşi de bogăţiile ce le-ar putea confisca.
Bogăţii pe care nu le-au găsit nicodată.
Auzind despre confiscările, jafurile şi distrugerile
făcute în cele două regate, papa emite, după două luni,
respectiv în luna mai 1312, bula Ad providam, prin care
dispunea ca toate proprietăţile ordinului templier să fie
preluate de ordinul cavalerilor ospitalieri. Această
acţiune de transfer a proprietăţilor între cele două ordine,
s-a desfăşurat parţial şi într-o lungă perioadă de timp.
Pentru a clarifica situaţia templierilor ţinuţi în
închisorile regelui francez, papa emite o altă bulă la
numai trei zile, tot în luna mai 1312, Considerantes
Dudum. Prin acest edict papal, templierii arestaţi în
regatele europene, găsiţi nevinovaţi şi cei care şi-au

111
recunoscut acuzaţile ce li s-au adus, erau eliberaţi, trimişi
la pensiunile şi casele templiere şi beneficiau de o rentă
viageră (pensie).
În baza acestui edict, toţi templieri aflaţi în
închisorile franceze au fost eliberaţi, cu excepţia a patru
mari demnitari, în frunte cu marele maestru de Molay.
Deşi ordinul cavalerilor templieri a fost oficial
desfinţat, la insistenţele regilor iberici, mai ales regele
Aragonului, papa Clement, aflat încă sub influenţa
resentimentelor determinate de sfidarea regelui Filip al
IV-lea, face o nouă încercare de salvare a marelui
maestru de Molay. Astfel, în decembrie 1313, chiar
înainte de Crăciun, numeşte o comisie formată din trei
cardinali, care să-l interogheze pe Jacques de Molay şi
ceilalţi trei mari demnitari templieri, Hugues de Pairaud,
maestru prior al Franței, Geoffroy de Charnay, maestru
prior al Normandiei şi Godeffroy de Goneville, maestru
prior al provincilor Aquitaine și Poitou.
La mijlocul lunii martie 1314, cei trei cardinali s-
au deplasat în Franţa şi i-au interogat pe demnitarii
templieri51. Marele maestru de Molay a transmis poruncă
celor trei demnitari să recunoască acuzaţiile ce li se
aduceau, pentru a-şi salva viaţa şi a reactiva, în secret,
ordinul templier. El, ca mare maestru, urma să susţină

51
Goffredo Viti (coord.), “I Templari – Una vita tra riti
cavallereschi e fedeltà alla Chiesa”, Ed. Certosa di Firenze, 1995

112
nevinovăţia sa şi a ordinului şi de reafirma credinţa
profundă în Dumnezeu şi cărţile sfinte. Se gândea,
probabil, că era de datoria lui să arate, în faţa istoriei,
adevărata credinţă a templierilor. Prin sacrificial lui,
salva prestigiul, onoarea, demnitatea membrilor
ordinului templier, nobili cavaleri, sergenţi şi capelani.
Vocea şi atitudinea lui arătau, atunci şi peste veacuri, că
acuzaţiile aduse templierilor de regale Filip al IV-lea, cel
Frumos, erau false, ca şi cele ale regelui Angliei,
William. În plus, credem că marele maestru voia să arate
şi laşitatea şi duplicitatea Papei Clement al V-lea, care,
deşi îi absolvise pe templieri prin edictul de la Chinon,
din 1308, acceptase condamnarea la moarte a multora
dintre ei. Singurul care a refuzat să îndeplinească
porunca maestrului său, a fost Geoffroy de Charnay,
maestrul prior al Normandiei. Acesta a susţinut în faţa
cardinalilor nevinovăţia ordinului templier, la fel ca şi de
Molay. Ca urmare, papa a acceptat ca cei doi maeştri
templieri să fie ucişi prin ardere pe rug.
Ziua de 18 octombrie 1314 se anunţa o zi senină,
călduroasă, în Paris. După orele amiezii, o mulţime de
oameni, locuitori săraci ai Parisului, dar şi câţia prelaţi,
nobili şi funcţionari loiali regelui Filip, printre care şi
Geofrey(de Paris) s-au îndreptat spre Pont Neuf, pe
insula Île de la Cité, în apropierea căruia au fost ridicate
două ruguri. În acel an, locul era deschis, fără
construcţii, astfel că se putea aduna o mare mulţime de
oameni.

113
 Spre seară, au fost aduşi cei doi prizonieri
templieri, Jacques de Molay şi Geoffroy de Charnay,
îmbrăcaţi doar în cămaşă. După cum a consemnat
funcţionarul Geofrey, trimis de Filip să asiste şi să-i
relateze desfăşurarea faptelor, primul a fost dus spre rug
Jacques de Molay. Acesta era calm, cu faţa luminată ca
de o bucurie lăuntrică. „Merg la Tatăl Ceresc!” Se
spune că atunci când ostaşii voiau să-i lege mâinile,
maestrul de Molay le-a spus că vrea să rămână cu
mâinile libere, ca să se poată ruga şi să-şi facă semnul
crucii. Episcopul Parisului a aprobat cererea cavalerului,
impresionat de credinţa dovedită de cavaler. Astfel că de
Molay a păşit singur, demn, pe treptele rugului.
Atunci când călăii au aprins lemnele, spune o
cunoscută legendă, maestrul Jacques de Molay, cu
privirea aţintită spre turnurile catedralei Notre Dame de
Paris, a strigat: „Rege Filip, Papa Clement, Guillaume
(de Nogaret) aţi păcătuit în faţa lui Dumneazeu prin
acuzaţiile mincinoase ce mi le-aţi adus, mie şi fraţilor
mei. Plec liniştit la Tatăl Ceresc şi vă chem la judecată
dreaptă în faţa lui Dumnezeu, de acum până într-un an.
Aţi încălcat binecuvântatele testamente ale marelui rege
Baldouin l, rege al Locurilor Sfinte şi al lui Hugues de
Payens, testamente făcute în faţa Domnului. Urmaşii tăi,
Filip, se vor stinge după a treisprezecea generaţie.
Numele tău se va acoperi de ruşne şi vei muri cu
remuşcări pentru marele păcat pe care-l săvârşeşti
acum. Cu voia Domnului, spiritul şi credinţa noastră, a

114
cavalerilor templului din Ierusalim, va dăinui în veci
purtate de alţi fraţi cavaleri. Căci noi am trăit în
dreptate şi curăţenie, iar acest lucru nu se uită şi nu se
pierde! Împreună cu nobilii mei cavaleri din trecut,
prezet şi viitor vom apăra cu onoare şi credinţă Sfântul
Templu Divin, ai cărui soldaţi sărmani suntem, în
veci!”52
Procesul templierilor şi moartea maestrului
Jacques de Molay au fost descriese de nenumăraţi mari
istorici, din care amintim:53 Malcom Barber, Alain
Demurger, Barbara Frale, dar şi alţii.
La fel de demn a murit şi maestrul de Normandia,
Geoffroy de Charnay, care a repetat că este nevinovat şi
pleacă bucuros la Domnul împreună cu maestrul său.
Această legendă, care, se pare, are un sâmbure de
adevăr, după cele descries de cronicarii vremii, a fost
prezentată în diverse forme literare şi artistice,
contribuind la creşterea prestigiului maestrului de
Molay, până în zilele noastre.
Mulţi istorici au urmărit viaţa persoanelor
implicate în condamnarea templierilor. Papa Clement al

52
Legendă templieră
53
1. Malcom Barber,” Le Procès des Templiers”,Tallandier, 2007,
ISBN 9782847344295;
2.Barbara Frale, “L'ultima battaglia dei Templari”, Viella, 2001,
ISBN 88-8334-037;
3.Demurger Alain, Jacques de Molay : Le crépuscule des Templiers,
Payot, coll. “ Petite Bibliothèque”, 2014,ISBN 9782-2289-102-48;

115
V-lea a murit la 20 aprilie 1314, grav bolnav, Guillaume
de Nogaret a murit, otrăvit, la o săptămână după papa
Clement, iar regale Filip, a murit la opt luni de la arderea
pe rug a lui de Molay. Regele a avut o moarte stupidă,
căzând de pe cal, iar dinastia lui, ce a Capuleţilor, s-a
sfârşit după a treisprezecelea generaţie, în 1328.
După moartea regelui Filip, ultimii templieri aflaţi
în captivitate, au fost eliberaţi, beneficiind de rente
viagere în comanderiile lor, preluate, în Franţa, de
cavalerii ospitalieri.
Singurul care a adus acuze templierilor, a fost
regale Filip, urmat de regale Angliei, dar care nu a ucis
nici un templier. Nici un alt rege creştin şi nici Biserica
nu au adus acuze membrilor Ordinului Cavalerilor
Templieri, doar s-au supus unor presiuni ale regelui
Filip, preluate de papa. Din câte ştim noi, urmaşii regelui
francez Filip nu au recunoscut greşeala făcută în privinţa
templierilor. Se spune doar că, înainte de a muri, regale
Filip ar fi avut viziunea maestrului de Molay şi s-a stins
împovărat de regrete.
Putem presupune că, în momentele tragice prin
care au trecut membrii ordinului templier, aceştia au
primit sprijin de la mănăstirile şi călugării cistercieni, cei
care au cunoscut şi apreciat credinţa templierilor. Pe
lângă faptul că majoritatea comanderiilor templiere au
funcţionat în apropierea mănăstirilor cisterciene, de
multe ori apărându-le, cele două ordine au avut aceeaşi
constituţie, adaptată la specificul fiecăruia din acestea.

116
Conlucrarea lor a fost mai evidentă în special în orient
şi în peninsula iberică, unde ameninţarea musulmană se
manifesta în permanenţă. Poate cistercienii i-au ajutat pe
templieri să-şi ascundă tezaurul şi le-au salvat viaţa
multora dintre ei.
După desfiinţarea Ordinului cavalerilor templieri,
în 1312, spiritul acestora, o parte din învăţăturile lor,
regulile lor religioase şi cavalereşti, au fost continuate
de ordinele succesoare din Peninsula iberică, ordine care
au preluat şi parte din patrimonial templier. Se pare că în
Franţa, ordinul templier a continuat, o perioadă de timp,
să existe în secret, în diverse forme de organizare
clandestine, prin mici detaşamente ce urmăreau scopuri
spirituale. Nu am găsit documente credibile care să
certifice acest lucru, dar templarismul nu a putut dispare
subit, tocmai în ţara de unde veneau fondatorii lui.
Speculaţii despre continuitatea ordinului în Franţa
au apărut ceva mai târziu. În anul 1804, doctoral Bernard
Fabre Palaprat a înfiinţat Ordinul Templului şi a susţinut
că organizaţia lui este continuatoarea Ordinului
Cavlerilor Templieri. El a spus că a primit un înscris, de
la un anume Ledru, înscris ce cuprindea o listă cu 22
mari maeştri templieri, urmaşi ai lui de Molay54.

54
Alec Mellor, Les Mythes Maçonniques,Paris, ed. Payot, 1974.
ISBN 2-2281-7190-5

117
 Povestea începea în anul 1314, când Jacques de
Molay, aflat în închisoare, i-ar fi transmis verbal, lui
Jean Marc Larmenius, prior de Cipru, porunca de a se
alege un alt mare maestru, după moartea lui şi astfel
ordinul să-şi continue existenţa. Zece ani mai târziu,
acest testament a fost redactat în latină, primind
denumirea de Carta Larmenius, sau Carta
55
Transmissionis . Lista marilor maeştri succesori era
scrisă codificat, în limba latină, începea cu numele lui
Thomas Theobaldus Alexandrinus (1324) şi se termina
cu numele lui Bernard Fabre Palaprat (1804), ultimul
mare maestru.56
Unii istorici consideră acel înscris ca fiind un
fals, dar o parte din organizaţile neo-templiere îl
folosesc pentru a-şi susţine, formal, continuitatea
vechiului Ordin templier.
Existenţa acestui document este, după părerea
noastră, mai puţin important. Credem că, istoric, mai

55
Manual of The Knights of the Order of The Temple, Translated by
Henry Lucas (Liverpool: David Marples, 1830)

56
George Kenning, Kenning's Masonic Encyclopedia and
Handbook of Masonic Archeology, History and Biography, p. 108-
109, originally published in 1878, Kessinger Publishing, LLC,
2003,ISBN 0-7661-6526-4.

118
important este faptul că spiritul credinţei cisterciene şi
al vechiului templarism au continuat să existe şi au
transces secolelor, este un domeniu demn de cercetarea
istorică şi că multe din valorile morale ale acestui spirit
sunt încă de actualitate.
În anul 1945, Antonio Campello Pinto de Sousa
Fontes a fondat Ordo Supremus Militaris Templi
Hierosolymitani, ca succesor al Ordinului Templului,
înfiinţat în 1804, de Bernard Fabre Palaprat. Ordinul
există şi astăzi, cu un frumos prestigiu, ca organizaţie
non profit.

119
 1. Ordinul de Montesa, Spania57

Desfiinţarea Ordinului cavalerilor templieri în anul

1312, prin edictul papal Vox in Excelso, nu a fost privită
cu ochi buni de regele Aragonului, Jaime II. Regele era
un susţinător al ordinelor cavalereşti, printre care şi cel
al ordinului templier, pentru sprijinul pe care aceste
ordine, în Peninsula iberică, l-au dat regatelor creştine în
lupta lor împotriva maurilor. Punerea în aplicare a
edictului papal de desfiinţare a Ordinului templier şi
transferul bunurilor imobile ale acestuia în proprietatea
cavalerilor ospitalieri, a întârziat câţiva ani. Cu siguranţă,
regii statelor iberice s-au sfătuit între ei şi au conlucrat
pentru amânarea edictului papal, căutând împreună
soluţii de salvare a patrimoniului templierilor. Vorbim de
patrimoniu fiindcă, despre membrii ordinului, indiferent
de rang, demnitate sau categorie, nu s-a pus niciodată
problema reţinerii lor. Toţi ştiau, începând cu regii
iberici, că templierii nu se făceau vinovaţi de acuzele ce
le-au fost aduse de regele Filip al Franţei. Iar Biserica
din peninsulă, recunoscută prin cruzimea inchiziei ei, nu
a îndrăznit să se atingă de templieri sau de proprietăţile
lor, în ciuda acoperirii legale prin bula papală.

57
Herbermann, Charles, ed.1913, în Catholic Encyclopaedia, Robert
Appleton Company.

120
 Din puţinele documente ajunse până în zilele
noastre, deducem că regii statelor iberice au încercat,
până în ultimul moment, să salveze ordinul cavalerilor
templieri de la dispariţie, să-l menţină în forma şi
structura existentă în anii 1312-1314.
La insistenţele legatului papal şi chiar, direct,
ale noului papă, Ioan al XXII-lea, regele Jaime II a
purtat multiple negocieri cu ordinal cavalerilor ospitalieri
şi cu ordinul de Calatrava, privind transferul
proprietăţilor templiere, dar şi primirea unor templieri în
aceste două ordine.
Regele Jaime al Aragonului avea propriile sale
interese şi propriile sale planuri, la care au aderat imediat
şi templierii. Era planul de a constitui un regat al
Aragonului puternic, cu o mare putere militară, la care ar
fi contribuit şi ordinele cavalereşti ce aveau comanderii
pe teritoriul regatului. Aceste ordine erau ordinal
templier, ordinul de Calatrava, ordinal de Avis, ordinal
de Alcantara şi ordinal cavalerilor ospitalieri. Ospitalierii
s-au opus proiectlui regal de a constitui o forţă militară
puternică, bazată pe ordinele cavalereşti, pentru că i-ar fi
făcut, ulterior, concurenţă în micile regate iberice. După
îndelungate tratative, au acceptat să facă schimb de
proprietăţi cu templierii, cedând câteva comanderii din
ţinuturile Valencia, în schimbul unor comanderii din
Catalonia şi Aragon. Asta ca alternativă la propunerea
regelui Jaime de a participa la o forţă militară alături de
celelalte ordine.

121
 Neavând posibilitatea de a continua susţinerea
ordinului templier în interiorul unei forţe cavalereşti
mari, regele a hotărât înfiinţarea unui nou ordin militar şi
religios, după modelul ordinului de Calantara. La
înfiinţarea acestui nou ordin au participat cavalerii,
sergenţii şi capelanii templieri din comanderiile
existente. Se pare că la operaţiunea de schimbare a
„înfăţişării” templiere au participat şi comanderiile din
Leon, Catalonia, Asturia şi unele din nordul peninsulei,
până la graniţa cu Franţa.
Pentru a putea înfiinţa acest nou ordin
cavaleresc, regele Jaime a contactat stareţia mănăstirii
cisterciene Santa Maria de Santes Creus58, subordonată
Abaţiei de Morimond.
Relaţiile regelui cu ordinul cistercin erau din
cele mai bune, fiind un susţinător al acestui ordin, ca, de
altfel şi părinţii săi. Tatăl lui Jaime, regele Pedro, a
încurajat înfiinţarea de mănăstiri cisterciene în regat.
Prin anul 1158-1159, contele de Alba a donat mica
aşezare Santes Creus, situată la nord de Valencia,
călugărilor cistercieni din Valdaura, pentru a ridica un
aşezământ monahal, după regulile Carta Caritatis.
Aşezământul a fost terminat prin 1225, cu ajutorul tatăl
lui Jaime, regele Pedro, care a ajutat la înfiinţarea şi a
altor mănăstiri cisterciene, suţinându-le cu bani şi donaţii
în pământuri agricole.
58
Ricardo del Arco. Tombs of the Royal House of Aragon. 1945,
Madrid: Instituto Jerónimo Zurita. National Research Council.

122
 În anul 1317, Jaime s-a sfătuit cu stareţul
mănăstirii Santes Creus, acesta urmând să ceară
încuvinţare chiar de la Clairvaux pentru înfiinţarea unui
nou ordin cavaleresc.
Expunându-le motivele pentru care doreşte
înfiinţarea acestui nou ordin religios şi militar, cu
acceptul verbal al papei Ioan, regele a solicitat sprijinul
lor logistic. Înainte de toate, avea nevoie de un statut, o
constituţie a ordinului, similar cu statutul cistercian şi cel
al Ordinului de Calantara, prin care să instituie regulile
benedictine de viaţă ale membrilor ordinului, structura
organizatorică a acestuia, misiunile şi câteva privilegii.
Având statutul ordinului, regele a trecut la
punerea în practică a planului său de realizare a structurii
noului ordin. El a donat castelul Montesa, din vechea
provincie Valencia, ca sediu al ordinului. În primăvara
anului 1317, trimişii diplomatici regali au prezentat
papei Ioan al XXII-lea cererea de a aproba înfiinţarea
ordinului de Montesa. Papa cunoştea deja toate
demersurile regelui, deoarece fusese informat de stareţia
cisterciană din Clairvaux, care a devenit garantă a noului
ordin. În vara aceluiaşi an, în iunie, papa a emis edictul
„Pia matris ecclesia”, de înfiinţare a acestui ordin.
Regele Jaime era interesat ca noul ordin,
denumit Ordinul de Montesa, după numele cetăţii unde-
şi avea cartierul general, să fie subordonat regatului, lui
însuşi, nu Papei. Nu cunoaştem poziţia Capitulului
cistercian în această privinţă, dar credem că acesta a

123
găsit o modalitate de subordonare convenabilă ambelor
părţi. Astfel, s-a convenit, prin actul de înfiinţare, ca
ordinul să fie subordonat marelui maestru de Calatrava.
Sub autoritatea acestuia, noul ordin trebuia să preia
bunurile templierilor şi să-şi organizeze structurile
administrative şi teritoriale.
Însă, marele maestru al ordinului de Calatrava,
Juan Nuñez de Prado, ales în 1296, a refuzat numirea şi
preluarea noii structuri sub autoritatea sa. În aceste
condiţii, la sugestia Capitulului cistercian, regele l-a
numit ca prim magister generalis, cu titlu prvizoriu, pe
Stareţul mănăstirii Santa Maria de Santes Creus. Era un
compromis acceptat de toţi cei implicaţi în desfiinţarea
ordinului templier. Ordinul de Montesa exista, îşi
desfăşura activitatea militară sub autoritatea, formală, a
ordinului de Calatrava, dar sub conducerea stareţului
cistercian de Santes Creus.
Toate bunurile ce au aparţinut templierilor au
fost transferate ordinului de Montesa, inclusiv terenurile,
obiectele şi comanderiile. Structural, ordinul templier din
Aragon nu s-a desfiinţat, credem noi, doar au fost
schimbaţi unii din marii demnitari, numele ordinului şi
emblema.
În anul 1319, la palatul regal din Barcelona,
legatul papal a confirmat înfiinţarea ordinului de
Montesa, a numit ca magister generalis un nobil, Erill
Guillem şi a acordat câteva privilegii, constând în scutiri
de taxe. Deşi, oficial, ordinul exista sub egida ordinului

124
de Calatrava, în realitate acesta era autonom, având chiar
o emblemă proprie, crucea roşie templieră cu o mică
floare la cele patru braţe. Uniforma lor era cea
cunoscută, mantie albă cu două cruci, una în faţa, la
piept, şi una pe spatele mantiei. Numirea marilor maeştri
a fost încredinţată stareţului mănăstirii din Santes Creus,
mediator între rege şi Papa.
Statutul ordinul era cel al ordinului de Caltrava,
membrii acestuia, respectiv cavalerii, trebuind să fie de
origine nobilă şi să depună jurământ de respectare a celor
trei principii: castitate, obedienţă şi sărăcie.
Ordinul de Montesa, ulterior, a participat la toate
acţiunile militare ale regatului împotriva maurilor, dar şi
în expediţiile din Mallorca şi peninsula latină(Italia).
Prestigiul şi patrimoniul ordinului au crescut permanent,
devenind la fel de cunoscut ca şi ordinele înfiinţate cu
mult înaintea sa.
În anul 1400, un alt ordin, Ordinul cavalerilor St.
George de Alfama, înfiinţat în anul 1201, a devenit prea
sărac pentru a mai participa la expediţiile militare şi
regalitatea vremii a hotărât încorporarea acestuia în
Ordinul de Montesa.
În anul 1587, regele Filip al II-lea a adus ordinul
de Montesa sub autoritatea regală, devenind el însuşi
maestru al ordinului. În jurul anului 1748-1749, în urma
unui cutremul, cetatea Montesa a fost avariată şi cartierul
general al ordinului a fost mutat la Valencia, unde a
rămas definitiv. După vreo şaizeci de ani, ordinul şi-a

125
pierdut rolul său militar, datorită contextului istoric şi a
continuat să existe ca ordin onorific, subordonat regelui
Spaniei.
În zilele noastre, în Spania există patru ordine
cavalereşti înfiinţate în evul mediu: ordinul de Santiago,
ordinul de Calatrava, Ordinul de Montesa şi Ordinul de
Alcántara. Ele sunt conduse şi coordonate de Consiliul
regal, format din maeştrii celor patru ordine şi o structură
administrativă. Şeful consiliului este regele Spaniei.
Toate au un caracter mai mult onorific.

126
 2. Ordinul Militar al lui Hristos ((Ordem
Militar de Crist , nume iniţial Ordem dos Cavaleiros de
Nosso Senhor Isus Cristo)

La fel ca şi regele spaniol Jaime II, în regatul

Portugaliei, regele Denis I a refuzat iniţial să aplice
edictul papal de desfinţare a ordinului cavalerilor
templieri. Prin reprezentanţii săi diplomatici de la
Vatican, regele portughez a transmis refuzul său în
privinţa edictului. Refuzul inniţial şi apoi amânarea
aplicării edictului a fost favorizată şi de moartea papei
Clement V, în 1314. Abia prin 1317, papa Ioan al XXII-
lea l-a constrâns să accepte desfinţarea Ordinului
templier.

Templierii în regatul Portugaliei

În regatul Portugaliei, cavalerii templieri aveau o

bogată istorie, de lupte şi sacrificii, în sprijinul regatului.
A fost, de fapt prima locaţie a templierilor din peninsula
iberică, constituind prima comanderie încă din 1128,
anul recunoaşterii ordinului la Conciliul de la Troyes.59

59
“Jesus Crist'Knights Ordre, ". Encyclopaedia Catolica . New
York, Robert Appleton Company. 1913.

127
 Până la începutul secolului al XII-lea60, o mică
parte din ţinuturile portugheze, necucerite încă de mauri,
erau organizate sub forma Comitatului de Portugalia şi
făceau parte din regatul de Leon. Prin anul 1122,
Alfonso, fiul al contelui portughez Henrique,
conducătorul comitatului, rămas orfan, şi-a luat singur
titlul de cavaler şi a început să adune o armată proprie,
cu scopul de a declara autonomia comitatului. A făcut
acest lucru şi pentru a o înlătura pe mama sa, Theresa,
de la concucerea comitatului, supusă loială a regelui de
Leon. Şase ani mai târziu, cu mica, dar puternica sa
armată, a învins trupele mamei sale şi ale amantului
acesteia, într-o bătălie crâncenă, desfăşurată la São
Mamede. În urma victoriei, chiar pe câmpul de luptă, a
devenit Conte de Portugalia, sub numele de Alfonso al
XIV-lea Henrique. Tendinţele lui de independenţă faţă
de suzeranul regat de Leon, a atras furia regelui leonez
Alfonso VII. Acesta stăpânea cele două regate, Leon şi
Castillia şi dispunea de o armată destul de puternică. La
începutul anului 1128, Alfonso VII a pornit cu trupele
sale împotriva tânărului Conte de Poatugalia, dar a fost
învins. Lupta s-a purtat pe un teren deluros, unde armata
regelui nu s-a putut desfăşura, fiind prinsă într-o cursă de
cavalerii şi soldaţii portughezi.
În toamna anului 1127, câţiva cavaleri templieri,
francezi sau cataloni?, conduşi de maestrul Bernard

60
Portal da História de Portugal

128
Raymond, au venit, din regatul Ierusalimului, în
Peninsula Iberică. Misiunea lor era aceea de a recruta
cavaleri şi sergenţi în numele Ordinului templier, pentru
a fi trimişi la Ierusalim. Contesa Theresa, mama lui
Alfonso, care conducea comitatul portughez în acel an,
i-a primit bine pe templieri şi i-a sprijinit să organizeze o
comanderie chiar acolo, în micile ţinuturi portugheze.
Pentru ea, venirea templierilor constituia un ajutor
militar nesperat în lupta pentru eliberarea sudului
comitatului, ocupat de mauri. Încercând să atragă ordinul
templier în comitat, Theresa61 le-a donat cetatea şi
aşezarea Fonte Arcada, unde templierii au început să-şi
organizeze o comanderie. În anul 1128, tânărul Alfonso,
care o învinsese pe mama sa în bătălia de la São
Mamede, cum am arătat mai sus, a donat templierilor şi
castelul de Soure, pentru a-şi mări numărul membrilor şi
a constitui o forţă militară puernică în lupta împotriva
maurilor.
În primăvara anului 1129, de paşti, Alfonso s-a
proclamat Principe de Portugalia, ceea ce constituia un
pas înainte în planul său de înfiinţare a unui regat
portughez. Templierii s-au menţinut pe o poziţie de
neutralitate în disputa dintre regatul de Leon şi Biserică,
pe de o parte şi Alfonso, pe de altă parte. Preocuparea lor
de bază era aceea de a-şi consolida poziţia şi importanţa
în acea zonă de vest a peninsulei iberice. Recunoaşterea
61
Freddy Silva, First Templar Nation: How the Knights Templar
created Europe’s first nation-state, 2012.

129
importanţei templierilor în zonă putea veni numai din
aportul lor la luptele împotriva maurilor.
Acest ajutor, dat principelui Alfonso, s-a
manifestat în vara anului 1139, când Alfonso i-a învins
pe mauri într-o luptă decisivă pentru viitorul provinciei.
Cavalerii templieri, care au luptat independent de armata
principelui, au fost vârful de lance al creştinilor, atacând
frontal armata maură şi nimicind prima linie de apărare a
acestora. Din acel moment, templierii au beneficiat de tot
sprijinul şi recunoştinţa principelui Alfonso.
După bătălie, în aclamaţile cavalerilor şi soldaţilor
săi, Alfonso s-a proclamat rege al Portugaliei. înfiinţarea
regatului a fost anunţată câteva zile mai târziu, în
Lamego, localitate situată în nordul provinciei. Iar
Alfonso a fost încoronat ca rege sub numele de Alfonso
I. A urmat o perioadă tensionată în relaţiile noului
autoproclamat regat al Portugaliei cu vecinii săi
spanioli, dar şi cu Papa şi Biserica catolică. Asta, deşi
Alfonso şi-a declarat vasalitatea faţă de Papa şi Vatican.
Prin Tratatul de la Zamora, din 1143, încheiat
între Alfonso I şi regele de Leon, a fost recunoscută
independenţa regatului Portugaliei, un pas decisiv în
istoria vestului provinciei iberice.
Un moment important al dezvoltării prezenţei
templierilor în Peninsula iberică şi, deci, şi în ţinuturile
portugheze, îl constituie încheierea acordului dintre
contele de Barcelona, Raymond Berenguer IV şi
magister generalis al Ordinului templier, Robert de

130
Craon, în vara anului 1143. Prin acel accord, cei doi
conducători au clarificat misiunile templierilor în
peninsulă şi neutralitatea lor politică faţă de regii iberici.
Pentru îndeplinirea misiunilor de luptă împotriva
maurilor, templierii urmau să primească diverse
proprietăţi şi beneficiau de numeroase privilegii şi scutiri
de taxe. Treptat, acordul a fost aprobat de toţi regii din
peninsulă, ceea ce a facilitat mărirea substanţială a
numărului comanderiilor templiere.
În acelaşi timp, regele Alfonso I, în îndeplinirea
planului său de apropiere de Vatican, a înfiinţat şi
construit mai multe biserici şi mănăstiri catolice, din
care, în mare parte, erau cisterciene. Apropierea dintre
ordinal Cistercian şi templieri s-a făcut în mod natural,
având statutele şi modul de viaţă similare. În 1145,
marele maestru al templierilor, Martins Hugo, a primit
ca donaţie vestitul castel de Longroiva, unde s-a format
una din marile lor comanderii.
În 1147, cavalerii templieri au contribuit decisiv la
cucerirea oraşului şi provinciei Santarem de la mauri.
Cucerirea cetăţii Santarem a fost o adevărată lecţie
de curaj şi vitejie, cu o poveste aparte. . Regele a
pregătit, în cetatea Coimbra, circa două sute de cavaleri
şi ostaşi, adevăraţi profesionişti, cu multă experienţă
dobândită în lupte. Din aceştia, erau cam patruzeci de
templieri, hotărâţi să-şi dovedească vitejia Atacul asupra
cetăţii a început în luna martie, înainte de Paşti, ceea ce
i-a mobilizat pe creştini. După ce a obţinut informaţii

131
despre garnizoana cetăţii Santarem, într-o noapte, peste
douăzeci de cavaleri au urcat pe zidurile cetăţii, folosind
scările. Într-o deplină linişte, aceştia au ucis ostaşii mauri
aflaţi de pază pe ziduri şi la intrarea principală, după
care au deschis poarta. Cavalerii creştini, în frunte cu
templierii, au intrat pe poartă şi au neutralizat, în scurt
timp, întreaga garnizoană musulmană a cetăţii. Oraşul
Santarem a fost predat de guvernatorul local după trei
zile, evacuând populaţia musulmană şi bunurile ce le
puteau lua cu ei.
Ca recunoştinţă pentru vitejia cavalerilor, regele
Alfonso a acordat templierilor autoritatea asupra
provinciei şi cetăţii abia eliberate. Imediat, călugării
cistercieni au înfiinţat în provincie biserici şi două
mănăstiri ale ordinului.
Întors la Coimbra, Alfonso a continuat pregătirile
pentru a acţiona împotriva maurilor, încurajat de
succesul obţinut la Santarem.
După două luni, în iunie, în Porto, oraş-port situat
în nordul regatului, au acostat aproape 180 de corăbii şi
au debarcat câteva mii de cavaleri şi soldaţi cruciaţi.
Aproape în acelaşi timp, alte grupuri de cruciaţi au sosit
în oraş pe jos, venind dinspre nordul Franţei şi statele
germanice. Erau cruciaţii care se îndreptau, iniţial, spre
Ţara Sfântă, în cea de-a II-a cruciadă creştină,
proclamată de Papa cu ceva timp înainte.
Astfel, după cucerirea de către turci, în 1144, a
Comitatului de Eddesa, în orient, papa Eugenius III a

132
proclamat pregătirea unei cruciade, a II-a. Scopul era
acela de a recuceri Comitatul de Eddesei şi alungarea
turcilor din Damasc.62
Pregătirile pentru cruciadă au decurs greu, statele
creştine din Europa nu erau prea entuziasmate să facă
mari cheltuieli pentru noua cruciadă, care nu ar fi putut
să le aducă nici un beneficiu. Cel care s-a implicat deplin
în popularizarea edictelor papale de chemare la cruciadă
şi convingerea nobilimii europene de a participa la
expediţie, a fost călugărul Cistercian Saint Bernard de
Clairvaux. El a făcut multe călătorii în statele creştine,
ţinând predici în principalele oraşe, la adunări publice, în
sprijinul cruciadei.
Voci din cadrul Bisericii, printre care şi Bernard,
dar şi din rândul nobilimii, au cerut să se organizeze şi o
cruciadă în statele iberice, pentru a-i alunga pe mauri.
Ca urmare, în anul 1147, papa a autorizat cruciada
iberică. Nobili şi soldaţi, urmaţi de ţărani înarmaţi,
proveniţi din Anglia, Scoţia, normandia, statele
germanice, pregătiţi să plece în orient, s-au îndreptat spre
sud, către ţinuturile Portugaliei.

62
Jonathan Phillips, “The Second Crusade: Extending the
Frontiers of Christendom”. New Haven, Connecticut, Yale
University Press, 2007, ISBN 9780-3001-1274-0

133
 Ajunşi la Porto, cruciaţii au fost întâmpinaţi de
episcopul Pedros II. Acesta a observant imediat că cei
veniţi în cruciada iberică erau total dezorientaţi, nu aveau
o conducere unitară şi nici un plan de acţiune. Mulţi au
venit pe cont propriu, indiferent dacă erau cavaleri,
simpli soldaţi sau ţărani. Dar erau şi detaşamente, destul
de mici numeric, bine organizate, conduse de seniorii
unor domenii mai mari, care au subvenţionat şi organizat
plecarea la cruciadă prin angajarea soldaţilor şi ţăranilor
liberi. Aceştia erau nucleul unei posibile organizări
militare şi cu ei a discutat episcopul despre acţiunile ce
urmau să le iniţieze.
Episcopul Pedros II i-a sfătuit pe nobilii ce au
venit în cruciadă, să discute, pentru început, cu regale
Portugaliei, Alfonso şi împreună cu acesta să facă un
plan de acţiune împotriva maurilor. Propunerea a fost
acceptată de nobili şi astfel s-a realizat întâlnirea
acestora, în ultimile zile ale lunii iunie 1147.
Regele Alfonso le-a propus cruciaţilor să asedieze
împreună cetatea Lisabona şi să o cucerească din mâinile
maurilor. Ca răsplată, cruciaţii ar fi putut lua ca pradă de
război bunurile maurilor, iar prizonierii putea fi ţinuţi
pentru răscumpărare. Comandanţii militari au cruciaţilor
urmau să primească feude şi scutiri de taxe, iar soldaţii
să fie angajaţi în armata regală. După câteva ezitări,
cruciaţii au fost de accord să participle la asediul cetăţii
şi al oraşului Lisabona.

134
 Asediul a durat mai bine de patru luni. În final,
garnizoana maură a oraşului a fost nevoită să predea
cetatea, oraşul şi pământurile înconjurătoare, datorită
foametei ce s-a declanşat în oraş, pe durata asediului.
Primindu-şi recompensele, mai mult de jumătate
din cruciaţi au plecat spre Ţara Sfântă cu galerele sosite
din Anglia şi Scoţia. Cruciaţii rămaşi în oraş, au intrat în
slujba regelui Alfonso, întărind puterea militară a
acestuia.
Pentru templieri, sosirea cruciaţilor în Porto a
însemnat o bună ocazie de a recruta atât cavaleri din
rândul micilor nobili săraci, cât şi sergenţi din rândul
ostaşilor cu experienţă. Iar dintre cei recrutaţi pentru
ordin, majoritatea au fost trimişi la Ierusalim, pentru a
întări rândurile cavalerilor combatanţi din orient. Din
unele surse documentare, aflăm că o mică parte din
cruciaţi s-au răspândit în regatele iberice, ca luptători în
slujba regilor spanioli.
Atât regatele spaniole, cât şi regatul Portugaliei, au
continuat acţiunile militare pentru apărarea teritoriilor
împotriva incursiunilor maure, forţele lor principale
constituindu-le ordinele cavalereşti.
În anul 1159, regele Alfonso a donat templierilor
castelul Ceres, aflat în apropiere de mica localitate
Tomar. Castelul era părăsit de mulţi ani, ruinat şi de
nefolosit. Dar valoare donaţiei consta în terenurile foarte
productive, întinse până la râul Tagus.

135
 Marele maestru templier pentru Portugalia,
Gualdim de Pais, nu s-a descurajat văzând starea
fortului. Fire hotărâtă, învăţat cu greutăţile ţinuturilor
orientale ale Regatului Ierusalimului, a decis să ridice o
nouă cetate, în loc să refacă ruinele vechiului castel
Ceres. Beneficiind de sprijinul unor constructori
cistercieni, a căutat un loc adecvat ridicării noii cetăţi,
loc pe care l-a găsit la Tomar. Înălţimea de la Tomar, la
poalele căreia curgea râul Nabão, era uşor de apărat şi
avea, în apropierea sa, atât apă, cât şi câmpia pentru a
cultiva cele necesare traiului în cetate.
Anul următor au început lucrările la castel, iar
ţăranii şi lucrărtorii şi-au ridicat case, mărind aşezarea
déjà existentă, aşezare ce fiinţa încă de pe vremea
romanilor. Călugării cistercieni care ajutau la construcţia
castelului, au ridicat şi o biserică, în stilul architectural
bernandin, sobru, solid şi practic.
Mulţumit de fortificaţie şi aşezarea Tomar,
maestrul templier, cu acordul regelui, a mutat cartierul
general în castelul nou construit.
Luptele împotriva maurilor au continuat,
neîntrerupt, timp de nouă ani, armata regală şi templierii
reuşind să elibereze întreaga provincie situată la sud de
râul Tejo.
Dar, după eliberarea regiunii, luptele au continuat.
Regiunea recent eliberată era des invadată de
detaşamentele de musulmani în scop de jaf şi nu era
exclusă o viitoare invazie a acestora pentru a recuceri

136
terenurile cultivabile din sudul râului. Singurul loc unde
se putea organiza apărarea regiunii era râul Tejo, dar
regale Alfonso nu avea nici oameni şi nici bani să
fortifice acea linie de apărare. De aceea, a donat
cavalerilor templieri câmpurile şi castelele Foz do Zezere
şi Cartiga, ca forturi de apărare de-a lungul râului. De
asemenea, cu ajutorul templierilor, regele a construit,
ceva mai târziu, castelul Almorol, pe care l-a donat
cavalerilor şi astfel, apărarea sudică a regatului era
asigurată. În toate aceste activităţi s-au remarcat cei doi
conducători, regele Alfonso şi maestrul templier
Gualdim de Pais. Buni strategi, ei au reuşit să asigure
stabilitatea regatului, atât în interior, cât şi la frontiere.
Gândirea lor profundă, realistă, strategică şi buna
conlucrare s-a văzut câţiva ani mai târziu, în iulie 1190,
când armata maură a regelui Marocului a declanşat
ofensiva în nord-vestul peninsulei iberice şi a ajuns pe
râul Tejo. Forţe superioare, bine organizate, au atacat
castelul Tomar63, cartierul cavalerilor templieri. Cu toate
eforturile musulmanilor, templierii au rezistat cu bine
asediului, iar în final, maurii au renunţat şi s-au retras. A
fost unul din momentele de glorie ale templierilor,

63
Tomar dos Templários, a sede portuguesa da Ordem dos
Templários, Ademir Luiz da Silva, Revista Mosaico, v.4, n.1, p.92-
103, jan./jun. 2011,

137
arătând creştinătăţii că erau unul din pilonii de apărare ai
peninsulei iberice.
Nu a fost singura bătălie câştigată de templieri
împotriva musulmanilor în acest regat, ei participând la
toate bătăliile, mari sau mici, ale regilor portughezi, până
în anii 1300.
Una dintre importantele bătălii a fost cea de la
Alçacar do Sal, în anul 1217, când templierii s-au
dovedit a fi a doua forţă principală militară a regatului.
Astfel se explică sprijinul şi protecţia permanent pe care
ordinal cavalerilor templieri l-a avut de la toţi regii
portughezi, aproape o sută cincizeci de ani, fiind parte a
forţelor creştine în Reconquista.
Castelul de la Tomar şi castelul de la Almorol sunt
printre cele mai importante construcţii ridicate şi folosite
de cavalerii templieri în Portugalia, representative pentru
arta lor constructivă. Castelul din Tomar a fost cercetat
de-a lungul secolelor de numeroşi căutători de comori,
deoarece o legendă cunoscută în regiune spune că în
1312, în subteranele castelului, a fost ascuns tezaurul
templierilor din Portugalia. Istoria de peste o sută
cincizeci de ani a castelului este istoria temperilor
portughezi, a regatului însuşi. Multe superstiţii şi
povestiri se spun despre acest cartier general al
templierilor, care ar ascunde secrete teribile.
La fel, despre castelul Almorol circulă diverse
legende, povestiri şi superstiţii, spunându-se chiar că ar

138
fi bântuit de fantomele templierilor şi ale prizonierilor
mauri.

Înfiinţarea Ordinului Militar al lui Hristos64

((Ordem Militar de Crist , nume iniţial Ordem dos
Cavaleiros de Nosso Senhor Isus Cristo)

Regele Dinis I al Portugaliei a avut aceeaşi poziţie

faţă de edictul de desfiinţare a ordinului cavalerilor
templieri, ca şi regale Jaime al Leonului şi Castilliei. Nu
greşim dacă afirmăm că cei doi regi s-au consultat şi au
adoptat o poziţie comună faţă de Papa. Ne bazăm în
această afirmaţie pe faptul că relaţile lor s-au îmbunătăţit
după anul 1310 şi interesele lor commune de apărare
împotriva maurilor au avut prioritate faţă de decizia
Papei Clement de a le desfiinţa una din principalele forţe
militare. Şi poziţia lor a avut aceleaşi caracteristici: au
refuzat, iniţial, punerea în aplicare a edictului papal, apoi
au amânat desfiinţarea ordinului, iar în final, pentru a nu
pierde acea importantă forţă militară, fiecare din ei au

64
Jean-François Labourdette, professeur émérite à l’université
Charles de Gaulle – Lille III, “L'Ordre du Cristo u l'esprit de
croisade perpétué”.

139
acceptat înfiinţat unui nou ordin cavaleresc. Au gândit
înfiinţarea acestui ordin pentru a prelua cavalerii,
sergenţii şi capelanii templieri, dar şi proprietăţile
acestora.
Dar, cel mai important aspect, ambii regi au
solicitat ajutorul ordinului Cistercian pentru întocmirea
statutelor noilor ordine cavalereşti, pentru organizarea
acestora şi obţinerea recunoaşterii papale, ca ordine de
inspiraţie cisterciană.
În ultimă instanţă, am putea crede că s-au schimbat
doar denumirile ordinelor cavalereşti şi marii maeştri,
pentru că regulile de bază, îmbrăcămintea, misiunile,
chiar şi comanderiile au rămas aproximativ aceleaşi, cele
templiere.
Legatul papal, iar prin el Papa, erau la fel de
interesaţi ca şi regele Denis I, de înfiinţarea noului ordin
cavaleresc, prin acest fapt transferau proprietăţile
templierilor şi se desfiinţa, în sfârşit, ordinal templier.
Altfel, era în joc însuşi prestigiul şi autoritatea papală în
Peninsula iberică. De aceea, legatul papal a acceptat
toate condiţile puse de rege cu privire la noul ordin
religios şi militar. Totodată, Papa era conştient că cei doi
regi, Jaime II al Aragonului şi Denis I al Portugaliei, şi-
au coordonat poziţiile faţă de edictul papal de desfiinţare
a ordinului templier, interesele lor de apărare fiind în
contradicţie cu edictul papal. Poate chiar primise
informaţii în acest sens de la reprezentanţii săi papali la
curtea celor doi regi.

140
 Denis I a obţinut sprijinul ordinului Cistercian
pentru întocmirea statutului noului ordin cavaleresc şi
susţinerea cererii lui în faţa Papei Ioan al XXII-lea. Era
un compromise făcut atât de regale Denis, cât şi de Papa,
dar nu era ultimul lor compromis în rezolvarea acestei
probleme, de orgoliu, în ultimă instanţă.
Aşadar, în anul 1317, regele Denis I a dispus, cu
acordul legatului papal şi participarea Diocezei de Faro,
înfiinţarea ordinului „Cavalerilor Domnului nostru Isus
Hristos”, Ordem dos Cavaleiros de Nosso Senhor Isus
Cristos. Cartierul general al ordinului era în micul fort
Costro Marim, în apropiere de Algarve, localitate situată
în colţul de sud-est al regatului. Ordinul a devenit
funcţionat în vara aceluiaşi an, lucru uşor de realizat,
având învedere că era un successor al ordinului
templier doar formal, practic era acelaşi ordin cu
ajustările cerute de împrejurările politico-religioase şi
istorice ale momentului. A survenit, totuşi o schimbare
în privinţa Magister generalis. Acesta era numit de rege,
iar mai târziu, începând cu anii 1400, numirea se făcea
direct de Papa.
Ca urmare, doi ani mai târziu, în anul 1319, Papa a
încuviinţat înfiinţarea Ordem Militar de Crist, prin Bula
papală “Ad ea ex Quibuis”, emisă puţin înaintea
sărbătorii Paştelui.
Ordinul îl avea ca patron spiritual pe Saint
Benedict, iar ca magister generalis a fost numit un
cavaler al Ordinului de Aviz, Gill Martinez.

141
 Regulile cuprinse în constituţia ordinului au fost
întocmite de ordinul Cistercian, după modelul déjà
consacrat al cavalerilor templieri şi al ordinelor spaniole,
cel de Calatrava, Alcantrara şi, mai recent, cel de
Montesa.
Îmbrăcămintea purtată de cavaleri era cea nobiliară
(pantalon strâns pe pulpa piciorului, cizme sau botine,
cămaşă şi pieptar), peste care aveau mantia albă, cu o
cruce roşie.
Ordinul cavalerilor lui Hristos avea ca misiune
apărarea regatului Portugaliei împotriva maurilor,
participând la expediţii şi lupte oriunde ar fi necesar pe
teritoriul iberic ocupat de musulmani. Asta însemna, în
viziunea papei, colaborarea tuturor ordinelor cavalereşti
creştine din peninsulă, ordine care acţionau sub
sutoritatea sa.
Alegerea locaţiei la Costro Marin a avut ca
principal motiv întărirea graniţei de sud a regatului. În
centrul şi nordul ţării, regiuni mai puţin expuse
pericolelor externe, existau deja comanderii templiere,
preluate de noul ordin.
După moartea regelui Denis, în 1325, fiul
acestua, Alfonso al IV-lea, a preluat regatul şi a avut o
domnie relativ liniştită, mai ales după victoria obţinută în
1340, în confruntarea violentă de la Rio Salado.
Învingându-i pe mauri, a obţinut o siguranţă binevenită
la graniţa de sud a regatului. În timpul domniei sale,
ordinele cavalereşti au beneficiat de privilegile obţinute

142
anterior, fără alte noi gesturi regale de recunoştină. Din
1357, tronul regatului i-a revenit fiului său, Pedro I.
Acesta a mutat cartierul general al ordinului militar al lui
Hristos în Tomar, la castelul templier. Mutarea s-a făcut
după un an de la încoronarea lui Pedro, dar apare, în
unele documente, ca fiind realizată de marele maestru
Rodriguez Nuños, în 1366.
Un moment important în istoria Ordem Militar de
Crist îl constituie numirea ca mare maestru a prinţului
Henrique de Avis y Lancaster, Duce de Viseu,
supranumit Henrique (Henry) Navigatorul65 (Henrique o
Navegador ).
Fiul regelui Joan I, prinţul Henrique a fost numit
la conducerea ordinului, ca magister generalis, în 1417.
Din acel an, conform unui decret papal, ordinul urma să
fie condus de membri ai familiei regale.66 Iar din 1551,
prin bulă papală, ordinal a fost trecut sub deplina
autoritate regală.
Henrique Navigatorul era o fire energică,
pasionat de cunoaştere şi căuta noul şi frumosul în artă şi
în natură. Nu s-a remarcat prin strategie militară şi
gândire politică strategică, deşi a participat la expediţia
tatălui său în Maroc şi cucerirea cetăţii Ceuta. Cetatea a

65
Richard Henry Major, The discoveries of Prince Henry,
the Navigator, and their results, 1877, London: Sampson, Low,
Marston, Searle and Rivington.
66
Ordem de Cristo, in Infopédia (em linha), Porto: Porto Editora,
2003-2014.

143
devenit un loc strategic şi punct de plecare pe care
Henrique şi ordinal său cavaleresc l-au folosit pentru
efectuarea călătoriilor spre Africa. Se spune că maestrul
Henrique a organizat vinderea sclavilor arabi în Africa,
diferitelor triburi de pe coasta continentului.
Pentru efectuarea călătoriilor pe mare, Henrique
şi-a constituit o mică flotilă, corăbile ordinului călătorind
de-a lungul coastelor africane, dincolo de Gibraltar, până
pe ţărmul vestic al Marocului. Principalele acţiuni
militare pe care cavalerii şi marinarii ordinului le-au
desfăşurat, au fost cele cu piraţii mauri, care atacau şi
jefuiau porturile iberice.
La moartea regelui Joan I, tatăl lui Henrique, pe
tronul regatului s-a urcat Eduardo, fratele lui Henrique,
om cu o bogată cultură, atras de artă, muzică şi literatură.
Văzând pasiunea lui Henrique pentru călătorii, fratele
acestuia, devenit rege, l-a încurajat şi sprijinit
permanent. Mai mult, Eduardo a dat ordinului cavalerilor
lui Hristos, nenumărate privilegii. Astfel, ordinul era
scutit de orice taxe asupra proprietăţilor ce le avea la
Algrave, în Dioceza de Faro, localitate aflată pe ţărmul
din sudul regatului, ceva mai la nord-vest de Gibraltar.
Pentru a clarifica relaţiile dintre comanderii în
interiorul ordinului, în 1421 Henrique a adoptat un nou
statut, cel al Ordinului de Calatrava, în acest fel
transformându-l într-un ordin cu specific iberic.
Transformările făcute în interiorul ordinului erau
necesare şi datorită faptului că regele Eduardo a extins

144
competenţa teritorială, militară şi religioasă a ordinului,
în afara teritoriilor regatului, respectiv şi asupra
teritoriilor noi, descoperite de navigatorii ordinului.
Acest lucru a atras bunăvoinţa Papei Nicolae V şi a
succesorului său, Calisto III, interesaţi în răspândirea
catolicismului în rândul triburilor africane. Prin edictele
din 1454 şi 1456, navigatorii ordinului cavalerilor lui
Hristos trebuiau să declare noile teritorii, descoperite de
ei, ca teritorii diocesis nullius, sub autoritatea mănăstirii
Santa Maria de Tomar.
Regele Eduardo a acordat şi alte privilegii
fratelui său Henrique. Astfel, ordinul lui Hristos primea
cinci procente din beneficiul ce se obţinea prin comerţul
cu teritorile descoperite de marinarii săi, precum şi
dreptul, monopolist, de a autoriza expediţii maritime la
sud de Capul Bojador, aflat pe coasta vestică a
Marocului.
Aceste privilegii au dus la îmbogăţirea ordinului,
ceea ce a facilitate organizarea expediţilor pe cont
propriu. Membrii ordinului, constructori de corăbii, au
inventat un nou tip de corabie, caravela. Spre deosebire
de vechile corăbii, care avea un singur catarg, caravela
avea două sau trei catarge, cu pânze uşor manevrabile şi
fundul plat, pentru a naviga pe lângă ţărm, în ape mici. A
fost o adevărată revoluţie în navigaţie, ceea ce a dus la
expansiunea colonială a Potugaliei. Din caravela
inventată de Henrique, prin înarmare, s-a construit

145
caravela de Armada, corabie militară, pentru
desfăşurarea bătăliilor pe mare.
De numele ordinului şi a maestrului său sunt
legate multe expediţii şi descoperiri teritoriale, cum ar fi
Insulele Azore, Capul Verde, Guineea, ş.a. Ordinului i se
datorează stabilirea şi controlarea principalelor rute
maritime dinspre Europa spre orient.
Majoritatea marilor navigatori portughezi, în
perioada descoperirilor geografice, erau membrii ai
ordinului şi navigau sub celor două stindarde: cel al
Portugaliei şi cel al Ordinului lui Hristos. Inclusiv
Cristofor Columb avea pe catarg flamura ordinului lui
Hristos.
Observăm că ordinul Cavalerii lui Hristos a
primit şi alte misiuni decât cele tradiţionale, de luptă
împotriva maurilor şi anume de descoperire a unor noi
teritorii şi ocupare a acestora în numele regatului
Portugaliei şi al credinţei catolice. Cu toate acestea,
comanderiile militare au continuat să participle la luptele
de apărare împotriva musulmanilor în peninsula iberică.
În decursul secolelor care au urmat, ordinul lui
Hristos a fost în prima linie pentru extinderea şi apărarea
sistemului colonial portughez, contribuind la civilizarea
a numeroase zone din Africa. Militarii ordinului au
intervenit în colonii împotriva unor răscoale, dar şi
pentru protejarea portughezilor colonizatori.
Ordinul lui Hristos, cum era denumit în mod
current, a existat ca un ordin cavaleresc, militar şi

146
religios, până în 1834, când au fost desfinţate toate
ordinele cavalereşti portugheze.
Ordinul a fost reînfiinţat în 1918, ca ordin onorific
de mare prestigiu, şeful ordinului fiind Preşedintele
Republicii.

Contribuţia Sfântului Bernard de Clairvaux la

spiritualitatea Evului Mediu, la dezvoltarea gândirii
religioase prin ideile sale novative, prin organizarea unui
nou model administrativ al clerului catolic, cel al
ordinului cistercian, este unanim recunoscută, devenind
unul din cei mai importanţi prelaţi din istorie.
Recunoaşterea a venit nu numai prin canonizarea sa în
anul 1174 şi acordarea titlului onorific de Tată şi Doctor
al Bisericii, ci şi prin alegerea sa ca patron spiritual al
Gibraltarului, al mai multor ordine cavalereşti, începând
cu ordinul templier, precum şi instituirea sărbătoririi sale
anuale în ziua de 20 august.
Prin sprijinul acordat ordinelor cavalereşti de el
personal, ca şi de ordinul cistercian, prin sprijinirea

147
cruciadelor, îl putem numi, fără a greşi, un Cavaler al
Bisericii şi Patron al cavalerismului.
Sfântul Bernard de Clairvaux a avut o minte
iscoditoare şi sclipitoare, o atitudine şi comportare
pragmatică, un suflet de creştin adevărat, o inimă de
luptător într-un corp firav, de ascet, îmbrăcat în sutana
albă a curăţeniei spirituale şi materiale. Poate a greşit
uneori, fiindcă a fost om, dar gândul lui era mereu la
înălţarea prin credinţa adevărată în Hristos, iar prin
faptele sale materiale s-a străduit să-şi împlinească
destinul.

148
 BIBLIOGRAFIE

Wikipedia, Encyclopedia libre

Encyclopaedia Britannica, 1911, Vol. 3, Berna

Encyclopaedia Catolică 1013, Vol. 2- Saint

Bernard, by Brather Marie Gildas

Cistercian Abbey, Bernard-Bernard. Jeunesse et

entrée à Cîteaux, Éditions Dominique Guéniot, 2012,
ISBN 978-2-87825-518-8

Martine Plouvier, Alain Saint-Denis:” Pour une

histoire monumentale de l'abbaye de Cîteaux (1908-
1998)”, Cîteaux, commentarii cistercienses, Association
Bourguignonne des Sociétés Savantes, 1998 , ISBN 90-
800413-9-4

Maurice Chaume- Les anciens vicomte de Beaune

et la fondation de Cîteaux , Mémoires de l'Académie des
sciences, arts et belles-lettres de Dijon , 1923 (Libre
Wikipedia)

Jaques Berlioz, Saint Bernard, le soldat de Dieu,

tiré de Moines et religieux au Moyen Age, Seuil 1994,

149
 Patrick Barry, Saint Benedict şi creştinismul în
Anglia. Gracewing Publishing. 1995, ISBN 978-0-
8524433-8-5.

Maurice Hassett- Catholic Encyclopedia, capit.

Ioan Cassian, New York, 1908.

Charles Herbermann, "The rule of St. Benedict,

Encyclopedia Catholica, Robert Appleton Company, ed.
1913.

Jean Marilier, Histoire de l'Église en Bourgogne,

Les Éditions du Bien Public, 1991 ISBN 2-905441-36-4

Jean Leclercq - Bernard de Clairvaux, Desclée,

Paris, 1989, ISBN 2-7189-0410-0

Leopold Janauschek - Originum Cisterciensium

Tomus Primus in quo praemissis congregationum
domiciliis adjectisque tabulis chronologico-genealogicis
veterum abbatiarum a monachis habitatarum fundationes
ad fidem antiquissimorum fontium primus descripsit,
Vindobonae [Viena], 1877.

K. Juhász, Die Stifte der Temeswares Diözese im

Mittelalter, Münster 1927

150
 Andrei Adrian Rusu -Dicționarul mănăstirilor din
Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, Presa
Universitară Clujeană 2000

Pierre Aubé, Saint Bernard de Clairvaux, Paris,

Fayard, 2003
Hugh Chisholm, ed. 1911 în Encyclopaedia
Britannica, ed 11, Cambridge University Press.
René Huyghe, Larousse Encyclopedia of
Byzantine and Medieval Art , Paul Hamlyn, 1958

René Grousset, Histoire de croisades et du

royaume franc de Jérusalem, Paris, Perrin, 1936, édition
2006 en 3 volumes.
Guillaume de Nangis,Chronique latine de
Guillaume de Nangis, de 1113 à 1300 avec les
continuations de cette chronique de 1300 à 1368, vol. 1,
Paris, Éditions H. Géraud, 1843
Laurent Dailliez, Règles et Statuts de l'ordre du
Temple, Dervy, 1998 , ISBN 2-85076-733-6
Herbermann, Charles, ed. 1913, "La regle de Saint
Nenoît", Encycliphedia Catholica, Robert Appleton
Company.

Bruno Hapel, L'ordre du Temple, les textes

fondateurs, Paris, Guy Trédaniel, 1991

151
 Câteva din cărţile publicate de autor în limbile
spaniolă, franceză şi română:

* Sceptrul Cavalerilor Ospitalieri, 2014,

Subiectul cărţii îl constituie prima cruciadă
creştină şi înfiinţarea ordinului cavalerilor ospitalieri,
cunoscut şi sub numele de Cavalerii de Malta. Autorul
ne poartă prin timp în Ierusalimul medieval şi ne
facilitează pătrunderea în tainele primului ordin
cavaleresc religios, Ordinul cavalerilor ospitalieri.
Cunoaştem prin intermediul cărţii şi câteva aspecte din
viaţa urmaşilor vechilor cavaleri de Malta, prinşi în
acţiuni poliţiste pe Coasta de Azur.
* Medalionul Ospitalier, 2014, este continuare
a « Sceptrului cavalerilor ospitalieri ».
Cartea descrie evoluţia şi acţiunile ordinului
cavalerilor ospitalieri (de Malta) în cursul secolului al
12-lea. În acelaşi timp, participăm alături de urmaşii
cavalerilor la noi acţiuni poliţiste în Israel şi pe Coasta
de Azur.
* Misteriosul templier Hugues de Payens,
2015, Subiectul cărţii îl constituie viaţa cavalerului
Hugues de Payens până la terminarea primei cruciade,
respectiv până la înfiinţarea Ordinului cavalerilor
templieri, în anul 1118. De asemenea, cartea descrie
împrejurările în care cavalerul a fost iniţiat în secretele
ezoterismului oriental, etapă premergătoare marii iniţieri
templiere. Tototdată, sunt prezentate într-o formă

152
atractivă şi interesantă aventurile cavalereşti, iubirile şi
acţiunile nobilului Hugues de Payens.
* Chemarea templului secret, 2016, este un
roman în care magia, paranormalul, lumea spiritelor se
întâlnesc pentru a ne arăta o faţă necunoscută a
templierilor şi a templului lor. Viaţa şi acţiunile
cavalerilor sunt prezentate şi din perspectivă spirituală,
ezoterică, aşa cum au fost percepute, deseori, în epocă,
dar şi în zilele noastre.
Aflăm din carte o parte din marile secrete ale
Templului lui Solomon, care au devenit, în timp şi
secretele templierilor, secrete regăsite în lumea materială
şi cea spirituală. Descrierea celor două planuri, a
celor două lumi, cea fizică, materială şi cea spirituală,
magică, lumi ce s-au interferat în existenţa apărătorilor
templului, ne ajută imaginaţia să pătrundă şi să cunoască
enigmele, secretele templierilor.Acţiuni palpitante,
întâmplări misterioase, intervenţii ale spiritelor, totul
într-o carte de excepţie.
* Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele
cavalereşti, 2013. Lucrarea ne ajută să înţelegem marea
contribuţie a Sfântului Bernard de Clairvaux la
consolidarea şi dezvoltarea Ordinului cistercian, şi prin
aceasta, înfluenţa avută asupra unei perioade istorice
complexe, cu mari frământări teritoriale, politice,
militare, religioase.
Se poate spune, fără a greşi, că valorile
cisterciene, preluate ca valori templiere, au devenit, în

153
timp, o adevărată doctrină templieră cu valori spirituale
universale. Astfel se explică şi preluarea valorilor şi
doctrinei templiere de celelalte ordine cavalereşti
menţionate în carte, şi predate lumii de azi ca o valoroasă
moştenire, ca bază a templarismului modern.
* Fantomele din Tarragona, 2015, este o
carte de dragoste romantică, plină de mister şi
paranormal şi ne arată o mică parte din istoria staţiunii
turistice Salou, Costa Dorada. În ea ne este descrisă o
frumoasă legendă din vechea istorie a Cataloniei, cu
efecte în zilele noastre, cu eroi şi fantome, cu tradiţii şi
obiceiuri din Catalonia. Este o adevărată carte a
provinciei Tarragona.
* Dragoste şi mister la Barcelona, 2016. Este
un roman de dragoste, cu elemente de mister şi
paranormal, care foloseşte ca motiv o întâmplare
poliţistă, de acţiune pentru a descrie iubirea plină de
neprevăzut dintre doi tineri spanioli. Cu primele emoţii
ale dragostei, cu inerentele supărări şi împăcări,
incertitudini şi teama de viitorul comun şi finalul
neaşteptat al sacrificiului suprem în numele iubirii. Totul
în atmosfera binefăcătoare a spiritului lui Gaudi, spirit
care apare atunci când tinerii aveau nev oie de sfatul lui
înţelept.
Romanul este o adevărată carte de călătorii,
aproape un ghid turistic, care descrie obiective turistice
din Barcelona şi Malta şi legende ale acestora: Sagrada
Família, La Rambla, La Boqueria, Fântâna magică, La

154
Valletta, cu istoriile lor interesante. Este o carte spaniolă
de şi despre viaţa socială, în care acţiunile se desfăşoară
pe multiple planuri, ce se întrepătrund, arătând cititorului
o modestă descriere a ceea ce înseamnă dragostea,
familia, spiritul plin de frumuseţe al catalanilor. Şi o
modestă dedicaţie tuturor îndrăgostiţilor
* Spiritul templierului, 2016, un Thriller atractiv,
despre răpiri şi mafia drogurilor, cu şi despre spiritele
vechilor templieri şi acţiunile poliţiste ale templierilor
moderni.
"Spiritul templierului" este o carte emoţionantă,
de dragoste şi acţiune poliţistă. O tânără şi un tânăr, care
se cunosc în spaţiul virtual, se îndrăgostesc unul de
celălalt în împrejurări dramatice. Întâmplările în care
sunt implicaţi aduc un posibil răspuns la întrebarea dacă
există un destin pentru fiecare om, dacă este o
predestinare pentru fiecare din noi. Trăiri emoţionante
deosebite, suspans şi întâmplări misterioase, la care
participă vechii şi noii cavaleri templieri, cu un final
surprinzător. Carte de suflet, pe care ţi-o vei aminti
mereu, atunci când te vei gândi la Barcelona, sau la
litoralul francez, unde se desfăşoară acţiunea.
* Miravet, manuscrisul templier, 2016, este un
roman scurt, de ficţiune, de dragoste şi acţiune, cu şi
despre templieri, despre vechii cavaleri şi legăturile lor
spirituale cu cei noi, din zilele noastre.
Un manuscris, un simplu pergament, schimbă
destinul multor oameni şi-i conduce spre o lume aparte,
plină de mistere şi magie, lumea templierilor. Deşi

155
romanul se bazează pe unele evenimente reale din istoria
ordinului templier, chiar inedite, imaginaţia şi ficţiunea
l-au ajutat pe autor să prezinte evenimentele şi
personajele cărţii într-o formă literară, interesantă şi
atractivă. O formă modernă, cu suspans şi întâmplări
neaşteptate, uimitoare, la care participă oameni şi spirite.
Dar, există spirite, fantome? Se manifestă ele în lumea
pământeană?

*Cavalerii templieri, spiritualitate templiera.

Culegere de eseuri despre nobilii cavaleri templieri si
spiritualitatea lor

*Cavalerii de Malta. Culegere de eseuri despre

istoria si spiritualitatea ospitaliera.

156